– Înainte de a pleca, vā reamintesc cā pe zāpadā vânātoarea este interzisā. Deci nu vā ţineţi de prostii. Nu vreau sā aud vreun foc tras în iepuri în loc de lupi. Se acceptā sā tragem numai în lupi, eventual în vulpi. Ştiţi cā ne-ar fi trebuit şi pentru asta o autorizaţie de la prefecturā, dar îmi asum eu rāspunderea. Tulle e departe, prefectul n-o sā audā împuşcāturile! Buuun, hai sā facem douā grupe; câţi suntem?
Numārā repede, apoi se adresā pādurarului:
– Octave, iei cu tine cinci voluntari, dintre cei care ştiu sā tragā bine, şi vā duceţi la locurile de tragere. Vā postaţi trei inşi la viroagā, şi trei la Combes. Noi, āştialalţii, luām câinii şi ne ducem pe podiş, printre piscuri. Dacā totul merge bine şi dacā lupii mai sunt acolo, cam pe la unsprezece începem sā tragem. Haideţi, daţi-i drumul, şi sā nu vā împuşcaţi între voi!
– Şi sā nu trageţi în câinii mei! Le recomandā Jean Duroux, mângâindu-şi animalele.
– Câinii tāi n-au vāzut niciodatā lupi, nu-i aşa? întrebā primarul în timp ce e puneau în mişcare.
Jean Duroux nu putea, fārā sā parā ridicol, sā se opunā tutuirii de cātre primar, iar din cauza diferenţei de vârstā nu putea sā facā uz de aceeaşi familiaritate; dar el încerca sā pāstreze distanţa accentuând asupra preţiozitāţii limbajului. Tonul sāu, uşor vesel, nu înşelā pe nimeni, şi în nici un caz pe Antoine Gigoux.
– N-au vāzut lupi câinii mei? Vai, dragul meu, dar amintiţi-vā de hāituiala de acum trei ani; îi aveam deja pe Trompetā şi pe Tobiţā! Ceilalţi sunt mai tineri, dar sunt foarte buni la vulpi.
– Pe āştia cum îi cheamā, Goarnā şi Fluier? glumi primarul.
– Da’ de unde! Litera anului lor este “A”, deci pe āsta-l cheamā Arşiţā şi…
– Şi pe celālalt Arţag? sugerā un farsor din spatele lui.
– …Şi pe celālalt Aramis, îşi urmā Jean Duroux ideea, fācându-se cā nu aude râsetele.
Era pasionat de vânātoare, de câini şi de arme, şi când era vorba de aceste subiecte era foarte vorbāreţ. Lumea îl asculta cu plācere, pentru cā toţi ştiau cā e unul dintre cei mai buni vânātori din ţinut, poate chiar din departament, un dresor fārā pereche şi un excelent ţintaş.
– Da, continuā el, aceastā rasā obţinutā prin încrucişarea dintre fox-hound şi câinele de Poitou, este într-adevār o reuşitā. Ce mai crupā, ce picioare solide, ce aplomb! Şi aşteptaţi sā-i vedeţi cāutând sau atacând!
Toţi vânātorii se strânseserā în jurul lui şi îşi potriveau pasul dupā al sāu.
– Nu-l mai aveţi pe āla, întrebā unul dintre ei, āla care lātra tare, îşi cālca pe urechi şi-ţi fācea milā cu ochii āia de femeie bātutā?
– Vorbeşti desigur despre Farand, câinele meu Saint-Hubert. Ba îl mai am, dar e aproape orb. Are vreo cincisprezece ani, foarte mult pentru un câine. O sā-mi parā rāu dupā el, nu avea egal la iepuri.
un urs in oras 