Arhive pe categorii: Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (15) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (15)

Avem, asadar, mult timp pânӑ sӑ vedem catedrala, sӑ o descriem şi sӑ discutӑm de toate despre ea, de aceea pornim la atac pe una dintre laturile ei, sӑ descoperim alte minuni messineze.

Nici nu mergem departe, deja pe latura nordicӑ a Duomo pӑtrundem în Piazza Immacolota, unde, întâi, remarcӑm din nou o clӑdire cu decoraţiuni orientale.IMG_2989.JPG

În aceeaşi piazza ne oprim şi în faţa unui monument interesant, chiar statuia care a oferit pretextul pentru denumirea locului: Statua dell’Immacolata Concezione. Frumos momument, realizat din marmurӑ albӑ în 1757 şi plasat în locul ӑsta mult mai târziu. Istoria sa nu uitӑ sӑ menţioneze cӑ a supravieţuit tuturor cutremurelor şi bombardamentelor din ultimele secole, (şi) de aceea Sfânta Fecioarӑ este iubitӑ şi veneratӑ ca patroanӑ a Messinei şi a acelei regiuni a Siciliei.IMG_2992

Ne continuӑm expediţia şi, dupӑ ce ignorӑm o fântânӑ care nu ne zice nimic,IMG_2997.JPG ne oprim în faţa unei clӑdiri monumentale, pe care o ocolim şi îi aflӑm menirea: este Municipio di Messina, sau, mai pe limba noastrӑ, Primӑria. Frumoasӑ clӑdire, meritӑ sӑ discutӑm un pic despre ea.

Instituţia Primӑriei messineze se ocupӑ de o populaţie de, sӑ nu cӑdem de pe scaun, un sfert de milion de oameni. Hm, multӑ lume se adunӑ aici, la cӑlcâiul cizmei, ca sӑ trӑiascӑ din culesul citricelor şi din traficul portuar şi turistic. Normal cӑ o astfel de instituţie are nevoie de o clӑdire mare, şi mare a fost, sӑraca, în toate etapele istorice – înainte şi dupӑ fiecare mare cutremur. Pӑi da, pentru cӑ o clӑdire s-a surpat la 1783, urmӑtoarea s-a dӑrâmat la 1908, iar cea din ziua de 5 februarie 2018, pe care o fotografiem noi de zor, a fost construitӑ dupӑ planurile arhitectului Antonio Zanca, începând cu 1914. Localnicii şi ghizii turistici o denumesc Palazzo Zanca, sigur, dupӑ numele arhitectului respeciv.IMG_2999IMG_3006IMG_3007IMG_3017IMG_3041IMG_3043

Locul unde este plasat Palazzo se cheamӑ Piazza Unione Europea şi mi se pare o denumire inspiratӑ, pentru cӑ se gӑseşte la un pas şi jumӑtate de marele port al Messinei, deci cam la trei paşi de Reggio Calabria, sau, cum s-ar zice dacӑ ar vrea cineva sӑ spunӑ, în strânsӑ legӑturӑ cu uniunea şi cu Europa.IMG_3000IMG_3010IMG_3017IMG_3019

Apreciez faptul cӑ un profesor, şi chiar unul filolog, se bucurӑ de respectul concetӑţenilor lui şi nu pot sӑ nu îmi amintesc cӑ în Roşiori plӑcile comemorative se numӑrӑ cu degetul de la o singurӑ mânӑ (fiind montatӑ prin grija Asociaţiei Culturale Mileniul 3 în amintirea scriitorului Florian Troscot, deşi personalitӑţile oraşului sunt extrem de numeroase).IMG_3001

Dupӑ ce ne bucurӑm de monumentalitatea palatului municipal, ne rotim privirile prin piazza. Şi avem ce vedea.

Intâi, Il Monumento ai Caduti. A fost realizat şi inaugurat în 1936 în memoria eroilor din Primul Rӑzboi Mondial, autor fiind artistul Giovanni Nicolini. Nu mult dupӑ momentul inaugurӑrii a apӑrut nevoia comemorӑrii unui nou grup de eroi, pentru cӑ omenirea nu a stat degeaba şi a organizat al doilea Rӑzboi Mondial, iar edilii au gӑsit cu cale sӑ adauge o micӑ inscripţie la cea existentӑ deja pe soclul monumentului. Acum se poate citi: RACCOGLIETE LO SPIRITO DI QUESTI NOSTRI INDIMENTICABILI MORTI E FATENE LO SPIRITO ARDENTE DELLA PATRIA IMMORTALE.IMG_3040.JPGIMG_3003IMG_3004IMG_3005

Ӑӑӑӑ … ştiu cӑ nu am nici un motiv sӑ spun asta, dar mӑrturisesc cӑ prin realizarea artisticӑ, monumentul mi-a amintit de mӑreţele statui ale eroilor sovietici care pot fi vӑzute pe la noi. Oare pe autor l-o fi chemat, înainte de a ateriza în Sicilia, Ivan Nicolov? Ya ne znayu.

Încӑ un monument, plasat la o oarecare distanţӑ de palazzo, într-o micӑ deschidere denumitӑ Largo Giacomo Minutoli; o statuie de marmurӑ ridicatӑ prin grija Clubului Rotary, menitӑ sӑ pӑstreze în memorie marele cutremur de la 28 decembrie 1908.IMG_3039 IMG_3008Vibraţia seismicӑ, cu epicentrul sub strâmtoare, a durat atunci 37 de secunde, având 7,1 grade pe scara lui Richter, dar la intensitatea maximӑ posibilӑ pe scara lui Mercalli, de aceea fiind consideratӑ de specialişti ca fiind cel mai nenorocit cutremur din istorie datoritӑ numӑrului de victime: între 75000 şi 200.000 (numӑrând şi victimele din Reggio Calabria, nu numai din Sicilia)!. Ora matinalӑ (0520) este consideratӑ una dintre cauzele numӑrului mare de pierderi, pentru cӑ oamenii (mesinezii plus o mulţime de melomani aduşi în oraş de premiera Aidei lui Verdi la opera localӑ) dormeau liniştiţi şi nu au avut timp sӑ reacţioneze. În plus, la câteva minute dupӑ seism s-a iscat inevitabilul tsunami, un val cu înӑlţimea de vreo 12 metri a invadat oraşele de pe ambele maluri ale strâmtorii, iar cei neîngropaţi sub ruine au sfârşit înecaţi. Un mare dezastru, a cӑrui amplitudine, recunosc, în momentul în care am fotografiat statuia nu o bӑnuiam.

Dupӑ cuvenitul moment de tristӑ reculegere, hai sӑ ne continuӑm plimbarea, acordând atenţie portului. Traversӑm … cum ce? Viile Garibaldi şi Vittorio Emanuelle II, ferindu-ne cu grijӑ din calea dumnealui vel vatmanului (obligat sӑ opreascӑ în fermata “Municipio”),IMG_3016IMG_3018

 

şi ne apropiem de intrarea (interzisӑ) în perimetrul Porto Franco di Messina. Am fi fost curioşi sӑ ne apropiem de debarcadere, dar un paznico viguroso şi zgomotoso a încӑlcat dreptul omului la circulaţie liberӑ. N-avem decât sӑ facem poze de la gard, folosirea cât se poate de fӑţisӑ a camerei de filmat nu pare sӑ îl deranjeze pe paznico. Într-adevӑr, se justificӑ denumirea gӑsitӑ în sursele de informare: portul comercial şi militar Messina, adicӑ un loc unde vapoarele civile şi militare îşi dau mâna cu maşinile de polizzia şi toatӑ lumea e mulţumitӑ. Sursele de informare subliniazӑ, totuşi, cӑ principalul obiect de activitate al portului e traficul de fiinţe umane, care depӑşeşte cifra de o jumӑtate de million de pasageri pe an. Iar frumosul feribot care defileazӑ majestuos prin radӑ pare sӑ fie dovada cӑ aşa e.IMG_3011IMG_3012IMG_3023IMG_3024IMG_3025IMG_3026IMG_3027IMG_3028IMG_3029IMG_3030IMG_3031IMG_3037IMG_3038

“Vos et ipsam civitatem benedicimus!” Inscripţia latineascӑ poate fi cititӑ (sigur, daca ai timp sӑ te învârţi în jurul lui) pe uriaşul soclu al statuii aurite La Madonnina del Porto, sau mai academic Madonna de la Lettera. Sunt destul de bun Latinist pentru a înţelege sensul inscripţiei şi nu sunt egoirt: Vӑ binecuvintez pe voi şi cetatea voastrӑ, cuvinte pe care messinezii sunt convinşi cӑ li le-a adresat lor, personal, Maica Domnului dupӑ ce s-au creştinat (prin secolul 8).IMG_3022

Încӑ mai e timp mult de aşteptat pânӑ la 1200 hrs, de aceea propun o expediţie pe o colinӑ care mie mi se pare apropiatӑ şi de unde priveliştea strâmtorii, a portului şi a Reggio Calabriei trebuie sӑ fie mult mai amplӑ şi atrӑgӑtoare. Propunerea, ca atare, picӑ la vot, dar votanta cu drept de veto îmi elibereazӑ bilet de voie pentru a încerca singur ascensiunea.IMG_3034.JPG

O iau rapid la picior, nu fӑrӑ a lua cu mine, din vitezӑ (a lor şi a mea) douӑ vehicule interesante: o tricicletӑ şi o camionetӑ Piaggio şi un Hyundai Coupé. Chiar ceva rar, Hyundaiurile Coupé pe la italienii ӑştia …IMG_3036IMG_3045IMG_3044

Ce mai stau?! Fuga, la deal!

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (14) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (14)

De ce oare om fi ales noi sa ne petrecem o zi la Messina? Sursele de informare la îndemouse-ul oricui ne-au povestit cӑ e un oraş destul de mic, la extremitatea nord-esticӑ a Siciliei, unde se mӑnâncӑ pesce-spada şi se poate vizita o catedralӑ unicӑ, în felul ei. Se mai spune ceva acolo şi de apropierea de Italia peninsularӑ şi … desigur, apar o mulţime de informaţii care ţin de statistici. Noi, ca vizitatori, suntem atraşi de unicitatea catedralei, desigur, datele economice n-au decât sӑ şi le ţinӑ pentru ei. Iar pesce spada … deja stim ce e, ne-am duelat cu el in ajun.

De aceea, de abia descinşi în Messina Centrale, suntem preocupaţi de gӑsirea drumului cel mai scurt şi interesant cӑtre Duomo. Sigur cӑ tot la Googu facem apel, un tip amabil care se dovedeşte un auto (şi pietono) ştiutor. Iar harta lui Gogu ӑsta e optimistӑ, ne aratӑ un drum destul de drept (mӑ rog, zig-zaguri sunt, dar în cantitate acceptabilӑ), iar durata, la mers pe jos, nu ne sperie: 15-20 de minute.

Astfel încât, cu speranţa obţinerii unui numӑr decent de poze interesante, ne dӑm startul spre Piazza del Duomo (puţinӑ imaginaţie mai au ӑştia, nu ar putea gӑsi şi ei nişte denumiri mai originale? Pe vremuri, când strӑbӑteai oraşele româneşti nu aveai cum sӑ eviţi bulevardul Lenin, strada Karl Marx, sau strada 1 mai; în zilele noastre, numele lui Mihai sau Ştefan – aia de se bӑteau cu turcii – predominӑ. În peninsula cu insule nu ai cum sӑ nu mergi prin via lui Garibaldi şi mӑcar sӑ nu traversezi via Vittorio Emanuelle – cu un numӑr oarecare). Dar sӑ nu anticipӑm!

Deocamdatӑ suntem în Piazza della stazione (de fapt, oficial se cheamӑ Piazza della Republica), nu prea întinsӑ, dar nici prea originalӑ.IMG_2934IMG_2936 Nimic de vӑzut, dacӑ nu ar fi camionul FIAT rӑmas de pe vremea lui Hannibal, privit cu milӑ, parcӑ, de delegatul TIR-ului incarcat cu paie, care tocmai trecea pe-acolo.IMG_2935.JPG

O luӑm pe via Cannizzaro, unde putem admira preţul orei de parcare (ce-i drept, atunci nu ştiam cӑ onor primӑria capitalei noastre va stabili un preţ exorbitant, 10 lei, pentru o orӑ de repaus în centru …)(normal, doar bucureştenii sau provincialii în trecere au leafa de douӑ ori şi ceva mai mare decât a amӑrâţilor de messinezi).IMG_2937IMG_2939

Mai notez un Peugeot de pe vremea mea şi o staţie de tramvai cu pretenţii de mӑreţie, chiar la intersecţia cu via Dogali.IMG_2938IMG_2940IMG_2942

Dupӑ care, inevitabila via Garibaldi. Inevitabilӑ şi pentru cӑ, potrivit indicaţiilor preţioase oferite de Gogu, e exact drumul pe care trebuie sӑ o luӑm. Iar dacӑ nu ne orienta în spaţiu telefonul, cu al sӑu chiriaş numit mai sus, multele indicatoare rutiere sigur ne scoteau din orice încurcӑturӑ (sau ne bӑgau în alta?).IMG_2951IMG_2943IMG_2945IMG_2947

O dovadӑ cӑ în Sicilia libertatea e doar o vorbӑ: ai voie sӑ te dai în leagӑn, dar sӑ nu depӑşeşti o anumitӑ limita … Sau, cine ştie, poate plasa de sârmӑ e pentru protecţia muncii leganatului din pânzӑ de sac?!) Pӑcat cӑ nu am gӑsit nicӑieri o denumire sau altӑ informatie oficialӑ legatӑ de obiectul ӑsta.IMG_2948IMG_2949IMG_2950

Gioielleria Via Condotti nu se numӑrӑ printre obiectivele noastre de azi, aşa cӑ ne continuӑm periplul pânӑ nimerim pe via Risorgimento,IMG_2952.JPG unde, în Piazza Caterina Valverde IMG_2961(ce legӑturӑ o avea cu antrenorul Barçei?)ne odihnim, o clipӑ, sub un superarbust.IMG_2955IMG_2956IMG_2957 Şi, binenţeles, pӑstrӑm în cardul de memorie imagini cu parrocchia Santa Caterina. Oare cum or fi bisericile de la Messina?IMG_2953IMG_2954IMG_2959IMG_2960

Cea de faţӑ se gӑseşte pe locul unui fost templu al lui Venus, unde, în secolul 13 a apӑrut o diocezӑ cu hramul Santa Maria Valverde (Valverde e denumirea unui loc din Flandra, unde ordinul augusitinilor avea un sediu important). Sigur cӑ tot terremoto din 1693 a adus oportunitatea construirii unui nou lӑcaş, dedicat Santei Caterina (di Valverde, totuşi, ca sӑ nu uite comlet tradiţia). Ghinion, în 1783 vine încӑ un terremoto (probabil necunoscut la Catania). Acesta oferӑ o nouӑ şansӑ de afirmare arhitecţilor şi artiştilor, care ridicӑ şi picteazӑ o nouӑ mânӑstire + chiesa. Nici asta prea norocoasӑ, pentru cӑ, la 1908, incӑ un terremoto intrӑ în istorie distrugând o parte din construcţie şi fӑcând necesarӑ o a treia reconstruire. Aceasta se definitiveazӑ tocmai în 1964, în forma din pozele mele.

Continuӑm spre Duomo, pӑşind pe aceeaşi vie a lui Garibaldi. Notӑm, en passant, Vespa de pe trotuar şi un Duster stricat exact la trecerea pentru pietoni – care, oricum, e ocupatӑ de o Piaggio.IMG_2963IMG_2964IMG_2965IMG_2966IMG_2967IMG_2968

Ocolim un pic prin via della Zecca, unde rotary-ii bӑteau monede, IMG_2969IMG_2971IMG_2972apoi prin via Giacomo Venezian, unde rotary-ii îşi gӑseau apӑrӑtor juridic, mai notӑm cӑ la Messina existӑ un Modus,IMG_2973IMG_2974 dupӑ care dӑm buzna în piazza del Duomo.IMG_2975

Sӑ ne uitӑm în jur. Duomo ca Duomo, avem timp sӑ-l descriem, ca şi obiectiv final,IMG_2976 dar hai sӑ discutӑm despre fântâna din faţa clopotniţei, care nu e nici ea de ici de colo, ci de dincolo, adicӑ adusӑ de la Roma. E Fontana di Orione, pe care mulţi o considerӑ nu doar o biatӑ capodoperӑ, ci chiar cea mai frumoasӑ fântânӑ din Europa secolului 15. Autorul ei este meşterul Giovanni Angelo Montorsoli, un biet ucenic florentin de-al lui Michelangelo, iar anul apariţiei la Messina e 1553.IMG_2977IMG_2978

E cam devreme, de abia zece şi un sfert, iar noi o sӑ avem treabӑ la Duomo de abia la 1200 hrs. Pânӑ atunci, chiar dacӑ nu luӑm un taxi Logan break (probabil o piesӑ de rezistenţӑ, dacӑ judecӑm şi dupӑ street view),IMG_2979.JPG trebuie sӑ ne cӑutӑm şi altceva de vӑzut prin oraşul ӑsta. Şi sigur nu o sӑ ne plictisim.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

DINCOLO DE LIMITE de Nuți Gălețeanu

DINCOLO DE LIMITE

Motto: ”Nu există înălțimi de neatins ci numai aripi prea scurte”

(Giovanni Papini)

Am văzut cândva o emisiune tv, intitulată ”Oameni ca noi”…în ziua respectivă a fost și un documentar despre persoane  deficiente  de auz. Mă gândeam, că într-un anume sens, putem zice ”oameni ca noi” și totuși dacă nu ai o asemenea deficiență nu poți să le înțelegi ”lumea”, lupta cu discriminarea , eforturile de a fi considerați ”egali” cu ceilalți…

Și totuși printre noi există oameni cu surdocecitate (lipsiti de văz și auz) , oameni care au cunoscut prea bine întunericul și tăcerea.

În toată lumea, sunt cunoscute doar trei cazuri de persoane cu surdocecitate care și-au învins cu adevărat dizabilitățile, au absolvit studii superioare și au scris chiar și cărți: Hellen Keller, Olga Skorohodova și Vasile Adamescu.

Vasile Adamescu s-a născut pe 5 septembrie 1944, în comuna Borcea, la 14 km de Fetești,cu toate simțurile intacte. În urma unei meningo-encefalite, își pierde auzul și văzul total, la vârsta de 2 ani.

Comunicarea cu cei din jur este aproape inexistentă și nimeni din familie nu mai speră la recuperarea lui, știind că -medical vorbind- nu exista vindecare. Dizabilitățile erau definitive.

În anul 1955, la vârsta de 11 ani este înscris de tatăl său la Școala  pentru Orbi din Cluj Napoca. Cu ajutorul cadrelor didactice de aici și a lectorului Valer Mare, de la secția de Defectologie (Univ. Cluj), Vasile Adamescu este instruit  cu succes. Deși este nevoie de18 ani pentru absolvirea școlii și a liceului, reusește -cu multă ambiție- să termine o facultate și să devină la rândul lui profesor, în liceul în care învățase și el cîndva.

VA

Cu ajutorul tehnologiei , am reușit să stau de vorbă cu domnul profesor Vasile Adamescu, un OM EXTRAORDINAR, care a răspuns pe larg la câteva întrebări pe care i le-am adresat cu emoție.

Dar înainte de a reda conversația cu dânsul țin să precizez că i-am citit cartea, primul volum din autobiografia ”Înfruntând viața” pe care o recomand călduros, cu toții avem multe de învățat din tenacitatea dânsului.

adamescu-e1515678041807.jpg

De asemenea, la recomandarea dânsului am vizionat pe YouTube și câteva filmulețe/imagini din copilăria dânsului, de pe vremea când lungul drum al Cunoașterii abia începea. Am înțeles astfel mai bine , de ce pe toată perioada școlarizării , dânsul a fost considerat un ”experiment”.

Redau mai jos dialogul deosebit de interesant cu profesorul Adamescu, cu  mențiunea că sublinierea ultimului răspuns îmi aparține. Am văzut oameni care și-au pierdut Credința și Încrederea în Cel de Sus pentru lucruri mai ”mici”. Pentru mai puțin…

Întrebările sunt puține și scurte dar răspunsurile nu reprezintă ”puțin” , merită citite.

”Așa cum am stabilit o să vă rog să imi răspundeți la câteva întrebări, domnule profesor Adamescu!

Sunteți, clar, un om excepțional, o ”sursă de inspirație ” de neprețuit! Vă mulțumesc că v-ați dat acordul pentru a vă adresa câteva întrebări:

1.Care a fost momentul în care ați înțeles sensul cuvintelor? (faptul că fiecare obiect, lucru, obiect, acțiune are un ”nume”? )

 

Imediat după venirea mea la școala din CLUJ, am fost dus la grădiniță. Nu știam  ce   se petrece cu mine. Nu am știut de ce merg cu trenul, ce este un tren…

Când am intrat în sălile din școală, pășeam nesigur, speriat. Îmi lipsea ieslea vitelor, porumbarul, salcâmul din curtea casei părintești, animalele… Am avut mare noroc că am fost primit la școală și că am dat peste niște cadre didactice deosebite, oameni inimoși, care, printr-o muncă extraordinară, au reușit sa facă din mine ceea ce sunt astăzi.

Profesoara Florica Sandu, cea care s-a ocupat de demutizarea mea și de instruire, a încercat tot felul de modalități prin care să mă facă să vorbesc. Într-un sfârșit, după multe luni de zile, am scos primul sunet – a -, apoi, sunetul – p -.

M-a învatat să formez primul cuvânt, APA, și mi-a băgat mâna sub robinet, în timp ce curgea. Atunci mi-am dat seama ca așa se chema acea substanță. Eram fericit. Pe cine întâlneam prin școală, îl luam, îl duceam într-o încapere în care exista chiuvetă, porneam, băgam mâna sub jet și pronunțam răspicat APA. Oamenii din instituție erau impresionați. Însă adevăratul moment în care am înțeles ca totul are un  nume, o întrebuințare, a fost acela în care, profesoara mea, a vrut să mă învețe sunetul F. S-a gândit să asocieze focul cu acest sunet. A aprins un chibrit, mi l-a dat in mana, iar eu, speriat fiind de căldura focului, am scăpat bățul pe jos iar covorul vechi din muzeul scolii s a aprins puțin. Am simtit mirosul de ars. Profesoara a stins și nu s-a întamplat nimic. Mi-am adus aminte de un moment din copilărie, în care, nesupravegheat fiind, am dat foc fânului din grajdul de vară și s-a produs un incendiu destul de mare. Nu s-a întamplat nici atunci ceva rău, din fericire, pentru că oamenii din vecinătate au stins repede flăcările.

2.Când ați înțeles că sunteți diferit de ceilalți oameni?

 

Mi-am dat seama că sunt diferit de ceilalți oameni, destul de târziu. Dupa demutizare, am învățat multe lucruri noi și atunci am înțeles ce s-a întâmplat de fapt cu mine, cum mi-am pierdut simțurile. Mi-am dorit mult să-mi recapăt vederea și auzul, am fost la mulți medici, dar din păcate nu s-a putut face nimic. M-am consolat și am înțeles că viața poate fi frumoasă și în această situație.

3. Și când v-ați acceptat cu adevărat deficiențele ? A fost un proces dureros ? 

 

Pentru mine a fost un mare avantaj că pierderea simțurilor s-a produs în copilăria fragedă și nu îmi mai amintesc mare lucru de dinaintea acestei nenorociri. Dacă aș fi rămas fără aceste simțuri mai târziu, în adolescență de exemplu, mi-ar fi fost mult mai greu.

Așa, în aceste condiții, m-am obișnuit repede și nu pot spune că mi-a fost foarte greu. Eu m-am obișnuit așa, nu mi-aș dori să mai văd sau să aud. Știu că, atunci când va fi momentul să plec la Dumnezeu, pe lumea cealaltă, o să văd și o să aud.

4.Care credeți că e menirea dvs pe Pământ?

 

Cred că menirea mea este să ajut oamenii cu dizabilități și să le fiu exemplu. Asta am și făcut toată viața și voi face cât voi mai putea. Am avut ocazia să lucrez 40 de ani cu elevi cu deficiențe și să militez pentru drepturile acestei categorii de oameni. Sunt fericit că pot fi un om util societății.

5.Eu cred cu tărie că fiecare om are un Dar și Dumnezeu are o cale a Lui ca acel om să își folosească darul . Care credeți   că este darul /talentul dvs????

 

Sunt de acord cu ceea ce ați spus. Eu consider că Dumnezeu m-a protejat toată viața. I-am simțit și îi simt prezența mereu. Pot spune că am primit foarte multe daruri: talentul la sculptură, talentul de a preda copiilor cu deficiență, poate talentul de a scrie.

6.Ce v-a determinat să nu renunțați la viață, ce v-a determinat să mergeți înainte, în momentele dvs de cumpănă? 

 

Eu nu am simțit să am momente de cumpănă. Am iubit și iubesc mult viața. Îmi doresc să trăiesc cât mai mult și mă rog mereu lui Dumnezeu pentru asta. Încerc să am mare grijă de sănătatea mea fizică și psihică. Sunt sigur că credința în DUMNEZEU M-A AJUTAT SĂ RĂZBAT.

7.Fiindcă ați trecut prin mari experiențe de viață, credeți că există Dumnezeu?????

 

NU AM NICI CEA MAI MICĂ ÎNDOIALĂ. CRED CU TĂRIE CĂ EXISTĂ DUMNEZEU. ”

2 comentarii

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (13) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (13)

Segunda giornata de visita!

Ne-am pus telefonul sӑ ne readucӑ la realitatea înconjurӑtoare la o orӑ foarte matinalӑ, cu speranţa ca la opt sӑ fim deja gata pentru startul intr-o nouӑ cӑlӑtorie.

Dupӑ cum ne aşteptam, dragul de “D” iar este împiedicat de înhalataţi sӑ circule dupӑ orarul (ne)afişat, de aceea rugӑm din nou recepţionerul sӑ ne cheme un taxi. Ca sӑ fiu sigur cӑ am şi timpul necesar pentru colazzione, îi repet tânӑruluin de la tejghea  cӑ doresc maşina peste o jumӑtate de orӑ şi ne aşezӑm la masӑ. Poate cӑ pentru tânӑra generaţie sicilianӑ ceasul merge mai repede, cӑ imediat ce ne luӑm cafeaua mai aproape, deja giovanotto mӑ anunţӑ cӑ taxiul mӑ aşteaptӑ.

Cafeaua e fierbinte, aşa cӑ o lӑsӑm acolo şi, adresându-i recepţionerului urӑri de bine (în limba românӑ şi fӑrӑ voce, cӑ nu se ştie niciodatӑ), ne urcӑm într-un Fiat Multipla, iar şoferul ne întâmpinӑ cu un buongiorno pornit din inimӑ. Înainte de şapte jumate, în piaţa gӑrii,IMG_7178IMG_7179 omul ne adreseazӑ al doilea sӑu cuvânt: “Venti!” (cu o intonaţie care aduce cu a urӑrilor noastre de bine de mi devreme), îşi ia bancnota (neînsoţitӑ de nici o addenda, tonul lui respingea orice astfel de tentativӑ), iar noi ne adunӑm în faţa casei de bilete  gӑrii Catania Centrale.

m- Due biglieti a Mesina, por favore!

Domnul din spatele geamului mӑ înţelege şi ne transformӑ  în (aproape) cӑlӑtori în trenul de 0802 cu destinatia Messina. E un treno ordinario, cu oprire în toate staţiile, inclusiv în cea finalӑ, fӑrӑ locuri rezervate.

Am spus “aproape”, pentru cӑ prima di salire a bordo trebuie sӑ convalidare biletul. Teoria ca teoria, dar practica ne omoarӑ, pentru cӑ nici unul dintre validatoarele din garӑ şi de pe peron nu vrea sӑ funcţioneze. Noroc cӑ e timp destul şi gara nu e aglomeratӑ şi cerem ajutorul unui “ceferist Italian”, care ne linişteste: aşa e, validatoarele din toatӑ gara sunt victimele unei pene generale, iar noi îi vom aduce acest lucru la cunoştinţӑ naşului, care va lua mӑsurile necesare. Am întrebat: mӑsura este vreo amendӑ? Omul nu a priceput, sau s-a prefӑcut.

Bun, deci avem nişte mici emoţii pânӑ trecem de furcile siciliene ale naşului.

Garnitura care ne va cӑra la Messina seamӑnӑ perfect cu trenurile Hyperion din România.IMG_7180  Aceeaşi configuraţie, aproape acelaşi design, sӑ vedem interiorul cât este de acelaşi. Ia te uitӑ, la ei încӑ mai circulӑ o micӑ LDH IMG_7184asemanatoare cu cea uitatӑ în curtea fabricii de ulei din Roşiori (de unde nu va mai ieşi niciodatӑ decât sub formӑ de bucӑţele, pentru cӑ nu mai existӑ şine).

Il treno di Messina apare dinspre sud şi urcӑm la bord. Gӑsim cu greu nişte locuri ocupate, pe care le cedӑm acelor ocupanţi, iar noi alegem sӑ ne aşezӑm pe partea dreaptӑ a sensului de mers, cu scopul de a vedea pe geamul nostru peisajul marin.

Iatӑ interiorul trenuleţului, parcӑ mai urât decât al Hyperioanelor, dar scaunele sunt mult mai comode.DSCN8718IMG_7186IMG_7187IMG_7189

Plecӑm la 0802, iar priveliştea de pe dreapta cӑii ferate este exact aşa cum speram. Pentru cӑ geamul nu poate fi deschis, ne mulţumim sӑ memorӑm imaginile prin sticlӑ, ceea ce a adus, ca bonus, o mulţime de reflexe. Şi ce dacӑ, le ignorӑm.

Evenimentul  sosirii naşului nu a lӑsat nici o cicatrice. Il Padrino (doar e ceva de la ei, putem sӑ-i spunem aşa) e un om extrem de politicos, nu se supӑrӑ cӑ nu gӑsesc exact cuvântul necesar din vocabularul Italian care sӑ descrie starea validatoarelor din Catania Cle, din contrӑ, mi-l serveşte singur şi ne ureazӑ buon viaggio. Ceea ce ne grӑbim sӑ facem. În timpul celor 100 de minute programate (plus câteva bonus, doar siammo in Italia, nu in Giappone) adunӑm câteva sute de imagini pe cardul de memorie, dintre care aleg câteva şi le lipesc aici, fӑrӑ comentarii. Marea lui Ionicӑ sub raze de soare (sau, mai pe româneşte, în contre jour, este cât se poate de frumoasӑ, pӑcat cӑ camerӑ Nikon nu e în stare de mai mult.DSCN8688DSCN8693DSCN8696DSCN8701DSCN8704DSCN8705DSCN8707DSCN8708DSCN8716DSCN8717DSCN8727DSCN8729DSCN8730DSCN8733DSCN8735DSCN8738DSCN8742DSCN8749DSCN8752DSCN8754DSCN8756DSCN8757DSCN8759DSCN8761DSCN8764DSCN8766DSCN8767DSCN8774DSCN8775DSCN8778DSCN8780DSCN8781DSCN8783IMG_2910IMG_2912IMG_2915IMG_2916IMG_2924IMG_2925IMG_2928IMG_2929

Evenimentul notabil care are loc spre finalul cӑlӑtoriei este apariţia unui ţӑrm îndepӑrtat.IMG_7191IMG_7192IMG_7193IMG_7194IMG_7195IMG_7196 Avem, însӑ, destul timp la Messina pentru a dezvolta subiectul.

La patru minute dupӑ ora oficialӑ, trenuleţul opreşte pentru ultima oarӑ, şi bine face. Messina Centrale şi terminale e ultima piedic în calea vizitӑrii urmӑtorului obiectiv.IMG_2930IMG_2932

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (12) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (12)

Cum spuneam, sunt dornic sӑ trӑiesc noi aventuri, iar Catania îmi va oferi, peste scurt timp, materialul necesar pentru una dintre cele mai frumoase amintiri. Dar … s-o luӑm treptat.

Adicӑ prima urgenţӑ este sӑ cobor treptele de la Giardino Bellini şi sӑ revin în civilizaţia stradalӑ, unde se sting ultimii lucşi ai sursei naturale de iluminare.IMG_7122 Decoraţiunile luminoase sunt deja la putere,  aşa cum votasem încӑ de dimineaţӑ (unul dintre puţinele voturi unde am câştigat), şi pe mӑsurӑ ce avansez spre sud, porticurile sunt tot mai colorate.IMG_7123.JPG Iar mulţimea tot mai viermuitoare, iar polizzia de asemenea.IMG_7124 Or şti ei ceva, aşa cӑ iau mӑsura de maximӑ încredere; îmi adӑpostesc camera Canon în rucsac, pe acesta mi-l fixez în faţӑ, la vedere, iar pentru satisfacerea nevoii de amintiri imagistice voi folosi de acum înainte doar celulosul. Dar şi pe ӑsta cu cât mai multӑ grijӑ şi discreţie, pentru cӑ vreau sӑ-l pӑstrez în proprietate.

Via Pacini, pe care am tot cӑlcat-o azi, îmi dӑ o idee, aceea de a profita de preţul accesibil al berii. Înghesui o sticlӑ în rucsac (nu mai multe, nu am chef sӑ îmi activez sciatica) şi revin pe Etnea, unde peisajul urban e atrӑgӑtor. Pe cuvânt, e bine sӑ ai şi un telefon bun în dotare, pot dovedi cӑ nu mint.IMG_7125IMG_7126IMG_7128IMG_7129IMG_7132

Mӑ apropii de Piazza Universitá, dar, dintr-o datӑ, sunt prins într-un cleşte. Acum înţeleg ce simţeau exploratorii polari atunci când gheţurile se închegau în jurul lor. În câteva secunde, mӑ transform dintr-un turist liber într-un prizonier înlӑnţuit. Ce-i drept, nu ca amӑrâtul ӑla de Prometeu pe care îl ciugulea vulturul, pe mine nu mӑ ciuguleşte nimeni, dar nici nu mai pot pӑşi în nici o direcţie.

Motivul e siplu: la câteva zeci de metri în faţa mea se vede basculanta albӑ, pe care o mai întâlnisem, mai devreme, prin piazza Carlo Alberto di Savoia, iar în ea câţiva înhalataţi, care se agitӑ de zor, iar dincolo de maşina (imobilizatӑ) vӑd baldachinul Sfintei Agata.IMG_7133IMG_7136IMG_7138IMG_7143

Rӑbdarea nu mi-a lipsit niciodatӑ, aşa cӑ şi de data asta mӑ resemnez sӑ aştept. Ce anume? N-am idee. Poate, dupӑ ce tata popa îşi tine slujba în locul respective, baldachinul va fi mutat în altӑ parte iar mulţimea se va coagula pe noul amplasament. Sau, poate, tot dupӑ slujbӑ, lumea se plictiseşte şi se pune în mişcare.

Dar tata popa nu slujeşte nimic. Se învârte pe baldachin, mai coboarӑ, mai urcӑ, dar rӑmâne tӑcut. Singurele glasuri care se aud dinspre obiectiv sunt cele ala halatelor albe din camion, care se strigӑ unul pe altul şi desfӑşoarӑ o activitate de neînţeles pentru mine: primesc din mulţime mӑnunchiuri de lumӑnӑri aprinse, le sting şi le aruncӑ prin camion. Ba, ceva-ceva tot înţeleg eu: nenii ӑştia care vând lumânӑri nu pun în pericol întegritatea poporului, pentru cӑ, deşi uriaşe, lumânӑrile nu apucӑ sӑ facӑ multӑ luminӑ. Ce afacere!

N-aş vrea sӑ exagerez, poate din punct de vedere subiectiv timpul  a fost mai lung decât cel mӑsurat de ceas, dar cred cӑ am stat cam o orӑ aproape nemişcat.  La un moment dat, tonul strigӑtelor din camion s-a schimbat, iar unul dintre halate a coborât din benӑ la volan şi a pornit dieselul, schimbând, pe loc atmosfera. Oare numai mie mi se întâmplӑ? Legea lui Murphy, aia care spune cӑ oriunde existӑ o sursӑ de fum puturos existӑ şi un curent de aer care dirijeazӑ fumul exact spre nӑrile mele, a funcţionat perfect. Noroc cӑ stagiul ӑsta de practicӑ a durat destul de puţin, sigur nu mai mult de zece minute, dupӑ care camionul s-a pus în mişcare cu o vitezӑ inferioarӑ maşinilor de pe Valea Prahovei şi s-a apucat sӑ taie mulţimea; fenomenul a fost uluitor! Deşi nimeni nu pӑrea sӑ se mişte, camionul avansa printre oameni, iar coagularea rӑmânea neschimbatӑ. Dupӑ câteva minute, basculanta era staţionatӑ la vreo 20 de metri în spatele meu, iar legea lui Murphy referitoare la fumul de motorinӑ era la fel de actualӑ. Noroc cӑ, dupӑ alte câteva câteva minute, motorul s-a oprit şi am putut profita, fӑrӑ sӑ mai comit pӑcatul cu vorba (înjurӑtura la adresa nenorocitului de Murphy) sӑ privesc în voie baldachinul Sfintei Patroane şi Protectoare a Cataniei, iar în momentele acelea şi a mea. N-o sӑ comit acum pӑcatul fӑţӑrniciei de a pretinde cӑ m-am simţit şi eu pӑtruns de evlavie, dar recunoştinţӑ am avut şi am şi acum, pentru cӑ, din toate zilele anului, cineva ne-a îndemnat sӑ vizitӑm Sicilia, Catania, exact în Ziua marii sӑrbatori locale. Nu pot sӑ nu îmi amintesc cӑ, acum fix un an de la data când notez amintirile de faţӑ, ne aflam la Roma, pe Via del Foro, exact în momentul când italienii îşi sӑrbӑtoreau Ziua Naţionalӑ. Scriu şi semnez (mai sus) cӑ nu ne-am ales datele şi destinaţiile în funcţie de evenimentele locale – dar ne-am bucurat cӑ am fost acolo şi atunci.

Iatӑ baldachinul şi slujitorii Sfintei. E o suitӑ de imagini la care ţin la fel de mult ca şi la cea a Patrugliei Frecce Tricolori survolând Colosseo.IMG_7146IMG_7147IMG_7148IMG_7149IMG_7151IMG_7152IMG_7153

Încet, încet, fӑrӑ sӑ îmi pot explica de ce, mulţimea se desface şi lumea începe sӑ se deplaseze. Îmi continuu şi eu exodul cӑtre sud, folosind, din când în când, cu mai multӑ sau mai puţinӑ discreţie, ifonul. Pozele sunt faine, mӑcar pentru cӑ ştiu cӑ sunt fӑcute de mine.IMG_7154IMG_7155IMG_7156IMG_7157IMG_7158IMG_7159

Deja, pe Via Etnea poate circula şi Fun Trainul,IMG_7160IMG_7161 iar eu reuşesc sӑ ajung în Piazza del Duomo, unde Catedrala Sant’Agata oferӑ o imagine impresionantӑ!IMG_7163

La Borselino, D-ul pare sӑ nu mӑ aştepte decât pe mine. Imediat ce urc la bord apare şi conduccente şi decoleazӑ. În maşinӑ nu sunt decât vreo trei-patru cӑlӑtori afarӑ de mine şi mӑ prefac cӑ nu înţeleg nici o iotӑ din pitorescile înjurӑturi dâmboviţene pe care şi le adreseazӑ, generos, unii altora. Am, totuşi, noroc, folcloriştii coboarӑ la patinoar, iar la Miramare eram singurul pasager.

Da, şi aici se pot obţine nişte imagini frumoase.IMG_7164IMG_7165IMG_7166IMG_7167

A fost o zi extrem de densӑ şi obositoare. Nu-mi vine sӑ cred cӑ îmi scot ghetuţele, ce bine e! Bun, o porţie generoasӑ de pizza cu vinete, specialitate Miramare, însoţitӑ de conţinutul sticlei din imagine, o bere extraordinar de bunӑ (imi propun sa mai iau si in zilele urmatoare).IMG_7172 Mai am de încӑrcat baterii pentru toate telefoanele şi camerele foto din dotare, urmeazӑ Ziua II!

Stingerea!

 

Sa nu uitam ca azi, 2 Iunie, italienii isi sarbatoresc Ziua Republicii, Ziua Nationala. Auguri!!!IMG_8017

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (11)

Pornesc în urmӑtoarea etapӑ a expediţiei ascultând cu atenţie canonada şi tragând poze cu aparatul Canon. Iar curiozitatea obiectivului foto nu ar fi putut ignora mӑreaţa statuie din Piazza Stesicoro. E simplu, statuia îl reprezintӑ pe Vicenzo Bellini, dar acum sunt prea grӑbit ca sӑ stau dupӑ compozitori. Rӑmâne pe mai târziu, ocazii vor mai fi.IMG_2785

Nu ştiam exact ce înseamnӑ pocniturile, deşi, dacӑ ar fi fost întuneric, aş fi pus pariu cӑ e un foc de artificii. Dar acum e soare, ce rost ar avea?! Uite, nimeni de pe Via Etnea nu-şi bate capul, nu poate fi ceva important, nu erupe Etna.

Şi totuşi … dincolo de clӑdirile alea se vӑd artificii. Asta da premierӑ, sӑ cheltui atâţia bani pentru un foc de artificii care face doar zgomot şi fum, iar efectul estetic al rachetelor colorate e nul. Sau, mӑ rog, aproape. Mӑnunchiurile de mici explozii sunt toate albe, zgomotoase şi poluante … şi atât.IMG_2803IMG_2807IMG_2812

Oare unde am nimerit şi de ce fac ӑştia atâta scandal? Pӑi ce, oare am uitat cӑ Sfânta Agata e patroana focurilor de artificii? Daca da, ar cam fi momentul sӑ-mi aduc aminte.

Deci, dupӑ traversarea viei Etnea IMG_2786am luat-o pe Via Santa Maria di Betlem, IMG_2817am mers câteva sute de metri şi am pӑtruns într-o poianӑ denumita Piazza Carlo Alberto di Savoia. Aglomeraţia e destul de mare, mulţimea e atât de înghesuitӑ, încât renunţ sӑ avansez mai aproape de sursa zgomotului. Înţeleg doar cӑ se întâmplӑ ceva însemnat în faţa bisericii de pe una dintre laturile pieţei şi, pentru cӑ, dintr-o datӑ puşcӑturile înceteazӑ decid sӑ o iau pe cӑi lӑturalnice, cu speranţa sӑ mӑ pot apropia de bisericӑ din altӑ direcţie.IMG_2816

Întâi îmi atârn ochii de o denumire interesantӑ: “Le due mamme”. Pentru o anumitӑ stare de spirit, o mamӑ e de ajuns, dar la ӑştia probabil cӑ înjuraturile sunt mai complexe? (nu demult, atunci cand google a facut pozele pentru street view, restaurantul se numea “Africa”. Probabil cӑ, între timp, dându-şi seama cӑ douӑ culturi valoreazӑ mai mult decât una, pe lângӑ mamma africanӑ s-a aciuat şi una localӑ, cu efect pe tabela de marcaj.IMG_2819IMG_2820IMG_2821

Sunt, din nou, pe via Pacini şi presupunerea mea cӑ pot gӑsi o altӑ cale de acces spre biserica respectivӑ se dovedeşte corectӑ … dar numai atât. Pentru cӑ aglomeraţia e aici şi mai densӑ. Pot însӑ distinge un element care îmi atrӑsese atenţia şi în transmisiile televizate de asearӑ: baldachinul cu care este plimbatӑ biata Sfântӑ prin oras, escortatӑ de preoţi în veşminte colorate, Şi, surprinzӑtor, de o basculantӑ şi câţiva muncitori îmbrӑcaţi în obişnuitele halate albe, al cӑror rost îmi rӑmâne, deocamdatӑ, necunoscut.IMG_2828

Douӑ vorbe despre biserica din poze: este Il santuario della Madonna del Carmine, lӑcaş venitӑ pe lume (binenţeles) dupӑ terremotoul de la 1693, de fapt în 1729. Însuşi Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de “basilica minore”, în 1988.

Deci m-am lӑmurit de unde se auzea canonada, n-am ce sӑ mai fac în înghesuiala aia şi caut alta. O gӑsesc pe Via Etnea, pe care pӑşesc cu încredere, slalomând printre pietonii din ce în ce mai numeroşi şi printre porticurile ornamentale, pe care încep sӑ se aprindӑ luminile colorate.IMG_2841IMG_2842IMG_2843IMG_2837 Am timp sa citesc şi plӑci de marmurӑ, marilor înaintaşi din literaturӑ şi ştiinţӑ, Catania recunoscӑtoare. Calcedonio Reina, poet si artist plastic nascut în Sicilia, dar şcolit la Napoli şi Ettore Majorana, fizicianul genial a cӑrui dispariţie, în 1938, nu a fost niciodatӑ explicatӑ. (Citind despre el, eu cred ca misterul e doar juridic, omul a cӑzut în apӑ, de pe un vas care îl transporta de la Napoli spre Catania; dar nu e treaba mea sӑ completez pietrele afisate prin oraş!)IMG_2839IMG_2855

Dupӑ un stâlp, se întrevede o statuie.IMG_2858 Mӑ apropii şi o vӑd cu toţi ochii, e ӑla care nu lipseşte din nici un oraş al Italiei. Cine? A, nu Vittorio Emmanule II, ci ӑla care l-a creat pe ӑlӑlalt, punându-i la dispoziţie o naţiune unitӑ, pe care s-o împӑrӑţeasca: Garibaldi, desigur. Cel care a gӑsit în Catania un Vulcan (asta am gӑsit şi eu) de patriotism.IMG_2847IMG_2845

Nu e o statuie de doi lei, dar nici de douӑ lire. Povestea ei meritӑ a fi spusӑ, chiar şi spre amuzament: în 1890, Uruguayul s-a gândit ce bine i-ar prinde sӑ se laude cu o statuie a lui Garibaldi şi a comandat una artistului roman Ettore Ferrari. Bucuros cӑ are şi altceva de fӑcut decât maşini de curse, Ferrari ӑsta (cum? E înainte de apariţia curselor de maşini? Bine, dar rӑmâne între noi, nu mai spunem la nimeni) a fӑcut şi expediat statuia, numai cӑ uruguayenii s-au rӑzgândit între timp şi au revândut-o. Cui? Cui a dat ceva pe ea, adicӑ patrioţilor vulcanici de la Catania. Ajunsӑ în oraşul sicilian, statuia creatorului poporului Italian a trebuit sӑ se lupte cu statuia elefantului, a pierdut lupta şi s-a pomenit la celӑlalt capӑt al viei Etnea. Bine cӑ bulevardul are douӑ capete … A, şi mai remarc un lucru: maşina pe care Garibaldi şi-o tine la îndemânӑ e o Dacie!IMG_2844

Autoritӑţile locale se aşteaptӑ la ce e mai rӑu. Vӑzând cӑ lumea continuӑ sӑ se adune, pӑstrӑtorii ordinii şi ai sӑnӑtӑţii publice îşi iau mӑsurile necesare.IMG_2850IMG_2851IMG_2857IMG_2838IMG_2846

Şi eu care credeam cӑ Agata e stӑpâna focurilor … vӑd cӑ s-a implicat şi în industria hotelierӑ.IMG_2849

Bunӑ asta! Magazinul de încӑlţӑminte are cel mai inspirat nume: Cenerentola.IMG_2852IMG_2853

Intrarea asta monumentalӑ îmi atrage atenţia, mai ales cӑ dincolo de ea pare sӑ fie mai multӑ luminӑ. E poarta de acces într-unul din locurile iubite de catanezi, atât pentru confortul pe care îl oferӑ, cât şi pentru simbolistica la care se referӑ: Giardino Bellini.IMG_2861

Şi iar vine în discuţie Bellini. Am vӑzut statuia lui în piaţa Stesicoro, am menţionat deja, la momentul potrivit, cӑ mormântul lui este în Duomo di Catania, Catedrala Sant’Agata, hai sӑ vedem cine a fost Bellini ӑsta şi ce a vrut el.

A trӑit între 1801-1835, probabil cӑ nu prea bine dacӑ a renunţat atât de curând la luptӑ, dar a rӑmas în memoria omenirii prin câteva creaţii muzicale de cea mai mare valoare. Cunoscӑtorii îl plaseazӑ pe un podium, alӑturi de Gaetano Donizetti şi Gioacchino Rossini, ca fiind cei mai mari compozitori de operӑ în genul “bel canto”. Iar catanezii, oameni cumsecade, îl ţin minte şi îl cinstesc cum se cuvine pe compozitorul lor.

Giardino e conceput pe mai multe nivele, unite între ele prin alei pavate cu piatrӑ de râu. La primul nivel avem o terasӑ largӑ mӑrginitӑ de coloane şi fântâni împodobite cu statui, probabil ale muzelor care l-au inspirat pe Bellini, de palmieri si de cladiri monumentale.IMG_2862IMG_2864IMG_2865IMG_2866IMG_2867IMG_2869IMG_2871IMG_2872IMG_2873IMG_2876

Dupӑ pӑrerea mea de nepriceput, contrastul dintre zona asta şi cartierul dinspre sud e neplӑcut, de la coloane şi statui ne aruncӑm între blocuri pӑtrate.IMG_2875

Dar cum nu fac decât sӑ vӑd şi sӑ ţin minte, fӑrӑ drept de vot, o iau spre nivelul al doilea.IMG_2877 Aici îmi gӑsesc un loc de staţie pentru o privire spre via Etnea şi Garibaldi,IMG_2878 dupӑ care sunt nevoit sӑ accept cӑ suntem, totuşi, în toiul iernii.IMG_2879 Ce le-ar mai plӑcea şi  primarilor din unele oraşe româneşti sӑ aibӑ posibilitatea de a planta floricele în februarie … Probabil cӑ şi sindico din Palazzo del Elefante are bucuria asta de a cheltui bani mulţi pe flori care se trec repede?

Nivelul al treilea este postamentul chioşcului orchestrei. O construcţie filigranatӑ, dacӑ se poate aplica termenul şi la mӑrimea asta, dar  vorba cântecului, geaba giardino şi geaba chioşco, ba chiar şi geaba sӑrbӑtoare, dacӑ acolo nu cântӑ nici o fanfarӑ …IMG_2880IMG_2882

Mai fotografiez o datӑ, de lângӑ tricolor,  IMG_2884.JPGIMG_2895.JPG panorama, cu bune şi cu rele,IMG_2881IMG_2883IMG_2885IMG_2886IMG_2899IMG_2900IMG_2901IMG_2902 dupӑ care o iau la vale, calcand pe mozaicul din piatra de rau,IMG_2897 cӑtre civilizaţie. Adicӑ spre aglomeratul nivel numӑrul unu, unde îmi gӑsesc o bancӑ utilӑ refacerii forţelor. Fizice, dar şi morale, pentru cӑ în apropiere stӑ şi cântӑ un trovattore.IMG_7117.JPG Nu dezinteresat, dupӑ cum rezultӑ din cutia chitarei, aşezatӑ strategic în faţa lui,IMG_7120IMG_7121 dar (şi nu exagerez) cu mult talent şi cu o voce extraordinarӑ. Cum sӑ te miri cӑ din naţia aia a apӑrut Pavarotti … sau cum sa te miri ca lumea il asculta cu atata atentie?!IMG_2906

Stând în preajma acelui cântӑreţ ambulant nici nu am observat la timp cӑ s-a lӑsat înserarea şi cӑ ar trebui sӑ mӑ îndrept spre noi aventuri.

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI de Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI

 

Într-o dimineaţӑ de sfârşit de aprilie, 201…, în apropiere de una din numeroasele intersectii ale bulevardului Drapelul Albastru din oraşul TV – una dintre acele artere care pun multe probleme participantilor la trafic, nu departe de intrarea in Parcul Central, se afla staţionatӑ o maşinӑ cu însemnele şcolii de soferi “…escu”. Poate cӑ, în furnicarul de autoturisme, Modus-ul ar fi putut rӑmâne neobservat, dacӑ singurul sӑu ocupant nu fi fӑcut o mulţime de mişcӑri, în ciuda aparentei sale imobilitӑţi la volan. Cunoaşteţi tipul acela de bӑrbat între douӑ vârste – a sa ar fi fost greu de apreciat din exterior, pentru cӑ nici fizionomia, nici silueta nu erau destul de vizibile pentru un observator, dar, judecând dupӑ pӑrul sau destul de rar şi cu multe fire albe, putea sӑ aibӑ cam cincizeci – cincizeci şi cinci de ani. Un specialist ar fi putut, dupӑ forma capului, sӑ îi aprecieze caracterul, adicӑ un temperament aparent calm, dar capabil de izbucniri de furie – iar elevii lui probabil cӑ se fereau cu grijӑ de astfel de manifestari. Felul cum îşi mânuia telefoanele mobile îi trӑda, de asemenenea, nerӑbdarea şi iritabilitatea. Apuca, pe rând, când aparatul din buzunar, când pe cel aşezat pe bordul maşinii, cu gesturi care îi trӑdau, în acelasi, timp nervozitatea şi plictiseala, dar atitudinea calmӑ cu care vorbea la telefon sau tasta pe ecranul inteligent dovedea cӑ omul nostru ştia sӑ se controleze, sӑ converseze în mod corect – şi eficient –  cu interlocutorii sӑi. Ciudat, însӑ, deşi avea o mustaţӑ bogatӑ, omul nu se trӑgea de ea, spre deosebire de majoritatea mustӑcioşilor colerici. Din când în când, instructorul rӑsucea cheia de contact şi arunca o privire scurtӑ la ceasul din bord, semn cӑ aştepta pe cineva, cel mai probabil un elev care întârzia la ora de condus.

Instructoria auto e o profesie care pare sӑ prolifereze în ultimul timp, odatӑ cu apariţia pe şoselele patriei a tot mai multor autoturisme. Dacӑ, sӑ spunem, cu 30 de ani în urmӑ, exista o singurӑ şcoalӑ de şoferi amatori într-un judeţ, încadratӑ cu doi-trei instructori în fiecare oraş (fiecare dintre ei dotat cu o veche Dacie galbenӑ), astӑzi vedem maşini cu inscripţia “Şcoalӑ” aproape pe orice stradӑ, iar tradiţionalele rable de Mioveni sunt înlocuite cu maşini dintre cele mai moderne – uneori prea puternice şi prea electronizate pentru învӑţӑceii care de abia descoperӑ tainele circulaţiei rutiere. Modus-ul nostru nu era o maşinӑ chiar nouӑ, ba chiar putea fi consideratӑ o vechiturӑ. Fabricatӑ în 2002, de culoare gri-bleu, maşina dovedea, însӑ, dragostea şi priceperea deţinӑtorului sӑu. Curat, atât la exterior cât şi la interior, autoturismul era de asemenea într-o stare tehnicӑ de invidiat (poate cӑ un cârcotaş ar fi putut ghici, dupӑ anumite amӑnunte vizibile numai specialiştilor, o coliziune frontalӑ, urmatӑ de o reparaţie aproape perfectӑ). Nici o urmӑ de noroi şi nici un sticker nu strica strӑlucirea vopselei metalizate, a ornamentelor nichelate sau a geamurilor, încât era de mirare cât de bine putea rezista o maşinӑ de şcoalӑ.

La un moment dat, instructorul ridicӑ privirea. În apropierea maşinii se oprise o femeie care, judecând dupӑ expresia feţei, cӑuta ceva. Privirea ei era îndreptatӑ spre plӑcuţa de înmatriculare de pe botul Modus-ului, care, dupӑ toate aparenţele, corespundea cu aşteptӑrile ei.

– Doriţi ceva? întrebӑ instructorul dupӑ ce coborî geamul.

– Ӑӑӑ … cred cӑ da, rӑspunse femeia. Sunteţi domnul instructor Iordӑnescu Florian?

– Da … Dumneavoastrӑ?

– Nina Tecuceanu. Am fost … am discutat ieri şi am stabilit sӑ ne vedem azi, aici, pentru ore de conducere.

Instructorul aruncӑ sub bord, cu un gest nervos, telefonul pe care îl manipulase înainte de sosirea noii sale eleve şi ieşi din maşinӑ, cu un aer duşmӑnos. Deschise de mai multe ori gura pentru a vorbi, dar pӑrea sӑ îşi înfrâneze furia şi sӑ îşi caute cuvintele. Într-un târziu, rosti rar, privindu-şi interlocutoarea drept în ochi:

– Aţi întârziat. Aţi întârziar chiar la prima lecţie!

Intimidatӑ, eleva nu ştia ce sӑ spunӑ.

– Sӑ nu încercaţi sӑ vӑ justificaţi! Vӑ rog frumos! Sӑ nu-mi spuneţi cӑ programarea e la şi un sfert! La o primӑ întâlnire cu profesorul de conducere, elevul trebuie sӑ vinӑ cu cel puţin o jumӑtate de orӑ mai devreme, pentru a face inspectarea şi cunoaşterea autovehicului de şcoalӑ şi pentru a realiza cunoaşterea reciprocӑ dintre profesor şi elev. Dacӑ aţi fi profesoarӑ, mi-aţi da dreptate, stimatӑ doamnӑ!

– Dar …

– Nu avem de ce sӑ mai lungim discuţia. Aş putea sӑ vӑ dau un exemplu legat de fratele meu, continuӑ Iordӑnescu, dar cred cӑ e mult prea devreme pentru aşa ceva.

Şi, parcӑ plicitisit de lungimea discursului, instructorul îşi luӑ eleva de mânӑ pentru a executa inspecţia vizualӑ a Renault-ului.

– Lecţia numӑrul unu, stimatӑ doamnӑ, obligatoriul ocӑrond[1], cum spune fratele meu.

Nina Tecuceanu fu nevoitӑ sӑ remarce din nou, la îndemnul instructorului, curӑţenia şi starea tehnicӑ a maşinii. Cu toate cӑ Iordӑnescu nu era un bӑrbat înalt, Nina pӑrea pe lângӑ el o femeie micӑ şi fragilӑ. Trӑsӑturile feţei îi mӑrturiseau o vârstӑ de aproximativ 40 de ani, iar stӑruinţa ei de a zâmbi, în ciuda încordӑrii, îi scotea în evidenţӑ caracterul ambiţios. Din când în când, dupӑ aproape fiecare mişcare a capului, îşi alunga, cu un gest larg, şuviţele care îi acopereau obrajii. Neatentӑ la şuvoiul de vorbe al instructorului, Nina privea, uneori, în altӑ direcţie decât o îndemna acesta – provocând, binenţeles, un nou şuvoi de cuvinte şi gesturi nervoase ale bӑrbatului.

Inspecţia exterioarӑ fiind terminatӑ, eleva îşi luӑ locul la volan, executând, impecabil şi înainte de sfaturile instructorului toate gesturile preliminare: reglarea scaunului şi a a oglinzilor, fixarea centurii de siguranţӑ. Iordӑnescu îşi recitӑ, totuşi, începutul de lecţie, ca un copil care nu poate spune o poezie decât de la început, şi fӑrӑ sӑ se sinchiseascӑ de faptul cӑ femeia nu îi dӑdea nici o atenţie.

– Pornim, spuse el într-un târziu, dar reacţia elevei fu nulӑ. Am spus cӑ pornim! repetӑ omul, ridicând tonul. Ce ai, doamnӑ, nu auzi când îţi vorbesc? strigӑ, disperat, instructorul, scuturând, nervos, volanul.

Parcӑ surprinsӑ, eleva spuse:

– Da, ştiu cӑ acesta e volanul, e o glumӑ veche, domnu Iordӑnescu.

– Ştiu cӑ ştii cӑ ӑla e volanul, mârâi instructorul, aşa cӑ foloseşte-l, doamnӑ!

Oarecum derutatӑ, eleva îşi mai verificӑ o datӑ centura de siguranţӑ, atinse oglinda retrovizoare şi apoi cuvântӑ, hotӑrâtӑ:

– Domnu’ Iordӑnescu, ieri v-am scris un SMS … v-am spus despre mine cӑ am o deficienţӑ de auz … îmi pare rӑu, nu pot înţelege ce spuneţi. Trebuie sӑ vӑ uitaţi la mine când îmi vorbiţi, şi sӑ încercaţi sӑ articulaţi cât mai correct sunetele, ca sӑ pot citi pe buze. Îmi cer scuze, dar asta e!

Instructorul înghiţi în sec. Femeia avea dreptate, în ajun conversaserӑ prin mesaje scurte, dar de, dacӑ ea a întârziat, normal cӑ era nervos şi uitase condiţiile de lucru cu noua sa elevӑ. Mai înghiţi o datӑ în sec, dupӑ care, aşa cum îi ceruse Nina, rosti clar, uitându-se în ochii ei:

– Sӑ pornim, stimatӑ doamnӑ!

Apoi, întorcând din nou capul spre parbriz, adӑugӑ, cu grijӑ sӑ nu fie “citit”:

– Îmi cer scuze, doamnӑ …

Nina Tecuceanu nu era la prima experienţӑ de elev-şofer. Deja urmase un astfel de curs, cu un an înainte, dar sfaturile fostului instructor nu îi fuseserӑ de prea mare folos. Ştia sӑ conducӑ un automobil, dar încӑ nu avea destulӑ încredere în ea pentru a promova şi un examen. În plus, unele manevre îi erau încӑ necunoscute şi spera ca domnul Iordӑnescu sӑ i le desluşeascӑ; i le şi înşirase într-un mesaj: întoarcerea din trei mişcӑri, pornirea în pantӑ, parcarea lateralӑ. Mai erau şi altele, probabil, pe care trebuia sӑ le perfecţioneze, cӑ doar de-aia avea profesor, s-o înveţe.

Circulaţia într-un oraş aglomerat nu e chiar floare la ureche nici pentru şoferi mai experimentaţi. Nina se descurca, în general, bine, dar Iordӑnescu era destul de vechi în meserie încât sӑ remarce cӑ ea mai avea unele stângӑcii. Schimba vitezele corect şi la timp, fӑrӑ sӑ priveascӑ schimbӑtorul, nu se temea sӑ atingӑ o vitezӑ apropiatӑ de cea normalӑ, nu ezita când era nevoie sӑ ocoleascӑ obstacole sau sӑ frâneze la nevoie. Existau, aşadar, speranţe ca eleva sӑ atingӑ nivelul necesar pentru înscrierea la examen – şi pentru promovare. Dar pentru asta era nevoie de antrenament.

– Doamnӑ, oprim acolo, trebuie sӑ exersӑm parcarea lateralӑ.

Maşina asculta comenzile Ninei, dar, cel puţin la primele tentative, se încӑpӑţânӑ sӑ se opreascӑ la o distanţӑ cam mare de la bordurӑ. Înfuriat din nou, Iordӑnescu nu se abţinu:

– 25 de centimetri, mӑ doamnӑ! Ce nu înţelegi? ţipӑ el.

Timoratӑ, Nina greşi din nou.

– Ai tras la 40 de centimetri … Nu, azi nu merge, mai încercӑm şi data viitoare … Hai sӑ plecӑm, dar pornim ca şi cum am fi în pantӑ. Cu frâna de mânӑ, te rog … Nu aşa bӑ, femeie, cӑ cauciucurile sunt scumpe, fir-ar al …

Luându-şi seama, Iordӑnescu se stӑpâni şi rosti calm, pedagogic:

– Deci: la pornirea de pe loc nu e nevoie sӑ ambalӑm motorul mai mult decât la alte porniri de pe loc. Ai … aţi înţeles? Bun, atunci hai sӑ mergem, sӑ ne mai plimbӑm o ţârӑ prin târg.

Explicând calm fiecare situaţie de trafic, Iordӑnescu dirijӑ maşina cӑtre piaţa Unirii. Acolo reluӑ exerciţiile pentru parcarea lateralӑ, pe care, surprinzӑtor, Nina le executӑ destul de corect, nedepӑşind ecartul de 30 de centimentri.

– Vezi, doamnӑ, când te concentrezi îţi iese cum trebuie. Aoleo, ia uite cât e ceasul!… exclamӑ el. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei, fratele meu de care ti-am spus, peste … 23 de minute. Mai ai timp sӑ mai lucrӑm dupӑ aceea, sau o lӑsӑm pe altӑ datӑ? Ai? OK, atunci … continuӑ el, coborând din Modus. Apoi, dându-şi seama cӑ uitase sӑ tragӑ frâna de mânӑ, deschise din nou uşa din dreapta şi asigurӑ maşina, continuând sӑ dea sfaturi:

– Tragem frâna de mânӑ şi introducem schimbӑtorul în prima treaptӑ de vitezӑ … sӑ nu uiţi niciodatӑ! Bun … în cel mult o orӑ mӑ întorc. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei tocmai în capӑtul strӑzi Pajişte, la barul lui Prunache. Nu se poate urca cu maşina pânӑ acolo, e un şantier pe Pajişte, de aia las maşina aici. Mӑ asţepţi, ne revedem şi continuӑm, ai înţeles?

– Da, la Prunache. Bine, domnu Iordӑnescu, vӑ aştept.

Dupӑ ce îşi verificӑ, atent, buzunarele, asigurându-se cӑ avea asupra lui ambele telefoane, Iordӑnescu plecӑ.

Cartierul Piatra, care începea de la piaţa Unirii, este, aşa cum se ştie, una dintre cele mai vechi aglomerӑri urbane din ţarӑ. Alungaţi din Cetate în Evul Mediu, românii se refugiaserӑ pe dealurile din apropiere, clӑdindu-şi casele tot mai sus pe coastӑ pe mӑsurӑ ce comunitatea devenea mai numeroasӑ. Strӑzile, trasate fӑrӑ nici un plan de sistematizare, erau strâmte şi întortocheate, multe din ele nefiind încӑ pavate nici acum, la începutul secolului al XXI-lea. Cu toate cӑ edilii municipiului erau conştienţi de dificultӑţile întâmpinate de pietreni, nu aveau nici o posibilitate de a repara greşelile trecutului fӑrӑ a afecta specificul cartierului – şi în acelaşi timp partea de buget legatӑ de veniturile aduse de turism. În consecinţӑ, strӑzile rӑmâneau tot strâmte, întortocheate şi nepavate, poate singurul semn de progres fiind acolo numeroasele şantiere pentru instalarea conductelor de apӑ şi de gaz metan.

La un astfel de şantier se referise Iordӑnescu înainte de a porni, voiniceşte, sӑ urce dealurile Pietrei. Şantierul de pe Pajişte, un şant lung şi adânc, îl fӑcurӑ sӑ piardӑ mult timp şi sӑ acumuleze mult noroi pe pantofii lui bine lustruiţi, dar, profitând de cele câteva scânduri fixate de locatari pe grӑmezile de pӑmânt, reuşi sӑ parcurgӑ cu bine cei doi kilometri pânӑ la Prunache. Mare îi fu mirarea când zӑri în faţa barului – de fapt un biet chioşc de tablӑ, cu inscripţia “Bar” pe uşa ruginitӑ – maşina lui cu însemnele şcolii de şoferi. Iar la volan, Nina Tecuceanu îi fӑcea, voioasӑ, cu mâna:

– Am reuşit, am reuşit! striga ea.

Blocat de uimire, Iordӑnescu nu reuşea sӑ spunӑ nimic. Exuberantӑ, Nina nu-i dӑdu timp sӑ-şi revinӑ.

– Am luat-o pe Fântâniţei, am fӑcut la stânga pe Poienei, dar nu am avut loc din cauza unui prost care parcase aiurea. Am întors şi am luat-o pe Coştişei, pe la Crucea Muşicoiului, apoi am coborât pe Podu Tunsului pânӑ la intersecţia cu Pajişte, am dat prioritate unei basculante cu pӑmânt care cobora spre Cetate, apoi am luat-o în sus pânӑ aici, la Prunache. Vӑ aştept de nouӑ minute. Aţi zis 23 de minute, eu am ajuns cu patru minute mai devreme, iar dumneavoastrӑa aţi întârziat!

– Cum mama naibii ai reuşit?! îngӑimӑ Iordӑnescu. De unde ai ştiut drumul ӑsta?

– A, pӑi eu sunt pietreanӑ, am crescut în mahalaua asta şi locuiesc pe Neajlov, la 400 de metri de aici, cum sӑ nu-mi cunosc locurile?!

– Bun dar … Ai executat o întoarcere pe Poienei, o pornire în pantӑ la intrarea pe Pajişte şi aici ai parcat perfect, la 24 de centimetri de şanţul ӑsta. Iar mie mi-ai spus ieri cӑ nu ştii sӑ faci manevrele astea, iar jos, în oraş, mi-ai parcat tot aiurea … Îţi baţi joc de mine? Şi … de ce dracu ai venit aici? Nu aveai voie sӑ pleci din piaţa Unirii, ce ţi-am spus eu cӑ nu ai voie sӑ ieşi din cuvântul instructorului!

– Dar dumneavoastrӑ mi-aţi spus sӑ vin aici şi sӑ ne întâlnim în 23 de minute!

– Eşti nebunӑ? Nu ţi-am zis eu aşa ceva! ţi-am zis sӑ mӑ aştepţi acolo ca sӑ continuӑm lecţia, prin oraş, nu aici!

– Asta aţi spus? Eu am înţeles cӑ … Doar v-am spus cӑ nu aud bine şi cӑ trebuie sӑ-mi vorbiţi clar, în faţӑ! Îmi pare rӑu …

– Îţi pare rӑu, pe dracu! Ai fӑcut un traseu pe care eu nu îndrӑneam sӑ-l urc, de fricӑ sӑ nu rup maşina, iar matale n-ai luat nici mӑcar un strop de noroi pe ea şi-ţi pare rӑu?! Ai fӑcut întoarcerea, ai fӑcut pornirea în pantӑ şi parcarea lateralӑ şi îţi pare rӑu?! Cum dracu sӑ-ţi parӑ rӑu?! Stai numa’ sӑ-i spun fratelui meu chestia asta, pe cuvânt dacӑ nu!

– Staţi puţin … ce spuneţi dumneavoastrӑ? Am fӑcut eu toate manevrele alea? Nu le-am fӑcut, doar ştiu în teorie cum se face şi nu am respectat nimic din toate alea … Nu am fӑcut …

– Domnu Iordӑnescu? Domnu Iordӑnescu, a telefonat fratele dumneavoastrӑ, domnul Andrei, aviatorul, se auzi un glas din interiorul barului. Domnu Iordӑnescu, a zis domnul Andrei ca nu mai poate veni azi. A zis cӑ vӑ întâlniţi mâine, la barul lui Catarigu, de lângӑ garӑ. Sӑ nu uitaţi!IMG_3215

 

[1] De fapt, Andrei spune, desigur,  “walk around”.

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized