Arhive pe categorii: Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

atanasieIII.3. HAINELE ŞI OBIECTELE

III.3.1 HAINELE

             Indispensabile pentru civilzaţia umană, hainele constituie, pentru o operă literară realistă, cum este cea a lui Balzac, elemente importante, pe care nu le putem neglija în analiza descrierii personajelor.

Construind COMEDIA UMANĂ, Balzac voia să realizeze un document care să le vorbească generaţiilor viitoare despre societatea franceză a secolului al XIX-lea. Ori, pe lângă construcţii, oameni şi alte elemente ale societăţii, hainele şi maniera de a le purta constituie un factor foarte important. Fără a fi specialiste, femeile de azi pot, privind o fotografie sau un film, să aprecize cu o eroare minimă data când au fost făcute numai după hainele personajelor. La fel, citind un roman, trebuie să fim capabili să îl plasăm în timp pornind de la descrierea hainelor personajelor.

În orice perioadă a istoriei umanităţii, atunci când s-au îmbrăcat, oamenii s-au gândit la trei lucruri: la pudoarea lor, să se apere de frig şi să se gătească. Pentru toate cele trei scopuri, hainele trebuie să respecte anumite condiţii, adică să asorteze materialul şi croiala cu anotimpul şi mai ales cu moda, acest zeu care patronează îmbrăcămintea şi care se schimbă la fel de des ca şi sezonul.

Romanul EUGÉNIE GRANDET prezintă cititorului două tipuri de personaje: pe de-o parte zgărcitul Grandet, membrii familiei sale şi Cruchotinii, pentru care hainele nu reprezintă decât necesitatea de a se proteja; pe de altă parte doamna des Grassins, doamna şi domnişoara d’Aubrion şi, mai ales, Charles, personaje care, la un anumit moment al existenţei lor nu trăiesc decât pentru a se îmbrăca.

Putem să analizăm mai întâi hainele personajelor din prima categorie, remarcând întâietatea funcţiei lor protectoare.

Moş Grandet şi soţia lui nu îşi schimbă nciodată felul de a se îmbrăca. Ei acţionează astfel din economie (spre deosebire de vărul Pons, care poartă de zeci de ani aceeaşi haină pentru că nu are cu ce să îşi procure una nouă) şi enumerând hainele acestor două personaje şi materialele din care sunt făcute remarcăm că aparţin categoriei durabil şi ieftin.

Obiectele de vestimentaţie ale lui Grandet sunt enumerate pornind de la picioare. Bătrânul dogar poartă întotdeauna:

  • încălţări butucănoase, încheiate cu şireturi de piele
  • ciorapi de lână
  • pantalon scurt
  • jiletcă vărgată, încheiată la două rânduri
  • haină lungă castanie, cu poale largi
  • cravată neagră
  • pălărie de quaker
  • mănuşi solide

Remarcăm faptul că fiecare obiect de îmbrăcăminte este absolut necesar, Grandet nu poartă nici un fel de podoabă.

Materialele folosite sunt: pielea, pentru încălţăminte, lâna, pentru ciorapi, catifeaua, din care este croită jiletca, iar pantalonii sunt din postav. Principala calitate a acestor materiale este rezistenţa, durabilitatea, hainele lui Grandet sunt făcute ca să ţină mult, personajul le poartă în orice anotimp şi fără să bage în seamă moda.

În cazul hainelor, culoarea este un detaliu important. În ceea ce-l priveşte pe Grandet, hainele sale sunt dominate de culoarea maro : pantalonii sunt castanii, haina lui mare este castanie, jiletca este vărgată cu galben şi castaniu. Cravata este neagră. Nu se ştie nimic despre culoarea ghetelor, pălăriei şi mănuşilor. Culoarea maro purtată de un podgorean sugerează grija personajului de a avea haine care să reziste la murdărie, o caracteristică a avarului, care nu vrea să îşi uzeze lucrurile, dar, în acelaşi timp, culoarea sumbră a hainelor ne face să ne gândim la caracterul la fel de sumbru şi sobru al bătrânului Grandet.

De notat că Grandet nu poartă nici un obiect de podoabă, singurul său lux  fiind cataramele de argint care îi ţin pantalonii.

Soţia domnului Grandet este descrisă ca purtând invariabil aceeaşi rochie în toate anotimpurile. Am cunoscut-o deja pe doamna Grandet, o persoană care nu vrea nimic pentru ea însăşi, iar felul ei de a se îmbrăca îi trădează caracterul.

Doamna Grandet poartă:

  • o rochie pe care se învăţase s-o facă a dura aproape un an
  • un fişiu mare
  • o pălărie
  • un şorţ

Materialele sunt: mătasea, pentru rochie, bumbacul, pentru fişiu, paiele, pentru pălărie şi taftaua, din care este făcut şorţul. Materialele sunt extrem de ieftine, iar calitatea lor sugerează ce puţin pretenţioasă este femeia care le poartă.

Culoarea, combinaţia de culori, inspiră aceeaşi impresie de austeritate: rochia este verde, fişiul este alb, iar şorţul este negru. Putem presupune galbenul  pălăriei de paie.

Ultima frază a acestei descrieri poate servi ca o justificare a ţinutei sărăcăcioase a doamnei Grandet: /…/ ieşea foarte puţin din casă /…/ nu dorea niciodată nimic pentru dânsa.

 

Eugénie, spre deosebire de părinţii ei, are dreptul la două rochii pe an, care îi sunt oferite de ziua sa de către mama; o rochie de vară şi una de iarnă. Dar detaliile vestimentare legate de Eugénie sunt rare în text. Cititorul poate să îşi imagineze că în mod normal, tânăra se îmbracă la fel de auster ca şi mama ei şi nu se plânge din această cauză. Odată cu apariţia sentimentelor în inima ei, Eugénie simte, pentru prima dată în viaţă, bucuria de a se găti pentru a-i fi pe plac lui Charles. Îşi puse ciorapi noi şi cele mai frumoase încălţări. Înnodă strâns şireturile ghetelor, fără a sări vreo gaură. În fine, pentru prima oară în viaţa ei, dori să arate cât mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, bine croită şi care să te facă mai atrăgătoare. Fără a da mai multe amănunte, acest mic pasaj sugerează destul pentru a înţelege că tânăra fată nu dădea prea multă atenţie ţinutei sale înainte de sosirea lui Charles, dar că în acea clipă începe să se trezească instinctul feminin, pentru a-i dicta ce înseamnă să te îmbraci.

Putem trage concluzia că membrii familiei Grandet, care sunt destul de izolaţi în provincie, aşa cum ne-o arată romanul, nu dau prea multă importanţă hainelor lor, atât din lipsă de interes cât şi din economie.

Nu aşa se întâmplă cu personajele pe care le-am clasificat în a doua categorie, doamna des Grassins, domnişoara d’Aubrion şi Charles, care acordă o importanţă exagerată modei şi hainelor.

 

Doamna des Grassins, de exemplu, se îmbrăca bine, îşi aducea toaletele de la Paris, dădea tonul la Saumur /…/. Aceste informaţii, puse alături de portretul ei fizic, desăvârşesc imaginea unei “prime doamne” provinciale. O soţie de bancher bogat care, prin soţul ei, deţine o poziţie privilegiată în societatea saumureză, se simte obligată să facă impresie prin modul său de a se îmbrăca. De aceea, ea cheltuie mult pentru a se găti, iar celelalte femei o urmează, aşa cum podgorenii îl urmează pe Grandet în afaceri.

 

Domnişoara d’Aubrion are un alt motiv pentru a fi elegantă. Ea este atât de urâtă încât mama ei îşi dă seama că numai prin îmbrăcăminte poate ajunge la un aspect care să o facă să spere la apariţia unui pretendent la mâna sa. Dar, pentru a răscumpăra asemenea cusururi, marchiza d’Aubrion îi transmisese fetei sale multă distincţie /…/ o îmbrăca cu gust /…/. Iar în continuare, cititorul paote vedea în text care sunt artificiile vestimentare la care recurge doamna d’Aubrion pentru a face uitată lipsa de daruri naturale a cărei victimă este Mathilde: Cu ajutorul unor mâneci mari, al unor corsaje mincinoase, al unor rochii înfoiate şi bine garnisite, al unui corset de înaltă presiune, obţinuse produse feminine atât de curioase, încât, spre a sluji de vrednic exemplu mamelor, ar fi trebuit să le expună la muzeu. Ne amintim că fata este foarte slabă, iar toate aceste gadgeturi vestimentare sunt introduse în textul narativ pentru a face o comparaţie sugestivă cu frumoasele braţe pline ale Eugéniei şi cu corsajul bombat al acesteia. Cu aceste două personaje feminine, Balzac a realizat un contrast între frumuseţea naturală, care nu are nevoie de adjuvante pentru a provoca dragostea unui bărbat, şi artificiile de care se folosesc femeile pentru a-şi construi o frumuseţe pe care Dumnezeu le-a refuzat-o.

 

Personajul pentru care hainele constituie o raţiune de a trăi este Charles, tânărul dandy parizian.

L-am studiat deja pe Charles, ocupându-ne de trăsăturile sale fizice, şi cu acea ocazie am remarcat că fizionomia personajului este neglijată în favoarea ţinutei sale. Charles a fost crescut de tatăl său în ignoranţa absolută a afacerilor, iar consecinţa este că el îşi petrece o mare parte a timpului alegându-şi hainele dintr-o colecţie (proprie) foarte vastă. Singura sa grijă este aceea de a-i impresiona pe ceilalţi, iar când pleacă la Saumur transportă bagaje voluminoase umplute cu tot felul de nimicuri pariziene.

Charles are la el o muţime de jiletci (să ne reamintim că unchiul său nu are decât una singură, cafenie), de toate culorile şi croielile (cenuşii, albe, negre,  de culoarea cărăbuşului, cu reflexe aurii, cu paiete, cu pepite, duble, cu guler şal sau drept, cu revere, închise până la gât, cu nasturi de aur). El are, de asemenea, tot felul de gulere şi cravate la modă în acea epocă, /…/ două costume lucrate la Buisson şi cea mai fină rufărie.

Descrierea acestei zestre este realizată printr-o listă-inventar, o enumerare care pare, într-un fel,  suspendată şi care nu menţionează decât conţinutul bagajelor sale. Charles se poate să fi lăsat la Paris multe alte piese. Cu efectul de real pe care această listă îl produce asupra cititorului, Balzac îşi justifică pretenţia de a fi un documentarist, aşa cum am spus mai sus, plasând în timp povestirea cu ajutorul modei momentului. Dacă acest lucru nu este posibil cu Grandet sau ceilalţi saumurezi, care nu se sinchisesc de modă, Charles este singura posibilitate de a o face, pentru că el este tânărul parizian de bani gata.

După inventarul garderobei lui Charles, Balzac îşi surprinde personajul făcându-şi intrarea în sala unchiului său. Din toate posibilităţile pe care le avea de a-şi combina hainele, Charles alege cel mai cochet costum (în textul original « toilette ») de călătorie, de o simplitate căutată, cel mai adorabil. De reţinut folosirea, de către scriitor, a cuvântului toilette, un termen folosit, îndeosebi, pentru a denumi ţinuta unei femei elegante, este folosit aici intenţionat (se pare că traducătorul Cezar Petrescu nu a sesizat acest lucru), pentru că Balzac vrea să descrie aici un copil de bani gata, care nu a ajuns încă la vârsta bărbăţiei. Dar, de asemenea trebuie să observăm că autorul nu foloseşte acelaşi termen pentru a desemna ţinuta vreunui personaj feminin al romanului.

Toaleta lui Charles este descrisă prin aceleaşi mijloace ca şi ţinuta lui Félix Grandet: trecerea în revistă  a fiecărui element vestimentar, cu particularităţile sale. Dar, dacă Grandet este cercetat plecând de la picioare, Charles este privit începându-se cu figura lui, încadrată de părul proaspăt buclat.

Iată piesele îmbrăcăminţii sale, în ordinea aleasă de autor, ca şi caracteristicile lor:

 

obiect

material

culoare

formă, podoabe

cravata satin neagră
guler rotund
redingotă de călătorie pe jumătate încheiată, pe talie
prima jiletcă caşmir cu şal
a doua jiletcă albă
pantaloni mătase cenuşii încheiaţi pe laturi, unde broderii de mătase neagră înfrumuseţau cusăturile
mănuşi cenuşii
ceasornic cu lănţişor aur
caschetă de un gust fără seamăn
bastonaş aur măciulie sculptată

 

Lista surprinde prin bogăţia sa, dar şi prin varietatea elementelor care o compun. Hainele nu sunt ca cele purtate de Grandet, făcute să protejeze, să reziste la murdărie şi să dureze mult timp, din contră, materialele sunt scumpe şi puţin rezistente. Postavului şi pielii cu care se îmbracă Félix Grandet se opun caşmirul, satinul, mătasea. Nu doar nişte catarame de argint îl împodobesc pe Charles, ci un ceasornic cu lanţ, din aur, un bastonaş cu măciulie, tot din aur şi broderii de mătase. Un contrast evident care pune în evidenţă nu numai diferenţa dintre felul de viaţă al fraţilor Grandet şi al familiilor lor, dar şi dintre emanciparea parizienilor şi conservatorismul provincialilor.

Continuând lectura roamnului, vom vedea că această garderobă îl reprezintă pe Charles într-un anumit moment al vieţii sale, dar odată cu starea lui de copil, tânărul părăseşte şi preocupările pentru frivolitatea vestimentară. Vănzarea hainelor sale de dandy simbolizează schimbarea completă a caracterului personajului. Toaleta de dandy este înlocuită de o jiletcă de postav gros, negru, haina aventurierului.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

INVENTATORUL AVIONULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

Inventatorul avionului
img_3937
Omenirea ne datorează nouă, românilor, primul zbor al unui avion ! Iar noi, la rândul nostru, datorăm această mare onoare lui Traian Vuia.
V. s-a născut la 17 august 1872 în satul bănățean Surducul-Mic. Și-a început studiile la Bujor, le-a continuat la Făget, iar liceul l-a absolvit la Lugoj, dovedindu-și încă din copilărie remarcabila capacitate intelectuală. În 1881, învățătorul său de la Făget a ridicat un zmeu. Copilul Vuia a fost fermecat de această primă mașină zburătoare din viața sa și a hotărât să își dedice viața visului de a se desprinde de pământ.
Prima etapă a fost opțiunea pentru Școala Politehnică din Budapesta, secția mecanică. Din păcate, lipsa resurselor materiale l-a făcut să renunțe după numai un an, când s-a reînscris la Drept, acolo având timp să muncească în birouri avocățești pentru a se întreține. La 6 mai 1901, V. a susținut teza cu titlul „Militarism și industrialism, regimu de statu și de contractu”, obținând astfel titlul de doctor în drept. Cu toate acestea, pasiunea pentru mecanică nu l-a părăsit nici un moment, astfel că în iarna lui 1901 proiectul mașinii sale zburătoare era aproape gata. Era însă nevoie și de un sponsor care să sprijine material construirea aparatului. Statul i-a refuzat orice ajutor, iar prietenii săi din Lugoj nu erau de loc bogați.
De aceea, la 27 iunie 1902, V. pleacă la Paris, luând cu el și macheta viitorului avion.
Capitala Franței era în acea perioadă și capitala europeană a cercetătorilor în domeniul aeronauticii și câmpul de bătaie dintre susținătorii aparatelor mai ușoare sau mai grele decât aerul. Dat fiind faptul că faimosul brazilian Alberto Santos-Dumont reușise de curând să survoleze Parisul, ocolind Turnul Eiffel cu un dirijabil de construcție proprie, făcuse ca balanța să se încline în favoarea baloanelor, astfel că memoriul pe care V. l-a depus la Academia de Științe la 16 februarie 1903 și care prezenta atât principiul, cât și soluțiile constructive pentru aparatul său (“Proiect de aeroplan-automobil” este menționat în majoritatea revistelor științifice ale momentului) a fost primit cu totală neîncredere. Comisia, formată din mari somități ale aeronauticii și prezidată de academicianul Bouquet de la Grye a clasat memoriul românului, cu menținea “mai greu decât aerul este o himeră”. Fără a se lăsa descurajat, V. înaintează, la 15 mai 1903, și o cerere de brevetare a invenției sale “Aeroplanul-automobil”, soluționată cu brevetul 332106, eliberat la 17 august 1903 și publicat la 16 octombrie același an. Deci cu câteva luni înainte de primul zbor al fraților Wright de la Kitty Hawk, ceea ce demonstrează întâietatea inventatorului român. Din păcate, din nou se face simțită lipsa resurselor bănești, astfel încât construcția aparatului întârzie. În ajutor îi sar atunci prietenii români, care reușesc să colecteze suma de 180o de coroane austriece (aproximativ 2000 de franci francezi, cu care inventatorul a și pornit la realizarea mașinii sale încă din 1903. În anul următor începe și construcția motorului, aparatul fiind gata în decembrie 1905.
E drept ca aparate de zbor mai evoluaseră până atunci, în special planoare și doar un singur aparat cu motor, cel al americanilor Wright, despre care încă nu se auzise în Europa. Dar avionul lui V. era complet novator, prin:

– prezența trenului de aterizare cu roți pneumatice, sistem contestat de majoritatea constructorilor de atunci, dar preluat imediat de aceștia;
– formula monoplan, cu aripa sus, de asemenea contestată, dar care s-a dovedit de-a lungul anilor cea mai bună;
– principiul unei singure elice; până atunci toți experimentatorii adoptau soluția cu două elici care să se rotească în sensuri contrare, pentru a anihila cuplul; V. a folosit o singură elice, pentru ușurarea aparatului;
– forma aripei ca și dispunerea organelor de cârmuire erau astfel gândite încât să asigure un echilibru perfect în timpul zborului;
– motorul însuși, conceput tot de V., era revoluționar: extrem de ușor pentru puterea sa, acesta era bazat pe forța aburului obținut prin descompunerea acidului carbonic; marele său dezavantaj consta în autonomia foarte redusă: doar 5 minute de funcționare…
Pentru a încerca avionul, pe care l-a botezat “Vuia 1”, inventatorul l-a transportat la Montesson, nu departe de Paris, unde se găsea un drum (orientat spre Sena) puțin folosit. Cu puțin înainte de sfârșitul anului 1905 a avut loc primul test, în care aparatul a rulat pe sol, atingând viteza de 40 km/h. Din păcate, V. a răcit puternic, ceea ce l-a împiedicat să continue. A reluat încercările la 5 februarie 1906, culminând cu evenimentul de la 18 martie 1906: în acea zi, românul Traian Vuia a reușit să se desprindă de sol, a zburat pe distanța de 12 metri la altitudinea de 0,6 – 1 m, și aterizat lin pe toate roțile. A fost primul zbor din istorie al unui avion!

img_3941img_3927

Din păcate, nici un oficial al Academiei sau al Federațiilor aeronautice nu era prezent pentru a-l omologa, de aceea mulți l-au ignorat sau contestat, atribuindu-i acest merit lui Santos Dumont, care avea să realizeze primele zboruri de abia în septembrie în același an.
În urma acestei experiențe, inventatorul a tras unele concluzii, care l-au ajutat să își dezvolte aparatul. A modificat forma aripii, a adaptat un motor mai puternic (“Antoinette” de 24 CP, realizat de Léon Levavasseur, motor cu o carieră remarcabilă deja, fiind folosit și la dirijabile) și a schimbat unghiul de incidență, aparatul astfel obținut fiind numit “Vuia 2”. Testele au fost continuate pe câmpul de manevră al armatei de la Issy-les-Moulineaux, după 24 iunie 1906, și la Bagatelle, la 27 iulie 1907, când, după un zbor de peste 70 m, aparatul a fost deteriorat la aterizare. Acest eveniment reprezintă și ultimul zbor al lui V., care, în criză financiară, a fost nevoit să abandoneze.
Următorea etapă a activității lui V. o constituie experimentele în vederea realizării zborului vertical. În 1914, el a început unele studii pentru construirea unui elicopter, fiind nevoit să le întrerupă din pricina izbucnirii războiului. (În timpul primului Război Mondial, V., care primise cetățenia franceză, a fost concentrat pentru a face parte dintr-o comisie de omologare pentru armament.) Dar în 1915 și 1916 el și-a continuat experiențele, al căror rezultat a fost publicat în revista “L’Atmosphère”. În 1918 a fost construit și prima variantă de elicopter, “Vuia nr. 1”, testat în 1920, la Juvissy, folosind în loc de motor forța unui ciclist. S-a atins o înălțime de 10 metri. Al doilea elicopter, “Vuia nr. 2”, se deosebea de primul prin prezența unui motor de 8 CP și a fost încercat în zbor la Juvissy, apoi, după echiparea cu un motor și mai puternic (16 CP), la Issy-les-Moulineaux. Performanța obținută cu acesta a fost un zbor la altitudinea de 8 metri și pe o distanță de 80 m, la comenzi aflându-se prietenul lui V. Marcel Yvonneau. Toate aceste experimente au fost urmărite cu atenție de specialiști și de presă și sunt menționate în revistele timpului. Din păcate, tot lipsa de bani l-a făcut pe inventatorul român să abandoneze aceste lucrări. Elicopterul, rămas într-un hangar de la Issy-les-Moulineaux, a fost vandalizat de persoane rău intenționate.
O altă preocupare a lui V. a fost dezvoltarea unui motor cu aburi foarte performant. Realizarea sa a fost extrem de reușită, motoare marca Vuia fiind folosite mult timp în industrie, chiar dacă exista concurența motoarelor cu ardere internă sau a celor electrice.
După o viață petrecută departe de țara sa, dar fără a pierde niciodată contactul cu românii, pe care i-a iubit și sprijinit cu toată puterea, V. a revenit în România în 1950. Era însă bătrân și foarte bolnav. A murit la 2 septembrie 1950, fiind înhumat la cimitirul Bellu.

(foto 1, 2, 3: Traian Vuia la Musee de l’Air et de l’Espace, foto Mihai-Athanasie Petrescu)

2 comentarii

Din categoria Portrete, Uncategorized

CU INTERPRETUL, LA TEATRU de Nuţi Gӑleţeanu

MOTTO:

”În toate, Doamne, aş vrea s-ajung/ La ultimu-nţeles./ Esenţa drumului cel lung/ Şi-a sufletului, mai ales./ La miezul stinselor lumini/ S-ajung victorios/ La temelii, la rădăcini,/ La măduvă, la os” (Pasternak)

 

CU INTERPRETUL,  LA TEATRU

 

Zilele trecute, am avut ocazia să merg la teatru, după 20 de ani!!! Ca și atunci , la Nottara…nu că nu mi-aș fi dorit să merg mai des , dar accesul la cultură al unui deficient de auz e ceva mai limitat.4955_triburi

Dacă acum 20 de ani am văzut o piesă de Shakespeare, de data aceasta era vorba de ceva inedit. Ceva care mi-a stârnit curiozitatea și care merită relatat. Un subiect care a adus laolaltă două ”lumi”: pe cea a auzitorilor și pe cea a surzilor!

Voi relata lucrurile din ambele perspective, fiindcă sunt diferite…

 

SUBIECTUL PIESEI DIN PERSPECTIVA UNUI AUZITOR

Piesa ”TRIBURI-Codul bunelor bariere” a fost scrisă de Nina RAINE, și tradusă (si regizată) de Vlad Cristache. Din distribuție fac parte actorii: Gabriel Răuță, Isabela Neamțu, Răzvan Bănică Cristina Juncu și Diana Roman.

Nina Raine pleacă de la ideea că o familie este un micro-univers, cu propriile sale reguli. Un mic trib. Și familia din piesă e una aparte. Adica disfuncțională. O familie în care nimeni nu ascultă pe nimeni. Un mic ”balamuc”. Așa mi s-a părut mie….

În familia aceasta disfuncțională, singurul dornic de comunicare este Billy, fiul mai mic . Billy este hipoacuzic. Crescut de familie ca și cum ar auzi. Nu cunoaște limbajul gestual, nu are contact cu comunitatea surzilor…

El o întâlnește pe Sylvia, o tânără hipoacuzică ce își pierduse auzul mai târziu…și chestia interesantă e că Sylvia știe semnele. Sylvia cunoaște lumea surzilor. Cum să nu devină Billy curios??? Parcă începe să se simtă surd. Si trist. Și exclus …Și fără voce…înțelege brusc că familia nu îl ascultă,  nu îl aude, nu îi pricepe suferința.

Și când începi să te bucuri că vrea o viață alături de Sylvia, fata zice ceva uimitor. Uimitor de-a binelea: ”nu vreau ca totul în viața mea să fie surd”.

Billy , după ce că e hipoacuzic, trist si neînțeles mai e și abandonat. Parcă mă apucă și pe mine tristețea…

În final, Billy se întoarce la familie, aia disfuncțională a lui, dar care îl iubeste așa surd cum e.

La final, înțelegi că surditatea nu doare. Dar doare foarte tare LIPSA COMUNICĂRII!  DOARE INTOLERANȚA, NEACCEPTAREA, RESPINGEREA!!!

CUM A FOST DIN PERSPECTIVA SPECTATORULUI SURD

Așadar, ajunși la locurile noastre, la balcon, am constatat că va fi cel puțin interesant. Cum stăteau lucrurile pentru un surd…în față, evident scena!!! Nimic ciudat, că si auzitorii tot acolo vor privi…în stânga, am observat imediat interpretul, o doamnă frumoasă și zâmbitoare…deja devenea problematic unde să mă așez…îmi trebuia un unghi bun, deci m-am așezat undeva spre partea dreaptă a balconului. Când să rasuflu ușurată , mi-am dat seama că grupul de surzi va fi nevoit să facă adevărate calcule matematice, pentru a-si găsi locul cel mai convenabil. Deci, încă nu răsuflu ușurată, fiindcă  în partea dreaptă, existau niște ecrane, pe care se vor proiecta niște prim-planuri…bun, păi să îmi găsesc un loc mai…potrivit…

Ca să fiu sinceră , cam așa au procedat toți deficienții de auz de acolo.Unii s-au mutat de câteva ori. Marea întrebare era: CUM NE VOM UITA ÎN TREI DIRECȚII SIMULTAN???

 

În fine, am zis să aleg ”calea de mijloc” , așa că m-am așezat oarecum central.

Asa…și incepe piesa de teatru: ”Triburi”, in regia lui Vlad Cristescu. Și se sting, desigur luminile din sală. Și interpretul rămâne în penumbră. Date fiind distanța și lipsa luminii, înțeleg că nu o să pot citi nimic de pe buze….dar interpreta ne linișteste: o parte din piesă e în limbaj gestual. Cum mai devreme rasuflasem usurată prea devreme, acum nu o mai fac, rămân neîncrezătoare.

Piesa, pe care am urmărit-o cu greu, ca să spun ADEVĂRUL GOL-GOLUT….începe fain. În balamucul din familia aceea , apare o idee, căreia nu ii dă nimeni importanță pe parcursul intregii piese.  Și fiind subtitrată, o pricep și eu:

”Inima mea se deschide la vocea ta,

așa cum florile se deschid la săruturile zorilor zilei”

Aha, deci de aceea e ca la balamuc în familia asta. Fiindcă sunt atât de ”surzi” la ce spun ceilalți,  au inimi închise…inimi amorțite…

Dar să revin la condiția surdului în sala de teatru…

Mi-au fost necesare câteva minute bune să mă obișnuiesc cu interpreta…ah, imi era cunoscută figura, încep să regret că nu mă uit mai mult la tv… Doamna, pe care aveam să aflu mai târziu că o cheamă LENA, traduce în amănunt, cu spatele la scenă. Bineînteles că nimeni nu s-a gândit că orice interpret are nevoie de pauză, stiut fiind că,  în general  se impune existența a doi traducători, care interpretează pe rând. Lena a interpretat timp de 3  ore!

La un moment dat, actorii folosesc un vocabular interzis minorilor. Lena se dovedește a fi o lady și traduce așa: ”acum tatăl vorbește obscen”.

Încerc să mă concentrez pe subiect, deși situația nu îmi permite să privesc scena decât fugitiv, trebuie să vad ce zice interpretul…Slavă Domnului, după vreo 10 minute, m-am prins care e personajul surd….după alte 10 minute simt dureri de coloană, stau practic întoarsă spre stânga , fiindcă INTERPRETUL E PERSONAJUL CENTRAL PENTRU MINE ! PERSONAJUL MEU PRINCIPAL!

Fugitiv, privesc și spre dreapta, unde pe ecrane apar din când în când informații scrise…și tot fugitiv, mă uit și pe scenă. Să ”cunosc” și personajele. Și actiunea…dar  e o misiune dificilă:  dacă urmăresc personajele îmi scapă ce traduce interpreta. Dacă urmăresc interpreta, e dificil să înțeleg ce personaj vobește…mă simt deja extenuată…noroc că vine pauza de  15 minute…amorțisem deja întoarsă spre stânga!

Deși au existat asigurări că va exista subtitrare  și interpretare,  îmi dau seama că nimeni, dar nimeni nu s-a pus în ”pielea” spectatorului surd.

Partea a doua a fost la fel  dificil de urmărit. Am înțeles de la bun început că era o piesă despre surzi dar NU ȘI PENTRU SURZI.

 

CONCLUZII (din ambele perspective)

  • Din perspectiva auzitorilor, piesa încearcă să atragă atenția asupra problemelor pe care le întâmpină surzii în societate, asupra DISCRIMINĂRII, asupra RESPINGERII, asupra INTOLERANȚEI!
  • Din perspectiva celui fără auz, înțelegi dureros de limpede, lipsa accesului la CULTURĂ și INFORMAȚIE. Înțelegi lipsa COMPASIUNII. Întelegi că egalitatea există doar in matematică.
  • Strict referitor la posibilitatea unui surd de a înțelege această piesă de teatru, ar fi o idee bună asigurarea a doi interpreți , un bărbat și o femeie, ca să îti dai seama mai ușor când vorbeste fiecare personaj și desigur, deficientul de auz să stea în primele rânduri!

 

Problemele Comunității Surzilor sunt multe…căci  inima nu se deschide întotdeauna  la auzul vocii.

Unele Inimi se deschid prin SEMN!

DAR CUI ÎÎ PASĂ? Cu adevărat?

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

VISUL UNEI MAME de Nuţi Gӑleţeanu

Motto:  ”Toate lucrurile sunt cu putinta celui ce crede!” (Marcu :23)

 

VISUL UNEI MAME

 

Citeam ieri pe o retea de ”socializare” un articol despre o mamă extraordinară, pe care am avut si eu privilegiul să o cunosc,cu câțiva ani în urmă….si citeam articolul zâmbind: ah, ce suflet minunat e GEO, mama uimitoare!

Dar pe la sfârșit mi-a cam pierit zâmbetul. Cineva întreba in comentarii: si cine are grija de copil când MAMA moare?”

Geo e o femeie deosebit de frumoasă, în toate sensurile, subțire ,finuță și zâmbitoare! Geo e un suflet luminos! Dar Geo e și mama unui copil autist…Că despre acest aspect relata articolul…

Nu vreau să scriu despre autism, nici despre durerile și suferințele părinților copiilor cu autism,las partea asta specialițtilor;

Eu vreau să scriu despre ceea ce se vorbește mai puțin: despre vise și  speranțe! Vreau să scriu despre partea nevăzută a lucrurilor, despre CREDINTĂ, IUBIRE ȘI TOLERANȚĂ!

Desigur că și Geo a trecut prin toate stările sufletești la vestea că fiul ei e altfel…

Nu vreau să idealizez o poveste sau o persoană! Nici Geo nu ar vrea, nici David…dar fericirea răsare uneori unde nici nu crezi că e posibil!

Când am cunoscut-o eu, ea urma un master pentru a ști mai multe despre incluziune, despre cum își poate ajuta fiul să fie fericit si acceptat. Căci asta e visul ei: ca David să fie fericit! Atât! Pur si simplu să aibă un copil fericit!

Și după ce a încercat terapii specifice, a renunțat la job fără regrete ( și nu era chiar orice job!!!!) pentru a-i oferi fiului ei prezența si dragostea ei necondiționată.

A intrat apoi în sistemul de învățământ…
Geo i-a fost educatoare, învățătoare iar acum îl insoțeste la scoală zilnic , la ore. Ea a știut că dragostea chiar face minuni , mi-a plăcut cât de minunat a zis într-un interviu : ”Cea mai de pret informatie am simtit-o, nu aveam unde să  o citesc”. Asta e dragostea : să simți și să crezi fără urmă de îndoială că poți să miști și munții pentru ceeea ce iubești! Să nu renunți niciodată,niciodată,niciodată! Și nici ea, nici soțul ei nu au renunțat vreodată !

Niciodată nu a ascuns autismul,nu s-a rușinat cu el…niciodată nu s-a sfiit să spună că e fericită fiindcă David e fericit! Și da, David e fericit!

Și pentru David fericirea constă în lucruri simple : să ofere ciocolată colegelor de clasă, să se plimbe cu tramvaiul 41 , așa ”da capo al fine” (dacă e să te distrezi păi să mergi până la capăt!), să meargă la mare….și Geo îl duce oriunde, cu bucurie!

Pentru Geo, fiecare zi este o ocazie de a-și face fiul fericit! Pentru Geo nimic nu e prea mult, prea greu…

Si David e fericit! Și în sufletul lui pur de copil , David crede că într-o zi va avea el grija lui Geo!

Și când un copil autist spune asta, nu poți să nu te gândesti că în afară de fericire (fiindcă și fericirea asta se învață), părinții lui, amândoi , l-au mai învățat ceva: BUNĂTATEA și credința că ”celui ce crede totul ii e cu putință”!

Am văzut și mame în lacrimi, povestind despre autismul care umbreste copilăria fiilor lor…si am văzut-o și pe Geo care crede în forța iubirii nemăsurate a unei mame!

Si când David îi spune mamei lui , că el va avea grijă de ea cândva, întrebarea de la început devine si mai dureroasă…Si ce se întâmplă când…??? Nu stim ce  se întâmplă, știm doar că totul este cu putință,atunci când crezi cu toată ființa !  Știm că trebuie să avem ÎNCREDERE!

P.S. I-am cerut lui Geo voie să povestesc despre ea și minunea de copil care e David…si răspunsul ei a sunat simplu și   firesc și trebuie redat: ”sigur, mie îmi place povestea noastră, e preferata mea!!!”

                                                 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

BӐIATUL CU VIOARA de Nuţi Gӑleţeanu

Motto:

Caci am fost flamand, si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit…

Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.”

(Matei, 25: 35,40)

 

Băiatul cu vioara

Într-o lume în care știrile TV prezintă abundent lucruri negative, de parcă Binele nu ar exista, faptele bune și frumoase rămân deseori ascunse ochilor și urechilor noastre. Și când bunătatea aceasta izvorăște intens din sufletul unui copil orfan, povestea merită spusă…

Răzvan este un băiat subțire, frumos, cu ochi albastri și senini. Locuiește împreună cu mama lui văduvă, printre străini, departe de țara natală. Are doi frați și fiecare are aceeași bunătate,aceeași blândețe c a a lui. Doi frați care își croiesc destinul prin alte colțuri de lume…

Răzvan este artist: cântă la vioară și creează sculpturi neobișnuite din discuri de vinil.

Și în lumea aceasta în care mulți oameni preferă SĂ AIBĂ , să posede și nu SĂ FIE , băiatul cu vioara știe să trăiască modest și frumos!

Știe că uneori dai din ceea ce ai. Și când ce ai nu prisosește, dai din CEEA CE EȘTI. Faptele bune nu sunt pe bani, dar ecoul lor e fără sfârșit în sufletul celor cărora le-ai dăruit ceva.

Împreună cu mama lui, Răzvan , încă elev, vizitează duminica un azil de bătrâni. Nu poate contribui financiar dar poate să aducă bucurie bătrânilor de acolo.

În azil, i-a atras atenția o bătrână uitată de vreme și rude…o bătrână tristă și singură. Și oarbă. Și atunci, băiatul cu ochi albastri a luat vioara și i-a dăruit muzica. Duminică de duminică, bătrânica oarbă a devenit publicul lui. Băiatul cu vioara știa să aducă bucurie, stia să îi presare muzica pe suflet… ca și cum ai presăra flori pe o viață de om . Ca și cum ai aduce lumină în întuneric.

Povestea este simplă, dar câți adolescenți ar merge duminica dimineața să îi cînte unei bătrâne doamne oarbe?  Câti adolescenți s-ar simți răsplătiți de zâmbetul ei fericit?

Doi ochi albastri, un suflet blând și o vioară au știut că dăruind vei dobândi , nu bani, nu lucruri materiale ci ceea ce contează cu adevărat, bucuria de a fi BUN!

IMG_0674

(Foto: Mihai-Athanasie Petrescu – Museo de la Musica, Malaga)

 

2 comentarii

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

SLĂNINA ŞI SALAMUL de Nicolae Dӑrӑbanţ

LA CENACLUL SI CASA MEMORIALA DARIE MAGHERU - IN SACELE JUD BRASOV 27.01.07SLĂNINA ŞI SALAMUL

 

Agăţătă-ntr-o vitrină,

Mai în faţă, lângă geam,

Sta bucata de slănină

Lângă una de salam.

 

Slănina cam afumată,

Cum a fost din neam în neam,

Însă şi puţin sărată,

I-a zis domnului Salam:

 

– O s-avem curând alegeri,

Poate chiar anticipate,

Nu prea vor unii manageri,

C-au salam pe săturate.

 

Dar salamul din vitrină,

Agăţat într-un cârlig,

Zise-atunci către slănină:

– Zău că-mi vine să te frig!

 

Eu nu vreau anticipate,

Că guvernul e sensibil,

De-asta se fac preparate

La un preţ inaccesibil.

 

Pe tine slănină grasă,

Te procură când iau banii,

Şi te pun pe a lor masă,

Toată vara doar ţăranii.

 

– Vezi? – îi zise-atunci slănina –

Eu hrănesc pe toţi sărmanii,

Asta poate fi pricina

Ca să cadă toţi tiranii.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant, Uncategorized

CARDUL de Mihai-Athanasie Petrescu

CARDUL

Obişnuit cu perioadele lungi de tӑcere ale maestrului sӑu, Florin Bunea nu era deloc mirat de liniştea din laborator. Profesorul Chifor, aşezat în fotoliul sӑu preferat, medita, cu ochii închişi, de peste o orӑ; tema pe care le-o repartizase directorul institutului nu era uşoarӑ, iar soluţia nu era la îndemânӑ. Din nefericire pentru cei doi cercetӑtori, ordinul şefului venise exact când şi ei aveau o problemӑ, al cӑrei rӑspuns nu era departe, dar ultimile calcule încӑ nu erau efectuate.

Soneria telefonului mobil îl scoase pe Chifor din reverie. Privi displayul aparatului, clӑtinӑ, nemulţumit din cap şi îl întoarse cu faţa în jos.

– Şefu’ … iar ne întreabӑ de combina ӑlora …

– Domn’ profesor, n-am îndrӑznit sӑ vӑ deranjez, mi-a venit o idee …

– Pentru combinӑ?

– Nu prea … pentru cardul ӑla. Ştiţi ce m-am gândit? Dacӑ tot ne chinuim noi sӑ aliem cardurile de fidelitate de la magazine, de ce nu am alia cu ele şi cardul de acces de la bloc, şi chiar de la institut …

Chifor comandӑ aparatul de cafea şi, în secunda urmӑtoare, din perete apӑrurӑ douӑ ceşcuţe aburinde. Îi întinse una lui Bunea şi îl luӑ la întrebӑri:

– Mӑ, dacӑ putem sӑ aliem douӑ cipuri, dupӑ aia e lucru uşor sӑ mai bӑgӑm o mie. Dar cum facem ӑsta prim pas?

–  Am o idee, dar încӑ nu am încercat, sӑ nu fac zgomot. Cred cӑ pot citi codul cipului şi apoi sӑ-l rescriu, în alt format, suprapus cu alte coduri, în genul hieroglifelor arabe de pe moscheea din Constanţa. Suprapuse în felul ӑsta, pot fi scrise pe un cip de mӑrimea celui de pe card un numӑr practic infinit de coduri. Sigur, dacӑ ţine figura.

Sorbind, tacticos, din cafea, profesorul rӑspunse:

– Încearcӑ, mӑ … Hai, cӑ mai calculez şi eu o datӑ transmisia la combinӑ, între timp.

Ţӑcӑnitul tastaturilor de calculator era foarte rar intrerupt de alte sunete. Termostatul şi senzorii pentru calitatea aerului ţiuiau din când în când, dar cercetӑtorii, obişnuiţi cu ele, nici nu le auzeau. Telefonul profesorului, dupӑ ce mai încercase de vreo douӑ fӑrӑ succes ori sӑ-i atragӑ atenţia, renunţӑ şi el sӑ mai emite semnale sonore. Doar necesarele înjurӑturi provocate de greşelile de typing mai spӑrgeau, din când în când, liniştea laboratorului.

– Domn’ profesor, hai sӑ plecӑm acasӑ, cӑ ne dau nevestele la dispӑruţi. Eu am reuşit ceva, cred cӑ ştiu sӑ suprascriu informaţiile. Mâine calculez şi volumul fizic necesar, dar cred eu aşa, ca persoanӑ fizico-chimicӑ, cӑ …

– Mӑ, Florine, atunci ia lasӑ tu cacofoniile şi hai sӑ plecӑm repede, poate nu se prinde şefu’ cӑ am consumat curentul institutului pânӑ la ora asta. Cred cӑ şi combina e ca şi rezolvatӑ, mâine o verificӑm împreunӑ. Dar sigur va merge!

Noaptea e, uneori, un sfetnic bun. În primele ore ale zilei urmӑtoare, amândoi cercetӑtorii exclamarӑ (mai mult sau mai puţin): “Evrika!”

– Alo? Şefu’, spuneţi-le ӑlora cӑ din punct de vedere al calculelor, le-am fӑcut combina. Da … Putem trimite schemele 3D la atelier … da, domne, ce dracu, dacӑ-ţi spun! Da, sӑ le trimiţi factura, dacӑ ne plӑtesc ei prestaţia nu dӑm faliment nici sӑptӑmâna asta.

– Domn’ profesor, ce ziceţi, încercӑm sӑ facem un card? Sau ne bagӑ ӑştia la falsificare de acte?

– Ce sӑ ne bage, mӑ Florine, crezi cӑ vede cineva ceva? Hai sӑ şmecherim un card de acces în institute, combinat cu fidelitatea la KarMall. Mergem şi vedem … Dar, mӑ, hai cӑ … la prӑvӑlie ne iau ӑia cardul din mânӑ şi vӑd cӑ e altӑ graficӑ. Ne facem de râs …

– Nu ne facem, domn’ profesor, cӑ m-am gândit eu. Fac un card incolor, le zicem cӑ s-a decolorat aşa, singur. Rӑspund eu.

– Rӑspunzi tu … cӑ parcӑ de rӑspundere mӑ tem eu. Dar ştii cӑ ai mai avut de lucru cu poliţia, sӑ nu te … No, hai, ce tot stӑm pe gânduri. Pune cipul ӑla pe card şi hai sӑ haidem odatӑ!

Cardul confecţionat de Florin Bunea anulӑ fӑrӑ probleme, de mai multe ori, alarma de la intrarea în institut; mai greu a fost sӑ îl convingӑ pe subofiţerul care executa serviciul de gardӑ cӑ nu fac nici o fraudӑ, dar, în cele din urmӑ, militarul trebui sӑ înţeleagӑ cӑ documentele de identitate ale celor doi cercetӑtori conţin nişte nume existente pe tabelul pe care îl avea şi el în dotare.

– Hai, mӑ nea Matache, ce dracu, doar ne cunoşti de ani de zile, acum te-ai gӑsit matale sӑ ne ceri actele?

– Ce sӑ fac domn’ profesor, consemnul particular al postului. Domn’ doctor Pӑun are o temӑ militarӑ, mӑ … aia şi pe mine şefii la cap …

La KarMall a fost mult mai uşor. Casiera nu aruncӑ nici o privire la cardul pe care îl introduse în cititor, iar electronica nu protest deloc şi Florin beneficiӑ de reducerea de 23 de bani. Sӑ notӑm, totuşi, cӑ entuziasmul tânӑrului savant fu mai mare decât ar fi putut înţelege salariata magazinului. Ce înseamnӑ 23 de bani …

– Deci, merge, concluzionӑ profesorul Chifor, la întoarcerea în laborator – dupӑ ce subofiţerul le mai ceruse o datӑ legitimaţiile la intrare. Partea electronicӑ e OK, dar hai sӑ încercӑm sӑ adaptӑm cumva şi grafica, sӑ nu mai avem emoţii. Aş avea o idee, numai cӑ va trebui sӑ scrii şi suprapui şi alte informaţii. Vreau sӑ facem cardul sӑ rӑspundӑ la comandӑ vocalӑ şi sӑ îşi schimbe şi grafica şi informaţia când i se transmite o anumitӑ denumire. Ce zici, se poate?

– Domn’ profesor, greu a fost sӑ suprapun primele douӑ informaţii. De acum, putem sӑ îi cerem orice, şi înlocuim, pur şi simplu, cardul din plastic cu un microafişaj LCD. C’est dans la poche!

– Da, e simplu. Şi iatӑ cum am mai inventat noi încӑ un dispozitiv care putea la fel de bine sӑ lipseascӑ din dotarea noastrӑ. Dar, în felul ӑsta, ne demonstrӑm şi nouӑ cât suntem de deştepţi. Propun sӑ-l botezӑm … Carbuchif.

Carbuchiful funcţiona atât de bine, încât Chifor şi Bunea nu se îndurarӑ sӑ îl pӑstreze numai pentru ei. Mai întâi soţiile lor, dar, mai pe urmӑ şi colegii de la institutul de cercetӑtori îşi înlocuirӑ toate cartoanele din portofel cu microafişajul universal. Pânӑ şi directorul instituţiei începu sӑ îl utilizeze, oarecum obligat de împrejurӑri, pentru cӑ, nervos cum era, îşi rupse propriul card de acces în clӑdire şi fu împiedicat sӑ intre de cӑtre domnul Matache.

– Chifore, altӑ datӑ sӑ îmi cereţi şi mie voie când vreţi sӑ inventaţi aşa ceva. Ce …

– Şi o sӑ-mi daţi permisiunea? întrebӑ, respectuos, profesoru.

– Binenţeles! Cӑ nu! Şi, ca sӑ nu mai aveţi timp sӑ faceţi prostii de-ale voastre, ia puneţi voi mâna şi gӑsiţi o soluţie matematicӑ pentru senzorul de umiditate în sol, pentru a stabili turaţia motorului de tractor la arat, cӑ ӑştia de la fermӑ au impresia cӑ risipesc motorina. Hai, hai, la muncӑ!

Obişnuiţi cu stilul directorului de a-şi stimula subordonaţii, Chifor şi Bunea nu îşi bӑturӑ capul sӑ îl facӑ sӑ revinӑ la sentimente mai bune. Chifor îi fӑcu cu ochiul asistentului sӑu şi amândoi se refugiarӑ în laborator, unde îşi puteau exprima pӑrerile.

– Domn’ professor, nu mӑ aşteptam sӑ mӑ mângâie pe creştet, dar mӑcar un “bravo, bӑ!” putea sӑ îşi permit şi el …

– Lasӑ-l, nu conteazӑ. El apreciazӑ munca noastrӑ, dar nu are chef sӑ ne-o spunӑ. Dar asta cu senzorii … chiar nu m-aş fi gândit. E o idee bunӑ pentru reducerea consumului de carburant. Mӑcar un sfert de litru de motorinӑ la hectar dacӑ economisim, şi meritӑ sӑ cheltuieşti câteva zeci, sau sute de euro la fiecare motor. Hai, hai sӑ ne gândim …

Profesorul se instalӑ în fotoliu, în timp ce Bunea îşi porni calculatorul şi începu sӑ calculeze duritatea diferitelor soluri în funcţie de umiditate. Ideea pӑrea fezabilӑ, dar, aşa cum apreciase, în glumӑ, profesorul, rentabilitatea aplicӑrii ei era destul de micӑ.

– Domn profesor, eu cred cӑ nu meritӑ sӑ pierdem timp cu asta. A, bun, dacӑ fermierii plӑtesc atât de bine, calculele sunt uşor de finalizat, dar …

Mirat de lipsa de reacţie a seniorului, Florin Bunea repetӑ, cu voce mai puternicӑ, sperând sӑ îl trezeascӑ pe Chifor din reverie.

– Domn’ profesor! Am tras concluzia cӑ nu renteazӑ sӑ …

Chifor nu rӑspunse. Bunea îl gӑsi într-o stare de semi-inconştienţӑ, pe care monitoarele din laborator, cuplate la senzorii din fotoliul profesorului, de altfel, o reflectau grafic. Fӑrӑ a-şi pierde calmul, Bunea luӑ primele mӑsuri de prim ajutor: îi scoase haina profesorului, îi desfӑcu nodul cravatei şi îl sunӑ, prin telefonul interior, pe doctorul Pӑun, care apӑru dupӑ câteva secunde, abandonându-şi cercetӑrile secrete cu caracter militar.

Din fericire, la intrarea colegului sӑu, Chifor era în plinӑ formӑ. Toate testele aplicate de medic ieşirӑ normal şi, dacӑ nu ar fi existat înregistrӑrile, nimeni nu ar fi crezut cӑ savantul ar fi trecut printr-o stare fizicӑ periculoasӑ.

– Ce faci mӑ, dai speranţe deşarte tineretului? îl certӑ Pӑun. Ce ai mâncat, ce ai bӑut, ce ai fumat, ce efort deosebit ai fӑcut? Ia uite, toate graficele sunt aproape de linia dreaptӑ, mai aveai puţin şi ţi se oprea inima!

– Am stat niţel sӑ mӑ odihnesc, şi trebuie sӑ spun cӑ în viaţa mea nu m-am simţit atât de relaxat. Pânӑ şi rӑutatea şefului mi-a fugit din gând … eram relaxat … relaxat … ca un planor care coboarӑ în linie dreaptӑ, fӑrӑ sӑ mai caute ascendenţe ca sӑ se menţinӑ în aer …

– Tare ciudat, spuse doctorul. Atât de relaxat încât şi ritmul cardiac a coborât în linie dreaptӑ, constant şi rapid, iar apoi a crescut brusc la normal. Ciudat …

Respectând ordinul doctorului Pӑun, profesorul fu nevoit sӑ petreacӑ douӑ zile într-o clinicӑ de cardiologie, sub atentӑ monitorizare. Minivacanţa se terminӑ fӑrӑ ca pacientul sӑ mai prezinte vreun simptom îngrijorӑtor, iar Chifor reveni la laborator, mai sӑnӑtos decât oricând.

– O sӑ iei şi tu câte un aspenter pe zi, şi câte o jumӑtate de betaloc, dar se pare cӑ n-ai nimic. Toate testele sunt OK, îl sfӑtui doctorul Pӑun.

– Pӑi atunci de ce mӑ pui sӑ iau hapuri? se interesӑ fostul pacient.

– De ce, de ce … pentru cӑ aşa fac doctorii. Doar nu vrei sӑ scapi din mâinile mele fӑrӑ sӑ te supun unui tratament. Stai liniştit, astea nu fac nici bine, nici rӑu, dar mӑcar o sӑ ai şi tu o grijӑ în plus în fiecare zi.

Fermierul amator de inovaţii tehnice înţelesese, în urma explicaţiilor lui Bunea, cӑ nu ar fi fӑcut mare economie la carburanţi aplicând metoda citirii umezelii în sol, dar venise cu o nouӑ temӑ de cercetare.

– Chifore, bine ai revenit la muncӑ, sau bine cӑ ai revenit, pentru cӑ pânӑ mâine va trebui sӑ îi livrӑm fermierului grosimea optimӑ a cauciucurilor de tractor ca sӑ nu striveascӑ seminţele când trece cu tratamentul chimic.

– A, chiar bunӑ idee, şefu’! Nu vrea sӑ-I spunem noi şi ce vârstӑ trebuie sӑ aibӑ tractoristul ca sӑ înfloreascӑ grâul în mai?

– N-a întrebat pânӑ acum, dar dacӑ întreabӑ şi plӑteşte destul, o sӑ te pun sӑ calculezi şi asta, îl puse directorul la locul lui pe cercetӑtor, trântind uşa.

– Fermierul ӑsta chiar nu are ce face cu banii, sau şi- pus în gând sӑ sponsorizeze institutul, concluzionӑ Chifor. Mӑ, Florine,                 hai cӑ eu am aşa un chef de muncӑ, încât nu te mai suport pe-aici. Carӑ-te acasӑ şi lasӑ-mӑ singur, sӑ chinuiesc eu calculatorul o orӑ-douӑ. Hai, hai, ce mai stai!

Tema impusӑ nu era destul de pasionantӑ şi nici grea pentru a-l tine mult timp pe profesor la masa de lucru. Într-o orӑ transmise raportul de cercetare prin mail cӑtre conducere şi ieşi în oraş, pentru o relaxare activӑ: o plimbare vioaie prin centru. Doar cӑ plimbarea îi fu, oarecum stricatӑ, de numeroasele grupuri de oameni care se deplasau pe strӑzi în direcţia stadionului. Dar de unde sӑ ştie Chifor cӑ era ziua aia specialӑ a sӑptӑmânii când juca Drapelu’, iar meciul era unul extrem de important pentru configuraţia clasamentului. Pe el nu-l interesa fotbalul şi nici desele discursuri entuziaste ale asistentului sӑu nu l-au convins vreodatӑ sӑ vadӑ un meci, nici pe stadion, nici la televizor.

– Alo! Domn’ profesor, sunt Veronica. Vӑ rog eu, spuneţi-I lui Florin sӑ nu plece la serviciu azi, nu s-a simţit prea bine asearӑ şi aş vrea sӑ-l ţin acasӑ, sӑ se odihneascӑ.

– Sigur, Veronica, tine-l, spune-i cӑ am zis eu. Dar ce-a pӑţit?

– Nu ştiu, domn’ profesor. A stat asearӑ la meci, la televizor şi s-a agitat aşa de tare încât m-am speriat. I-am luat tensiunea şi pulsul de câteva ori, mai ales pulsul i-a crescut exagerat, peste 160. Nu e normal, el nu trece niciodatӑ de 70.

– Dar ce, au mâncat bӑtaie ӑştia ai lui?

– Nu, au câştigat, dar cam la mustaţӑ. A fost echilibrat pânӑ spre final, când ai nostri au bӑgat trei goluri în cinci minute. Atunci s-a agitat Florin şi m-a speriat aşa tare.

– Acum cum e?

– Acum e normal, puls 68, tensiune 112, ca de obicei.

– Bine. Ţine-l acasӑ şi vin eu cu Pӑun cât de repede poate el.

Pӑun îi montӑ imediat tânӑrului savant toate aparatele mobile pe care putuse sӑ le care de la institut.

– Hai, tinere, spune tot! Vrei sӑ mori pentru Drapelu”, ce dracu?

– Domn’ doctor, nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu mӑ uit mereu la meciuri, mai ţip, mai înjur … dar niciodatӑ nu mӑ simt nasol. Sigur cӑ mӑ mai enervez sau mӑ bucur, dar nu fac urât ca asearӑ.

– Deci?

– Deci … m-a trimis domn’ profesor acasӑ. Când am intrat pe uşӑ, meciul tocmai începuse, aşa cӑ m-am aşezat în fotoliu şi am stat sӑ mӑ uit. Mi-a dat Veronica o cafea, slabӑ şi dulce cum o face ea, şi am bӑut-o încet, nici n-am apucat sӑ o termin, cӑ am uitat de ea. Ӑştia au jucat prost 85 de minute, dormeau şi ei şi lumea din tribune, pânӑ când au marcat, cam din greşealӑ, în minutul 86. Apoi au inceput sӑ joace ca lumea şi au mai bӑgat douӑ. Sigur cӑ m-am entuziasmat, am strigat … am simţit şi eu cӑ nu sunt chiar bine, dar Veronica s-a speriat şi nu ştia ce sӑ mai facӑ …

– Ba am ştiut ce sӑ-i fac. I-am scos haina şi cravata, cӑ stӑtea în fotoliu aşa cum venise de la serviciu, şi i-am pus aparatul de tensiune. 144 tensiunea şi 163 pulsul. L-am întins pe pat şi şi-a revenit instantaneu. De aia nici nu am mai chemat salvarea sau ceva …

Pӑun constatӑ cӑ Bunea era în perfectӑ stare de funcţionare, dar, pentru cӑ nu voia sӑ se joace cu sӑnӑtatea colegului sӑu mai tânӑr, îl internӑ şi pe el, pentru douӑ zile de monitorizare, în clinica unde se odihnise şi Chifor. Iar la ieşire, îi prescrise şi lui, cӑ aşa se face, betaloc şi aspenter. Sӑ simtӑ cӑ are nevoie de îngrijire şi autoîngrijire!

– Ciudat, domn’ profesor. Şi dumneavoastrӑ, şi eu, sӑ pӑţim asemenea crize … Vorba aia, doar suntem oameni sӑnӑtoşi, activi, sportivi chiar … nu e normal. Are dreptate domnu doctor Pӑun, trebuie sӑ ne supraveghem mai atent şi sӑ lӑsӑm, naibii, stressul ӑsta …

– Florine, eu nu sunt împӑcat şi nici curiozitatea mea ştiinţificӑ nu mӑ lasӑ sӑ dorm. Nu poate fi o simplӑ coincidenţӑ faptul cӑ amândoi am trecut prin crizele astea, trebuie sӑ existe o legӑturӑ între ele. Singura deosebire e cӑ eu era sӑ mor de relaxare, iar tu de hiperactivitate. Şi nu cred cӑ e din cauza vârstei.

– O fi de la atmosfera din institut? Poate e contaminatӑ cu ceva, şi nu ne dӑm seama?

– E posibil, dar nu cred. De ce numai noi picӑm victimӑ, şi nu toţi colegii care se mişcӑ prin clӑdire? Mţ … trebuie sӑ fie altceva.

– Nu numai noi. Am auzit cӑ şi nea Matache ar fi avut o crizӑ într-o noapte.

– Ce fel de crizӑ?

– S-a simţit moale, dar i-a trecut repede. Nici nu a aflat nimeni, mi-a spus mie azi-dimineaţӑ când am venit la munci.

– Ciudat! Trebuie sӑ vorbim cu el, hai acolo.

– Nu-l gӑsim decât disearӑ. Zic sӑ nu-l sunӑm nici la telefon, poate doarme omul, cӑ a muncit peste noapte.

Chifor acceptӑ întârzierea, dar cei doi cercetӑtori îl aşteptarӑ cu nerӑbdare pe subofiţer sӑ intre în turӑ, la ora 19.

– Nea Matache, trebuie sӑ ne povesteşti exact ce ţi s-a întâmplat în noaptea aia, îl abordӑ profesorul. Poate fi important în descifrarea crizelor noastre.

Privind cu reproş la Bunea, Matache nu avu încotro şi se confesӑ:

– Pӑi cum sӑ fie, domn’ profesor, de, m-am pus şi eu pe scaun sӑ mӑ odihnesc, ca omu’. M-am trezit pe jos, nu ştiu cum am cӑzut. Eram moale ca o cârpӑ. Dar mi-am dat seama, m-am dezbracat de veston şi m-am dus la baie sӑ mӑ spӑl pe faţӑ cu apӑ rece. Mi-am revenit imediat.

– Nea Matache, ai ceva cu inima, ai mai avut crize?

– Nu, Doamne fereşte! Doar ne controleazӑ ӑştia mereu, ne duce la doctor, n-avem voie sӑ fim bolnavi, sӑ ni se întâmple ceva în post … Pӑi ce, lӑsӑm institutul de cercetӑri la mâna spionilor? Neee …

– Ai mai fost la doctor dupӑ … moliciunea asta?

– Da, ieri am fost la cabinetul domnului doctor Pӑun. Nu m-a controlat el, ci asistenta, am iesit foarte bine.

– Noroc cӑ nu te-a consultat Pӑun, cӑ te punea sӑ iei aspenter şi betaloc, sӑ fie acolo … comentӑ Bunea.

– A, pӑi iau de-astea, m-a pus sӑ iau încӑ de acum trei luni. Le iau … şi nevastӑ-mea mӑ bate la cap, sӑ nu uit vreodatӑ.

În laboratorul lor, Chifor şi Bunea umpleau calculatorul cu toate informaţiile notate în cele trei cazuri.

– Mӑ, ia uite-aici! La fiecare caz sunt elemente comune: omul stӑ pe fotoliu sau pe scaun şi îl apucӑ criza. Cum se ridicӑ, îi trece. Clar, scaunul e de vinӑ, dar în ce fel?

– Domn’ profesor, mai e ceva: toţi trei eram îmbrӑcaţi în costum sau în uniformӑ. Când am pӑrӑsit scaunul ne-am scos haina.

– Da, mӑ, eu recunosc cӑ nu nu mӑ simt bine în hainӑ, dar o port de o mie de ani şi nu mi-a provocat crize.

– Deci … scaun … hainӑ … cravatӑ … Dar relaxare … agitaţie … Nu prea se pupӑ.

– Pӑi nu prea. Tu şi cu mine ţinem cravata largӑ, nea Matache o tine mai strânsӑ, ca militarii, iar nu e la fel. La mine a fost la prânz, la tine dupӑ-amiazӑ târziu, la nea ӑsta noaptea … e ca la balamuc, nu seamӑnӑ nimic.

– Domn’ profesor, ştiţi ce e la fel? Toţi lucrӑm la institut. Am stat douӑ zile şi am bârfit în spital, erau tot felul de cazuri, nici unul asemӑnӑtor cu cea am avut noi.

– Ai dreptate, nici pe timpul meu nu a venit nici un caz ca al nostru. Deci iar ne întoarcem în prӑvӑlia noastrӑ. Facem o analizӑ a aerului, dar eu tot nu cred în asta. Dar ce avem noi comun în institut?

– Pe domnul director, dar …

– Dacӑ era de la şefu’, eram toţi bolnavi de nervi şi de inimӑ, cӑ el e la fel de al dracu’ cu toţi şi dintotdeauna. E altceva …

– Da, aveţi dreptate, un ceva care a apӑrut mai nou … Domn profesor, ştiu! Ia uitaţi-vӑ la mine, ce port pe buzunarul de la piept! Şi purtaţi şi dumneavoastrӑ, exact la fel!

– Ce, mӑ? Aaaaa … ecusonul. Cardul noustru universal! Ӑsta sӑ fie motivul?!

– Ar putea fi. Îl purtӑm toţi şi nu de multӑ vreme. Hai sӑ verficӑm.

Doctorul Pӑun fu imediat pus la current cu ipoteza celor doi şi, fӑrӑ sӑ ezite, se oferi sӑ ia parte la noua cercetare – fӑrӑ a anunţa şi conducerea, totuşi.

Bunea, fiind mai tânӑr, se supuse unui test. Aşezat în fotoliu, purtând ecusonul în poziţia normalӑ – adicӑ agӑţat de buzunarul de la piept, se relaxӑ, ascultând muzicӑ în cӑşti. Pӑun executӑ, cu ajutorul aparatelor sale, mӑsurӑtori foarte precise şi observӑ cӑ, la un moment dat, pulsul lui Florin scӑzu la un ritm normal pentru o stare de semi-veghe, dupӑ care, foarte brusc, scӑzu la valori anormale. Pentru cӑ doctorul scoase o exclamaţie de surprindere, “cobaiul” se trezi, iar pulsul îi reveni la normal în exact aceeaşi secundӑ.

– Pӑcat cӑ te-ai trezit, ar fi trebuit sӑ îţi scoatem ecusonul sӑ vedem efectul, spuse Pӑun. Hai sӑ încercӑm iar, culcӑ-te la loc.

Bunea încercӑ din nou sӑ se detaşeze de realitate, dar, de data asta, îi fu mult mai greu.

– Hai, mӑ, ce dracu, ia de te culcӑ, ne strici experimentul, îl zori profesorul.

– Aş vrea, dar nu pot.

– Cum sӑ nu poţi? Eşti tânӑr şi fӑrӑ griji, dormi odatӑ şi nu mӑ mai supӑra!

Spre marea lui mirare, Pӑun observӑ cӑ, de câteva secunde, pulsul voluntarului începea sӑ creascӑ.

– Mӑ Chifore, lasӑ bӑiatul în pace, cӑ în loc sӑ se relaxeze, el se enerveazӑ şi îi creşte pulsul, în loc sӑ-I scadӑ. Dacӑ îl mai superi, te pun pe tine la aparate!

Brusc, pulsul lui Bunea crescu de la 80 la 156 … 160 … 161 … dar doctorul îi smulse ecusonul şi, dintr-o datӑ, toate valorile revenirӑ la normal.

– Mӑ, exerienţa a reuşit perfect! Aşa e, cardul vostru are efecte secundare. Face sӑ scadӑ brusc pulsul de la o anumitӑ valoare, sau sӑ creascӑ, tot brusc. Vreţi nu vreţi, reluӑm experimentul toţi trei.

Monitoarele arӑtarӑ exact aceleaşi tendinţe de crestere a valorii pulsului la cei doi cercetӑtori, dar nici unul nu reuşi sӑ se relaxeze destul pentru a verifica şi valorile scӑzute.

– Ei, ce ne facem? Cipul vostru influenţeazӑ variaţiile pulsului. Trebuie sӑ avertizӑm urgent pe toatӑ lumea din institut, sӑ nu cumva sӑ ni se întâmple, Doamne fereşte, vreun accident. Şi trebuie anunţat şi şefu’, nu avem cum sӑ trecem sub tӑcere aşa ceva.

Surprinzӑtor, directorul primi calm vestea.

– Chifore, de mâine ai temӑ nouӑ de cercetare: studiezi posibilitӑţile de aplicare practicӑ a cipului. Sigur, dupӑ ce descrii cât se poate de precis cauzele fenomenului, ca sӑ-l brevetӑm. Înţeles? Bun, hai, la muncӑ!

Pe toate holurile şi uşile clӑdirii apӑrurӑ, în doar câteva minute, afişe care îi puneau pe toţi în gardӑ în legӑturӑ cu efectele secundare ale cipului, recomandând, în acelaşi timp, ca nimeni sӑ nu poarte cardul în buzunarul de la piept sau acroşat de îmbrӑcӑminte în apropiere de inimӑ.

Chifor, ajutat de tânӑrul sӑu asistent erau cufundaţi în calcule de mai multe ore.

– Mӑ, nu înţeleg, totuşi. Biocurenţii nostri naturali circulӑ prin circuitul cipului şi, în funcţie de valori, fie se amplificӑ, fie se reduc. Dar cum, Doamne iartӑ-mӑ?

– Eu m-am gândit sӑ desfac fiecare cod şi sӑ vedem cum interfereazӑ curenţii prin ele. Poate aşa înţelegem care e combinaţia letalӑ, dacӑ pot sp …

În clipa aceea, uşa fu datӑ, violent, de perete, iar în laborator îşi fӑcu apariţia profesorul Donose, directorul. Nu le lӑsӑ timp gazdelor sӑ zicӑ bunӑ ziua, ci ţipӑ, din rӑsputeri:

– Fi-v-ar cipul al dracu! Altӑdatӑ când vӑ mai vine pofta sӑ inventaţi ceva, sӑ faceţi bine sӑ renunţaţi înainte de a începe!! Cӑ din cauza voastrӑ, detaşamentul de pazӑ îmi intrӑ în grevӑ!

– Cum din cauza noastrӑ, şefu’? Ce, noi putem sӑ le mӑrim salariul?

– Ce salariu, bӑ, nici un salariu. Cicӑ nu au condiţii sigure de muncӑ şi cӑ din cauza cipului vostru riscӑ sӑ li se opreascӑ inima noaptea, în timp ce muncesc pentru noi! Nu mai accept nici o discuţie legatӑ de cip! Am ordonat sӑ fie strânse şi distruse toate!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL VI

EMILY ŞI ROSAMUND

Geoffrey era încă în pat când Jackson îi anunţă telefonic tragica veste a morţii patronului său. Se îmbrăcă la repezeală şi, cu toate că ar fi ajuns şi pe jos în zece minute, preferă să ia un taxi până la St. Margaret’s Lodge. Aici fu primit de inspectorul Smithers, de la Divizia N, care reuşi cu mult tact să-l convingă să renunţe la intenţia de a vedea scena crimei şi victima. Inspectorul îi relată pe scurt ce se întâmplase şi îi transmise rugămintea majordomului de a-i spune vestea şi fiicei mortului. Hastings fu nevoit să accepte şi, cu inima grea, urcă la primul etaj, acolo unde era camera logodnicei sale. Îşi dădu seama că tot personalul casei era preocupat de moartea stăpânului, şi că dacă ar trimite camerista la Emily, servitoarea i-ar spune tot şi poate până în cele mai neplăcute amănunte. Aşa că se duse direct la uşa fetei, bătu, şi la sunetul plăcut al vocii din interior care-l invita să intre, intră.

Emily Smethurst era o faţă drăguţă de vreo douăzeci şi cinci de ani – ea însăşi avea obiceiul să spună că era fatal şi iremediabil marcată de numele ei din secolul al XIX-lea. Fără să fie extraordinar de frumoasă, ea era binecuvântată cu un nu-ştiu-ce, care, înmugurind în atmosfera atât de întunecată din Lancashire, este esenţa adevăratei frumuseţi. Ca toate fetele din Lancashire, avea capul bine aşezat pe umeri şi, cu toate că era capabilă de iubiri romantice sau pasionate, isteria nu i se potrivea de fel. Astfel încât inspectorul Smithers nu exagerase deloc spunându-i colegului său că Emily primise vestea destul de calmă. Ea îi era profund devotată tatălui ei, era mândră de succesul lui, şi încă şi mai mândră de originea umilă de la care pornise în viaţă. Deşi nu indiferenţa o îndemna să arate o figură liniştită, ci puterea ei de stăpânire şi autocontrol.

Inspectorul Smithers îl scosese pe Geoffrey Hastings din birou pentru că nu voia să se facă dezordine, că prea multă lume se vânzolea pe acolo, dar binenţeles că nu putea să o refuze pe fiica mortului care voia să vadă cadavrul tatălui ei, şi nici să-i interzică prietenului ei s-o însoţească. Se arătă deci înţelegător, păstrând doar teama că cineva ar putea să schimbe poziţia cadavrului – un lucru de  importanţă majoră în ochii săi de profesionist. Dar, după ce întrebă dacă moartea tatălui ei este absolut sigură şi primi confirmarea din raportul doctorului, fata nu încercă în nici un fel să atingă mortul. Se mulţumi să rămână în picioare, de mână cu Geoffrey Hastings, şi să privească la obiectul tăcut care fusese atâţia ani tot ceea ce iubise pe lume. Ochii îi înotau în lacrimi, dar felul cum îşi muşca buzele trăda un instinct încă inconştient – acela de a pedepsi fără milă pe acela care comisese oribila crimă.

Fata a rămas câtva timp în birou, după care s-a întors în camera ei să se îmbrace, spunându-i lui Jackson, care tocmai îi adresase condoleanţele sale, să-i servească lui Hastings micul dejun. Geoffrey era uimit de calmul şi altruismul ei care o făcea să se gândească la un lucru atât de minor într-un moment atât de major, dar, în ceea ce îl privea, nu simţea nici cea mai mică dorinţă să profite de bunătatea ei. În loc de a lua masa, el se retrase în camera de dimineaţă, unde era voie să se fumeze, pentru a-şi aprinde o pipă şi a reflecta la groaznica întâmplare care se abătuse asupra acestei familii cu care soarta lui era atât de legată. Cu toate că nu era mai puţin egoist decât alţi bărbaţi, în acel moment el se gândea mai puţin la propriul său viitor decât la cea mai bună modalitate de a o ajuta pe logodnica lui să treacă peste momentul neplăcut care, inevitabil, avea să vină după primul şoc. Îşi dădea seama că, oricât l-ar fi iubit ea şi oricât i-ar fi plăcut să-l aibă în preajmă, el nu putea să-i aducă toată alinarea pe care i-ar fi adus-o o femeie. Mama ei, din păcate, era moartă, iar sora tatălui ei, în afară de faptul că locuia la Devonshire şi că nu avea cum să vină înainte de lăsarea serii, mai era şi cu un secol, nu cu o generaţie, mai bătrână decât nepoata sa.

Din fericire, până la urmă n-a fost chiar aşa de greu să găsească persoana potrivită. Emily Smethhurst, cu toate că avea o mulţime de prietene de vârsta ei, avea drept confidentă pe o femeie cu mulţi ani mai mare decât ea, şi la care acum putea apela nu numai pentru dragoste şi sprijin, ci şi pentru sfatul pe care experienţa mai bogată a acesteia ca şi cunoştinţele despre lume şi viaţă le făceau posibile. Rosamund Barretta se apropia de patruzeci de ani, dar era în apogeul frumuseţii sale. Trăsăturile şi figura îi erau parcă luate dintr-o pânză clasică, dar lipsa de prospeţime tinerească mai făcea necesară intervenţia artei pentru a completa o imagine radioasă.

Fiica unui om de origine destul de bună, Rosamund Henderson întâlnise pe când călătorea în Spania împreună cu tatăl ei un tânăr nobil spaniol, care se îndrăgostise instantaneu de cei şaptesprezece ani ai ei şi care, spre profunda uşurare a domnului Handerson, se căsătorise cu ea imediat ce reuşise să o aducă în sânul Bisericii catolice şi o luase să locuiască în măreţul dar inconfundabilul castel părintesc din Madrid. Căsătoria nu fusese nici un mare succes, nici un eşec răsunător. Contele Barretta era, ca mulţi bărbaţi de rasa sa, atât romantic cât şi inconsecvent. Îşi iubea soţia cu pasiune la intervale neregulate, de fiecare dată retrezind în ea sentimentele arzătoare pe care i le inspira de la început. Dar perioadele când o neglija – din ce în ce mai lungi şi mai frecvente – erau extrem de grele. Din nefericire, familia lui Barretta era la fel de săracă pe cât era de veche. Castelul antic de la Madrid era administrat de o ciudată adunătură de “însoţitori” care, probabil doar din obişnuinţă şi lene, acceptau să se plătească hainele frumoase, distracţiile şi celelalte mici luxuri care însemnau mult de tot în viaţa conjugală. Iar lui Rosamund îi plăceau lucrurile frumoase, în special hainele frumoase, şi faptul că le putea avea în cele două-trei luni pe an când soţului ei i se deşteptau sentimentele aprinse nu o consolau prea mult, pentru că în restul timpului trebuia să le tot refacă în timp ce nobilul spaniol nu ştia de unde să mai facă rost de bani ca să cheltuiască cu alte femei.

Căsnicia a durat astfel vreo zece ani. Apoi a venit războiul, şi Paul Barretta, când a văzut că ţara lui are de gând să rămână neutră, s-a înrolat în Legiunea Străină Franceză şi a fost ucis în luptă. Rosamund s-a întors în Anglia şi, luată de valul de entuziasm care le cuprinsese pe femeile engleze, în parte din dorinţa de a fi de folos, dar şi pentru că aşa era la modă, s-a angajat infirmieră într-un mare spital din South London. Acolo, ea a întâlnit-o pe Emily Smethhurst, pe vremea aceea o ucenică foarte tânără, care foarte curând a început s-o idolatrizeze pe frumoasa văduvă. După o perioadă de admiraţie mută, Emiliy şi-a luat inima în dinţi şi a invitat-o pe adorata sa la un mic dejun şi o baie la St.Margaret’s Lodge. După aceea, luxul lipsit de ostentaţie al locuinţei ucenicei au apropiat-o de ea pe Rosamund, şi după o vreme sentimentul dintre cele două femei a evoluat până la prietenia devotată care le unea în acel moment.

Apelul telefonic al lui Geoffrey o găsi pe Rosamund trează, şi, în mai puţin de un sfert de oră, un taxi o aducea la uşă. Geoffrey i-a explicat cât a putut de succint ce se întâmplase, şi în timp ce ei încă mai stăteau de vorbă, uşa s-a deschis şi Emily a intrat în cameră. Avea o faţă albă şi crispată, dar la vederea prietenei sale tot autocontrolul de care dăduse dovadă până atunci păru să o părăsească dintr-o dată. Buzele au prins a-i tremura, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri. Rosamund s-a apropiat în fugă de ea şi a luat-o în braţe.

– Draga mea! strigă ea, nu mai plânge. Em dragă, te rog, nu mai plânge. Nu pot să îndur să te văd cum plângi.

– Of, Rosa, suspină fata, cum au putut? Cine-o fi făcut una ca asta? Cine a putut să-l urască atât de mult încât să-l omoare?

– Em, scumpo, nici nu prea ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt sigur că n-a fost decât un hoţ care l-a lovit de frică să nu fie prins. Nimeni nu putea să-l urască. Toată lumea îl iubea.

Cuvintele lui Rosamund, cu toate că nu conţineau nici un strop de raţiune, au fost suficiente pentru a o face pe Emily să-şi recapete stăpânirea de sine. S-a desprins din braţele prietenei sale, s-a scuturat şi a făcut câţiva paşi până la oglindă pentru a-şi controla figura.

– Iartă-mă că m-am făcut de râs, Rosa, spuse ea. E foarte greu pentru mine şi nu pot să mă duc aşa în faţa poliţiştilor. Unde-i Geof? Presupun că s-a retras cu tact când am început. Săracu’ de el. A fost aşa de cumsecade – nu ştiu ce-aş fi făcut fără el. Dar îmi pare bine că ai venit, draga mea, mă simt mult mai bine cu tine alături. Poţi să mai stai? Ai mâncat de dimineaţă? Geoffrey a trimis după tine?

– Da. Nu. Da, răspunse Rosamund râzând. Eşti o minune, Em. Dar ştiu că ai dreptate s-o iei aşa. Totuşi, dacă ai nevoie de un umăr pe care să plângi, ştii unde să-l găseşti.

– Mersi, Rosa, ştiu. Dar tot trebuie să mâncaţi ceva, nu se poate să nu respectaţi orele de masă.

– Aicea ai dreptate. Binenţeles că tu ai mâncat.

– N-am mâncat. N-am putut. Dar tu poţi şi trebuie. Îl sun pe Jackson să-i spun. Omletă?

– Bine, draga mea, dacă vrei tu, o să servesc ceva, dar numai dacă şi tu stai la masă. Ia şi tu măcar o ceaşcă de cafea şi o bucăţică de pâine prăjită, ai nevoie de energie ca să rezişti.

– Bine, o să încerc, spuse Emily.

În timp ce se apropia de cordonul soneriei, uşa camerei de dimineaţă se deschise şi apăru Jackson.

– Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, dar detectivul de la Scotland Yard ar fi bucuros să ştie dacă puteţi să-i acordaţi câteva clipe.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

BUNII SAMARITENI de Mihai-Athanasie Petrescu

BUNII SAMARITENI

În apartamentul familiei Bunea domnea liniştea dupӑ-amiezii. Veronica era în oraş, iar tânӑrul om de ştiinţӑ Florin Bunea îşi intinsese, într-un colţ al balconului, micul banc de lucru. De câteva luni descoperise plӑcerea de a restaura jucarii vechi. În podul casei pӑrinteşti regӑsise câteva maşinuţe din frageda lui pruncie, aproape întregi, în tot cazul uşor de reparat. A fost nevoit sӑ confecţioneze câteva piese, cele originale lipsind sau fiind prea deformate pentru a fi refolosite iar reuşita a fost deplinӑ. Apoi, entuziasmat de rezultat, cercetӑtorul îşi folosi îndemânarea şi plӑcerea de a repara jucӑrii şi în folosul altor copii, de diferite vârste. Dupӑ o vreme s-a întâlnit, cu ajutorul reţelelor sociale, şi cu alţi pasionaţi de restaurӑri şi, prin aceleaşi reţele, a început sӑ caute – şi sӑ gӑseascӑ vechituri demne de a fi readuse la viaţӑ.

De data aceasta, savantul cerceta cu luare aminte un vechi ursuleţ vorbitor, al cӑrui mecanism, destul de simplu de altfel, trecuse prin grele încercӑri cu peste 30 de ani mai devreme. Tocmai când defectul începea sӑ se lase descoperit, soţia lui dӑdu buzna în balcon, încetinind procesul tehnologic.

– Florine, trebuie sӑ mӑ ajuţi, am promis cӑ mӑ implic şi nu se poate sӑ nu mӑ susţii.

– Sigur cӑ te ajut, n-am fost eu întotdeauna alӑturi de …

– Deci, trebuie sӑ facem ceva sӑ îl ajutӑm pe bietul pӑrintele, e disperat şi nu mai ştie pe unde sӑ scoatӑ cӑmaşa.

– Sau sutana, cӑ dacӑ e popӑ …

– Da, când îşi cer şi eu odatӑ ajutorul, tu mӑ iei la mişto!

– Da’ nu pe tine, mӑ nevastӑ, ci pe popa ӑla, care nu ştie decât sӑ scape de orice problemӑ aruncând-o în spinarea altora. Şi, ce zici cӑ mai vrea de data asta?

Veronica Bunea, fiica unor oameni credincioşi, dupӑ cӑsӑtoria cu Florin rӑmӑsese într-o relaţie apropiatӑ cu biserica în care purtaserӑ, amândoi, “pirostriile”. Atât de apropiatӑ, încât comitetul parohial o adoptase ca pe una de-a lor, mai întâi doar ca invitatӑ, dar, destul de curând, ca membru cu drepturi depline. Şi mai ales cu îndatoriri.

Aşa se fӑcea cӑ era la curent cu toate ale parohiei, cu cele mai bune, dar mai ales cu nevoile comunitӑţii şi ale bisericii în sine. De data asta, pӑrintele paroh Valentin cerea ajutorul tuturor pentru refacerea picturii murale. Clӑdirea bisericii, construitӑ în secolul al XIX-lea, trecuse prin numeroase lucrӑri de întreţinere sau renovare, dar încӑ niciodatӑ nu se ocupase vreunul dntre parohi de starea picturii. Unul dintre motive era cӑ nici unul dintre ei nu îşi putea asuma rӑspunderea de a încerca refacerea unei opere de artӑ realizatӑ de însuşi mare pictor Vasili Ionesci Zugravu. Dacӑ restauratorul ar fi greşit, valoarea monumentalӑ a bisericii ar fi scӑzut dramatic. De aceea era nevoie de un pictor foarte priceput, iar preţul lui ar fi mai mare decât îşi putea permite o biatӑ parohie de provincie din zilele noastre. Iar un meseriaş mai “de-ai nostri” în privinţa preţului ar fi putut reprezenta un risc, pe care, de asemenea, nici un paroh nu voia sӑ şi-l asume.

De aceea, pӑrintele Valentin încerca acum sӑ gӑseascӑ o soluţie cât mai accesibilӑ, iar apelul lui, lansat prin consiliul parohial, avea ca scop strângerea de fonduri suficiente pentru a angaja cel mai bun pictor restaurator de pe piaţӑ.

Numai cӑ Veronica nu la bani se gândea când cerea ajutorul soţului ei. Ştia cӑ institutul de cercetӑri nu îşi plӑtea angajaţii destul de bine pentru a le permite sӑ sponsorizeze acte de culturӑ. Sau de cult.

– Aşa cӑ aş vrea sӑ gӑseşti o soluţie ştiinţificӑ pentru restaurarea picturii, în aşa fel încât sӑ nu coste mult, dar sӑ readucem biserica la starea ei iniţialӑ.

Dupӑ ce o ascultase atent şi calm, Florin nu putu sӑ se abţinӑ sӑ arunce, totuşi, o sӑgeatӑ otrӑvitӑ înspre paroh:

– Da, da, da, deci, dacӑ înţeleg bine, popa nu mai e supӑrat pe mine cӑ sunt un cercetӑtor. E gata sӑ accepte chiar şi ajutorul ştiinţei pentru a-şi atinge scopul …

– Dacӑ nu sunt bani … Ştii vorba aia, te faci frate şi cu … începu Veronica, dar, luându-şi seama, se opri la timp.

– Am înţeles-o şi pe asta, adicӑ eu sunt dr …

Nu-şi putu continua fraza, pentru cӑ un deget al soţiei sale îi astupӑ buzele. Dar, chiar din acel moment, creierul lui de inventator începu sӑ caute o idee.

Iar aceasta nu întârzie (prea mult) sӑ aparӑ.

A doua zi, Florin îl abordӑ pe colegul şi prietenul sӑu mai experiementat.

– Domn’ profesor, oare s-ar putea curӑţa un obiect cu ultrasunete?

– Adicӑ cum, mӑ? Vrei sӑ lustruieşti lӑnţişorul cu cruciuliţӑ de argint al lui soacrӑ-ta?

– Ceva de genul ӑsta, dar la altӑ scarӑ. Nu doar o cruciuliţӑ, ci o bisericӑ întreagӑ.

Luat prin surprindere, profesorul Chifor rӑmase cu gura cӑscatӑ. Nu era prima datӑ când asistentul lui fӑcea glume pe seama muncii lor, dar de fiecare datӑ ochii lui râdeau şi îl fӑceau sӑ înţeleagӑ lipsa de seriozitate a discuţiei. De data asta, însӑ, Florin era prea sobru pentru a glumi.

– Mӑ, tu vorbeşti pe bune. Vrei sӑ cureţi o bisericӑ? Adicӑtelea cum, sӑ …

Bunea îi relatӑ discuţia lui cu Veronica din seara precedentӑ, din pricina cӑreia bietul ursuleţ continua sӑ fie mut. Iar ideea pe care o expuse, la final, îl atrase pe Chifor.

– Mӑ, se vede cӑ eşti studentul meu, ai mereu idei genitale … ӑsta, geniale. Eu zic sӑ mergem o ţârӑ pe la bisericӑ, sӑ vedem exact despre ce e vorba şi apoi sӑ studiem problema.

Biserica, monument istoric şi architectonic recunoscut ca atare de ministerul Culturii, avea nevoie de mai multe lucrӑri de înţreţinere. Mai o streaşinӑ, care, pӑtrunsӑ de ruginӑ fiind, permitea apei sӑ curgӑ pe ciubucӑrie şi pe perete, distrugând tencuiala, mai un vitraliu spart, prin care, odatӑ cu frigul, intra în nava bisericii şi ploaia, ba … Iar pictura interioarӑ … da, pӑrintele Valentin avea dreptate. Trebuia luate mӑsuri pentru a o scoate la luminӑ, pentru cӑ fumul milioanelor de lumânӑri care arseserӑ acolo în cele douӑ sute de ani o acoperise cu un filtru negru, anulându-i frumuseţea şi valoarea.

– Da, mӑ, trebuie sӑ încercӑm ceva. Oare nu e mai simplu cu detergent, decât cu ultrasunete?

– Am înţeles cӑ vopselele lui Vasili Ionesci au marele defect cӑ nu rezistӑ la apӑ, rӑspunse Bunea. Iar detergent fӑrӑ apӑ … nu prea e de resortul nostru, suntem fizicieni, nu chimişti.

– Am putea vorbi cu colegul Niţescu, dar ai dreptate, ce sӑ ne mai încurcӑm cu chimiştii ӑia, dacӑ putem rezolva noi, cu ştiinţa noastrӑ.

Parcӑ adus de o mânӑ invizibilӑ, tocmai atunci îşi fӑcu apariţia parohul.

– Nu se vorbeşte de ştiinţӑ în casa Domnului, fiilor. Singura ştiinţӑ e cuvântul lui Dumnezeu!

– Ne cerem iertare, pӑrinte, în cazul ӑsta spӑlaţi pictura cu vorba, iar noi ne ducem pe calea noastrӑ, îi replicӑ, destul de dur Chifor.

Suprins, preotul dӑdu înapoi:

– Nu aşa, fiule, eu nu zic sӑ eliminӑm ştiinţa, ci doar sӑ … adicӑ … sӑ vorbim despre ea în altӑ parte.

– Fie ca dumneavoastrӑ, pӑrinte, dar mӑcar în laboratorul nostru, unde domneşte ştiinţa, avem voie sӑ vorbim despre bisericӑ?

Împӑcaţi cu biserica şi liniştiti cӑ nu vor pӑcӑtui cӑutând o rezolvare ştiinţificӑ a problemei parohiale, Chifor şi Bunea se duserӑ sӑ se încuie în templul lor decorat cu aparate şi cӑrţi de fizicӑ.

– Mӑ eu cred cӑ ar trebui sӑ calculӑm exact frecvenţa necesarӑ pentru a curӑţa funinginea de pe picturi, dar fӑrӑ sӑ afectӑm vopseaua originalӑ, deschise Chifor tema de cercetare odatӑ cu  compendiul tipӑrit, tot de el, cu câţiva ani în urmӑ. No, mӑ Florine, cum facem noi ca sӑ generӑm ultrasunete de frecvenţӑ neobişnuit de mare?

– Pӑi sunt atâtea metode cunoscute … de la fluier la …

– Da, iar noi trebuie sӑ mergem tocmai dincolo de la … Doar nu vrem numai sӑ gonim câinii rӑi, vrem sӑ gonim urme de funingine.

– Magnetostricţiune?

– Magnetostricţiune, dacӑ zici tu. Avem, deci nevoie de un material feromagnetic, pa care îl putem cӑuta cu succes prin sertarele laboratorului. Vorba e cӑ trebuie obţinut un fascicul de ultrasunete destul de larg pentru a merge mӑcar pe dungi de la câţiva milimetri la … vorba ta … Adicӑ oricât de late. Hai sӑ calculӑm, sӑ cӑutam …

În institutul de cercetӑri exista o regulӑ foarte strictӑ, cunoscutӑ şi aplicatӑ de toţi angajaţii, fie ei savanţi de renume mondial (sau local), fie îngrijitoare. Când o uşӑ era încuiatӑ pe dinӑuntru, nimeni nu îndrӑznea sӑ insiste sӑ o deschidӑ, chiar dacӑ ceasul spunea cӑ deja cei din laboratorul respectiv ar putea fi morţi de foame. De aceea, şi Chifor şi Bunea furӑ lӑsaţi sӑ îşi vadӑ de experienţele lor, mai cu seamӑ cӑ din interior nu se auzeau explozii şi nu ieşeau pe sub uşӑ gaze toxice. Zgomote de ciocan sau flex, înjurӑturi sau sforӑieli, clӑnţӑnit de tastaturi sau bâzâit de bobine, chiar dacӑ erau ascultate cu atenţie (şi invidie) de alţi angajaţi, nu erau destul de îngrijorӑtoare pentru a se trece la pӑtrunderea prin efracţie. Dar, dupӑ peste 28 de ore de izolare, uşa cu inscripţia “Chifor & B” se deschise singurӑ, iar cei doi savanţi, cu obrajii supţi de obosealӑ, cerurӑ un şofer şi o camionetӑ. Generatorul lor de ultrasunete “Ulchib” era gata pentru a fi experimentat.

Pӑrintele Valentin nu îi primi cu prea mare entuziasm pe cercetӑtori, deşi şoferul institutului îl asigurӑ cӑ Bunea şi Chifor nu sunt draci, ci doar cercetӑtori dupӑ douӑ zile de muncӑ. Iar când acelaşi şofer deschise obloanele dubei pentru a descӑrca un obiect care pӑrea o creaţie a iadului, cu numeroasele bobine de toate dimensiunile şi cu douӑ coarne orientate asimetric. Cu greu se lӑsӑ el convins cӑ cele douӑ coarne nu sunt decât antene transmiţӑtoare de ultrasunete de o frecvenţӑ nemaiîntâlnitӑ pânӑ atunci, menite sӑ atace funinginea de pe pictura bisericeascӑ, dar avantajul pe care, cu atâta trudӑ, îl crease Bunea prin explicaţiile sale se reduse imediat la zero în momentul în care, conectat la priza din altar, “Ulchib-ul” prinse viaţӑ, manifestându-se printr-o multitudine de luminiţe de toate culorile.

Totuşi, pӑrintele îşi stӑpâni aversiunea faţӑ de lucrarea sataniceascӑ când, sub ochii lui mӑriţi şi miraţi, o fâşie de aproape doi centimetri de perete pictat îşi schimbӑ aspectul. Florin Bunea plimba, rӑbdӑtor, un fel de pâlnie la o distanţӑ micӑ de picturӑ, iar în urma sa afumӑtura dispӑrea ca prin farmec, iar icoanele seculare cӑpӑtau o culoare vie, strӑlucitoare.

– Uitaţi, pӑrinte, funinginea este desprinsӑ datoritӑ unor vibraţii de extrem de mare frecvenţӑ, observaţi cum cade pe jos. Vopseaua nu este afectatӑ, pentru cӑ noi am calculat frecvenţa la cea mai bunӑ valoare pentru materialele astea, explicӑ profesorul Chifor. Cu puţinӑ rӑbdare, pӑrinte, toatӑ funinginea o sӑ fie curӑţatӑ, iar pictura din bisericӑ va fi la fel de frumoasӑ cӑ în ziua recepţionӑrii lӑcaşului, acum douӑ sute de ani.

– Douӑ sute şi ceva, precizӑ preotul uluit.

Sub atenta supraveghere a savanţilor, pӑrintele Valentin şi, apoi, şi tanti Victoriţa, responsabila cu curӑţenia bisericii, învӑţarӑ sӑ mânuiascӑ Ulchib-ul. Apoi, dupӑ ce îşi primirӑ mulţumirile şi se pregӑtirӑ de plecare, Chifor precizӑ:

– Pӑrinte, am fӑcut un calcul aproximativ. Ţinând seama de suprafaţa totalӑ pictatӑ şi de viteza de lucru a aparatului nostru, cred cӑ în cel mult trei sӑptӑmâni toatӑ biserica va fi scӑpat de funingine. Hai, o lunӑ, cӑ poate mai oboşiţi şi dumneavoastrӑ. Aşadar, cu permisiunea dumneavastrӑ, ne revedem dupӑ sӑrbӑtori ca sӑ ne recuperӑm Ulchib, poate mai ajutӑm şi alte biserici sӑ repare picturile. Sӑnӑtate multӑ, pӑrinte!

– Domn’ profesor, oare am fӑcut noi bine cӑ i-am lӑsat popii aparatul. Sӑ nu facӑ, dracu’, cine ştie ce boacӑnӑ … spuse Bunea în drum spre institut.

– Ce, Doamne iartӑ-mӑ, ar putea sӑ facӑ? Dacӑ stricӑ Ulchibul, îl stricӑ şi gata. Doar noi l-am fӑcut, îl reparӑm imediat. Iar alte prostii nu existӑ, e protejat, nu ia foc sau ceva. Iar din punct de vedere al protecţiei muncii, din ce se ştie pânӑ acum frecvenţa aia mare nu afecteazӑ în nici un fel organismul. Deci …

– Domn’ profesor,  nu ştiu, eu parcӑ am aşa, ca un fel de presimţire.

– Du-te, mӑ, la popӑ, sӑ te dezlege! Ptiu, ptiu, piei satanӑ şi lasӑ-mi prietenul în pace! glumi Chifor.

 

Florin Bunea reuşise sӑ identifice defecţiunea ursuleţului. Veronica era plecatӑ de vreo douӑ ore la bisericӑ şi putea meşteri în linişte. Era nevoie sӑ schimbe un arculeţ, treabӑ simplӑ. Singura dificultate era sӑ gӑseascӑ bucӑţica ruptӑ, nu cumva sӑ se încurce prin mecanism şi sӑ provoace noi daune.

Liniştea atelierului fu, însӑ, spartӑ în mod brutal de intrarea bruscӑ a Veronicӑi. Animatӑ de entuziasm, vorbea cu un debit atât de mare, încât Florin cu greu reuşi sӑ o înţeleagӑ.

– Stai, mӑ omule, sӑ pricep şi eu. Ce zici tu de popa? Nu-i merge aparatul? Care aparat?

– Ba merge, şi încӑ foarte bine, nu mai poate pӑrintele de drag. A reuşit deja sӑ cureţe mai mult de un sfert de bisericӑ, sӑ vezi ce frumos e, zici ca e o bisericӑ nouӑ. Îţi mulţumeşte din suflet şi la fel tot consiliul parohial şi toţi enoriaşii, o sӑ se vorbeascӑ mult de invenţia voastrӑ …

Mintea ordonatӑ a tânӑrului fizician nu era, însӑ, împӑcatӑ.

– Zici cӑ a fӑcut deja un sfert din bisericӑ în douӑ zile? Dar nu avea cum, decât dacӑ lucra fӑrӑ întrerupere 25 de ore pe zi. Maşina aia nu e în stare de un asemenea ritm, imposibil …

– Se vede treba cӑ aţi calculat greşit cine ştie ce. Dacӑ-ţi spun cӑ a fӑcut un sfert de bisericӑ, ce Dumnezeu, ştiu şi eu sӑ mӑ uit în jurul meu, nu? Popa şi coana Victoriţa sperӑ sӑ termine toatӑ biserica într-o sӑptӑmânӑ şi sӑ-l cheme pe preasinţitul la slujba de Crӑciun. Va fi şi pentru voi, tu şi domnul Chifor, un mare triumf.

Era destul de logic ce spunea Veronica, iar Florin, care se scufundӑ la loc în mӑruntaiele jucӑriei, nu-şi mai bӑtu capul. Pânӑ la urmӑ, dacӑ popa face pe stahanovistul, n-are decât sӑ facӑ, sӑ se dea şi el mare în faţa episcopului. “Bravo lui, sӑ se dea, ia sӑ vedem, unde dracu s-a bӑgat arculeţul ӑla nenorocit?”

Dupӑ douӑ ore de muncӑ migӑloasӑ “Care muncӑ, mӑ nevastӑ?! Asta nu e muncӑ, fac ceva ce-mi place şi mӑ relaxeazӑ!”, ursuleţul prinse grai şi începu sӑ îşi exprime dragostea faţӑ de oricine l-ar fi ţinut în braţe: “Ich liebe dich!” spunea el cât îl ţinea arcul. Evenimentul se cerea sӑrbӑtorit, iar profesorul Chifor nu refuzӑ invitaţia la o bere.

– Eşti sӑrit de pe fix, Florine, sӑ-ţi strici tu ochii cu jucӑrii de-astea în loc sӑ-i pӑstrezi pentru cercetӑrile noastre, îşi exprimӑ, Chifor, entuziasmul.

– A, domn’ profesor, apropo de cercercӑri. A fost Vero azi la bisericӑ, şi cicӑ popa nu mai poate de bucurie cӑ a reuşit sӑ cureţe deja un sfert din suprafaţӑ.

– Bravo lui, mӑ, şi bravo nouӑ. Deci am fӑcut un lucru buu … Dar cum sӑ facӑ atâta suprafaţӑ?! Imposibil! Nici dacӑ lucra fӑrӑ pauzӑ nu reuşea asta.

– Aşa i-am zis eu lui Vero, dar dacӑ ea zice cӑ a fӑcut, a fӑcut. Om fi greşit noi la calcul, sau cine ştie.

– Cum sӑ greşim noi? Nu am revӑzut împreunӑ totul şi am stabilit cӑ, din toate variantele de setare a Ulchibului, optimӑ era cea pe care am adoptat-o, singura care curӑţa funinginea fӑrӑ sӑ afecteze vopselele? Nu am zis noi cӑ se poate lucra şi mai repede dacӑ schimbӑm setӑrile, cӑ doar aveam potenţiometre şi butoane, dar asta ar afecta iremediabil pictura, cӑ vopseaua aia pe baza de apӑ se va dezintegra şi vӑ cӑdea pe jos dupӑ zece-douӑsprezece zile. Deci, clar, nu avea cum sӑ atingӑ o asemenea vitezӑ de lucru, exagereazӑ Veronica, probabil din entuziasm …

Prea bine crescut pentru a-şi contrazice maestrul şi şeful, Florin nu mai continuӑ discuţia şi, odatӑ cu altӑ sticlӑ de bere, cei doi deschiserӑ şi alt subiect de discuţie.

 

Moş Craciun fu extrem de darnic. Florin Bunea gӑsi sub brad o cutie mare, plinӑ cu jucӑrii. Stricate, binenţeles, adunate de Veronica şi de doamna Chifor prin cartier, de la mame bucuroase sӑ scape de vechituri. În schimb, tânӑrul fizician trebui sӑ îi promitӑ soţiei sale cӑ o va însoţi la slujba de Crӑciun de la bisericӑ. Era conştient cӑ acolo va fi în centrul atenţiei, atunci când pӑrintele vӑ spune, din amvon, cui se datoreazӑ noul aspect al bisericii, dat de frumuseţea picturii strӑvechi readuse la viaţӑ datoritӑ unei invenţii. Dar nu voia sӑ îi strice bucuria nevestei, care de douӑ zile se pregӑtea pentru momentul de glorie al soţului ei – şi, implicit, al ei. Cu atât mai mult cu cât episcopul confirmase cӑ va participa la slujba naşterii Domnului. Ce glorie pentru familia Bunea! Cercetӑtorul îşi compusese şi un scurt discurs, în care intenţiona sӑ evidenţieze rolul ştiinţei în societatea contemporanӑ, dar şi sӑ pronunţe, de mai multe ori, numele institutului de cercetӑri la care lucra şi, mai ales, numele colegului şi mentorului sӑu, eminentul profesor Chifor.

Ajungând la bisericӑ, soţii Bunea remarcarӑ imediat cât de însufleţitӑ era mulţimea de credincioşi. Se vede treba cӑ toţi erau plӑcut surprinşi de frumuseţea picturii lui Vasili Ionesci Zugravu, care picturӑ arӑta exact ca acum douӑ sute de ani.

Intrarӑ în bisericӑ şi, din prima secundӑ, observarӑ cӑ luminile  becurilor şi lumânӑrilor erau amplificate de … albul pereţilor. Iar în a doua secundӑ, auzirӑ vocea pӑrintelui Valentin, care, de la înӑlţimea amvonului, îi vӑzuse intrând:

– Fir-aţi ai dracului cu ştiinţa şi cu aparatele voastre …

Mihai-Athanasie Petrescu

23.12.2018

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

PUII de Nicolae Dӑrӑbanţ

PUII

(Fabulă din „Epoca de aur”)

265

(Foto: NATURA MOARTA CU STICLA DE ULEI, Mihai-Athanasie Petrescu, 1973)

La o gospodină-n plasă,

Se-ntâlniră vineri seara

Doi pui „de Alimentara”,

Un slab cu-altul „de rasă”.

Slabu-ntreabă pe vecin:

– Nu te cunosc, eşti străin?

M-ai pus în încurcătură!

Din care încrengătură

Faci parte, ori din ce clasă?

C-ai ajuns aici în plasă

Unde ai intrat în pripă

Cu încă-un cap sub o aripă.

Cum ai ajuns bicefal

Şi prin ce descântece,

Picioare fără egal

Ai ascuns sub pântece?

Figură necunoscută!

Pământean nu cred să fii.

Dintr-o lume dispărută,

Cred că de pe-acolo vii.

– Nu mai face pe nerodul –

I-a răspuns miriapodul –

N-ai auzit că ştiinţa

A modificat fiinţa?

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant, Uncategorized