Arhive pe categorii: Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

coperta balzac 2III. 2. PERSONAJELE

ROMANULUI “EUGENIE GRANDET”

PORTRET FIZIC ŞI PROFIL MORAL

 

III. 2. 1. FELIX GRANDET

 

În prefaţa sa la COMEDIA UMANĂ, Balzac face o clasificare inedită şi surprinzătoare a omenirii. Bazându-se pe studii de ştiinţe ale naturii, şi în mod special pe lucrările lui Cuvier şi Buffon (această idee mi-a venit făcând o comparaţie între Umanitate şi Animalitate[1]), Balzac a realizat o clasificare a oamenilor în specii sociale (Au existat deci, vor exista întotdeauna Specii Sociale după  cum există Specii Zoologice[2]).

Credincios acestui principiu, scriitorul a populat ciclul său romanesc cu sute de personaje aparţinând tuturor speciilor sociale şi a respectat clasificarea. Dacă fiecare personaj are fizionomia şi caracterul său, toţi cei care aparţin uneia şi aceleiaşi specii dau dovadă obligatoriu de acelaşi comportament în raport cu celelalte specii.

Personajele romanului EUGÉNIE GRANDET aparţin următoarelor specii: burghezi îmbogăţiţi recent, oameni ai legii (avocaţi, notari, preşedinţi de tribunal), fete de măritat, aristocraţi ruinaţi, burghezi în stare de faliment, aventurieri ai mărilor şi ai saloanelor, servitoare devotate.

După cum fiecare specie animală cunoaşte mai multe rase, tot aşa se pot face clasificări în subspecii şi rase şi în opera balzaciană.

De exemplu, tipul burghezului îmbogăţit de Revoluţie şi războaiele care au urmat este dezvoltat prin caracterul bătrânului Grandet din Saumur, care, în plus, este şi un avar. Specia membrilor clerului este reprezentată aici de către abatele Cruchot, care aleargă după averea lui Grandet, în loc să aibă preocupări ecleziastice. Nu trebuie să uităm să notăm efectul mediului asupra caracterului personajelor. Două personaje din aceeaşi specie socială vor avea linii de viaţă diferite dacă unul dintre ele trăieşte la Paris iar celălalt în Provincie. Exemplul cel mai potrivit este acela al fraţilor Grandet. Viaţa lui Félix Grandet este foarte diferită de cea a fratelui său Guillaume, parizianul, diferenţă pusă în evidenţă de uluirea lui Charles atunci când descoperă casa unchiului său.

În textul romanului EUGÉNIE GRANDET se regăsesc portretele mai multor personaje în pasaje foarte bine realizate. Putem remarca un dublu aspect: portretele sunt realizate prin descriere fizică şi prin biografie, ambele oferite încă de la prima apariţie a personajului. În continuare, portretul poate câştiga elemente noi odată cu evoluţia personajului.

Alături de trăsăturile fizice descrise literal, ca şi caracterul, trebuie accentuat rolul mediului în care trăieşte personajul: casa, hainele, obiectele care îl înconjoară. Am studiat deja casa lui Grandet, mai rămâne să vedem cât de mult seamănă ea cu stăpânul şi cu ceilalţi locuitori.

În ceea ce priveşte tehnica literară, personajele importante, cum sunt Grandet, Eugénie, Charles, doamna Grandet sau Nanon au dreptul la mai multe pagini de carte, portretul cel mai amplu fiind cel al lui Félix Grandet. Spre deosebire de imaginile arhitectonice, care rămân invariabile în roman ori de câte ori apar, fizionomiile personajelor se schimbă cu timpul iar cititorul este invitat să vadă toate schimbările în momentul în care survin.

Este necesar să subliniem încă un aspect, şi anume focalizarea descrierii personajelor. Dacă oraşul şi casa au fost descrise cu pana naratorului omniscient, personajele sunt pictate din diferite puncte de vedere. Charles, de exemplu, este văzut de către narator ca un dandy la modă. Sosind la Saumur, acelaşi personaj va fi considerat de către unchiul său, care nu pune mare preţ pe modă şi eleganţă, un domnişor, în timp ce alţi saumurezi, familiile Cruchot şi des Grassins, care nu se pricep la modă, dar nici nu îndrăznesc să spună ceva tranşant, se referă la Charles ca la  un tânăr foarte bine.

În general, personajele sunt pictate în momentul intrării lor în scenă şi, desigur, primul portret care apare în text este acela al domnului Grandet.

Am văzut că exegeţii au încercat să găsească un model real pentru casa lui Grandet. La fel s-a întâmplat şi în cazul personajelor, mai ales pentru cele principale. După mărturia unui anume A. Hallays, citat de Pierre Citron, ar fi existat pe vremea lui Grandet la Saumur o persoană care se numea Jean Nivelleau, care, prin caracterul său, seamănă un pic cu Grandet. Apoi, continuându-şi căutările, Pierre Citron propune în acelaşi text încă o ipoteză[3], numele lui Dupuis Charlemagne, al cărui portret fizic, aşa cum l-au făcut locuitorii oraşului Saumur, ar putea să amintescă de Grandet. Dar nu există nici o dovadă certă că Balzac i-ar fi cunoscut pe cei doi bărbaţi.

Pe de altă parte, Pierre-Georges Castex, citat de acelaşi Pierre Citron în prefaţa menţionată[4], propune un model care a putut servi ca punct de plecare pentru crearea personajului balzacian: Henri-Joseph de Savary, un bătrân pe care Balzac l-a cunoscut foarte bine şi acasă la care a petrecut chiar câteva zile.

Binenţeles că Grandet nu este Savary; în Félix Grandet se pot regăsi şi trăsăturile altor persoane menţionate de către biografii lui Balzac.

În roman, personajul Grandet are un portret foarte vast, aproximativ zece pagini. Textul este foarte complex: cuprinde un portret fizic, reprezentându-l pe Grandet la şaizeci de ani (vârsta pe care o are la începutul romanului), o biografie care dezvăluie momentele importante pentru sporirea averii dogarului, o imagine a capitalistului la lucru, care prezintă toată capacitatea şi talentele bătrânului şi, în sfârşit, opinia comunităţii în legătură cu acest om care este un fel de model de urmat, un leader.

Elementele fizionomiei lui Grandet sunt enumerate, însoţite de epitete care explică forma lor, dimensiunea lor, alura lor.

Putem reface portretul personajului Grandet alcătuind o listă a trăsăturilor sale:

  • statura: scund (în textul original se spune exact: cinci picioare, adică aproximativ 1,62 m; traducătorul Cezar Petrescu omite unitatea de măsură);
  • alura siluetei: pătrată, îndesată;
  • faţa: rotundă, tăbăcită şi ciupită de vărsat;
  • bărbia: dreaptă;
  • buzele: fără nici o curbă;
  • dinţii: albi;
  • ochii: au expresia calmă şi devoratoare pe care poporul o atribuie vasiliscului;
  • fruntea: brăzdată de cute transversale, nu era lipsită de anume tuberanţe semnificative (aluzie la “ştiinţa” frenologiei);
  • părul: gălbui şi sur, era argintat şi auriu, cum spuneau unii tineri care nu-şi dădeau seama de urmările unei asemenea glumeţe aluzii pe socoteala domnului Grandet;
  • nasul: borcănat la vârf, avea o gâlmă cu vinişoare, pe care vulgul o socotea, pe dretp cuvânt, plină de venin;
  • pulpele: groase (şi aici traducătorul omite dimensiunea exprimată în textul original: circumferinţa de douăsprezece degete, aproximativ 32 cm; păcat de aceste omisiuni, care privează cititorul român de descoperirea pasiunii lui Balzac pentru exactitatea matematică);
  • genunchii: noduroşi;
  • umerii: largi.

Aceste detalii relevă caracterul eroului: bărbia dreaptă, ca şi buzele fără nici o curbă dovedesc energia personajului, inflexibilitatea sa, uscăciunea inimii. Ochii, expresia privirii, semnifică cruzimea, la fel ca şi dinţii cei albi, caracteristici unui carnivor. Cutele transversale care brăzdează fruntea ne spun că omul este un gânditor.

Dimensiunile pulpelor şi umerilor ca şi forma genunchilor ar putea părea amănunte lipsite de importanţă, dar de fapt, pentru Balzac, un adept al fiziognomoniei, ele au semnificaţia lor: Grandet este o persoană foarte puternică, atât din punct de vedere fizic cât şi moral. Este prototipul ţăranului francez al anilor ’30, bărbatul care trăieşte în aer liber (aşa cum aflăm din aspectul tăbăcit a figurii sale).

Adjectivele care sunt atribuite oamenilor din oraş ne fac să ne gândim la impresia puternică pe care Félix Grandet o produce asupra concetăţenilor săi: chiar dacă mai există câte unul care glumeşte pe seama înfăţişării lui Grandet, acela este un tânăr care încă nu a învăţat să îşi cântărească cuvintele.

Al doilea pas în studiul personajului Grandet este comportamentul său în societate, descris explicit în text. Cealaltă faţetă a sa, cea de tată de familie şi stăpân al casei, este trasată odată cu dezvoltarea acţiunii romanului.

Apucăturile acestui om erau foarte simple. Trebuie să remarcăm adjectivul simple. Semnificaţia sa nu este simplistă, epitetul indică o trăsătură importantă a caracterului bătrânului: el nu este sofisticat, merge direct la ţintă. În legătură cu aceasta trebuie să-i studiem comportamentul, adică gesturile, vocea, felul său de a vorbi.

Glasul său era blajin.

Felul de a vorbi: Vorbea puţin. De obicei îşi tălmăcea gândurile în fraze mici şi sentenţioase. /…/ bătrânul se bâlbâia într-un chip ostenitor/…/ cuvintele sale deveneau în astfel de momente incoerente, ceea ce avea ca rezultat un fel de subevaluare a dogarului de către interlocutorul său.

Descrierea fizică şi cea a manierelor personajului oferă cititorului o imagine a lui Grandet destul de precisă.

Studiind mai amănunţit elementele textului descriptiv putem observa pe lângă detaliile care se conjugă (frazele scurte şi bâlbâiala, care denotă o gândire înceată, dar precisă a bătrânului) şi un element care aparţine, parcă, altcuiva: vocea sa blajină. Acest epitet nu se potriveşte nici cu figura (privirea de vasilisc, bărbia dreaptă, buzele fără cute) nici cu felul de a vorbi. Efectul obţinut este, cred, acela că cititorul este făcut să creadă în acest portret care nu reprezintă un tip perfect al genului, cum de fapt nici nu s-ar putea regăsi în lumea reală, şi astfel el, cititorul, devine curios să cunoască faptele unui astfel de personaj. Nimeni nu citeşte o povestire ale cărei întâmplări sunt previzibile, iar un personaj perfect este previzibil. Din contră, Balzac a obţinut ceea ce Philippe Hamon numeşte “suspensul romanesc”, prin procedeul pe care tot el l-a denumit “relativismul psihologic”.

Concluzia pe care o trage naratorul după descrierea manierelor lui Grandet este la fel de precisă ca formulele algebrice. Este vorba de celebrele cuvinte ale lui Grandet: Nu ştiu, nu pot, nu vreau, vom vedea (subliniate în text, ceea ce dovedeşte câtă importanţă le-a acordat Balzac, acest îndrăgostit de ştiinţe şi de exactitate.

Pe lângă aceste fraze tip şi de gesturile pe care întregul Saumur le cunoştea şi prin care îşi ascundea adevăratele sentimente, mai trebuie notat ticul personajului de a mişca gâlma nasului atunci când avea o emoţie puternică. Ultima data, gâlma se mişcă la vederea crucifixului de aur al preotului care venise să-i slujească pentru ultima data, emoţie care l-a costat viaţa. Ticul său îi făcea să freamete de teamă pe membrii familiei.

Tehnica lui Balzac de a realiza un portret este, aşa cum se vede, asemănătoare cu cea folosită la descrierile arhitectonice: el schiţează o listă care cuprinde elementele corpului uman, ale fizionomiei, şi fiecare dintre ele este însoţit cu un adjectiv epitet (sau alt determinant) care îl individualizează. Odată cu portretul fizic, cititorul întâlneşte o expunere a conduitei personajului. În cazul lui Grandet, aceasta apare în text chiar înainte de portretul propriu zis, portret care este completat de biografia personajului, care, în acest roman, este un capitol important.

Astfel, aflăm care sunt marile realizări ale bătrânului dogar, începând cu aproprierea unor moşii, imediat după Revoluţie, prin intermediul socrului său şi a unei mici sume de bani dată acolo unde a trebuit. Apoi, ca notabilitate a oraşului, la un moment dat fiind chiar primar, el a ştiut să acţioneze în propriu-i folos, lăsând, totuşi, impresia că munceşte pentru comunitate, sporindu-şi averea an după an. Moştenind de la părinţii soţiei sle şi de la strămoşii lui, nişte oameni destul de avuţi, el a devenit omul cel mai bogat din regiune, atât de bogat încât, pentru concetăţenii lui era o adevărată legendă.

Pentru a realiza această biografie, Balzac întocmeşte lista evenimentelor într-o manieră absolut obiectivă, ca un istoric. Intervenţiile personale ale scriitorului sunt foarte rare şi nu fac actceva decât să explice unii termeni specializaţi sau regionali. Părerile legate de Grandet sau de faptele sale nu-i aparţin lui Balzac, ci oamenilor din Saumur, ceea ce permite o oarecare subiectivitate, necesară pentru a înţelege mai bine poziţia personajului în oraşul său. Mai întâi găsim aprecieri în legătură cu averea lui Grandet, pe care nimeni (cu excepţia bancherului des Grassins şi a notarului Cruchot) nu o cunoaşte cu precizie:

Moş Grandet? … moş Grandet trebuie să aibă cinci sau şase milioane … /…/ Domnule, avem aici două sau trei case de milionari; cât despre domnul Grandet, nici el nu-şi cunoaşte averea! /…/

De pălăvrăgea vreun parizian despre fraţii Rothschild sau despre domnul Laffitte, oamenii din Saumur întrebau dacă sunt tot aşa de bogaţi ca domnul Grandet.

Cei care cunoşteau adevărata întindere a bogăţiei lui Grandet păstrau, cu grijă, secretul. Dar, fără cuvinte, spuneau multe celor care ştiu să observe: arătau în lume domnului Grandet un respect atât de mare, încât oamenii puteau măsura suma capitalurilor fostului primar după cât de departe mergea consideraţia slugarnică pe care i-o arătau. În acest fel a ajuns personajul nostru omul cel mai impus din ţinut (epitet subliniat de Balzac).

Consecvent prinipiului său de a fi cât mai exact, naratorul omniscient spune, desigur, cititorului care este adevărata valoare a bunurilor lui Grandet. Dar trebuie să recunoaştem că inventarul prezentat cu obiectivitate nu reprezintă nimic, aprecierea cititorului fiind legată de propria sa subiectivitate. De aceea, pentru a înţelege bine personalitatea lui Grandet, trebuie să o judecăm prin prisma statutului pe care acesta îl are la Saumur şi pe care îl aflăm prin opiniile concetăţenilor lui, “citate” de către romancier. Chiar şi poziţia lui de “far călăuzitor” spune multe despre poziţia lui Grandet în societatea saumureză:

Iarna va fi aspră, spuneau toţi, moş Grandet şi-a pus mănuşile îmblănite: trebuie culese viile! /…/

Moş Grandet adună doage peste doage: se va face vin de pomină anul acesta.

Balzac îi recunoaşte personajului său nişte calităţi: talent financiar, înţelepciune, precizie.

Talentul în afaceri este explicat prin comparaţia următoare:

/…/ domnul Grandet era asemenea tigrului şi şarpelui boa: ştia să se pitească, să se ghemuiască, să ochească prada îndelung, să se repeadă aupră-i; apoi căsca gura pungii, înghiţea o sumedenie de bănet şi se culca domol, ca şarpele care mistuie nepăsător, rece, metodic. O comparaţie cu un termen zoologic, care are un efect didactic asupra cititorului care cunoaşte comportamentul animalelor citate, şi în acelaşi timp această comparaţie ar putea fi înţeleasă ca o clasificare a lui Grandet prin similitudinea sa cu anumite specii animale (potrivit unei superstiţii populare, orice om poate fi caracterizat prin asemănarea sa cu un animal).

Iată celelalte calităţi ale lui Grandet care îi aduc respectul celorlalţi:

Cuvintele lui, îmbrăcămintea, purtările sale şi clipirea ochilor făceau legea în ţinut, unde fiecare, după ce-l studiase asemenea naturalistului care cercetează efectele instinctului la animale, ajunsese să recunoască adânca şi tăcuta înţelepciune a celor mai neînsemnate din mişcările sale. De remarcat această nouă aluzie la ştiinţele naturii, care reprezintă pentru Balzac un adevărat jalon. Aici este vorba de metodele de lucru ale biologiei, pe care scriitorul le cunoştea şi le ţinea la mare preţ. De asemenea, trebuie să remarcăm noutatea pe care această frază o aduce pentru caracterul lui Grandet, care acum este descris ca un om care îşi economiseşte până şi mişcările.

Împreună cu romancierul, acum putem trage o concluzie despre impresia pe care Grandet o produce asupra celor care îl cunosc: Domnul Grandet inspira deci respectuasa stimă la care are drept  un om ce nu datorează niciodată nimic nimănui. /…/ Nimeni nu putea să-l zărească trecând pe stradă fără a încerca un sentiment de admiraţie, amestecat cu stimă şi teroare.  

Cuvintele predominante în pasajele citate sunt: respect, teroare, stimă, respectoasă, sentiment de admiraţie, nepăsător, rece, metodic; ele semnifică sentimente şi atitudini mai degrabă extreme, la care se adaugă două substantive care conotă aceleaşi simţăminte: tigru şi boa. Tot acest inventar lexical este simbolic pentru caracterul personajului. Cititorul este acum pregătit pentru a-l vedea acţionând ca o fiară pentru a-şi umple buzunarele, iar afacerile sale nu îl vor surprinde.

Nu am putea încheia portretul lui Félix Grandet fără a menţiona că, intercalată între rânduri, se găseşte o descriere de tip inventar a averii fostului dogar. Personajul este definit şi caracterizat şi prin acest inventar: Exploata o sută de pogoane de vie, care îi aduceau în anii de belşug şapte sau opt sute de butoaie de vin. Stăpânea treisprezece moşioare, o veche mânăstire, ale cărei ferestre, ogive şi vitralii, din economie le astupase cu zid, ceea ce le păstră intacte; mai avea o sută douăzeci şi şapte de pogoane de pajişti, unde creşteau şi se îngroşau trei mii de plopi sădiţi în 1793. În sfârşit, casa unde stătea era a lui.  La acestea se adaugă o pădure (şase sute de pogoane) şi domeniul de la Froidsfonds, cumpărat în 1811 cu ajutorul lui Cruchot. Veniturile proprietăţilor sunt şi ele calculate (Balzac era priceput în astfel de socoteli) cu ajutorul concetăţenilor care pândeau activitatea lui Grandet : în total, el trebuia să aibă, în 1816-17 aproximativ patru milioane sub formă de terenuri, la care care se putea adăuga o sumă lichidă cam la fel de mare.

Iată deci, explicat în bani, respectul de care se bucura Grandet la Saumur: O avere atât de mare înveşmânta cu mantie de aur faptele acestui om.  Folosirea acestei metafore, şi mai ales prezenţa cuvântului-cheie (pentru personajul Grandet) aur  sunt definitorii şi pot servi drept concluzie a portretului său.

[1] c.f. Honoré de Balzac, AVANT PROPOS A LA COMEDIE HUMAINE, Paris, Calman-Lévy, Editeur, 1891 (traducere proprie)

[2] c.f. Pierre Citron, PREFACE, in H. de Balzac, EUGENIE GRANDET, Paris, Garnier Flamarion, 1964 (traducere proprie)

[3] c.f. Pierre Citron, op. cit.

[4] idem

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (10) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (10)

Din ceea ce citisem de acasă, cea mai sigură şi mai rapidă metodă de a vizita Foro şi Colosseo e aceea cunoscută sub denumirea “skip the line”. Pentru asta erau suficiente câteva clickuri pe calculator, cu garanţia că la faţa locului te vei întâlni cu o persoană care te va ajuta să treci rapid, fără stat la coadă, de toate punctele de control unde, cei fără clickuri prealabile, vor pierde timp. Având deja experienţa expediţiei pe Vesuvio, am fost foarte tentat să fac acele clickuri, dar …

Intrând în incinta obiectivelor am înţeles imediat că n-am făcut rău. IMG_7345Dacă chiar ne îmboldeşte nerăbdarea nu avem decât să ridicăm mâna, ca la şcoală, şi cel puţin doi-trei inşi se vor repezi să îşi ofere serviciile. Iar simţim cum ne înghionteşte ispita de a economisi timp, dar mulţimea amabililor care se ocupa cu “skip the line” ne face circumspecţi. Oare nu sunt escroci? Spre edificare, acceptăm dialogul cu un astfel de agent de turism care, oricum, ne blocase înaintarea, listându-şi cunoştinţele de limbi străine: “English, Deutsch?” ca să scap de el îi răspund “Română”. Omul rămâne cu gura pe jumătate deschisă, apoi o închide repede pentru un “niet”, care spune multe despre poliglotismul lui. În secunda următoare plecării lui spre alţi clienţi, lângă noi s-a înfiinţat alt amabil, cu exact aceeaşi introducere: English, Deutsch?” Din viteză, în loc de “Română” am spus “Roumain”, iar omul a schimbat rapid registrul către “Bonjour Monsieur!” Ce să mai scap de el … Dar dacă tot m-a prins, înseamnă că e un tip isteţ, aşa că mă angajez într-o conversaţie din care sper să ies cu cât mai multe şi mai utile informaţii de genul de unde se cumpără bilete, cât costă, cum se organizează turul şi cât durează. Cetăţeanul e el isteţ, dar nu ştie să îşi controleze reflexele. Îmi spunde unde e casa de bilete, dar îşi însoţeşte vorba cu un gest, iar ceea ce văd îmi ia cu mâna pofta de a mă lăsa ajutat de nenea: la capătul degetului lui se află un şir de case de bilete frecventate fiecare de câte o mulţime de … trei-patru clienţi. Ce să mai skip a line de atâţia oameni?!

Accept, totuşi, şi restul  explicaţiilor, din care înţeleg că ritmul vizitării forumului e destul de rapid şi pentru un maratonist, iar explicaţiile ghidului sunt puţine, spre a economisi timpul. Aşa că îi mulţumesc frumos omului care ne-a ajutat, dar în altfel decât spera şi îi spunem că “Non, merci”, obosim repede şi nu putem să mergem îm ritmul lui. Apoi am decolat în viteză, refuzând o probabilă lecţie de înjurături din folclorul local.

Trecând pe lângă obiectivul strategic,IMG_7346 ne îndreptăm spre casele de bilete, dar … ghinion: între timp, cei trei-patru codaşi pe care îi văzusem s-au dus la treaba lor, iar coada e formată acum din doar doi turişti. Un alt fel de skip the line, adică no line. IMG_7349Asta e, ce să facem, în schimbul a 24 de euro traşi din card, devenim posesorii unui alt card, din carton, adica două bilete valabile la ambele obiective,

şi a unei mappa, IMG_20171113_0004o bucată de hârtie care mă va ajuta să economisesc accesul la internet prin roaming.IMG_20171113_0005

Alegem să vizităm întâi forumul, anticipând (corect) că vizita va fi foarte lungă şi ne va solicita numeroase opriri . Harta enumeră 40 de astfel de halte oficiale, la care, probabil, se vor adăuga şi multe opriri voluntare. Aşa că … haide să haidem.

Păi să haidem, dar iată că deja avem o oprire forţată la un filtru de Securitate, unde funcţionarul cel plictisit îmi cere să scot obiectele electronice din buzunare şi rucsac. Surprinzător, nu îmi cere şi cureaua de la pantaloni şi nici nu ne descalţă, ca la aeroport. Ieşim bine la inspecţia tehnică, deci avem de acum dreptul (şi stângul) să ne începem călătoria prin antichitate.

Trecem de poarta lui Costică, sau, ca să zicem pe limba lor, Arco di Costantino. Venit pe lume în 315, Arcul este dedicat victoriei lui Costache, care l-a învins pe rivalul său, Maxenţiu, dar în afară de asta e şi o importantă opera de artă romană. Îl înconjurăm şi ne bucurăm pentru Constantin, dar şi pentru noi. Fară duşmănia lor istorică, patrimoniul mondial ar fi fost mai sărac.IMG_7350IMG_7351

Un arc de triumf rămâne în urmă, altul se vede în zare, ca o lumină la un capăt al unui tunel. Verde. IMG_7352.JPGE vorba de Arco di Tito. A, nu e vorba de Iosif Broz, marele prieten al românilor, pe care l-am văzut acum 50 de ani plimbându-se pe bulevardele Braşovului, ci de împăratul Titus, ăla care era considerat un div. Sau divin, nu contează, divus să fie. Arcul a fost ridicat în urma războiului din Iudeea, pe la 69 AD, şi sunt sigur că bietul Titi exact la vizita mea din 2017 se gândea în momentul inaugurării.IMG_7353

Eee, de acum, porţile cele mari fiind trecute, lăsând Templul lui Venus în dreapta, IMG_7355pătrundem în Foro. Va fi o vizită plină de surprize. Plăcute!!

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

ONOR ARMATEI ROMÂNE! de Mihai-Athanasie Petrescu

ONOR ARMATEI ROMÂNE!

În fiecare an, la 25 Octombrie, DCECS Roşiorii de Vede îşi face o datorie de onoare din a organiza activităţi menite să demonstreze ataşamentul şi respectul nostru, al roşiorenilor, faţă de cei care, cu preţul unor mari sacrificii, la nevoie chiar cel suprem, apără independenţa patriei noastre şi libertatea cetăţenilor ei.

În acest an, Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu” a iniţiat un workshop de pictură şi grafică având ca obiectiv familiarizarea elevilor de gimnaziu din şcolile municipiului cu uniformele militare purtate de luptătorii români. Au expuse şi prezentate uniforme militare din colecţia prof. Mihai-Atanasie Petrescu. Prin planşele realizate, toate evaluate cu nota 10 (zece), copiii au dat dovadă că acest prim obiectiv a fost atins.

A doua parte a activităţii a fost dedicată Forţelor Aeriene Române. Mihai-Atanasie Petrescu, membru al Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, a prezentat, într-o amplă comunicare, dotarea actuală a aviaţiei militare române. Au fost prezentate, din punct de vedere istoric, tehnic şi operational, toate tipurile de aeronave – avioane, elicoptere, drone – pe care le utilizează militarii români. S-a insistat asupra faptului că o mare parte dintre acestea sunt de fabricaţie românească, fiind produse sub marca “I.A.R. – Industria Aeronautică Română”, un brand de mare prestigiu, cu o tradiţie aproape centenară. La fiecare tip de aeronavă, conferenţiarul a prezentat şi o galerie de fotografii, realizate chiar de el cu prilejul unor acţiuni ale Forţelor Aeriene. S-a insistat mai mult asupra celor două tipuri de avioane intrate de curând în inventarul Armatei Române, C-27J Spartan, avion de transport şi F-16 Falcon, avionul de luptă multirol de abia hangarat la Baza 86 Aeriană de la Feteşti.

Deşi nu mai este în serviciu, a fost evocat şi avionul de luptă IAR-93, fabricat la Craiova, ţinându-se cont de prezenţa unui astfel de interceptor în oraşul nostru.

Publicul prezent în sala muzeului a urmărit cu interes expunerea, primind, astfel, răspuns la numeroase întrebări pe care probabil şi le-a pus urmărind informaţiile prezentate pe canalele de ştiri.

Credem că activitatea de la 25 Octombrie a contribuit la creşterea încrederii roşiorenilor în capacitatea Armatei Române de a ne apăra de eventuale agresiuni sau de a contribui la creşterea gradului de securitate pe plan international.

(Fotografii realizate de Aura Barbut)

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT de Mihai-Athanasie Petrescu 3

  1. 2 CASA LUI GRANDET

 

Ca întotdeauna credincios principiului de a trasa cadrul exact în care se desfăşoară acţiunea unui roman al său, după ce a pictat imaginea oraşului Saumur, Balzac merge mai departe, făcând descrierea casei bătrânului Grandet.

Prezentarea acestei locuinţe este realizată în momente diferite ale romanului, pe măsură ce detaliile descriptive devin necesare în economia textului.

Primul moment, cu o vedere generală, este acela al descrierii Străzii Mari a oraşului.

Ne amintim cele trei tipuri de construcţii, printre care se numără şi “hotelurile” din piatră, şi în acelaşi timp avem acea senzaţie de melancolie, provocată de aerul deşertic al ruinelor vechii fortăreţe.

Poarta casei lui Grandet este pitită în mijlocul unei adâncituri întunecoase. Făcută din stejar masiv, această poartă este surmontată de  o boltă şi este încadrată de doi stâlpi. Deasupra bolţii se poate vedea un basorelief, ornament comun tuturor caselor din Saumur, cu figuri roase şi înnegrite de ani, de fapt lăsat pradă degradării, pentru că nimeni nu se ocupă de el, aşa cum demonstrează şi vegetaţia crescută pe brâu.

Cu toate că este foarte masivă, poarta este şi ea o victimă a tracerii anilor. Scorojită, afumată, brăzdată de crăpături, ea este zdravăn ghintuiă în piroane. În mijlocul portiţei construite în poarta cea mare se află o ferăstruică mică, pătrată, cu gratii dese şi înroşite de rugină, în care bate un ciocan, o piesă antică, uzată de timp.

În fundul unui gang boltit, întunecos şi verzui, se pot vedea câteva trepte măcinate care urcă spre o grădină. Aceasta este împrejmuită de ziduri groase şi jilave, pe care cresc tufişuri plăpânde. Aceste ziduri au apaţinut vechilor metereze ale oraşului Saumur şi susţin şi grădinile altor case de pe aceeaşi stradă.

Casa lui Grandet, la fel ca majoritatea caselor din acel cartier, are parter şi două etaje. Fiecare din ele îşi are importanţa sa în desfăşurarea acţiunii.

Zilele familiei, ca şi încheierea afacerilor lui Grandet au loc la parter, în sală. Cuvântul sală este subliniat în textul original, fiind vorba de un regionalism, dar şi pentru că are o mare importanţă în roman. De aceea vom citi în continuare o descriere amănunţită a sălii, ale cărei ferestre (două) dau înspre stradă. Încăperea este pardosită cu scânduri, căptuşită cu tăblii sure cu ciubuce străvechi, iar tavanul, făcut din grinzi aparente, este vopsit cu aceeaşi culoare sură.

Încălzirea este asigurată de un cămin sculptat grosolan.

Mobilierul nu este bogat: câteva scaune, de formă străveche, tapisate cu scene din La Fontaine, dar a căror uzură făcea desenele greu de recunoscut, o veche masă de joc, un jilţ de paie, un jilţişor (al tinerei Eugénie) şi o masă de lucru. Două tablouri atârnate pe pereţi se pare că ar reprezenta strămoşi ai lui Grandet.

Singurul amănunt care este în dezacord cu austeritatea încăperii este reprezentat de luxosul decor al perdelelor care împodobeau ferestrele, dar acestea fuseseră cumpărate odată cu casa şi incluse în preţ.

Aici, la sala de la parter, se opreşte prima descriere a casei lui Grandet. De fapt este suficient, pentru că această încăpere va adăposti primele scene ale romanului: jocul de cărţi cu Crochotinii şi Grassinii, ca şi sosirea lui Charles, vărul de la Paris.

Cititorul va cunoşte şi celelalte detalii arhitectonice exact atunci când vor deveni necesare. Aceasta se va întâmpla în momentul în care personajele vor urca la culcare; autorul le va preceda, pentru a picta noile decoruri.

Mai întâi este un culoar care duce dinspre sală la bucătărie. O uşă dublă se deschide înspre scară, care este foarte degradată şi are nevoie de reparaţii.

La primul cat există trei uşi fără pervazuri, vopsite în roşu, decorate cu şine de fier prinse în şuruburi. Una dintre uşi, cea de la biroul lui Grandet, este zidită, încăperea nefiind accesibilă decât prin camera bătrânului. Fereastra biroului, orientată înspre curte, este apărată din afară cu uriaşe gratii de fier. Aici se găsesc actele lui Grandet, laolaltă cu aurul, pe care îl ţine pentru plăcerea de a-l “alinta, mângâia, cloci, cocoloşi, de a-l strânge la piept”. Cheia de la caseta respectivă se află întotdeauna asupra stăpânului casei.

Al doilea şi ultimul etaj al casei, de fapt o mansardă, va fi descris la sfârşitul acestui tablou. La acest nivel nu se găseşte decât o singură cameră, aşezată deasupra aceleia ocupate de Grandet. Tapetată cu o hârtie care s-ar potrivi mai bine într-o cârciumă, această cameră apare în roman odată cu Charles şi pentru Charles, iar aspectul ei are darul de a-l uimi pe tânărul dandy venit de la Paris, fiind complet diferit de ceea ce era el obişnuit să vadă.

Este necesar subliniem originalitatea descrierii. Aşa cum spune Balzac, scopul descrierilor sale este acela de a trasa cu exactitate cadrul cadrul romanelor sale, pentru a-l convinge pe cititor de caracterul realist al operei, dar, în acelaşi timp, mediul în care trăieşte un personaj vorbeşte despre personalitatea respectivului personaj. “Fericit sau nenorocit, omul împrumută ceva din fizionomia sa chiar şi celui mai mc dintre obiectele cu care trăieşte”, spune Balzac undeva[1]. De aceea fiecare încăpere, fiecare mobilă, fiecare obiect utilizat de un personaj balzacian este descris cu cel puţin un epitet care îl individualizează.

Pentru a analiza ceea ce Philippe Hamon numeşte “text descriptiv”, trebuie să începem cu contextul în care se găseşte acesta.

Mai întâi avem tabloul oraşului Saumur, cu numeroasele detalii legate cu stilul arhitectonic al caselor şi cu un mesaj care dezvăluie caracterul locuitorilor. Cu ajutorul unei săgeţi, cititorul este adus în faţa casei care va fi principala scenă a acţiunii romanului. Apoi, printr-o biografie şi un portret al bătrânului dogar, cititorul este pregătit să privească ridicându-se cortina din faţa imaginii locuinţei.

Curiozitatea cititorului este aţâţată gradat. Portretul personajului, lista tabieturilor sale, şi chiar această sintagmă misterioasă : “Numai şase locuitori aveau îngăduinţa să intre în casa lui” îi insuflă cititorului dorinţa de a cunoaşte ceea ce este interzis muritorilor oraşului. Iar pentru cel care nu înţelege adevărata valoare a acestui element în economia romanului, autorul subliniază, înainte de a scoate cheia : “Acum e lesne de priceput noima acestor cuvinte : casa domnului Grandet”  (subliniat în text), aşadar, la fel ca în “Surpriza” lui Haydn, dacă tu, cititorul, nu ai înţeles, trezeşte-te şi reia textul de la început, iar atunci vei înţelege importanţa acestei clădiri.

Aspectul exterior este neglijat, pentru că această casă se înscrie cu celelalte în stilul arhitectonic al oraşului. Dar trebuie să notăm două detalii care dau acestei locuinţe o notă proprie:

  1. ea este situată în partea de sus a oraşului şi este “adăpostită de ruinele meterezelor”. Din aceasta se desprinde o conotaţie dorită de către romancier : la început aflăm că oraşul este dominat de castelul aflat în partea de sus a oraşului. Dacă locuinţa este şi ea situată în acest cartier înalt, înseamnă că şi ea domină oraşul, ceea ce ne face să ne gândim la poziţia importantă a proprietarului în societatea locală.
  2. Cuvântul casă este însoţit de epitete care denotă sobrietatea, ba chiar austeritatea: “ştearsă, rece, mută”.

Elementele arhitectonice care individualizează această construcţie se întâlnesc încă de la intrare: ochiul porţii  este format din doi stâlpi şi o boltă, construite din tuf calcaros. Tuful este o piatră moale, care dăinuie destul de puţin.  Vârsta casei este arătată de multitudinea de găuri inegale, ciudat săpate de ploaie şi de vânturi. Podoaba bolţii este un basorelief sculptat în piatră tare, care reprezintă Anotimpurile, dar chiar  şi aceste figuri sunt roase şi înnegrite de ani. Deasupra basoreliefului se găseşte un brâu, în crăpăturile căruia au crescut câteva plante datorite întâmplării. Aici observăm un inventar botanic, surprinzător din cauza locului unde este plasat, dar important, pentru că ne vorbeşte despre indiferenţa locuitorilor casei faţă de aspectul acesteia: galbene parecherniţe, volbură, rochiţa rândunicii, pătlagină şi un tânăr cireş, destul de mărişor”. Pentru aproape toate plantele, talia nu este relevantă, dar cireşul mărişor dovedeşte că de ani de zile nimeni nu s-a gândit să smulgă plantele parazite.

Poarta, aşa cum se vede din exterior, este din stejar masiv. Vârsta lemnului este trădată de numeroasele crăpături, dar poarta rămâne, totuşi, solidă datorită sistemului de piroane, a cărui simetrie ne face să ne gândim şi la scopul său ornamental. Vechimea construcţiei este subliniată încă o dată de ciocanul porţii, prezentat aici cu un arhaism: jacquemart (cuvânt păstrat în traducerea lui Cezar Petrescu). Acest obiect fusese împodobit cu o figură bufonă, greu vizibilă după trecerea anilor. Ciocanul lovea capul unui piron, reprezentând o figură schimonosită, aşezat în centrul unei ferestruici cu gratii dese şi înroşite de rugină. Prin ferestruică pot fi văzuţi cei care vin în vizită, acesta fiind a doua sa destinaţie.

Înainte de a continua, este necesar să facem un bilanţ, alcătuind un inventar al termenilor lingvistici specializaţi şi al figurilor de limbă. Mai întâi elemente din construcţii: casă, ziduri, stâlpi, boltă, arc, zidărie, ochi de poartă, portal, brâu, uşă (dublă), (sistem de) piroane, gratii, bare, ciocan, Jacquemart, inel. Termenii sunt, în general, neutri; de notat apariţia unor sinonime, procedeu stilistic care îl ajută pe scriitor să evite o repetiţie monotonă şi să ofere o altă variantă, explicativă, pentru un cuvânt mai rar sau prea specializat. Nu putem trece peste folosirea arhaismului jacquemart, cuvânt la fel de vechi ca şi obiectul pe care îl desemnează.

Această succesiune de termeni tehnici are asupra cititorului efectul de real urmărit de către scriitor şi, în acelaşi timp, apariţia sintagmei “arhitectură franceză” în acest context întăreşte convingerea că locuinţa, chiar aşa veche cum este ea, este rezultatul muncii unor specialişti, ceea ce este o garanţie pentru calitatea construcţiei. Totuşi, acest efect se pierde întrucâtva după citirea listei de materiale folosite, ca şi prin figurile de stil.

Mai întâi materialele: bolta este din tuf calcaros. Aceasta piatră, caracteristică pentru regiune, folosită în construcţii, este foarte moale, ceea ce dăunează din punct de vedere al calităţii casei. De aceea, elementul arhitectonic descris a căzut pradă intemperiilor care au săpat numeroase găuri curioase şi inegale. Piatra tare este materialul basorelifului care decorează ochiul porţii. Lemnul de stejar  împrumută din duritatea sa porţii, dar anii şi intemperiile şi-au lăsat şi aici urma, pentru că poarta este foarte crăpată. De aceea, ea a fost întărită cu fier, dar chiar şi acest metal îşi arată vârsta ca şi indiferenţa locatarilor, pentru că este degradat de rugină (gratii înroşite de rugină). Din fier au fost confecţionate: piroanele, gratiile, ciocanul porţii (jacquemart), pironul pentru ciocan.

Această listă, destul de scurtă, ne sugerează o anumită sobrietate a stilului arhitectonic, care este conceput pentru a fi funcţional.

Pentru a încheia descrierea casei lui Grandet, ar fi bine să trecem în revistă figurile de stil. Ne amintim că singurele figuri prezente în descrierea oraşului Saumur erau epitetele, în general sumbre şi cu o conotaţie neutră. Aici găsim epitete şi comparaţii, prin care scriitorul îşi exprimă un punct de vedere propriu.

Casa este: ştearsă, rece, mută, integrată în impresia generală de melancolie pe care o degajă oraşul, cu tăcerea şi caracterul său deşertic. Adjectivele ştearsă şi rece provoacă un recul al cititorului, cu atât mai mult cu cât puţin mai jos găseşte cuvântul ruine.

În tuf se găsesc găuri: numeroase, inegale, dispuse în mod ciudat. Piatra perforată are înfăţişarea lespezilor vermiculare. Patina timpului este vizibilă, desigur, dar adjectivul vermiculare, compus al cuvântului ver (vierme), sugestie pentru cadavru, adaugă ceva la impresia de lugubru pe care cititorul deja o are. Mai mult, această impresie este întărită şi de comparaţia folosită imediat după aceea: oarecare asemănare cu porticul unei închisori. Acest cuvânt, închisoare, presupune interzicerea libertăţii, imposibilitatea de a ieşi. Aceeaşi sugestie de claustrare pe care a căuat-o Dante cu faimosul său “Lasciate ogni speranza”. Citind romanul în întregime, vom află că, într-adevăr, personajele nu vor părăsi această casă decât după moarte, nici măcar Eugénie nu poate rupe aceste lanţuri. În acelaşi timp, închisoare presupune austeritatea celor din interior, detaliu care de asemenea va fi apoi explicitat în text.

Basorelieful rămâne în aceeaşi notă : figurile sunt roase şi înnegrite de ani.

Brâul ieşit în afară aflat deasupra basoreliefului este acoperit de plante datorite întâmplării. Aceasta denotă absenţa voinţei umane, indiferenţa locatarilor.

Lemnul de stejar al porţii este masiv, poarta este scorojită, afumată, brăzdată de crăpături, şubredă în aparenţă. Ferestruica este mică, pătrată, iar gratiile sunt dese şi înroşite de rugină. Figura de pe pironul ciocanului de la poartă este schimonosită. Acest din urmă adjectiv ar putea să pară un oximoron în acest context, dacă n-ar fi existat moda acelor figuri insolite în decoraţiunile baroce. De altfel, figuri asemănătoare pot fi văzute la capătul grinzilor menţionate în prima descriere a caselor din Saumur.

Elementul în acelaşi timp decorativ şi funcţional este ciocanul porţii (jacquemart). Este de formă lunguiaţă şi, încă o comparaţie: seamănă cu un mare semn de exclamaţie (în textul original de admiraţie). Poate că, din punctul de vedere al prozatorului, acesta ar fi singurul element căruia i se poate ataşa o oarecare valoare artistică, deşi chiar şi figura ciocanului este ştearsă de prea lungă întrebuinţare.

Până aici putem trage concluzia că, spre deosebire de prima descriere a romanului, cea de faţă conţine un element nou, şi anume intervenţia autorului cu propriile sale impresii. Acesta se explică prin importanţa mai mare pe care Balzac o acordă casei. În acelaşi timp, există o similitudine între casă şi locatarii săi, aşadar conotaţia imaginii locuinţei se regăseşte în portretele personajelor.

Înainte de a pătrunde în interiorul casei, putem zări, împreună cu eventualii curioşi, câteva trepte măcinate, care urcă spre grădină. Şi aici trebuie să reţinem noţiunile de specialitate: gang, trepte, ziduri şi, din nou, metereze.

Adjectivele epitete: gangul este întunecos şi verzui, cuvinte care întăresc senzaţia de lugubru. Treptele sunt măcinate, nimeni nu se îngrijeşte  de ele, zidurile sunt groase, (ca şi cuvântul metereze, acest adjectiv sugerează faptul că clădirea oferă o bună protecţie), jilave, mustind de apă, populate de tufişuri plăpânde (sălbatice, neîngrijite).

Pentru că deja am subliniat diversele impresii pe care le provoacă descrierile exterioarelor, acum putem pătrunde în sala de la parter.

Încă de la început aflăm că în sală se intră direct din gang, ceea ce explică faptul că această încăpere este singura cunoscută de cei din afară. Aici îşi primeşte Grandet aşa-zişii prieteni din familiile Cruchot şi des Grassins, pe partenerii de afaceri şi fermieri, pe bărbier, pe băiatul de la moară, dar şi pe subprefect şi pe preot. Sala este şi locul în care familia (d.na Grandet, Grandet, Eugénie, Nanon) îşi petrece timpul. Este uşor de înţeles, aşadar, de ce pentru descrierea sălii sunt alocate două pagini ale romanului.

Balzac îşi realizează întotdeauna descrierile în cercuri concentrice, dinspre exterior spre interior. În romanul despre care discutăm, autorul descrie mai întâi oraşul, în continuare cartierul, faţada casei şi, în sfârşit, interiorul acesteia. Aceeaşi regulă este aplicată şi în cazul camerelor, acolo unde se începe cu pereţii, ferestrele şi uşile, pentru a ajunge apoi la centrul încăperii. În ceea ce priveşte sala, el se ocupă succesiv de uşă, de ferestre şi perdele, de plafon şi de podea.

Pentru a face cunoscută ambianţa, textul este realizat cu ajutorul nomenclatorului următor: încăpere, fereastră, pardoseală de scânduri, tăblii, ciubuce, tavan, grinzi aparente, goluri, mortar, şi verbul a căptuşi. Trebuie remarcată lungimea listei pentru un paragraf de numai patru rânduri, ceea ce implică o mare exactitate a descrierii. Epitetele sunt puţin numeroase, de conotaţie zero, referindu-se la culoare: tăbliile sunt sure, grinzile aparente sunt vopsite tot în sur, iar mortarul este îngălbenit (din cauza timpului).

“Cercul” următor este acela format din piesele de mobilier aflate lângă pereţi, şemineu şi tablouri.

Mai întâi căminul, care aduce termenii tehnici: pendulă, oglindă, margini (ale oglinzii), tăiate pieziş, cadru gotic, vârtelniţe, candelabre, piedestal, sfeşnice; (căminul, în acelaşi timp piesă de decor dar şi utilitară, este în atenţia autorului; este o piesă bogat împodobită, amestec de bun gust şi kitsch). Urmează lista decoraţiunilor : pendula este încrustată cu arabescuri, piatra căminului este sculptată, cadrul gotic este damaschinat, arama candelabrelor este poleită. De fapt, este dificil să separăm elementele decorative de părţile vitale ale căminului, şi chiar să alcătuim o listă separată de materiale, pentru că o bună parte dintre acestea apar cu o funcţie pur decorativă. Totuşi, trebuie s-o facem: căminul este din piatră albă, piedestalele candelabrelor sunt din marmură. Metalele utilizate sunt: arama (din care sunt concepute pendula şi candelabrele – ale cărei ornamente sunt din arămuri antice), şi oţelul (damaschinat) pentru cadrul gotic al oglinzii. Să nu uităm sticla (din care este făcută oglinda).

Alături de piesele constitutive şi de materialele de construcţie, este necesar să notăm detaliile care completează justa imagine a căminlui:

  • stilul gotic al pendulei; până în acest moment, nu se făcuse nici un fel de aluzie la vreun stil pentru a defini arhitectura oraşului sau a casei. Concluzia pe care o tragem este că prezenţa pendulei se datorează mai mult întâmplării decât simţului estetic al stăpânului casei.
  • efectul căutat de constructor, care a tăiat pieziş (termen tehnic) marginile oglizii, pentru a-i arăta grosimea şi pentru a răsfrânge o rază de lumină de-a lungul cadrului.

Epitetele sunt puţin numeroase, explicând culoarea (piatră albă, oglindă verzuie, marmură albăstrie) sau subliniind calitatea materialelor (oţel damaschinat, aramă poleită); doar un adverb trimite la calitatea obiectului: piatra căminului este grosolan sculptată.

Am văzut deja că Balzac nu descrie de dragul descrierii, fiecare detaliu menţionat trebuie să fie important. Căminul lui Grandet, în ciuda efortului de minuţiozitate, nu are alt scop decât acela de a desena o pată de culoare pe cenuşiul sălii, deşi, totuşi, nu estompează melancolia sugerată de imaginile descrise la începutul romanului.

Nu putem încheia partea dedicată decoraţiunilor, fără a menţiona perdelele, cu şnururile lor terminate cu ciucuri, tablourile şi barometrul. Perdelele sunt din postav roşu, de Tours (= stofă groasă de mătase, la modă în sec. XVII şi XVIII – traducere după Dicţionarul Léxis, 1975), material care denotă un oarecare lux, dar în acelaşi timp are o conotaţie legată de vechimea casei şi indiferenţa locatarilor faţă de moda contemporană. Şnururile sunt din mătase, deci destul de scumpe, ceea ce contrazice gusturile stăpânului casei. De altfel, imediat urmează o explicaţie: atunci când Grandet a cumpărat casa, perdelele au fost incluse în preţ, iar dogarul le-a păstrat atât din inerţie, cât şi din snobism.

Tablourile nu sunt opere de artă, ci mai degrabă nişte datorii care trebuiesc plătite persoanelor pe care le reprezintă, strămoşi de la care Grandet a obţinut moşteniri. Aici este necesar să subliniem sintagma două portrete în pastel se zicea că ar reprezenta,  ceea ce dovedeşte valoarea redusă a lucrărilor.

Barometrul (ştim că meteorologia era deosebit de importantă pentru locuitorii acestei regiuni viticole) atârnă deasupra mesei de joc. Este fabricat din lemn negru, cu panglici din lemn aurit; să notăm fraza care descrie obiectul: “barometru oval cu cu margini negre, împododit cu panglici de lemn aurit peste care muştele se măscăriseră atât de deşănţat, încât acum poleiala nu se mai ghicea”. Să remarcăm, însă, această expresie oximoronică, care ne permite să înţelegem mai bine caracterul domnului Grandet, lipsa lui de respect pentru obiectele care nu sunt neapărat necesare pentru a câştiga bani.

Mobilierul sălii este format din câteva piese strict necesare: patru colţare (= mobilă mică aşezată în colţul unei încăperi – traducere după dicţionarul Léxis 1975). În acest caz, Balzac explică termenul: “un fel de bufete care se terminau cu nişte soioase etajere”; o masă de joc, plasată între cele două ferestre; nişte scaune de formă antică, tapiţate cu scene din La Fontaine; un jilţ de paie, aşezat pe nişte tăpălige, pentru a-i permite doamnei Grandet să privescă în stradă, un jilţişor şi o masă de lucru, ambele utilizate de către Eugénie.

Materialele utilizate sunt:

  • lemnul de trandafir, pentru colţare;
  • lemnul în marchetărie, la masa de joc;
  • lemnul de cireş, din care este făcută masa de lucru;
  • paiele, la jilţul doamnei Grandet.

Nu se spune nimic despre lemnul din care sunt făcute scaunele tapiţate şi jilţişorul lui Eugénie.

Pentru a contracara o impresie falsă pe care ar putea-o produce materialele relativ scumpe menţionate, naratorul explică faptul că şi acestea au fost incluse în preţul casei, ceea ce le justifică prezenţa şi, în acelaşi timp, spune mult despre caracterul lui Félix Grandet.

De altfel, epitetele utilizate anulează ideea de lux sau de ordine:

  • etajerele sunt soioase; adjectivul este plasat înaintea substantivului pentru a-i întări efectul;
  • masa de joc este veche;
  • scaunele tapiţate cu scene din La Fontaine sunt spălăcite la culoare şi şterse la chip (încât trebuie să ştii ce reprezintă ca să poţi descifra imaginile); (până aici, totul întăreşte ideea de vechi, de neîngrijit);
  • jilţul de paie are picioarele ridicate pe tăpălige (Grandet e prea avar pentru a cumpăra unul mai înalt);
  • masa de lucru este, şi ea, spălăcită.
  • Eugénie foloseşte un jilţişor (mic), ceea ce demonstrează cât de puţin loc ocupă tânăra în casă.

Descrierea casei va fi reluată în timpul desfăşurării acţiunii. De altfel, Balzac ne promite acest lucru: Descrierea celorlalte părţi ale locuinţei se va lega de întâmplările acestei povestiri; de altfel, schiţarea sălii unde sclipea tot luxul gospodăriei ne îndrituieşte să bănuim dinainte goliciunea caturilor de sus.

Să reţinem acest cuvânt din textul romanului: luxul gospodăriei sclipeşte în sală. Avem de-a face cu o ironie, dar în acelaşi timp este o caracterizare a familiei Grandet din Saumur.

Încăperea care va fi descrisă în continuare este bucătăria unde acţionează Nanon, servitoarea, iar apoi culoarul care desparte bucătăria de sală.

Singurul detaliu topografic legat de bucătărie este că ferestrele dau înspre curte. Elementul care din nou ne face să ne gândim la zgârcenia lui Grandet este prezenţa gratiilor la ferestre.

Bucătăria are specificul ei, care o face să semene cu Nanon (care a copiat avariţia stăpânului său). Încăperea este descrisă cu ajutorul unei liste de epitete: veşnic curată, orânduită, rece, o adevărată bucătărie de zgârcit, unde nimic nu trebuie să se piardă

Culoarul nu are o descriere detaliată. Ştim doar că desparte bucătăria de sală şi unde începe scara. Singura sa particularitate este o chichineaţă (cuvânt cu o conotaţie negativă), un fel de gaură, explică autorul, care-i serveşte drept dormitor lui Nanon. De fapt nici nu se poate vedea nimic în acest culoar, veşnic întunecat.

În continuare, Balzac îl pregăteşte pe cititor pentru a urca la etajele superioare. Scara este din lemn şi este putredă (conotaţia adjectivului este legată de moarte, şi este pentru a doua oară, după prezentarea lespezilor vermiculare care susţin poarta casei, că ne întâlnim cu o astfel de aluzie). Lemnul putred al scării îi provoacă un accident lui Nanon, ocazie care îl obligă pe Grandet să-şi amintească de meseria sa de lucrător în lemn.

Pentru a continua descrierea casei, Balzac face apel la un procedeu frecvent utilizat de scriitori şi pe care Philippe Hamon l-a numit “focalizarea pe un personaj”[2]. Aceasta înseamnă că scara, palierul primului etaj şi camera de la mansardă vor fi văzute cu ochii lui Charles, personaj nou venit în casă şi care o descoperă treptat.

Charles văzu zidurile îngălbenite şi afumate ale cuştii /…/ scara cu balustradă putredă /…/” La primul etaj, el zări trei uşi fără pervazuri, vopsite în roşu etrusc; uşi afundate în zidul prăfuit şi întărite pe deasupra cu şine de fier prinse în şuruburi şi terminate în chip de flacără, ca de altfel şi ferecătura broaştei.

Ajuns în camera ce îi este destinată, Charles începe o discuţie cu Nanon, venită să îl servească, după ce-şi aruncă ochii la zidurile acelei odăi mansardate /…/, după care începe descrierea minuţioasă a camerei. Această manieră de a descrie are avantajul de a putea pune în gura personajului o apreciere subiectivă, care nu ar fi putut altfel să apară în text. Mai mult decât atât, ochii lui Charles, obişnuiţi cu luxul parizian, văd cât se poate de bine diferenţa dintre o casă normală (cum o considera Charles pe a sa) şi locuinţa austeră a unchiului său, iar impresia sa nu are cum să nu îl influenţeze pe cititor.

Să privim acum, cu atenţie, descoperirile lui Charles. La epitetul dat deja, de autor, scării (putredă), Charles adaugă îngălbenite şi afumate, adjective care se referă la zidurile cuştii scării, şi pe care Nanon nu le-ar fi putut rosti, dat fiind că scara este întotdeauna neluminată.

Palierul primului etaj are un aspect aparte, dat de roşul uşilor.

În general, numărul de uşi care se deschid pe un palier este acelaşi cu numărul încăperilor. Aici, Charles vede trei uşi, dar naratorul omniscient intervine pentru a enumera patru camere: trei dormitoare, la care se adaugă biroul lui Grandet. Ornamentele uşilor sunt în acelaşi timp elemente de securitate: şine de fier prinse în şuruburi şi terminate în chip de flacără. Nu este menţionată prezenţa vreunei mobile pe acest palier.

Camera de la al doilea etaj este, de obicei, nelocuită. Descrierea în cercuri concentrice începe cu pereţii şi continuă cu mobilierul care se află în centru. Pereţii sunt împodobiţi cu hârtie galbenă şi înflorată. Căminul este din calcar împodobit cu caneluri.

Scaunele sunt din lemn galben, căptuşite cu nuiele lustruite. Noptiera este destul de mare, descrisă printr-o figură de stil: în ea ar fi putut încăpea un sergent de voltijori. Patul are baldachin, cu perdele de postav gata să cadă, fiind dumicate de viermi.

Pe jos se află un ţol de cârpe împletite.

Fiecare obiect are un efect asupra lui Charles:

  • tapetul îl face să se gândească la o cârciumă
  • căminul îi bagă frigul până în măduva oaselor
  • scaunele par să aibă mai mult de patru colţuri
  • în noptieră ar putea să încapă un sergent de voltijori
  • perdelele baldachinului tremură, gata să cadă

Consecinţa: intrând în cameră, Charles rămâne năucit. De fapt, naratorul îi studiase reacţia încă de la intrarea în casă: dezmeticirea lui mergea rinforzando (cuvânt italian, subliniat în textul original), şi pentru că romancierul ştie tot, el poate pătrunde în cugetul lui Charles  pentru a citi întrebarea “Ce naiba m-a trimis tata să fac aici?”

Descrierea proprietăţii lui Grandet se termină cu curtea şi grădina casei.

Tot Philippe Hamon este acela care studiază fereastra ca pretext al descrierii:

… Eugenie îşi încrucişă braţele, se aşeză la fereastră, contemplând curtea, grădina îngustă şi înaltele terase care o dominau, privelişte posomorâtă, limitată, dar nu lipsită de tainicele frumuseţi ale singurătăţii şi ale naturii sălbatice.

Nu trebuie să uităm că, exceptând pasajele în care locurile sunt văzute prin ochii lui Charles, toate celelalte descrieri de până acum au fost făcute de naratorul omniscient. Prima dintre ele, imaginea oraşului Saumur şi a Străzii Mari, deschide textul, înainte de a fi introdus vreun personaj. Era deci datoria naratorului să prezinte scena. A doua descriere, exteriorul casei Grandet şi a sălii de la parter, cu toate că sunt introduse în text după portretul şi biografia lui Grandet, vine să completeze primele pagini ale romanului, cele cu prezentarea cadrului, pentru că încă nu se întâmplase nimic.

Dar, în momentul în care un nou personaj face cunoştinţă cu un loc nou (Charles, de abia sosit la unchiul său), naratorul îl lasă pe acesta să vadă şi să aprecieze.

În fine, pentru a introduce descrierea curţii casei, Balzac alege acest nou procedeu, “motivul ferestrei”[3]. Astfel, epitetele care caracterizează curtea şi grădina (posomorâtă, nu lipsită de tainicele frumuseţi ale singurătăţii şi ale naturii sălbatice) pot fi plasate înaintea substantivelor determinate, pentru că toate calificativele sunt cunoscute de Eugénie încă înainte de a se aşeza la fereastră.

Descrierea curţii aduce ceva nou faţă de precedentele: lunga listă de nume de plante. Totuşi, trebuie să notăm că toate aceste denumiri (care sunt însoţite de epitete şi explicate cu ajutorul unor comparaţii) alternează cu cuvinte din vocabularul constructorilor. Efectul dorit de narator este acela de a-l menţine pe cititor în cadrul deja schiţat, de a nu-i permite să evadeze în natură.

Numărând substantivele care denumesc obiectele şi plantele din curte remarcăm o cvasi-egalitate a numărului de cuvinte care se referă la meserie sau la natură. E vorba de nouăsprezece elemente din construcţii şi douăzeci şi unu de elemente vegetale – nume sau părţi de plante.

Cele două liste, realizate după ordinea impusă de Balzac, sunt următoarele:

  • mai întâi, obiectele construite sau amenajate: fântână, ghizduri, scripete, pripoană (din fier) (în original branche = ramură, atenţie la domeniul căruia îi aparţine de fapt acest cuvânt, contrazis de materia din care este realizat obiectul), zid, lespezi (ale curţii), ziduri, trepte, poartă (a grădinii), mormânt, postament (de piatră), gratii (de lemn putred), portiţă (de şipci), poteci, pătrate, bordură (de merişor), terasă, birou (al dogarului), perete.
  • în al doilea rând, cuvintele cu trimitere la natură:

– nume de plante: viţă-de-vie, muşchi, ierburi, verdeaţă, meri, flori agăţătoare, merişor, tei, zmeură, nuc, chica-voinicului;

– părţi de plante: foi  şi butuc (de viţă), crengi, ramuri, frunze, flori, clopoţei; (să remarcăm prezenţa pentru a doua oară a cuvântului ramură, de data aceasta cu sens propriu);

  • nume de animale: porumbel.

Epitetele sunt numeroase, rolul lor fiind acela de a păstra caracterul exact al descrierii şi de a produce o impresie cât se poate corectă asupra adevăratului aspect al curţii. Mai întâi iată determinanţii elementelor artificiale ale curţii: pripoană de fier îndoit (care sprijină scripetele, fiind deci realizată de un meseriaş); culoarea negricioasă a pătratelor curţii; zidurile sunt groase (ele aparţin vechilor metereze ale cetăţii, aşa cum aflăm la începutul romanului); treptele sunt dărăpănate şi îngropate sub verdeaţa înaltă (deci neglijate); (aceleaşi trepte sunt menţionate cu altă ocazie cu calificativul  degradate). Treptele sunt comparate acum cu un mormânt vechi (de pe vremea cruciadelor), ceea ce înseamnă conotaţia ‘lugubru”. Postamentul este alcătuit din pietre tocite, gratiile sunt din lemn, pe jumătate putrede şi surpate de vechime, (acelaşi caracter de vechime este comun pentru tot ce este construit în grădină şi la faţadă, aşa cum am subliniat deja). Un element care dovedeşte talentul arhitectului şi care nu a putut fi deteriorat nici prin trecerea timpului şi nici de intemperii este geometria grădinii: potecile sunt paralele, aşternute cu nisip şi despărţite de pătrate.

Şi vegetaţia mărturiseşte că grădina este mai degrabă abandonată: butucul de viţă este întortocheat, foile sunt veştede, înroşite şi uscate; crengile merilor gârbovi sunt încâlcite; nucul este uriaş, frunzele de chica-voinicului sunt groase şi au culori schimbătoare (există şi comparaţia explicativă cu guşele porumbeilor), florile din grădină sunt palide, ierburile sunt ofilite, ca şi clopoţeii albaştri. Cred că nu este o exagerare să spunem că plantele au şi ele aceeaşi viaţă ca şi membrii familiei Grandet; este adevărat că anotimpul (luna noiembrie) justifică starea florilor sau a ierbii, dar aspectul merilor (gârbovi, cu crengile încâlcite) dovedeşte că nimeni nu se îngrijeşte de ei. Singurul pom care pare a se simţi bine în această grădină este nucul, o specie care nu are nevoie de nici o îngrijire. Chiar şi mai bine trăiesc muşchii, plante inferioare cărora le convine umezeala şi întunericul, cele două caracteristici ale casei şi grădinii lui Grandet.

Pentru a încheia pagina dedicată curţii, Balzac subliniază importanţa soarelui care răsare asupra naturii îngheţate de noaptea de noiembrie. Această ultimă frază este surprinzătoare: Ziua senină şi minunatul soare al toamnei de pe malurile Loarei începeau să împrăştie bruma căzută în timpul nopţii pe obiectele pitoreşti, pe ziduri, pe plantele ce împodobeau grădina şi curtea. Originalul în limba franceză conţine verbul meublaient (= mobilau), tradus cu împodobeau; romancierul ar fi putut alege un alt cuvânt, mai potrivit cu rolul plantelor. Dar sensul acestui cuvânt este mai apropiat de atmosfera cărţii, povestea unui avar pentru care obiectele trebuie să fie funcţionale, mai degrabă decât decorative (să ne reamintim toate celelalte pasaje care conţin câte un element de décor; efectul acestuia este diminuat fie de intemperii, fie de muşte sau de prost gust).

Concluzia care se poate trage din aceste numeroase pagini de roman care realizează descrierea completă a casei Grandet din Saumur este că intenţia romancierului a fost să redea cadrul acţiunii cărţii, pentru că, pe de-o parte,  elementele arhitectonice, topografice, de mobilier etc. au importanţa lor în derularea intrigii, iar pe de altă parte, aşa cum am arătat deja, Balzac este de părere că o casă, cu toate obiectele care se găsesc în ea, seamănă cu locuitorii săi în aceeaşi măsură în care oamenii seamănă cu casa lor. Aşadar, caracterul membrilor familiei Grandet este trasat deja, indirect, încă de la începutul cărţii.

Balzac este scriitorul care impune descrierea explicativă, didactică. Pentru a convinge cititorul de adevărul enunţat, textul trebuie să se bazeze pe o anumită categorie de verbe, care, prin sensul lor propriu, implică realismul scriiturii. Philippe Hamon a avut ideea de a aplica la descriere studiul modalităţilor[4], acest domeniu al lingvisticii care se ocupă, aşa cum spune Benveniste, de subiectivitatea actului lingvistic.

O mare parte din obiectele menţionate în descrierea oraşului şi a casei (incluzând exteriorul, interiorul şi curtea) sunt introduse cu ajutorul verbelor a fi  şi a se afla (a se găsi):

Sunt case în unele oraşe /…/

În partea de jos a casei, cea mai confortabilă încăpere era sala, a cărei intrare se găsea sub bolta porţii.

O veche masă de joc în marchetărie cu pătrăţele pentru şah se afla între cele două ferestre.

Lângă fereastra cea mai apropiată de uşă era un jilţ de paie cu picioarele cocoţate pe nişte tălpige /…/ iar jilţişorul Eugéniei Grandet era alături.

Lângă bucătărie era o fântână împrejmuită cu ghizduri /…/

În alte împrejurări sunt folosite verbe care semnifică poziţia unui obiect faţă de altul:

Alături de căsulia şubredă de paiantă /…/ se înălţa palatul cine ştie cărui nobil /…/

Deasupra bolţii se întindea un basorelief sculptat în piatră tare /…/ Deasupra acestui basorelief, pe brâul ieşit în afară, se înălţau câteva din acele vegetaţii datorite întâmplării /…/

Tăblii sure cu ciubuce străvechi o căptuşeau pe de-a-ntregul.

De fiecare parte a acestei portiţe de şipci îşi înaintau crengile încâlcite doi meri gârbovi.

Exemplele din text sunt mult mai numeroase, dar şi din cele reproduse aici observăm că sensul acestor verbe, ca şi forma lor pozitivă ne asigură de adevărul propoziţiilor, deci de caracterul realist  al textului. Ca pentru a-l invita pe cititor să verifice acest adevăr, naratorul utilizerază în câteva  rânduri un verb subiectiv, dar care este la îndemâna celui care parcurge textul:

Veţi vedea un negustor de doage stând în faţa uşii fără să facă nimic şi pălăvrăgind cu un vecin.

Dincolo se zăresc  pervazurile roase şi înnegrite ale ferestrelor cu gingaşe încrestături /…/

O singură dată, verbul, împreună cu subiectul său, sugerează complicitatea autorului şi a cititorului la cercetarea locului:

Prin gratiile mici, folosite odinioară pentru a recunoaşte prietenii în vremea războaielor civile, curioşii puteau zări acum, în fundul unui gang boltit, întunecos şi verzui, câteva trepte măcinate /…/

Concluzia este că modalitatea impusă detext este sigur. Totul este cunoscut, se vede, se poate verifica, naratorul este sigur de ceea ceea ce spune. Modalitatea implică şi este implicată de către caracterul mimetic al textului studiat. Adevăratul şi unicul scop urmărit de Balzac în opera sa, aşa cum de fapt a şi spus-o în Prefaţă, este ca opera sa, “COMEDIA UMANĂ”, să parcurgă veacurile şi să ofere omenirii viitoare un document veritabil despre Franţa secolului al nouăsprezecelea.

                       

[1] Ibidem, pag. 241

[2] Ibidem, pag. 117

[3] Philippe Hamon, op. cit., pag. 210

[4] Ibidem, pag. 117

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

DELAYED de Mihai-Athanasie Petrescu

DELAYED

 

– Ladies and Gentlemen, comandantul  vă anunţă că, din păcate, vremea la Bucureşti s-a ȋnrăutăţit, motiv pentru care Aeroportul Internaţional “Henri Coandă” a fost ȋnchis pȃnă la noi ordine. Decolarea noastră se va face cu ȋntȃrziere.IMG_0745

Pasagerii zborului RO392 se foiră, nemulţumiţi, pe scaune. O parte din ei ştiau că Bucureştiul este asaltat de zăpadă, dar sperau că, totuşi, cei de la Otopeni nu vor avea probleme cu deszăpezirea; se ştie că aproape niciodată Otopeniul nu se ȋnchide. Ȋnseamnă că ninge chiar tare …

Ruxandra oftă, necăjită. Nu avea nimic important de făcut acasă, ȋntȃrzierea nu o deranja prea tare. Dar o speria perspectiva de a petrece cȃteva ore pe scaunul avionului Boeing imobilizat pe platforma aeroportului Heathrow. Nu se gȃndise să ȋşi ia ceva de citit, chiar şi laptopul şi-l băgase ȋn trolerul trimis la bagaje de cală. Urma o noapte lungă …

– Domnişoară, scuză-mă, te rog, pot să-mi pornesc telefonul? Măcar să-mi anunţ soţul că ȋntȃrziem, să nu se ȋngrijoreze.

Ȋnsoţitoarea interpelată astfel rămase, pentru o clipă, tăcută, după care ȋi făcu semn colegei sale care vorbea la microfon. Probabil că aveau un fel de cod al lor, pentru că ȋn difuzoare se auzi anunţul:

– Ladies and gentlemen, pe perioada staţionării, folosirea telefoanelor mobile, ȋn afară de cele considerate, prin regulament, periculoase, este liberă. Vă mulţumim.

“Măcar atȃt”, murmură Ruxandra; dar ȋn clipa următoare satisfacţia ei se transformă ȋn frustrare. Iphone-ul ei afişă, cȃteva secunde, mesajul catastrofă: “Baterie descărcată”. Apoi ecranul I se ȋntunecă. “Cum, Doamne iartă-mă, de am uitat să-l bag ȋn priză? … ȋşi spuse ea. Acum ce mă fac?”

Vacarmul din salonul avionului devenea tot mai puternic. Lumea ȋşi arăta, din ce ȋn ce mai vehement, revolta la adresa autorităţilor de la Bucureşti.

– Niciodată nu sunt şi ei ȋn stare să dea o leacă de zăpadă, ne obgligă să stăm zile ȋntregi ȋn avion. Să vedem, cine ne dă să mȃncăm, că eu nu mai am nici un ban, se lamenta o mămică cu un băieţel de vreo zece ani.

– Aşa e, doamnă, aveţi dreptate. Păcat că nu mai e Ceauşescu, i-ar fi pus pe toţi cu botul pe labe! remarcă un tȃnăr cu geacă de piele ȋntoarsă. Nu-şi lăsa el romȃnaşii lui să putrezască pe aeropoarte străine!

– Ladies and gentlemen, this is your captain speaking! Se auzi dintr-o data ȋn difuzoare. Decolarea va fi ȋntȃrziată cel puţin şase ore datorită condiţiilor de pe aeroportul de destinaţie. Acoperind vociferările tot mai zgomotoase ale călătorilor nemulţumiţi, comandantul continuă: O să vă rugăm să coborȃţi din aeronavă, sub supravegherea ȋnsoţitoarelor de zbor.  Compania noastră ȋnţelege să aplice prevederile Regulamentului 261/2004, cu referire la cazurile de ȋntȃrziere a plecării unor curse aeriene. Vă aduc la cunoştinţă că aveţi dreptul la decontarea biletului de călătorie, dacă doriţi să renunţaţi să efectuaţi zborul, sau, dacă preferaţi, puteţi beneficia de cazare peste noapte la un hotel din apropierea aeroportului Heathrow, costul cazării find acoperit de companie. Vă stăm la dispoziţie cu asistenţă pentru orice problemă.

Liniştea de o clipă se transformă, brusc, într-o nouă larmă. Ca orice anunţ care afectează soarta omenirii, şi acesta avu darul de a crea bisericuţe. Unii, care nu se grăbeau şi care, poate, voiau să mai rămână pe meleaguri străine, păreau mulţumiţi. Unii chiar se bucurau că au parte de o cazare neplătită la hotel. Alţii, care ştiau că sunt aşteptaţi de cei dragi la Otopeni, sau care aveau combinaţii de transport de la Bucureşti, vociferau revoltaţi. Ruxandra ridică din umeri. Pentru ea, că ajunge acasă azi sau mâine era absolut egal. Îşi scoase,  liniştită, geaca din compartimentul pentru bagaje şi aşteptă, la fel de liniştită, să coboare din Boeing.

Cufundată în gândurile ei, nici nu observă pe unde sau cât timp a mers cu autobuzul. Împreună cu ceilalţi pasageri ai zborului coborî în faţa hotelului SKC, sigur, un hotel de care nu auzise nciodată şi probabil că era la fel de necunoscut pentru toţi. La fel de răbdătoare că şi în avion, Ruxandra aşteptă să se cazeze gloata gălăgioasă înainte de a se apropia de recepţie. Funcţionara o abordă cu veşnicul zâmbet obosit, dar amabil.

– Mrs. Milescu, vă mulţumim că aţi ales hotelul nostru (da, că l-am ales eu … îşi spuse Ruxandra, amuzată). Poftiţi cardul dumneavoastră de acces, camera 451.

Călătoarea mulţumi şi se grăbi să se îndrepte spre ascensor, fără să mai audă şi sfârştul discursului recepţionerei:

– Vă urăm o şedere plăcută. Fiul dumneavoastră a urcat deja în cameră.

Hotelul, animat de mulţimea de călători ai zborului spre Bucureşti, era un loc destul de curat şi îngrijit. Cabina liftului era decorată cu fotografii de avioane (“ia uite, şi la ăştia există spotteri”, îşi spuse Ruxandra), iar holurile erau pavoazate cu fotografii aeriene. Probabil că hotelul trăia pe seama zborurilor amânate sau întârziate, găzduind clienţi fără mari pretenţii, grăbiţi şi prea nervoşi şi obosiţi pentru a fi extrem de atenţi la servicii.

Ruxandra găsi cu uşurinţă camera 451, cu toate că nici un angajat al hotelului nu o însoţise până la etajul patru. Prima sa grijă fu să găsească priza, pentru a-şi încărca telefonul, dar (“lua-i-ar dracu cu prizele lor, cum îmi încarc eu acum telefonul?”) tipul britanic de priză era inaccesibil pentru încărcătorul ei. “Cum îl anunţ eu acum pe omul ăla că s-a amânat zborul?”

Probabil că gândise cu voce tare, pentru că dinspre baie îi veni sugestia:

– Folosiţi telefonul hotelului, e inclus în preţ.

Avea dreptate, era cel mai uşor, iar operatorarea îi formă imediat numărul soţului.

– … da, s-a anulat zborul. Nu ştiu, cred că mâine. Da, da, stai liniştit, eu sunt bine, hotelul pare OK, nu-ţi face griji. A, păi n-am cu ce să-l încarc, ăştia cu prizele lor … Dar n-are nimic, hai că vorbim mâine, să mă duc şi eu la culcare … a fost o zi destul de grea. Pa, pa, să fii cuminte.

Asteptând să iasă colega ei de cameră din baie, Ruxandra rememoră sfatul ei de a folosi telefonul de pe noptieră. Cum de nu-i dăduse şi ei prin minte, doar era logic şi simplu … “Noroc cu femeia aia, că … Aoleo, dar ce voce are, o fi vreo babă de-aia cu voce groasă … şi era aşa de simplu, ce, până să avem celulare nu învârteam mereu discul? … Oare cine o fi baba asta a mea?”

La televizor, sub figura crainicului care îşi recita ştirile, burtiera afişa, periodic, date meteo. Ştirile dinspre Bucureşti nu erau chiar bune, temperaturile erau foarte scăzute, iar preciptaţiile păreau să crească în intensitate. Ce deosebire faţă de Londra, unde, chiar dacă nu era cald, măcar nu ningea şi nu bătea vântul.

Ruxandra tresări, surprinsă. Nu mai puţin surprins era şi tânărul care tocmai ieşise din baie, în ţinută lejeră.

– Cine eşti dumneata? Te rog să ieşi imediat din camera mea! ţipă Ruxandra.

– Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dar sunt în camera mea, cred că dumneavoastră aţi greşit, răspunse băiatul, acoperindun-se, în grabă, cu pătura de pe pat.  Eu am 451.

– Aoleo, scuză-mă, am greşit … Dar … stai puţin, cum să greşesc, doar am folosit cardul. Uite, 451 e camera mea.

Cei doi îşi comparară cardurile, nu era nici o greşeală, ambele erau setate pentru aceeaşi camera: 451.

– Au greşit ăştia, lua-i-ar naiba! se revoltă femeia, ridicând receptorul telefonului. Hello! Domnule, cred că s-a făcut o greşeală, m-aţi cazat în camera asta împreună cu un domn … da … fiul meu? O laie! înjură ea în româneşte, uitând cu cine vorbeşte. Ia uite, al dracu, a închis, nemernicul.

– Se rezolvă? întrebă tânărul înfofolit în pătură.

– Nu înţeleg nimic, mi-a zis ăla că e normal să ne cazeze împreună, că eşti fiul meu şi că ei nu prea au camere … cum adică eşti fiul meu? Eu am o fiică, dar ăştia nu au de unde să ştie ce copii am sau nu am. Cum zici că te cheamă?

– Milescu Daniel, doamnă, şi sigur nu sunt fiul dumneavoastră. Mama mea e acasă, la Picior de Munte.

– Picior de … unde e asta? Adică ce importanţă are, n-ai cum să fii copilul meu, eşti prea mare … fiică-mea de abia a împlinit 19 ani. E doar o coincidenţă de nume. Ce dobitoci de hotelieri, să tragă nişte concluzii dintr-o asemănare de nume …

– Eu am 21, nu sunt aşa mare. Cum, şi nu vor ăştia să ne schimbe? Adică … o să stăm împreună, o să ?…

Revenindu-şi din surpriză, Ruxandra evaluă situaţia:

– Şi dacă stăm împreună, până la urmă ce? E o diferenţă mare de vârstă între noi, doar nu ne-or veni idei. Dumneata o să dormi pe patul dumitale, eu pe-al meu, şi ne vedem liniştiţi de treabă.

Căutându-şi pantalonii aruncaţi într-un colţ al camerei, Daniel observă:

– Doamnă, ştiţi … avem un singur pat …

– Cum dracu?! izbucni Ruxandra. Cum să fie un singur pat, englezii ăştia aşa dorm, mama cu fiul împreună?

După câteva clipe petrecute în baie, Daniel reveni, îmbrăcat corect. Ruxandra continua să caute soluţii.

– Nu avem nici măcar un fotoliu, sau un scaun mai ca lumea în camera asta … şi eu credeam că e un hotel serios … o mizerie. Doar n-o să te pun să dormi pe jos, nu eşti căţel.

– Lăsaţi, doamnă, ma duc şi stau in holul hotelului, găsesc eu un locşor pe-acolo.

– Să te duci în hol … cum să te duci în hol, o să stai aici, ca oamenii, şi o să te culci la capătul patului. Doar n-oi fi eu vreo zgripţuroaică, să te gonesc afară din casă. Suntem oameni educaţi şi inteligenţi … şi … fir-ar al dracului de necaz, nu ne-au adus ăştia bagajele?

– Au zis că le ţin în avion până mâine, când plecăm, ca să nu le mai descarce şi să le încarce din nou şi … Aoleo, înseamnă că nu avem pijamale?

Cei doi rămaseră fără idei. Nu exista speranţa unei nopţi odihnitoare, atâta timp cât erau obligaţi să doarmă îmbracaţi, ghemuiţi la distanţă onorabilă, pe un singur pat. Cele câteva ore ale nopţii trecură fără incidente, dar dimineaţa întâmpină doi oameni amorţiţi, revoltaţi împotriva hotelurilor britanice, a companiilor aeriene româneşti şi a ninsorilor şi viscolelor din toate lumile trecute, prezente şi viitoare. Noroc că gazdele nu puteau înţelege tot ce spuneau românii găzduiţi de ele, mai ales cei care au venit la recepţie să predea cardurile camerei 451.

– Madam, Sir, ne pare rău, dar de la aeroport am primit vestea că avionul dumneavoastră tot nu poate decola, la Bucureşti vremea este încă foarte rea. Vă invităm să rămâneţi la noi şi pentru restul zilei de azi, până când se va deschide aeroportul Otopeni.

Ruxandra Milescu şi fiul ei de ocazie rămaseră fără grai. Chiar dacă nu îi chema nici o urgenţă acasă, în România, le era greu să găsească o soluţie pentru a-şi umple timpul. Măcar dacă ar şti la ce oră va decola amărâtul ăla de avion, ca să îşi facă un program, un drum prin împrejurimi sau ceva. Nu le rămânea decât să îşi petreacă ziua în camera lor, aşteptând mila Domnului şi bunavoinţa oamenilor.

Timpul s-a scurs încet în acea zi. Televizorul nu arăta nimic interesant, sau, mai bine zis, nimic interesant pentru amândoi. Dar, pornind de la comentarea unei reclame sau a unei ştiri, Ruxandra şi Daniel găseau, din când în când, un subiect de conversaţie. Masa de prânz nu se putea servi în cameră, de fapt nici nu exista aşa ceva în programul hotelului, astfel încât coborâră amândoi la un McDonalds alăturat, unde doamna, fiind persoana cu mai mulţi bani la îndemână, oferi prânzul. Apoi vizitară şi un mic pub din apropiere, luară o cafea şi un corn, aşteptând mereu, cu speranţă, să sune telefonul lui Daniel. Revenind la hotel, aflară că aeroportul lor de destinaţie era tot închis şi că nici nu exista vreo speranţă pentru ziua aceea.

– Madam, Sir, ni s-a telefonat de la compania dumneavoastră aeriană pentru a ni se cere să vă găzduim şi în seara asta. Ne bucurăm că rămâneţi la noi, le spuse recepţionerul.

“Nu te poţi împotrivi vrerii lui Dumnezeu” cugetă Ruxandra, încercând să-l sune pe soţul ei. Nu reuşi, mobilul lui era indisponibil. Probabil că era în vreo şedinţă ceva, şi atunci trebuia lăsat un mesaj la secretariat. După care urmau alte câteva ore de plictiseală în cameră, de conversaţie insipidă cu băiatul ăla. Mai bine ieşea să se plimbe niţel, să mai vadă lumea. Iar în drum să cumpere ceva de mâncare pentru seara, cu siguranţă li se va face foame.

– V-a căutat soţul dumneavoastră, o anunţă Daniel când reveni în camera 451. A spus că o să sune din nou, mai târziu. I-am explicat cum e treaba cu avioanele astea, nu părea prea încântat.

Într-adevăr, telefonul sună exact când Ruxandra desfăcuse micul pacheţel cu alimente, invitându-l şi pe Daniel la cina improvizată.

– Bună … ce să fac, tocmai am venit de jos şi ziceam să mâncăm ceva … păi de … da, şi cu el … cum cine e, un băiat cu care m-au … cum să fie soţul meu, e … cui i-am zis eu ca ar fi soţul meu? Aşa au zis? Nu … e … stai, mă omule, să-ţi spun! Nu te ambala, că … Auzi, tu nu înţelegi să mă asculţi? Cum de ce, ca să înţelegi că … Doamne, omule, ai luat-o razna, ce dracu! Daniel e … Sigur că-I spun pe nume, e un copil, cum să … Mă, nu mă enerva, doar ţi-am zis … eşti nebun! concluzionă Ruxandra, trântind, nervoasă, receptorul de masă, apoi, punându-l, la fel de violent, în furcă.

Încercând să îşi păstreze discreţia şi aerul indifferent, Daniel se ascunsese după perdeaua ferestrei. Ceea ce înţelegea el din jumătatea de dialog telefonic îi provoca o stare de hilaritate, pe care încerca să o ascundă de colega lui de camera. Adică soţul ei credea că ea se cuplase cu el?! Pai era cu o mie de ani mai bătrână decât el, cum să se uite el la o femeie de o asemenea vârstă?!? Deşi, dacă e să apreciezi, Ruxandra nu arăta chiar rău pentru etatea şi starea ei social, dacă … Dar să …

– Daniel, ştii ce îi trece prin cap soţului meu, că m-am cuplat cu tine. Cum, Doamne iartă-mă, să mă … A înnebunit de tot la bătrâneţe, deşi ştie că eu niciodată … acum s-a tâmpit! Ar merita să-i dau motive să fie gelos, nebunul … Doar suntem singuri, uşa e încuiată …

– Chiar vrei să ?… Adică să …

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

– Au venit mamaia şi tataie, Ruxi, vino repede să-I pupi! Ruxi! Ruxi!! Bine aţi venit la Picior de Munte!

Nici nu era nevoie de invitaţia lui Daniel. Fetiţa, care de câteva ore aproape că nu se dezlipea de la fereastră era deja atârnată de gâtul bunicilor.

– Tataie, hai să-ţi arăt bobocii de raţă şi puii lui Miţi, să vezi ce frumoşi sunt! Hai, da’ hai odată, n-auzi!

Domnul Milescu nu avea nevoie de multă insistenţă pentru a se lăsa convins, dorinţa nepoatei era întotdeauna lege pentru el. Odată cu ei, ieşi în curte şi mama fetiţei, tânăra doamnă Milescu, cu grijă mare ca nu cumva Ruxi, de prea mult entuziasm, să alerge şi să se împiedice de ceva prin curte, sau mai rău, să transpire. Mai lenţi în reacţii, mamaia Milescu si Daniel ramasera in urma.

-Ar trebui să mai faceţi un copil, aveţi noroc să aveţi copii frumoşi şi sănătoşi, mă Daniele …

– Ne dăm silinţa, mama soacră, ne dăm silinţa, răspunse Daniel, dus pe gânduri. Şi când te gândeşti că dacă nu sunau atunci aia de la aeroport, Ruxi ar fi putut să fie fetiţa, nu nepoata ta …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (9) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (9)

A doua zi a periplului nostru roman (de aventuri, nu?) se anunţă frumoasă (din punct de vedere meteorologic). Il sole luce, il tramvai gialo face gălăgie pe sub ferestre, iar alarma ifonului, necruţătoare – dar cine ar înjura-o în împrejurările date? – ne dă de ştire că e timpul să vedem Roma.

Prima etapă, micul dejun. E asigurat de hotelul nostru şi e simplu de obţinut. Coborâm cele trei etaje cu liftul panoramic, urcăm alte patru etaje, cu alt lift, care nu oferă vedere la stradă şi aterizăm într-un breakfast lounge drăguţ, întâmpinaţii fiind de către doi domni negricioşi, fiecare pe limba lui, să alegem ce ne convine: good morning sau buon giorno. Alegem … o masă cu două scaune, apoi ne alcătuim meniul, stropit, din belsug, cu café Americano. Pe care il luăm pe terasă, acolo unde florile parfumate ale arbustilor de mâna Maicii Domnului ne adorm mai mult decât ne poate trezi americanul din stacană.ubi roma 9 (16)

Acestea fiind servite, coborâm cele patru etaje şi o salutăm pe tânăra de la recepţie (deci se poate şi fără barbă). Amabilă, fata ne arată pe unde s-o luăm pentru a merge la Colosseo. Tutto vicino şi acesta, monumentul poate fi accesat cu ajutorul tramvaiului 3 luat de la Manzoni (păi de unde, dacă nu de la Manzoni?!).

Drumul până la intersecţia frecventată de metrou şi tramvaie ne este cunoscut, îl străbatem într-o clipită şi … bun, tramvaiul 3, dar în ce direcţie? Studiem harta oferită de tânăra recepţioneră şi … tot nesiguri, alegem o direcţie. Ne postăm în locul de aşteptare şi avem proasta inspiraţie de a întreba pe o signora dacă am ales bine. Persoana e bine intenţionată, dar nu ne spune ce voiam noi să auzim, ci exact invers. Mergem în staţia de pe sensul opus, însoţiţi şi de urarea de bine a italiencei: “signore, nu numai 3 merge la Colosseo, ci şi autobuzul 51!”. Grazie frumos, signora, dar unde e staţia lui 51? Pai unde, sigur că are staţie comună cu tramvaiul, pentru că acolo unde există linii de tramvai, autobuzele merg pe şine, adică un fel de bandă dedicată transportului în comun.

Binenţeles că 51 apare imediat, un Iveco vişiniu cu aer condiţionat care ne transportă exact două staţii, cum ni se spusese la hotel . Chiar dacă n-am fi ştiut dinainte unde să coborâm, imaginea nu prea lontana a celebrului monument roman din Roma umplea deja parbrizul autobuzului.

Ne pomenim pe via Labicana, în faţa hotelului Mercure. ubi roma 9 (17)ubi roma 9 (18)ubi roma 9 (19)Încercăm să facem o comparaţie cu al nostru, iar Centrale iese în avantaj. Cu siguranţă palmierii care îl păzesc pe ăsta nu miros aşa frumos că arbuştii care îl asaltează pe celălalt. E drept, ăsta e aproape de Colosseo, dar al nostru e aproape de orice, cel puţin aşa reiese din ce ni s-a spus de fiecare data când am întrebat unde e … indiferent ce.

În apropiere, însă, apare un parc cu pini. Frumoşii “pini din Roma” ai lui Respighi, pe care i-am admirat, nu demult, şi la Napoli.ubi roma 9 (20)ubi roma 9 (2)

Ochii mei mai găsesc un punct(uleţ) de atracţie. Maşinuţă legendară de la Fiat, Cincocento ăsta nu mai există prin România, dar unii italieni ţin la istorie.ubi roma 9 (21)ubi roma 9 (1)

Ia uite, există şi tramvai. Dar, binenţeles, vine prea târziu şi din sens invers. Nici o afacere …ubi roma 9 (4)

ATAC-ul roman funcţionează din plin. Cât vezi cu ochii, autobuze de toate mărimile.ubi roma 9 (7)

La romanii ăştia, monumentele şi vestigiile vin gradual. Înainte de colos, un pitic, o ruină înţărcuită, Ludus Magnus. De fapt, Ludus ăsta chiar aşa ceva a fost: o anticameră a marii arene, adică “şcoala de aplicaţii a forţelor gladiatoriene”. Datorată lui Domitian, şcoala a fost reconstruită şi adăugită pe vremea lui Traian (al lor, desigur). Acum, când arena Colosseumului nu mai poate funcţiona (probabil că nu are aviz de la Federaţia de lupte cu leii si cu urşii), nici Ludus Magnus nu mai e la modă, iar dacă ţii neapărat să o vizitezi, n-ai decât să dai telefoane. Chestia asta îmi aminteşte de plăcuţele aflate pe vremuri în vitrinele magazinelor brasovene, unde martorii la un eventual incendiu sau hold up puteau citi numărul de telefon al responsabilului. De, să-i facă şi lui o mică bucurie.ubi roma 9 (9)ubi roma 9 (5)ubi roma 9 (13)ubi roma 9 (14)ubi roma 9 (6)

Ne apropiem de măreţul obiectiv turistic, poate cel mai cunoscut din Roma (şi nu suntem singurii turişti!). ubi roma 9 (11)Surpriză, calea rutieră este blocată de două maşini militare, printer care se strecoară, cu abilitate, doar şoferii de Iveco de la ATAC. Chiar aşa frică le e romanilor (de cine?) încât îşi apără ruinele cu ajutorul forţelor armate?ubi roma 9 (8).JPG

Pe noi nu ne considera inamici, aşa că pătrundem în incintă. Starea (de ruină!) a trotuarului este promiţătoare,ubi roma 9 (12) se pare că vom avea ce vedea!ubi roma 9 (15)

3 comentarii

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (8) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (8)

Columna lui Traian, acel monument roman care povesteste cel mai frumos istoria noastră veche, chiar dacă e contestată în zilele noastre, avea să rămână ultimul obiectiv importantissim al primei zile. Deja ceasul ne arăta că timp pentru o nouă expediţie nu mai aveam, iar noaptea petrecută pe scaunele cele dure puse de Henri Coandă la dispoziţia oamenilor de bine (sau de orice fel) se insinua tot mai pregnant în conştiinţa noastră.

De aceea am hotărât, după fructuoasele tratative purtate în Piazza Venezia, chiar în apropierea Muzeului Figurilor de Ceară, păzit cu inteligenţă sporită de relative marele bulgăre de ceară Einstein, IMG_20171113_0003IMG_7300că cea mai bună continuare a zilei ar fi întoarcerea la hotel. Ne ajută si (companie, regie?) ATAC, pentru că un Iveco vişiniu, nr. 70,  cu afişajul “Termini” apare după câteva secunde şi ne alătură altor câteva zeci de înghesuibili care pot admira, al passaggio, câteva locuri faimoase, printre care şi Santa Maria Maggiore.

Din fericire (dată fiind aglomeraţia), Termini nu e chiar departe. Terminalul (de la Termini) pentru transportul public,IMG_7305IMG_7308 chiar daca nu e aşa frumos ca cele de la Braşov, ne surprinde prin întindere şi prin apariţia unui troleibuz … fără reţea de contact. Chiar, nu am văzut nicăieri fire pentru trolee, de ce oare există atunci troleibuze? A, si nu e Iveco, ci Solaris. Ceea ce conduce la o asemănare cu Piteşti.IMG_7302

Acum ştim exact unde este Giovanni Giolitti IMG_7309IMG_7313şi ne găsim cu uşurinţă drumul spre hotel. Sigur, trebuie să găsim un răspuns la dilema “tramvai sau pe jos”. Deşi tentaţia de a scuti din drum e mare, cedăm ispitei de a vedea de aproape monumentul din zare, pe care il mai remarcasem şi de dimineaţă şi ne punem în mişcare către Tempio di Minerva Medica.IMG_7312

Îi zice “tempio”, dar denumirea asta tradiţională nu e şi cinstită, pentru că edificiul cu zece laturi este parte a unei locuinte, nu un lăcaş de cult. 05IMG_7314IMG_7317A fost construit prin secolele 3-4, şi întreţinut destul de prost, pentru că, din câte se vede, nu a rezistat în forma iniţială nici măcar două mii de ani. Azi e protejat cu grijă, adică nu se poate intra acolo din cauza unor garduri şi grilaje.IMG_7318.JPG În felul ăsta şigur mai poate rezista câţiva ani. Totuşi, mă întreb de ce naiba romanii secolului 3 au găsit de cuviinţă să ridice un monument pe care îl voiau etern … exact intre calea ferată care intră în gara Termini şi cea a vechiului tramvai galben?

Acestea fiind spuse, cred că putem declara închisă prima zi a vizitei noastre la Roma. Mâine … Colosseo!

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized