Arhive pe categorii: Uncategorized

772. FORTUNA de Mihai-Athanasie Petrescu

FORTUNA

               – Domn’ profesor, n-aveţi vreo două sute la dumneavoastră să-mi împrumutaţi până la leafă?

               – Ce-ai făcut, mă? Ţi-ai băut banii la Reşiţa, cu chelneriţa, şi a aflat Veronica?

               – Cam aşa ceva, domn’ profesor. E ziua ei mâine şi am ochit undeva un kimono, unu’ fain, cu îngeraşi, cum îi place ei. Dar nu-mi ajung banii, mama ei de leafă mică!…

               – Bă caraghiosule! Nu ţi-e ruşine să te plângi de bani, ditamai cercetătorul românesc care eşti!? Lasă, bă, că te finanţez eu, da’ ma inviţi şi pe mine la voi, la marea petrecere aniversară!

               – Mai discutăm? Sigur că sunteţi invitat, cu doamna, nici nu trebuia să vă mai zic … Ce?

               Profesorul Chifor îşi scosese portofelul şi îi studia, cu o figură dezamăgită, conţinutul.

               – Mă, hai să o sun pe nevastă-mea, poate mai are ea ceva … eu mai am o iconiţă şi cardul de abonament de autobuz … în afară de actele mele şi ale maşinii …

               Scena era patetică. Savanţii îşi priveau portofelele cu ochii aburiţi, fiecare ruşinându-se de prezenţa celuilalt.

               – Domn’ profesor, atâtea invenţii am făcut noi, de când colaborăm … dar nu ne-am îmbogăţit deloc. Pe cuvânt dacă nu fac mai mulţi bani reparând jucăriile vecinilor decât din primele pe care ni le dau ăştia pentru invenţii …

               – Ce-ţi veni, mă? Acum, când mai am puţin şi ies la pensie vrei tu să-mi deschizi ochii asupra lumii? Sărac am fost, vorba lui Creangă, toată viaţa, e prea târziu ca să mai schimb ceva.

               Fără să vrea, profesorul scoase un oftat. Copilul ăsta avea dreptate. Deşi erau oameni de ştiinţă cunoşcuţi şi recunoscuţi, şi el şi Florin aveau numai teancuri de diplome, certificate şi scrisori de mulţumire, tăieturi din ziare şi reviste şi medalii din tinichea. Nu aveau case de vacanţă la Monte Carlo, nu aveau maşini Ferrari sau Infiniti, şi nici amintiri din lungi vacanţe în Tahiti sau Galapagos. Maşinile lor nu erau decât laboratoare de încercare pe roţi, de nici nu îndrăzneau să circule cu ele prea departe de casă, de frica celor de la RAR. Iar locuinţele, de nu ar fi fost administrate şi folosite şi de soţiile lor, ar fi fost auxiliare ale laboratorului de la institut. Sigur, aparatamentul lui Florin era personalizat prin micul atelier unde repara jucării; ar mai fi putut fi şi rafturile unde îşi depozita rezultatul hobby-ului, dar soţia lui avusese grijă să le doneze unui mic muzeu din oraşul vecin, specializat, dintr-o dată, în mecanisme şi obiecte pentru copii.

               – Păi mă gândeam eu, aşa …

               – Du-te, mă! Asta e ceva nou! Tu şi gânditul … nici nu mi-aş fi închipuit vreodată. La ce, mă?

               – La probabilităţi. Aşa mi-a venit mie, dintr-o dată, o idee, bazată pe calculul probabilităţilor.

               – Aşa. Şi?

               – Păi, domn’ profesor, cine se bazează pe probabilităţi? Sau, invers, pe ce se bazează predarea calculului probabilităţilor la şcoală?

               – Cum pe ce? Faci mişto de inteligenţa mea? Pe zaruri.

               – Exact! Adică pe jocuri de noroc.

               – Stai, mă, vrei să te apuci de barbut? Ia vezi, că te fugăresc prin toată mahalaua, până îţi trec ideile astea de …

               – Nu barbut, dar de loto ce ziceţi?

               – Explică!

               – M-am gândit eu, aşa … oare care e principiul după care se fac jocurile la loto? Chestiile alea ca 5 din 72, sau cum s-o numi? Pe speranţa că nimereşti exact numărul pe care îl nimereşte şi hazardul. Sau, pe o probabilitate. Păi, dacă e probabilitate, poate fi calculată. Calculăm şi câştigăm.

               – Da, sigur. N-ai decât să pui mâna să calculezi, dar în timpul liber. Azi avem de calculat probabilitatea de a termina lucrarea pentru fabrica de camioane a lui Iorgu. Sau ai găsit tu metoda să se facă singură?

               Mormăind nemulţumit, Florin deschise dosarul temei de cercetare pentru care primea leafă, dar ideea nu îi dădea pace. Ştia că Iorgu plăteşte bine, dar mai ştia că plata aceea urma să intre în contabilitatea institutului, nu în buzunarul său. Aşa că, după câteva minute întrerupse reveria profesorului.

               – Domn’ profesor … sunt doar câteva bile numerotate, acolo, nu o fi mare lucru să socotim niste procente …

               – Ai terminat proiectul pentru butonul clacsonului? Ce rază trebuie să aibă pentru a asigura funcţionarea în cazul apăsării cu degetul arătător de la mâna stângă, în timp ce cu dreapta schimbă vitezele? Hai, că acum vine Donose şi ne ia de păr. Măcar tu mai ai rezerve, dar pe mine mă cheleşte de la prima atingere.

               – Am calculat, dar nu am datele complete. Nu mi-a zis nimeni dacă se schimbă vitezele în sus sau în jos … Domn profesor, Maine e extragere la loto, la ăia, eu bag un bilet după calculele mele şi …

               De ce tocmai atunci trebuia să intre directorul pe uşă?! Şi de ce a trebuit să audă numai ultima frază, nu şi rezultatul cercetării plătite de Iorgu?!

               – Domnu … ăsta … cum te cheamă, Burcea …

               – Bunea!

               – Tot un drac! Domnu Bunea, cu ce vă petreceţi dumneavoastră timpul plătit de institutul nostru de cercetări? Cu bilete? În loc să cercetaţi pentru tema cerută de domnul Iorgu Camion S.A.?

               – Sigur că nu, şefu’, interveni Chifor. Noi tocmai am rezolvat cerinţa respectivă, şi ne gândeam să trecem pe la o agenţie loto în drum spre casă, pentru că programul de lucru tocmai ni s-a terminat. Acum exact … 38 de minute. La revedere!

               – Ne, ne, ne … stai aşa Chifore, că eu nu sunt chiar aşa prost cum crezi tu. Băiatul ăsta are ceva în bibilică de vrea bilet la loto, hai, hai, spune tot, tinere, că nu mă duci chiar aşa. Deci?…

               – Domnu director, m-am gândit eu aseară, acasă, că tot era duminică şi n-aveam ce face în timp ce mă uitam la meci, că a jucat Drapelu … zic, ce-ar fi să vă fac o surpriză şi să cumpăr un bilet la 5 din 72 …

               – Poate 7 din 52?

               – Sau aşa, dar făcând nişte calcule de probabilitate, în aşa fel încât să fie bilet câştigător. Atâta doar că nu am apucat să execut calculele, pentru că, după cum ştiţi, clacsonul lui Iorgu e cel mai important lucru pentru noi.

               – Măi domnu Bunea … ce dracu, domne, cum să fie clacsoanele ăluia mai importante decât biletul meu câştigător la 5 din 72?

               – Păi nu 7 din 52?

               – Nu mă mai zăpăci, domne! Pune mâna urgent şi fă calculele alea, mâine dimineaţă te prezinţi cu biletul la mine. Şi nu mai comenta când primeşti ordine!

               Trântind uşa, Donose părăsi laboratorul, în timp ce profesorul Chifor îşi scărpina, gânditor, palma dreaptă.

               – Bravo, Florine. Ai obţinut aprobarea verbală din partea conducerii să te ocupi de probabilităţi. Dar dacă nu câştigă ăsta mâine, probabil … sigur ai îmbulinat-o.

               – Mituim urna aia pneumatică, domn’ profesor, şi tot câstigă. Punem pariu?

               – Pe ce dracu să punem pariu, mă? Pe părul meu?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Deci, domn’ profesor, am gândit eu un algoritm si l-am aplicat aseară. Am calculat cât am putut de strict şi am scris două bilete, cu care sigur dăm lovitura. Câştigă şefu’, dar câştigăm şi noi măcar cât să facem un mic chef de ziua nevestei …

               – Mă, eu te ştiu zăpăcit şi uituc. Nu-i aşa că ai uitat să mergi la agenţia aia să cumperi biletele?

               – Pe pariu? Nu am uitat domn’ profesor, că mi-a setat telefonul să-mi aducă aminte de mai multe ori. Uitaţi ce bilete frumoase! Noroc că avea Veronica nişte bani uitaţi într-o poşetă …

               Şi Bunea, mulţumit, porni către biroul directorului, cu biletul viitor câştigător în mână.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Ce făcuşi, mă? Am auzit că Donose s-a umplut de bani, se laudă de o oră prin toate laboratoarele că a câştigat la 7 din 52 … Şi se miră lumea prin institut, că toţi ştiau că el nu crede în noroc, ce l-o fi apucat tocmai acum să joace la loto. A nimerit toate cele şapte numere şi a luat şi reportul, că de câteva săptămâni nu se mai câştigase la ăştia.

               – Domn’ profesor … mie nu mi-a ieşit nici un număr. Şi nu pot să-mi dau seama unde am greşit.

               Râzând cu poftă, Chifor îl luă pe tânărul său coleg pe după umeri.

               – Trebuia să te las eu corigent în tinereţe, să nu ajungi acum, la apogeul carierei, să greşeşti la calcule! Tu, geniul ăla care nu greşeşte niciodată … Mă, ştii ce, hai să vedem unde ai greşit, măcar să nu-ţi stric plăcerea şi să poţi juca şi data viitoare.

               După o oră de verificări, cei doi cercetători se recunoscură învinşi. Calculele erau absolut corecte, indicau o proabilitate foarte mare de a obţine măcar şase numere corecte.

               – Hai să facem şi o simulare, nu pot deloc pricepe ce dracu ai făcut. Programăm calculatorul să execute o extragere exact ca cea oficială, decise Chifor.

               Oarecum frustrat că nu avusese şi el ideea asta cu simularea, Florin Bunea începu imediat să introducă datele în program, în timp ce profesorul chibiţa, chicotind.

               – Am ajuns noi, oameni bătrâni şi aşa-zis deştepţi să ne jucăm de-a loto-porno … stai, mă, ce tot faci acolo?

               – Păi … bag “bilele” în “urnă”.

               – Câte bagi, mă? Văd că ai ajuns la 61, nu trebuia să te opreşti la 52?

               – 72 … aoleu, domn’ profesor, asta am făcut! Am calculat 5 din 72 …

               Atins grav în amorul propriu de matematician, Florin Bunea aceptă cu greu consolările maestrului său. Dar tactul profesorului şi prietenia acestuia rezolvară şocul psihic suferit de tânărul cercetător. Plus promisiunea lui Chifor că va uita imediat incidentul..

               – Gata, mă, nu s-a întâmplat nimic, ai uitat să-ţi cumperi bilet, exact aşa cum credeam eu de la început. Asta înseamnă că eşti obligat să reiei calculele şi să joci din nou la următoarea extragere. Şi să sperăm că totul va merge aşa cum spune matematica, pentru că Veronica are nevoie de kimonoul ăla, iar eu nu renunţ la ideea de a participa la petrecerea de ziua ei.

               Revenit în domeniul lui, calculul matematic, Bunea uită curând de mica problemă pusă greşit. Mai ales că, în afară de biletul la loto, îi reveni şi sarcina de a studia, pentru Iorgu Camion S.A., posibilitatea de a folosi un nou material la fabricarea saboţilor de frână, pentru a recupera căldura produsă de frecarea cu tamburii şi folosirea ei la instalaţia de climatizare.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Mă Florine, ai luat bilet la 7 din 52? Hai, că azi e extragerea!

               – Păi cum să nu, domn’ profesor.  Mi-a zis Veronica de zece ori azi-dimineaţă, până să ies din casă şi am şi sunat-o imediat după ce am ieşit din agenţie!

               Prins şi el în vârtejul jocului, profesorul Chifor făcuse, după alt algoritm, aceleaşi calcule ca şi discipolul său. Ca o dovadă că matematica nu minte niciodată, amândoi ajunseseră la exact acelaşi rezultat, un motiv în plus pentru a fi optimişti. Iar hazardul extragerii nu a fost deloc un hazard, binenţeles că pe ecranul televizorului apărură exact cele 7 numere propuse de cei doi cercetători.

               – Vedeţi, domn’profesor, am avut dreptate de la început, remarcă Florin, stingând televizorul. Ştiinta e baza progresului societăţii şi al membrilor ei. Sunteţi invitat, împreună cu doamna, la party, acum sunt sigur că Veronica se va bucura de un kimonou frumos, cu îngeri, exact aşa cum îi place ei.

               – Ai avut dreptate şi, ca să vezi că am încredere în mintea ta, săptămâna viitoare imi calculez şi eu probabilităţile şi îmi iau “belet”, vorba lui Lefter Popescu.

               – Ce executaţi aici, domnilor?

               Intrarea lui Donose nu-I luă prin surprindere pe profesorul Chifor. Pe monitorul calculatoarelor din laborator se vedea simularea noului principiu Frubuchi pentru recuperarea şi folosirea energiei termice rezultate prin frecarea unor mecanisme.

               – Da, da, bravo, dragilor, se vede încă o dată că institutul nostru este cel mai bun de pe piaţă! Nici nu s-ar putea altfel, pentru că avem oameni destul de buni în meseria lor. Da … Domne, frânele lui Iorgu ca frânele, dar recunosc, aia cu câtigatul la loto … da, da, bravo!

               – Ne bucurăm, domn’ director că v-am făcut o mică bucurie. Doar meritaţi şi dumneavoastră câteva milioane de euro după o viaţă de muncă în cercetare, îi răspunse Florin.

               – Da, da, merci, merci. Bă, dar să ştiţi că îmi pare rău că nu aţi încercat şi voi să jucaţi la ăştia, la loto, mă. Că uite, aţi fi putut şi voi să faceţi un mic cheag, acolo, ca omul …

               – Lăsaţi, şefu, că avem timp, data viitoare …

               – Ce data viitoare, mă tinere? Gata, kaput, aleluia! Tocmai au zis ăştia la televizor că s-a anulat extragerea de azi şi că lotería se desfiinţează. Cică i-a băgat la zdup pe toţi ăia de-acolo, ar fi ascuns nişte bani din fondurile de premii sau ceva de genu’ ăsta. Bine măcar că am apucat să-mi încasez eu câştigul …

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

771. 1 Aprilie 1912

Aviatorii

Prima școală de pilotaj a Armatei Române

La 1 aprilie 1912, prin Înaltul Decret Regal numărul 1953 din 27 martie 1912, semnat de regele Carol I și contrasemnat de ministrul de război Nicolae Filipescu, a fost înființată Școala Militară de Pilotaj, sub conducerea maiorului Ion Macri, secondat de locotenentul Stelian Boiangiu. Noua instituție de învățământ își avea sediul pe aerodromul de la Cotroceni. În ceea ce privește dotarea cu aparate de zbor, aceasta deținea avioane Farman III care apaținuseră școlii de pilotaj de la Chitila și avioanele Blériot cumpărate de la școala lui George Valentin Bibescu.
Antrenamentul de zbor cu prima serie de ofițeri-elevi ai Școlii militare de pilotaj de la Cotroceni se făcea inițial pe avioane biplane Farman cu motoare Gnome de 50 CP, sub conducerea instructorilor de zbor Ștefan Protopopescu și Gheorghe Negrescu, după care antrenamentul era continuat pe avioanele monoplane Blériot, sub conducerea instructorilor de zbor Mircea…

Vezi articolul original 265 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

769. MAI SUNT SPERANTE!… PARERI DESPRE… Mihai Athanasie Petrescu: „ZBURATORI ROMANI” de Cornel Marandiuc

MAI SUNT SPERANTE!…
– PARERI DESPRE… –
Mihai Athanasie Petrescu: „ZBURATORI ROMANI”
(Ed. Euro Vida, Rosiorii de Vede, 2002)
Autorul, profesorul MIHAI ATHANASIE PETRESCU, neaviator dar simpatizant si membru al As.A.B. (Asociatia Aviatorilor Brasoveni), cum si membru al (cum defineste) un „Grup de oameni de profesii diferite, majoritatea profesori, care incercam sa ne luptam cu tendinta generala de a elimina lectura dintre preocupari” (este vorba de „Asociatia Culturala Mileniul 3”, din Rosiorii de Vede), spune la inceputul cartii sale: „trebuie sa va spun ca am evitat, cu buna stiinta, sa ma refer la piloti de razboi inca in viata, nu am vrut sa zgandar nici un orologiu.” Nu discut daca acesta este sau nu „calea de urmat” (eu, precum multi, scriu si despre cei vii si despre cei morti; am vazut, in lungul anilor, cum cei vii au murit asteptand ca cineva sa le recunoasca faptele, credinta, indeplinirile, cinstea, http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/noiembrie_2003/articol6/poza3_small.jpgautenticul patriotism, ranile grele, persecutiile crunte „post war – after the battle” la care au fost supusi si prin care NOUA TARA le-a multumit”! I-am vazut, spun, stingandu-se in amaraciune, anonimat, restriste si aflati sub observarea permanenta a Securitatii! Din aceste motive eu si altii ne-am incumetat a scrie SI despre CEI VII, fapt ce il fac si acum, adesea, in carti sau publicatii… desi „riscul” asupra caruia dl. Petrescu atentioneaza, este absolut real si neplacut (am experiente…) Deci necondamnand autorul (fiecare si le stie „pe ale sale”), am privit lista celor pe care i-a ales ca subiecti: o lista „grea”, adevarate nume de rezonanta si referinta din (in) Aeronautica Romana, adevarati infaptuitori, reale valori. Atentia inca mi-a crescut stiind ca despre majoritatea celor numiti exista biografii, monografii, scrieri romantate, articole, prezentari, studii chiar… Astfel am subinteles dificultatile si obligatiile pe care autorul, astfel hotarand, si-a asumat. Am citit cu atentie si placere si, la sfarsit, pot spune: O reluare, o reatentionare cu, evident, accentele proprii ale autorului. Dar si grija de a ramane in limita adevarului uman si istoric, fara a escalada riscant (cum unii, dintre cei ce au scris „asupra”, au facut-o) – un merit! O reluare, spun, dar, inca spun, situata la gingasa limita (insuficient stabilita?) aflata intre „suficient de-acum, mereu stiut”, si, dimpotriva, necesitatea reamintirii, mereu trebuinta reatentionarii spre generatiile trecatoare… asupra „celor ce nu trec, ci prin infaptuirile lor raman!” (… ori ar trebui sa ramana!). Apoi, mai exista, in special astazi, aspectul „tiraj/arie de raspandire”… ori, aceasta, chiar ca ar reclama vorbire ori scriere editata si tiparita, asupra acelorasi subiecte, in fiecare colt de tara. Oricum, este, pentru tanarul si „inimosul” autor, un bun si salutar inceput iar pentru cititor un real castig informativ si moral. Si iar stim ca inceputurile (majoritar se adevereste!) presupun si anunta continuitati bune, superioare, ascendente, consacratoare chiar… sa fie asa! Indrazneala, continuitate si succes, profesore! http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/noiembrie_2003/articol6/poza2.jpg Placuta adaugire:
„Cum nu, cum da”, profesorul, autorul si aviaticul MIHAI ATHANASIU PETRESCU este prezent, consecvent semnatar in saptamanalul „DRUM” („publicatie saptamanala editata de Primaria municipiului Rosiorii de Vede”) prin „materiale” (scrieri) tematic aviatice in care prezinta si infatiseaza evenimente aviatice, reportaje, prezentari de personalitati ale aeronauticii, prezentari de reprezentative constructii aeronautice (aparate de zbor) etc. – categoric o supriza (placuta noua, speram si altora) si categoric o stare intelectuala de diversificata intelegere a celor aflati, intru infaptuiri, la primaria municipiului Rosiorii de Vede, loc de autentic merit aviatic romanesc: felicitari tuturor celor implicati si salutarile ORIZONTULUI AVIATIC! Cornel Marandiuc

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

767. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XI

CAPITOLUL XI

“CHERCHEZ LA FEMME”

Inspectorul Dobson se trezi a doua zi ca un uriaş  plin  de  energie. Urmase  sfatul  superintendentului,

seara fumase mai multe pipe gândindu-se la caz din toate unghiurile posibile. Ca rezultat, el reuşi să alcătuiască un plan de acţiune pentru a doua zi. Apoi şi-a scos din minte crima, şi timp de o oră, înainte de a se duce la culcare, a cântat la flaut, în timp ce doamna Dobson a ascultat răbdătoare, doar din cănd în când murmurând câteva dintre ultimele bârfe din Tooting. Astfel, creierul lui Dobson a putut să se relaxeze înainte de somn, care nu a întârziat să vină, ajutat şi de o sticlă de apă caldă.

Aşadar, inspectorul se trezi proaspăt şi cu poftă de muncă. Devoră micul dejun, compus din ouă cu

şuncă, şi stropit cu o jumătate de halbă de bere slabă, mai fumă o pipă, aruncă o privire rapidă prin “Mail” şi fu gata de a porni ancheta. Prima mişcare fu un drum cu metroul până în St.John’s Wood. Aici Jackson îi ură un respectuos “bun venit”, apoi îl informă că Miss Smethurst tocmai plecase însoţită de Madame Barretta, care venise în vizită imediat după micul dejun, dar că doamna Spurling, sora domnului Smethurst, era acasă şi îşi exprimase dorinţa de a-l vedea pe domnul inspector, în caz că acesta ar veni.

 Dobson hotărî să vorbească cu bătrâna doamnă imediat, deşi nu se aştepta să afle nimic interesant.

       Doamna Spurling era văduva unui preot de ţară, şi trăia de câţiva ani în casa parohială a defunctului ei soţ dintr-o rentă generoasă pusă la dispoziţie de fratele ei. Probabil că viaţa la Dumbleton-cum-Bumble nu era destul de agitată, pentru că doamna, deşi purta o rochie decentă de doliu, părea deosebit de entuziasmată de faptul că era atât de apropiată de o “cause celebre”. Dorinţa ei de a-l vedea pe inspector se născuse din dorinţa de a culege informaţii, cu toate că şi ea era gata să vorbească despre fratele ei şi să răspundă la orice întrebare. Povestea ei nu păru să arunce nici o rază de lumină asupra problemei până în momentul în care, ca o reacţie la o idee, ea spuse că există un lucru pe care îl ştie, deşi nu era cunoscut de altă lume, cu toate că ea nu ştia ce legătură ar fi putut să aibă cu această tristă împrejurare şi nu ştia dacă are dreptul să vorbească despre aceasta. Detectivul rosti cele câteva cuvinte de încurajare care erau, în mod evident aşteptate, iar doamna Spurling spuse:

       – Cred că există o femeie în viaţa fratelui meu. Sigur că a fost căsătorit, dar nu la asta m-am referit, şi nici la draga de Emily. M-am referit la o Femeie. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre vreuna, şi binenţeles că nici n-ar fi făcut-o, şi sunt sigură că Emily nu ştia nimic. Dar într-o zi, când stătea cu mine la Dumbleton – obişnuia să vină în vizită în fiecare an, ştiţi, la Whitsun, la fel de fix ca un ceas – într-o  zi am găsit o tabacheră într-un fotoliu în care stătuse el, şi când am luat-o, s-a deschis în mâna mea – absolut din întâmplare, vă asigur – şi înăuntru, pe capac, ce să vezi? Era fotografia unei Femei. Aş zice că era frumoasă, dar nu era o figură care să-mi placă mie – prea  îndrăzneaţă, cu nişte ochi mari, negri, care nu arătau chiar atât de bine. A, desigur, am închis tabachera şi am pus-o la loc exact unde am găsit-o, dar nu mi-a părut prea bine, şi cred că m-am şi îmbujorat când m-am întâlnit cu fratele meu după aceea. Vă asigur că a fost un mare şoc pentru mine.

       Inspectorul Dobson îşi dădu toată silinţa să pară şi el şocat.

       – E o chestie interesantă, doamnă, spuse el. Dar nu aţi văzut nici un nume pe poză, sau poate pe spatele ei?

       – O, dar nu m-am uitat pe spatele pozei. Buna doamnă era, în continuare, şocată. Nu, nu era nici un nume şi nu-mi închipui cine putea fi.

      – Şi, binenţeles, n-aţi întâlnit-o niciodată în carne şi oase?

      – O, nu. La menţionarea cuvântului “carne” se simţi din nou o stânjenire. Nu. Sunt sigură că n-am întâlnit-o niciodată. Ştiţi, nici nu prea vin pe la Londra, aşa că nu aveam unde să mă întâlnesc cu ea, chiar dacă ar fi venit pe-aici, lucru de care mă îndoiesc. La încheierea ultimei propoziţii se bănui mai mult decât se auzi un suspin.

       – Ei, bine, doamnă, spuse inspectorul ridicându-se în picioare, dacă cumva o vedeţi pe femeia aceea, acum că vă aflaţi în Londra, vă rog să mă anunţaţi. Vă sunt foarte recunoscător pentru preţioasele dumneavoastră informaţii. Bună dimineaţa, doamnă.

       În timp ce închidea în urma sa uşa, inspectorul îşi spuse.

       – Deci există şi o femeie, domn’le Dobson, cherchez la femme.

       Inspectorul descuie uşa şi intră în birou. Primul lucru pe care-l făcu fu să se asigure că totul fusese lăsat exact aşa cum era în timpul tragediei – şi aşa era, în afară de uşa-fereastră, care între timp fusese închisă şi zăvorâtă pentru a împiedica accesul vreunui intrus.

       Sunându-l pe majordom, detectivul se interesă în legătură cu posibila folosire a cerii de sigilat, căutând o posibilă explicaţie a prezenţei cerii de lumânare pe masă. Jackson  nu putu să-l ajute; nu îl observase niciodată pe Sir John folosind ceară de sigilat şi nu văzuse niciodată vreo lumânare în birou. Alice, camerista-şefă, confirmă acest lucru. Niciodată nu mai văzuse ceară de lumânări prin camera aceea. Astfel, inspectorul ajunse la concluzia că intrusul trebuie să fi stins lumina electrică şi că ar fi lucrat la lumina unei lumânări, pe care că probabil că o adusese cu el, drept urmare, la plecare, a aprins din nou lustra.

       Apoi detectivul trimise după P.C. Raffles, care era din nou de serviciu şi, încuind uşa, îi explică ce rol avea să joace în presupusa reconstituire a crimei. Agentul de poliţie, având în mână un ziar făcut sul, se ascunse după perdeaua ferestrei-uşă din dreapta, în timp ce detectivul, deschizând-o pe cea din stânga, ieşi pe verandă. Apoi reveni în cameră şi trecu pe lângă colţul mesei de scris pe care se afla telefonul. În acest timp, P.C. Raffles ieşi încet din spatele perdelei şi îl lovi puternic în cap cu ziarul rulat. Dobson se prăbuşi pe podea, corpul său acoperind, cu mici diferenţe, conturul de cretă care descria poziţia lui Smethurst.

       – E cam greu, Raffles, spuse detectivul ridicându-se în picioare şi frecându-şi capul. Ar trebui să citeşti ceva mai uşor, întotdeauna am fost de părere că “Financial News” e ceva destul de greu. Dar, ia fii atent, ai apărut puţin cam devreme, te-am văzut clar înainte de a trece de colţul mesei.

       Experienţa fu repetată, de data acesta agentul aşteptând până când inspectorul îi întoarse complet spatele înainte de a-l lovi. Acesta din urmă se prăbuşi ca şi mai înainte, de această dată însă doar picioarele atingându-i linia de cretă, restul corpului rămânând dincolo de ea.

       – Tot n-a fost bine, spuse el. Încearcă cu o secundă mai devreme, dar te rog eu, dă mai încet.

       Din nou şi din nou, experienţa fu repetată, dar de fiecare dată fie că victima îşi vedea atacatorul apărând de după perdea, fie că ea cădea în afara conturului trasat cu creta. Detectivul nu mai înţelegea nimic.

       – Raffles, spuse el, ceva nu-i în regulă. Ce-ar fi să încerci o sclipire de geniu, aşa cum ai tu uneori? Agentul ridică din umeri. Ce să-i facem, o să-l lăsăm pe Superabundent să se gândească. Vorba aia, munca lui e să gândească.

       Abandonând pentru moment acest aspect, Dobson trimise după James şi îl chestionă mai amănunţit decât în ziua precedentă în legătură cu trecutul său. Valetul nu a fost prea încântat să vorbească despre amănuntele carierei sale, dar, încet-încet, detectivul reuşi să reconstituie o autobiografie care atrăgea atenţia mai ales prin varietatea intereselor momentane şi lipsa de legătură dintre ele. Era evident faptul că omul era un rătăcitor, încercase tot felul de meserii de care se săturase repede sau se săturaseră ele de el. Înainte de război se pare că încercase să se stabilească, dar după încheierea războiului această ambiţie devenise mult mai greu de realizat, şi din nou trecuse din slujbă în slujbă, până cu câteva luni înainte, când intrase în serviciul lui Sir John.

       – Dar cum ai obţinut slujba asta? întrebă detectivul. Domnul Jackson mi-a spus că n-ai venit de la o agenţie de plasare, ci Sir John te-a găsit şi angajat singur. Unde te-a găsit şi de ce ţi-a oferit serviciul ăsta?

       Valetul răspunse că lucra ca ospătar într-un restaurant pe G.W.R., şi că Sir John a venit într-o zi să ia masa în acel local. El, James, l-a recunoscut imediat. Fusese în acelaşi batalion de puşcaşi regali cu tânărul domn John Smethurst, unicul fiu al lui Sir John, care murise la Paschendaele în ’17. Odată a fost şi ordonanţă pentru tânărul domn Smethurst, atunci când adevărata ordonanţă era bolnavă, şi când văzuse o fotografie a lui Sir John printre lucrurile lui. S-a dus singur să se prezinte lui Sir John după ce acesta terminase de mâncat, şi ca rezultat al acestei discuţii, Sir John îi oferise prezenta slujbă.

       Inspectorul Dobson nu a fost chiar mulţumit de această explicaţie, care nu justifica încrederea bătrânului de a-l angaja într-o slujbă pentru care era nevoie de încredere desăvârşită în persoana respectivă. Îl forţă şi mai mult pe Riley, iar ca rezultat al insistenţei sale află un lucru care ar fi putut să arunce o rază de lumină asupra problemei. Anume că James Riley lucrase ca băiat de alergătură în firma în care John Smethurst dăduse faliment în Oldham în 1900. Riley îl asigură pe detectiv că aceasta nu avea nici o legătură cu primirea postului, şi de aceea nici nu-i pomenise inspectorului nimic, dar inspectorul avea părerea lui în această privinţă şi şi-a propus să nu uite să treacă prin Lancashire pentru a face investigaţii.   

       După ce trecu şi de aceasta, detectivul se apucă să caute arma crimei şi memoratorul. Îşi pierdu mai mult de o oră căutând prin grădina de la St.Margaret’s Lodge şi apoi prin grădinile caselor vecine – adică a celor în care obiectele lipsă ar fi putut fi aruncate din stradă. Nu prea avea speranţe să găsească ceva şi, în privinţa aceasta avu dreptate. După o oră, hotărând că-şi irosea timpul preţios, el se întoarse în casă şi, chemându-l pe P.C. Raffles în birou, îl instrui cum să continue cercetările şi cum să interogheze orice persoană suspectă care ar fi putut fi văzută prin zonă în noaptea crimei. Îşi dădea seama că îl punea să caute acul în carul cu fân, dar era o muncă de rutină care trebuia făcută, şi totuşi, uneori astfel de cercetări dădeau rezultate.

       Era pe punctul de a ieşi din birou când uşa de la camera de dimineaţă, care se afla exact în faţa biroului, se deschise şi în prag apăru doamna Spurling. Văzându-l pe detectiv, se apropie grăbită de el şi îl atrase la fereastra camerei de dimineaţă, de unde se vedea peronul. În faţa casei se vedeau două femei care stăteau de vorbă.

       – Uită-te, şopti bătrâna doamnă, acolo, aceea care stă de vorbă cu nepoata mea, o vezi? E femeia din poză!

       – Pe Dumnezeul meu! strigă detectivul. Contesa spaniolă!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

766. REUNIUNE CREATOARE DE FILOLOGI de Mihai-Athanasie Petrescu

Ştefan Vida-Marinescu descrie în felul următor volumul său, apărut la Editura SemnE:

Aşadar: la intersecţia unor spirite singulare, accesul cititorilor, absolut liber, va fi condiţionat doar de buna credinţă.

Grila interpretării critice se doreşte fecundă, în (şi de) actualitate, ecoul … controlat al textelor generând o sinteză subiectivă, dar argumentată, excluzând orice ingerinţe critice “perturbatoare”.

 

Corolar şi reverenţă, într-un cvintet exegetic, ca reuniune creatoare de filologi, acest volum se vrea o “empatie creatoare” faţă de certe valori româneşti şi universale. Caragiale este şi al istoricului literar Nicolae Dina, iar proza scurtă optzecistă şi Mircea Nedelciu, dar şi Bacovia, sunt teme ale regretatului critic şi publicist Al. Th. Ionescu. Conclavul literar şi interpretativ le cuprinde şi pe distinsele literate Aurelia Petrescu, autoare a unui studiu despre proliferarea din (în) teatrul ionescian, şi Emilia Stroe – cu o lectură “plurivalentă” la Mallarmé, Valéry şi alţi corifei moderni. Volumul se încheie cu un alt studiu, aplicat, la descrierea romanescă balzaciană (la “Eugénie Grandet”), al filologului-prozator, eseist şi publicist Mihai-Athanasie Petrescu. Nume consacrate, deja, în aria exegezei moderne. Sau, cel puţin, a Sudului cultural.

Grila interpretării critice se doreşte fecundă, în (şi de) actualitate, ecoul … controlat al textelor generând o sinteză subiectivă, dar argumentată, excluzând orice ingerinţe critice “perturbatoare”.

Aşadar: la intersecţia unor spirite singulare, accesul cititorilor, absolut liber, va fi condiţionat doar de buna credinţă.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

765. DESCRIEREA BALZACIANĂ ÎN EUGÉNIE GRANDET de Ştefan Vida-Marinescu

DESCRIEREA BALZACIANĂ ÎN EUGÉNIE GRANDET

Statutul de (pe) text asupra descrierii în proza balzaciană este o carte a unui cunoscător şi admirator al operei lui Balzac. Acum în calitate de analist, de eseist, căci Mihai-Athanasie Petrescu insistă, în cartea sa, asupra statutului descriptiv balzacian, în mod gradual, pornind de la generalităţi (balzaciene) privind descrierea narativă. Deoarece scriitorul clasic şi realist francez îşi pregăteşte scenele, minuţios, descriind o regiune, un oraş, un cartier, un sat, architectonic, cu exterioare de clădiri, cu interioare (mobilier, detalii din case). Realizând un model şi, à propos, o fundaţie romanescă.

Documentarea lui Balzac este extinsă şi asupra figurilor ce devin personaje, construind, astfel, tipologii. Autorul nostru, profesorul-eseist, menţionează spiritual de fin observatory întru veridicitate, pentru că astfel, Balzac ajunge la caractere, după ce creează “miezul emoţiilor unei intrigi” (pag. 16”)

Textul balzacian (oricare ar fi) e ofertant în privinţa descrierii, tabloul acţiunii şi atmosfera, cadrul derulării narrative, fiind fundamental unor romane notorii ale “Comediei umane”, M.Ath. Petrescu oprindu-se (era firească, într-un fel, opţiunea) la romanul “Eugénie Grandet. Pe care îl va … studia şi elucida en détail.

Studiul menţionat, în spirit didactic (dar nu didacticist) se fixează, aşadar, pe cadrul (compus din: oraş, habitat) în “Eugénie Grandet”, romanul familiarizându-ne cu provincialul Saumur, cu străzi, hoteluri, prăvălii, un castel, cu Strada Mare (în pantă), pentru a ne apropia de casele divers decorate, totul conferind imaginea aproape fotografică a orăşelului francez şi balzacian.

Autorul despică firul în tot ce înseamnă décor, peisaj architectonic, stil, date despre Saumur, à la Balzac, sugestiv şi cu o anume pedanterie descriptivă, relevând – monografic – imaginea, starea locului, atestând în romancier un cronicar omniscient, un narator fidel podgorenilor saumurezi.

E urmărită, apoi, biografia lui Grandet, în decor detaliat, cu epitete bogate, enumerându-se, în inventar, termeni tehnici de construcţie, ai obiectelor de lemn, piatră, fier, ai ornamentelor clădirilor.

Casa lui Grandet e şi ea descrisă, începând de la Strada Mare, poartă, ziduri, sală, alte elemente constitutive, până la mobilier, perdele, alte detalii, prilej pentru autor de a înşira datele “textului descriptiv (după Ph. Hamon).

Ni se oferă detalii privind casa domnului Grandet, ce domină, într-un fel, oraşul, precum acel castel din partea de sus a urbei.

M. Ath. Petrescu, atent cu scrupulozitate la detalii, ne face un bilanţ al arhitectonicii casei, cu liste întregi de figuri de stil, îmbinând toate elementele de interior cu epitete ce conferă autenticitate, realizate de Balzac în cercuri concentrice, dinspre exterior spre interior.

Ambianţa căminului, stilul gotic, elementele de culoare, nuanţele, decoraţiunile – ca material şi înfăţişare – totul e relevat de eseist, în evocarea şi descrierea romanescă atât de aplicată realului.

În decor sunt reunite, şi de cronicarul roşiorean, obiecte, material, în epitete care vor ilustra felul de a fi şi de a focaliza figura lui Grandet, multe elemente fiind “văzute” de Charles, acesta ca nou-venit în casă, în dialog cu servitoarea Nanon. De la starea ornamentelor, la uşi, ferestre, perdele, romancierul lăsând şi personajele să observe. Să descrie.

Curtea e şi ea consemnată, cu plante, cu amenajări şi cu atâtea verbe ce atestă în proprietar un avar, un burghez, verbele a fi şi a se afla (a se găsi) fiind de ajutor în introducerea ambientală. Subliniind caracterul realist al textului.

Toate reperele ce caracterizează casa bătrânului Grandet alcătuiesc un document veritabil şi revelator pentru Franţa de secol XIX.

După tabloul casei (de exterior şi de interior), ne vom opri la personajele romanului, unde este realizat portretul fizic şi profilul moral al eroilor, de la Félix Grandet, Eugénie, Doamna Grandet, Charles Grandet, Charles Grandet, la Nanon, la două familii implicate în acţiune: Cruchot şi Des Grassins.

O mai cunoaştem şi pe Mathilde D’Aubrion (cu amănunte privind-o).

Un capitol aparte se ocupă de haine, de obiecte, reliefând proverbul “Spune-mi cu ce te îmbraci ca să-ţi spun cine eşti”.

Félix Grandet, pe larg portretizat: cu trăsături fizice, cu biografie, fixate odată cu apariţia personajului. Portretele sunt realizate fizic şi graţie biografiei, în cazul lui Grandet autorul enumerând cam toate elementele fizionomice, într-o listă “oferită” de Balzac. Model a fost, se pare, un anume De Savary, personaj real, cunoscut de scriitorul francez. Cele zece pagini afectate de Balzac portretului acestui Grandet sunt concentrate de M. Ath. Petrescu în vreo cinci, împreună cu impresii legate de caracterul personajului. Apar citate lămuritoare. Trăsătura dominantă, pe lângă inspiraţia în afaceri, este economi(seal)a, chivernisirea.

E descrisă, consistent, averea fostului dogar, într-o inventariere auctorială, pe urme balzaciene. Efort şi acesta merituos, salutar.

Trecem, împreună cu M. Ath. Petrescu, la Eugénie Grandet, la portretul ei realizat dintr-o bucată şi nu în etape (biografie, comportament, trăsături fizice) ca în cazul tatălui. Imaginea ei e autoreflexie (oglindire), eroina văzându-se cu propirii ochi. E citat, în continuare, un exeget (cu o lucrare analitică, descriptivă, similară) – acelaşi Philippe Hamon. Model ar fi, pentru Eugénie, Marie de Fresnay.

Când e îndrăgostită şi se simte femeie, Eugénie are, deja, un profil.

Eroina e dăruită cu diverse calităţi, trimite – un exces balzacian – la Venus din Milo. Iar autorul roşiorean înşiră, cu precizie, trăsăturile fizice, cu epitetele de rigoare, pe principiul iubit (şi adoptat) de Balzac, al mimesis-ului. Se simte simpatia scriitorului faţă de personaj, romancierul trădându-şi ideea asupra frumuseţii feminine, în general.

Modelul real este, de fapt, argumentul (n.n.) balzacian. Dimpreună cu sobrietatea şi austeritatea casei lui Grandet. Odată cu frumuseţea morală a fetei.

Un subcapitol este ocupat de caracterizarea Doamnei Grandet, soţia lui Félix şi mama Eugéniei. Consacrată ca stare de “ilotisme” (robie), supusă soţului. Femeia e introdusă, pretextual, în roman, părând făcută pentru a fi tiranizată (Balzac).

Urmează un tabel comparative al trăsăturilor celor trei personaje, explicitând diferenţele elementelor de fizionomie. Cu anumite concluzii balzaciene (citate).

Un alt portret, analizat şi el de eseist, e cel al lui Charles Grandet, nepotul bătrânului, personaj ce apare în două momente epice, având “dublă” (n.n.) personalitate. Sau două imagini diferite. O dată: parizian, dandy, aventurier. Descris prin îmbrăcăminte, bijuterii, conţinutul bagajelor.

Cealaltă latură (imagistică); un caracter tare, afacerist, departe de dandism. Dar seducător.

Urmează, în rândul personajelor, al portretizării, Nanon, lungana, mereu pe lângă stăpâni.

Fizicul lui Nanon, herculean, masculinizat, este completat de sarcinile cotidiene, îndeplinite cu devoţiune. Eseistul face trimitere la Passepartout şi la Ph. Fogg, eroi vernieni celebri. Servitoarea e perfectă, cum Aglae Tulea, călinesciana, era “baba absolută”.

În aria profilurilor şi portretisticii se înscriu prin analiză şi descriere detaliată, şi familiile Cruchot şi Des Grassins, desi sunt figuri de plan secund. Primii, notari, clanul celălalt bancheri. Admişi, exclusivist, în casa lui Grandet. Şi care speră, ambii, la mâna Eugéniei. Cruchot, desi se va însura cu fata, va muri după opt zile, mai ales că îi era cam antipatic lui Balzac. O ţintă: averea fetei.

Clanul Cruchot e alcătuit din trei bărbaţi. Celălalt îl are ca “vârf de lance” (n.n.) pe Adolphe, iar Balzac le verifică averile, ca şi opinia locuitorilor faţă de familii. Balzac e ironic, dar nu se abate de la obicei; prezintă, obiectiv, date personale, stare socială, gest, atitudine, uneori caricatural , ca portret. A doua familie e mai mult descrisă. Curg epitetele şi gesticulaţia, elementele adjectivale, ca în toate portretele.

La rând: Mathilde d’Aubrion, viitoarea soţie a lui Charles, cel care a respins-o pe Eugénie pentru zestrea Mathildei. Desi aristocrata e la antipod (ca farmec) Eugéniei.

Ca să ne convingă de deosebirile Mathilde – Eugénie, analistul produce un tabel, ca o paralelă a personajelor antitetice. Limpezind diferenţierile. Ca şi în alte cazuri. Arătându-ne calităţi de caracterolog. Menţionând tehnica tehnica portretistică balzaciană, în funcţie de “modele vii”, de scopul narativ.

Direct, ori prin intermediul altor personaje, face descriptivism, între obiectivitate (aşa) şi cum le văd “saumurezii” (deci: cu subiectivism). La 1833. Cu eroi unicat, de negăsit, adică, în alte creaţii balzaciene.

Un ultim capitol al studiului se referă, în acelaşi context al descriptivului, la îmbrăcăminte (“haine”) şi la obiecte, autorul completând felul veşmintelor purtate de personajele din “Eugénie Grandet”, de la durabil la ieftin, cu accent pe material, culoare, lipsă de podoabe, ţinuta eroilor atestând şi caracterul acestora. După grila amintită.

Se vede, la primii trei, lipsa de cochetărie, de interes, dar şi economia în a se îmbrăca. Dar Des Grassins, domnişoara d’Aubrion şi Charles acordă, în mod exagerat, importanţă hainelor. Prin urmare M. Ath. Petrescu ne oferă, aplicat, motive ale ţinutelor în chestiune. Cu mize, noţiuni, interese diferite. Chiar subliniind contrastele.

Ni se face inventarul garderobelor şi, după tipic, apare un alt tabel cu elementul vestimentar, material, culoare, formă, podoabe, spre diferenţiere şi contrast.

Iar obiectele care apar în roman, cu valoare – ni se afirmă – “simbolică”, dar şi cu rol documentar, sunt variate, de la piesele de mobilier, unele fiind examinate minuţios de către Balzac, percepute, ca atare, de eseist, care le descrie într-o sumă de “truse” statistic – material, în inventarul riguros alcătuit. Balzacian.

Efectul e un adaos la mentalitatea personajului, o mostră a stilului de viaţă al eroilor. Aurul e un element cu (de) importanţă la Balzac. Iar M. Ath. Petrescu nu e mai prejos, descriind monede, valori etc. Şi aici ne întâmpină un tabel (numismatic, de preţ). Nici Eugénie nu e lipsită de interes la acest capitol.

În final, eseistul (mai curând antologatorul de fizionomii, de decoruri şi costume, de piese scenografic-descriptive, descrie mobilierul şi alte piese. Nici acestea introduse, de Balzac, gratuit. Ele au o miză, sugerând cadrul exact, ferm, al realităţii epice.

Un studiu merituos, o sinteză a unui roman balzacian excelând în detalii şi în portrete. Bine revăzute şi extrase de Mihai-Athanasie Petrescu, înzestrat în materie (de literatură franceză, de analiză pe text). Fără a-i eclipsa creaţia epică (umoristică-satirică) ori publicistică. De substanţă în orice ipostază şi nu ca “jonglerie” în ale scrisului. À propos de o modestă prezentare (n.n.)

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

764. TOT CE-ŢI DOREŞTI SĂ SE-MPLINEASCĂ! de Mihai-Athanasie Petrescu

TOT CE-ŢI DOREŞTI SĂ SE-MPLINEASCĂ!

 

-Ce se execută aici?!

Luaţi prin surprindere, tinerii ofiţeri din birou uitară să ascundă paharele de plastic.

-Să traiţi, dom’ colonel, ne-am gandit să îl sărbătorim pe Dorobanţu, ştiţi, e ziua lui de naştere, adică a născut nevasta-sa şi …

Surprins şi el, colonelul Dandu îşi uită elanul de furie care-l îndemnase să dea buzna peste subordonaţii săi. Acceptă un pahar şi, bucuros de vinul bun pe care-l primi, se aşeză lângă ei la masă. Până la urmă era în afara orelor de program, orice vizită de la unitate era aproape exclusă (şi, până la urmă, de ce există serviciu de zi la postul control? – ar fi prevenit la timp şi ar şterge urgent urmele încălcării regulamentului de ordine interioară). Venirea pe lume a unui copil merită să fie sărbătorită, tinerii ăştia au şi dreptul la viaţă, chiar dacă sunt militari.

Vinul, însoţit şi de o tavă de fripturi, apoi de o cutie mare cu prăjituri, lungi şedinţa câteva ore. Numai apariţia fundului damigenei din plastic îi obligă pe militari să îi pună capăt.

-Copii, vă mulţumesc pentru chef şi poate îl repetăm vreodată, dar în oraş, la vreun restaurant, e mai sigur, rosti colonelul. Iar pentru băieţelul tău, Dorobanţule, să fie sănătos şi să vă bucuraţi de el şi el de voi. Să-l educaţi cum se cuvine şi îi ordon să i se împlinească toate dorinţele!

Curajos dupӑ momentele plӑcute petrecute împreunӑ, fӑrӑ deosebire de grad, sӑrbӑtoritul rӑspunse:

– Sӑ trӑ … hiţi, dom’ colo … h … nel, îmi doresc sӑ scap de soa … hcrӑmea … Hâc!

– Ia stai mӑ, doar nu vrei s-o omori?

– Nu sӑ … htrӑiţi … sӑ … vreauhhh … sӑ … sӑ …

Prea obosit, locotenentul se lӑsӑ sӑ cadӑ pe un scaun şi nu mai putu sӑ-şi ocntinue ideea. Îi sӑri în ajutor colegul lui de la Compania a II-a, locotenentul Sima:

– Domnule colonel, raportez: vrea sӑ se muteee … cӑ stӑ cu socriiiiii

Prins în vârtejul discuţiei, colonelul o luӑ în glumӑ:

– Sӑ-l înfiez eu?

– Nuuu … bӑ … aoleo … mӑ scuzaţi … vrea sӑ … adicӑ sӑ … cum îi zice, sӑ  îşi cumpere o caaaa … o casӑӑӑ … adicӑ … raportez … o casӑ …

Aflat şi el la sfârşitul resursei, colonelul reuşi, cu-chiu-cu-vai, sӑ îi opreascӑ pe mai tinerii lui subordonaţi. Cu atât mai mult cu cât uitase sӑ îi telefoneze soţiei sale şi deja începea sӑ se gândeascӑ la consecinţe.

Dar ideea semӑnatӑ de Sima şi Dorobanţu încolţi în mintea colonelului Dandu. Deşi era obligat, prin natura gradului şi funcţiei, sӑ menţinӑ o disciplinӑ strictӑ în unitatea pe care o comanda, ofiţerul îşi dӑdea silinţa sӑ se apropie de oameni, sӑ le înţeleagӑ nevoile şi sӑ încerce sӑ-I ajute. Exemplele de intervenţii pe la autoritӑţi erau numeroase, iar subordonaţii le ştiau bine. De aceea, nimeni nu ar fi fost surprins sӑ audӑ a doua zi discuţiile telefonice purtate de colonel cu câteva agenţii imobiliare, dar şi cu un inspector de la banca (…), aflatӑ în vecinӑtate.

– Dorobanţu! la mine! Fuge!

Surprins, locotenentul uitӑ prevederile regulamentare şi apӑru în birou cu cascheta pe cap. Comandantul nu îi trecu cu vederea abatarea.

– Mӑ, ia vezi cum raportezi! Ӑӑӑ … ia stai tu jos colea, cӑ ţi-am gӑsit ceva ca lumea. Şi colonelul întinse pe birou câteva foi imprimate. Ia uite, am vorbit cu ӑştia de la imobiliare, am câteva propuneri, hai sӑ discutӑm o ţârӑ …

– Zici ca vrei un apartament bun, în oraş, sӑ fie aproape de centru? Cam ce bani ai?

– Vӑ rog sӑ-mi permiteţi sӑ raportez! Nu aş vrea la bloc, ştiţi, eu am crescut la ţarӑ, curte, grӑdinӑ, niţicӑ vie, acolo, aţi vӑzut ce bine e sӑ ai vinul tӑu, curat, ştiţi dumneavoastrӑ …

– Ce sӑ ştiu, mӑ? Nu ştiu, nu am vӑzut, nu am auzit! Bine, bine, deci casӑ … uite aici nişte oferte, dar sunt în oraş …

Ofiţerii desfӑşurarӑ ofertele pe birou, începând sӑ le discute cu atenţie. Binenţeles cӑ nici una nu era perfectӑ, dar mӑcar erau un punct de plecare. La un moment dat, pe birou apӑru şi termosul cu cafea al comandantului, care îşi transferӑ conţinutul în douӑ pahare de plastic, iar conversaţia prinse şi mai mult aplomb. Dupӑ ce colonelul puse mâna pe telefon şi sunӑ din nou agentul imobiliar, imprimanta începu din nou sӑ cârâie, producând o nouӑ serie de oferte şi, implicit, o continuare a discuţiei.

– Mӑ Dorobanţule, unu şi cu unu ştim toţi cât dracu fac, noi o sӑ vorbim aici o mie de ani, nu vrei mai bine sӑ mergem sӑ vedem casele astea? Mӑcar sӑ îţi dai seama la faţa locului, aşa, din poze, doar faci presupuneri. Şi uite, prin satele astea, casele se dau destul de ieftin. Ce zici, mergem?

– Merg cu plӑcere, domnule colonel, sӑ vedem cine e cu maşina şi vrea sӑ ne ducӑ. Ştiţi, eu încӑ n-am maşinӑ …

Nu a fost nevoie sӑ caute prea departe o maşinӑ; Loganul comandantului era chiar în faţa pavilionului, iar protestele tânӑrului ofiţer au fost respinse pe loc de colonel.

– Ce, vrei limuzinӑ, ţi-e ruşine sӑ mergi cu Loganul? Hai mai repede, sӑ nu vândӑ ӑia casele pânӑ ajungem noi la ele!

– Tu, nevastӑ, dacӑ îţi spun ce am fӑcut azi, nu mӑ crezi: am fost cu camandantul sӑ caut casӑ!

– Ai sunat la publi25, sau cum?

– Nu eu, a sunat el la nu-ştiu-ce imobiliar d-ӑştia, i-a pus la treabӑ şi ne-a trimis nişte variante. Şi asta zic, cӑ am mers sӑ şi vedem câteva case pe lângӑ oraş.

– Aşa, şi nu puteai sӑ mӑ suni şi sӑ mӑ iei şi pe mine?

– Ce sӑ te mai sun, cӑ m-a luat şefu pe sus cu maşina lui, nici la weceu nu m-a lӑsat sӑ merg. Da’ în tot cazu’, am gӑsit vreo douӑ, dacӑ poţi lua maşina lui tataie, mergem sӑ vezi şi tu. Nu mai e bere? Şi mi-era o sete …

– Pӑi ai luat tu şi am bӑut-o eu? Când zici cӑ mergem sӑ …?

– Vrei acuma? E târziu, dar dacӑ vrei, mâine, când venim de la lucru ne ducem.

Locotenentul Sima era pus pe glume. De când se rӑspândise vestea cӑ Dorobanţu avea sprijinul colonelului în tentativa lui de a se muta în propria-i casӑ, Sima devenise responsabil cu purtarea de cuvinte şi, binenţeles, încurajarea împricinatului. Iar acum, tinerii ofiţeri, trӑgând, tacticos, din ţigӑri, în spatele comandamentului, admirau poza casei aleasӑ de doamna Dorobanţu.

– Bӑi, dar chiar e mişto, bӑ, casa asta,spuse Sima. Are şi verandӑ închisӑ, are şi boltӑ, în curte, vӑd pe gard contorul de gaz …

– Pӑi da, a instalat şi centralӑ … interveni Dorobanţu.

– Adicӑ ai şi apӑ, canal? La ţarӑ?

– Da’ tu ce crezi, cӑ mai suntem în secolul 20? Am de toate, casa e super, dacӑ aş putea chiar acum m-aş muta. Uite, am şi leagӑn pentru bӑiat, când o putea el sӑ se dea …

– Tare, asta! Garaj ai?

– E un fost grajd, doar trebuie sӑ schimb uşile.

Cӑpitanul Lazӑr, singurul burlac din grup, studia cu atenţie poza; nu se pricepea la case, el locuia dintotdeauna la bloc şi îi plӑcea. Dar îi mai plӑceau şi femeile, atât de mult, încât nu se putea decide pe care din ele sӑ şi-o facӑ nevastӑ.

– Mӑ, Doro, dar tipa asta din pozӑ cine e? N-aratӑ rӑu!

– Care tipӑ? se mirӑ locotenentul. Ia uite, nici n-am vӑzut cӑ în pozӑ e şi o fatӑ, explicӑ el. Pe mine m-a interesat doar casa, cu acareturile ei. Habar n-am cine e, ce mӑ doare pe mine …

Împinşi de curiozitate, ofiţerii îşi pasau fotografia de la unul la altul. Îl cunoşteau toţi pe Lazӑr, ştiau cӑ dacӑ îi picӑ vreuna cu tronc …

– Hai, mӑ, staţi la un loc. Nu m-am întâlnit cu femeia aia la casӑ, nu e vechea proprietӑreasӑ. Eu am vorbit numai cu agentul şi cu un domn mai în vârstӑ, unul, nea Vasile nu-ştiu-cum, scrie pe actele alea …

– Da, da, ţi-e fricӑ sӑ nu te spunem lu’ nevastӑ-ta … Hai, mӑ, cӑ nouӑ poţi sӑ ne spui. Cine zici cӑ e?

– Eşti prost, mӑ, taci dracu din gurӑ, nu sunt întotdeauna bune glumele tale.

Întӑrâtat, Sima nu se mai putea opri:

– Hopa! Bӑ, uitaţi-vӑ de ce nu vrea ӑsta sӑ zicӑ cine e gagica. Ha, ha, ha! E gravidӑ! Zi, bӑ, ai şi lӑsat-o borţoasӑ   ?

Fӑrӑ a mai ţine cont de protestele lui Dorobanţu, tinerii se bulucirӑ sӑ verifice adevӑrul spuselor lui Sima, apreciind umorul camaradului lor. Hohotul de râs îl atrase şi pe colonel.

– Domnule colonel, raportez: domnul locotenent Dorobanţu a lӑsat-o pe una gravidӑ! sӑri Sima.

– Glume proaste, dom’ colonel, se apӑrӑ Dorobanţu. E vorba de o pozӑ a casei pe care o cumpӑr şi …

– Mӑ, ia mai lӑsaţi bancurile şi treceţi la program, cӑ vine vara!

– Domnu colonel, sӑ trӑiţi, imi cer scuze cӑ vӑ deranjez, vreau sӑ vӑ rog sӑ mӑ ajutaţi într-o problemӑ …

Neobişnuit sӑ fie abordat pe stradӑ de oameni necunoscuţi, Dandu nu îşi ascunse iritarea.

– Dacӑ vreţi sӑ vӑ angajaţi în armatӑ, sunteţi cam bӑtrâior …

– Nu, domnu colonel. Eu sunt tata socru al lui Dorobanţu, domnu locotenent Dorobanţu de la unitatea dumneavoastrӑ, Paraschivescu …

– A, sӑ trӑiţi domnu Paraschivescu, mӑ iertaţi  …

– Domnu colonel, am auzit cӑ ginere-miu a fӑcut o boacӑnӑ mare, nu mӑ aşteptam la aşa ceva …cum s-o înşele el pe fie-mea cu nu ştiu ce ţӑrancӑ proastӑ … Ce, e aia mai frumoasӑ decât fie-mea?

– Staţi puţin, cӑ eu acum aud. Despre ce e vorba?

– Pӑi sӑ vedeţi, am aflat cӑ are pe una pe la ţarӑ, nu ştiu unde, i-a fӑcut şi copil. Iar asta micӑ a mea, sӑraca, stӑ acasӑ şi plânge, cӑ-l iubeste ca proasta.

– Domnu Paraschivescu, eu nu am auzit una ca asta … Da, lӑsaţi, cӑ-l iau la întrebӑri şi am eu grijӑ. Nu-mi vine sӑ cred, totuşi, sӑ facӑ el una ca asta, îl ştiu om de casӑ, mereu îmi raporteazӑ cât de mult tine la nevastӑ-sa şi la bebeluş … a fӑcut şi cinste, cu vin de la dumneavoastrӑ … Hm!

– Mӑ, ia închide uşa aia şi stai jos, ce dracu, mӑ, eu te credeam om serios şi tu îmi vii cu chestii d-astea? Cum sӑ fii, mӑ atât de prost, încât sӑ-ţi înşeli nevasta cu toate proastele şi sӑ le mai laşi şi cu burta la gurӑ?!

Dorobanţu rӑmase cu gura cӑscatӑ.

– Ce te uiţi, mӑ, la mine? Pune mâna şi raporteazӑ, ce dracu ai în capu’ ӑla de ţi-ai bӑtut joc de nevastӑ-ta în halul ӑsta? Iar eu, ca prostu, te ajut sӑ-ţi iei casӑ … Sӑ te ajute aia, mӑ, cӑ eu nu-ţi semnez nici o adeverinţӑ pentru bancӑ.

– Dom’ colonel, eu nu …

– Bӑ! izbucni comandantul, bӑ, tu cu mine sӑ nu încerci s-o dai de gard, cӑ nu ţine. Ai terminat-o cu mine! Drepţi! Raporteazӑ!

– Domnule colonel, raportez: eu nu am înşelat-o niciodatӑ pe nevastӑ-mea, eu …

– Taci, bӑ, dracu! Ai pe una pe la ţarӑ pe undeva şi ai lӑsat-o şi gravidӑ. Mi-a spus socru-tӑu ieri, pe stradӑ. Mӑ faci tu pe mine de râs, mӑ? Sӑ mӑ ia omu’ ӑla ’e parcӑ eram eu vinavat … şi pe pe stradӑ!

– Dar pe cuvântul meu, domnule colonel! Nu am fӑcut niciodatӑ …

– Şi atunci ӑla de unde ştie? Mӑӑӑӑ … eu umblu cu tine pe coclauri sӑ-ţi caut case, iar tu … tocmai acum, când ţi-am gӑsit casa aia mişto …

– Domnule colonel! Permiteţi sӑ raportez?

– Ce sӑ mai raportezi, mӑ? Mai bine vezi ce faci cu aia, cӑ acum ai doi copii …

– Ştiu de unde mi se trage, de la casӑ!

– Pӑi?

– Acum douӑ zile, deşteptul ӑla de Sima a fӑcut nişte glume aiurea pe seama pozelor cu casa. Ştiţi, cӑ aţi venit şi dumneavoastrӑ la un moment dat. O fi luat-o cineva de bunӑ şi i-a spus lu’ ӑla bӑtrânu’ … Eu nici mӑcar n-am vӑzut-o vreodatӑ pe tipa aia din pozӑ, nici nu ştiu cine e.

– Care, mӑ? Asta? se mirӑ colonelul, privind pozele din calculator. Pai asta e pozӑ veche de cine ştie când, fӑcutӑ de agent. Bӑ! eşti sigur de ce spui aicea?

– Da’ cum dom’ colonel, mӑ scuzaţi, raportez!

– Dӑ-l, bӑ, dracu de raport. Ia uite cum se inventeazӑ poveştile … Hai la tine acasӑ, sӑ rezolvӑm problema!

Autoritatea şi prestigiul colonelului Dandu, ca şi sentimentele sincere şi puternice dintre tinerii soţi Dorobanţu rezolvarӑ cu uşurinţӑ situaţia tensionatӑ. Iar cele câteva pahare de vin de buturugӑ, “d’ӑla bun, de care o sӑ bem şi la botez”, au fost exact cerneala necesarӑ pentru a semna tratatul de pace.

– Regiment! Drepţi! Pentru onor înainte, prezentaţi … arm’!

Generalul Stoian, dupӑ ce primi raportul colonelului, se adresӑ frontului:

– Dragi militari, vӑ felicit pentru rezultatele excelente pe care le-aţi obţinut în pregӑtire. Sunt mândru sӑ vӑ înmânez, în cadru festiv, ordinul de luptӑ pentru deplasarea unitӑţii în teatrul de operaţiuni din Afganistan. De-a lungul anilor, Scorpioniii, Lupii şi alte unitӑţi de elitӑ şi-au fӑcut datoria în teatre, a venit şi rândul dumneavoastrӑ, al Urşilor Bruni, sӑ mergeţi acolo şi sӑ faceţi cinste patriei! Felicitӑri şi succes! Ura!

– Ura! Ura! Ura!

– Sigur, nu existӑ pӑdure fӑrӑ uscӑturi, din pӑcate aveţi un ofiţer aici, unu … am uitat cum îl cheamӑ, va rӑmâne acasӑ şi mӑ gândesc chiar sӑ-l trec în rezervӑ, pentru cӑ a pӑtat frumoasa uniformӑ a armatei române. Cum zici, mӑ, cӑ-l cheamӑ pe ӑla?

– Raportez: locotenent Dorobanţu, rӑspunse aghiotantul.

– Dorobanţu … E aici?

Cel numit ieşi, regulamentar, în faţa frontului.

– Domnule locotenent, sӑ vӑ fie ruşine, un ofiţer dintr-o unitate de elitӑ nu are voie sӑ comitӑ astfel de fapte! Ce zici c-a fӑcut?

Aghiotantul era aproape:

– Raportez, a fӑcut un copil.

– Aşa, deci ai umblat pe la femei şi te-ai fӑcut de râs. Ruşine!

Colonelul Dandu interveni:

– Domnule general, vӑ rog sӑ-mi permiteţi sӑ rap … Am investigat totul şi am elucidat cazul. Dorobanţu e nevinovat.

– Atunci de ce a ajuns la mine sesizarea asta? Unde eşti, mӑ, cӑpitanule? Adu scrisoarea aia.

Din mapa aghiotantului apӑru imediat o foaie de caiet, scrisӑ cu mâna. Generalul o luӑ sӑ citeascӑ.

– Uite, mӑ, Dandule, nu-I mai lua apӑrarea: Domne şef, vӑ rog sӑ luaţi mӑsuri împotriva militarului de la regiment, cӑ a dat dovadӑ de o conduitӑ nepotrivitӑ, neconformӑ cu epoca actualӑ … ce exprimare, comentӑ generalul … aşa … actualӑ, şi a … ce scrie aici, mӑ? … a necinstit o fatӑ din popor, fӑcându-I un copil din flori. Ce ruşine! Mӑ, dar ce limbaj comunist are ӑsta … Unde scrie Dorobanţu?

– Raportez, nu scrie, dar s-a aflat în urma cercetӑrilor noastre cӑ locotenentul Dorobanţu …

Colonelul studia cu atenţie scrisoarea pe care o împrumutase de la general.

– Domnule general, raportez, uitaţi-vӑ puţin, scrisoarea e scrisӑ cu creionul chimic, eu cred cӑ e o fӑcӑturӑ, acum nimeni nu mai scrie cu creion chimic, nici nu prea existӑ …

– Ia sӑ vӑd … aşa e, mӑ. Mӑ, cӑpitanule, ia spune, de unde ai scrisoarea?

– Raportez, ieri, când am participat la inspecţie, am auzit un zvon prin oraş, la Mureşul, despre un ofiţer care ar fi greşit. Am fӑcut o micӑ anchetӑ, i-am aflat numele şi am cerut la arhivӑ sӑ caute dacӑ nu cumva existӑ vreo reclamaţie legatӑ de conduita unui anume locotenent Dorobanţu care a lӑsat o fatӑ gravidӑ. Am primit azi prin curier special. Nu e numele fӑptaşului pe ea, dar corespunde fapta.

– Dar te-ai uitat pe hârtia asta înainte de a mӑ pune pe mine sӑ-l sancţionez pe ӑsta?

– Raportez, sigur, e vorba de necinstirea unei femei.

– Mӑ, dar data ai vӑzut-o?

– Nu e datatӑ, raportez.

– Cum, mӑ, sӑ nu fie datatӑ? Uite colea, stampila de înregistrare: 7 feb 1953. Ne mai mirӑm de creionul chimic?! …

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

762. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul X

CAPITOLUL X

SCOTLAND YARD

 

După ce timp de o jumătate de oră inspectorul Dobson s-a chinuit să treacă peste neliniştea domnului James Morrison, concluzia a fost că a sosit timpul să raporteze şefilor lui în ce stadiu se afla cu investigaţiile. Aşa a luat metroul de la Mansion House până la West, iar cinci minute mai târziu se afla în biroul superiorului său de la Scotland Yard..

Superintendentul Fraser era un ofiţer de o cu totul altă teapă decât locotenentul său. Cuvântul “normal” nu i se putea aplica nici creierului, dar nici corpului său. Datora prezenta sa poziţie mai mult creierului decât corpului, cu toate că, în zilele lui bune, excelenta lui formă fizică îl scosese din multe necazuri. Acum, pentru că munca lui avea un caracter necesarmente sedentar, muşchii lui se transformaseră în grăsime, iar figura îi devenise atât de buhăită încât colegii îl numeau – cam ireverenţios – domnul superabundent. Din acest motiv, de regulă el nu lua parte activă la diferitele investigaţii ale departamentului pe care-l conducea, preferând să acorde toată atenţia faptelor şi datelor colectate de subordonaţii săi. Pentru această sarcină putea contribui cu intelectul său de o capacitate absolut excepţională, combinând o capacitate de raţionare limpede şi logică cu imaginaţia şi cu acel al şaselea simţ al intuiţiei, care uneori poate străpunge un zid de cărămidă atunci când logica şi raţionamentul se lovesc doar de el.

Superintendentul îl salută din cap pe Dobson.

– ‘Neaţa, Dobson, spuse el, ce-mi aduci? Cazul Smethurst, nu-i aşa?

Trase o agendă lângă el şi începu să citească singura filă scrisă. Hai să vedem… născut la Haslingden, Lancs, ’65. A cules bumbac, apoi a fost ucenic de fierar. Şi-a părăsit slujba pe neaşteptate în ’91 şi a plecat din Lancashire. Se crede că a fost în Statele Unite şi în America de Sud. S-a întors în ’96 cu bani şi nevastă. S-a băgat într-o afacere cu bumbac, dar a dat faliment în 1900. A fost o suspiciune de fraudă, dar nu s-a făcut nici o anchetă. A făcut avere cu cauciuc în 1908. De atunci încoace a tot progresat, ajungând unul dintre primii zece-doisprezece oameni de afaceri. Se crede că a pierdut mult după Revoluţia Rusă, după război şi după căderea mărcii germane, dar poziţia lui pare încă la fel de stabilă. O bună reputaţie atât ca persoană cât şi ca finanţist. În afară de suspiciunea aceea cu bancruta frauduloasă, nu se mai cunoaşte nimic suspect în legătură cu el. Deci, Dobson, eu ţi-am spus tot ce ştiam; acum e rândul tău să-ţi goleşti sacul.

Inspectorul Dobson vorbi timp de o oră şi jumătate, expunându-i şefului său tot ce ştia în legătură cu tragedia şi continuând cu o dare de seamă privind propriile investigaţii. Superintendentul Fraser a ascultat cu ochii închişi toată relatarea, neatingându-se de agenda pe care o ţinea deschisă în faţa sa, pe masă. Numai de două ori l-a întrerupt pe inspector. Prima dată când a venit vorba despre scrumul găsit în spatele perdelei de la uşa-fereastră din dreapta, când a vrut să ştie cantitatea aproximativă. Auzind că e vorba cam de o linguriţă, şi-a ridicat sprâncenele, dar nu a făcut nici un fel de comentariu. A doua oară, auzind de ceara de lumânare de pe masa de scris, Fraser întrebă dacă s-a găsit cumva ceară de sigiliu pe masă sau în sertare, şi îi spuse inspectorului, care nu putu să dea un răspuns, să facă cercetări.

– Bun, spuse la sfârşit superintendentul, acum hai să vedem dacă e gata raportul de autopsie. După aceea vom face un rezumat.

– Mă îndoiesc că ar putea fi gata, domnule, răspunse inspectorul. Venind încoace m-am întâlnit cu doctorul Blathermore şi mi-a spus că de abia se apucă de treabă. Cică a mai trebuit să rezolve un altul înainte de al nostru.

– N-are nimic, tot au trecut vreo două ore de-atunci, trebuie să fi ajuns măcar la nişte concluzii generale. Să ne ducem noi jos la morgă, doctorului nu-i place să fie întrerupt, iar dacă-l chem sus, face urât. Superintendentul se ridică anevoie de pe scaun. Apropo, adăugă el, sper că nu i-ai spus nimic în legătură cu apelul telefonic.

– Mă tem că i-am spus, domnule, veni răspunsul. M-a întrebat dacă a mai apărut vreo noutate, şi m-a cam luat gura pe dinainte.

– Nu trebuia… s-ar putea să-i sugereze ora morţii, ori asta era treaba lui s-o afle… Ei, asta e, ai făcut-o, ai făcut-o. Hai să mergem.

Cei doi ofiţeri se strecurară printr-un labirint de coridoare până la morgă, unde îl găsiră pe doctorul Blathermore adâncit în munca sa macabră. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, acoperit cu un cearceaf până la umeri, iar doctorul, cu o lupă într-o mână şi o eprubetă în cealaltă, studia cu atenţie o rană urâtă de pe partea posterioară a capului. Era atât de concentrat încât nici nu-i simţi pe cei doi vizitatori până când superintendentul Fraser nu începu să vorbească.

– Scuză-ne că te deranjăm, domnule doctor, spuse el. Vrem să facem un rezumat al cazului. Ţi-am fi recunoscători dacă ne-ai putea spune nouăţi. Superintendentul nu făcea niciodată risipă de cuvinte.

– Dumneavoastră eraţi, domnule superintendent? spuse legistul ridicând privirea. Rana asta, continuă el arătând la cap, este minunată. Baza craniului este zdrobită ca o coajă de ou. Cred că a fost aplicată o lovitură foarte puternică cu un instrument deosebit de greu. O greutate concentrată, probabil ceva de genul unui ciocan greu sau o măciucă de tâlhar; exclud bastonul sau altă armă de genul ăsta.

– Aoleu, domnule Dobson, chiar voiam să te întreb: ce ştiţi în legătură cu arma? Ai găsit ceva în cameră? Vreun baston? Un trofeu de război?

– Nu, domnule, nimic care să mi se pară o posibilă armă. Era un fel de baionetă – una lungă şi subţire – cred că de fabricaţie franţuzească. N-am găsit nimic destul de greu ca să producă o rană ca asta. Am uitat să vă spun că am văzut şi eu rana şi am tras exact aceeaşi concluzie ca doctorul Blathermore, că lovitura a fost extraordinar de puternică.

Doctorul suspină. Tipic pentru un detectiv, se gândi el, să creadă că se pricepe la medicina legală.

– Aşadar, nu există nici o îndoială în ceea ce priveşte cauza morţii? întrebă superintendentul. Vreun motiv adiacent? Poate ceva din conţinutul stomacului?

– Organele se află în laboratorul de patologie, se ocupă de ele doctorul Jeacocks. Dar nu anticipez decât un răspuns negativ, răspunse medicul legist.

– Bine, lasă…oricum, omul e mort, indiferent dacă a fost lovit cu piatra sau cu altceva. Aş mai vrea, doctore, să-mi spui ora decesului. Ai reuşit s-o determini?

Legistul îşi îndreptă spinarea.

– Mi-am format o părere. Trebuie să spun din capul locului că în acest caz intervalul dintre momentul morţii şi ora la care am reuşit să examinăm cadavrul ne poate juca feste. Am înţeles că evenimentul a fost raportat doar după ora şapte dimineaţa, iar eu nu am văzut cadavrul până la ora zece, şi chiar şi atunci am efectuat un examen sumar. Doctorul profita de această ocazie providenţială de a-şi putea arăta erudiţia profesională. Apoi au mai trecut două ore până când am primit aici corpul. Din nefericire, chiar atunci am mai fost chemat la un caz, astfel încât de-abia la patru m-am putut apuca cu adevărat de treabă. Vă daţi seama că nu am o sarcină uşoară.

Superintendentul aşteptă liniştit sfârşitul acestei tirade, apoi fără să facă nici un fel de comentariu, întrebă:

– Bun, dar opinia dumneavoastră?

– Opinia pe care mi-am format-o la prima vedere a fost că decesul a survenit cu aproximativ douăsprezece ore mai devreme. Prin examenul minuţios pe care l-am efectuat după aceea am reuşit să înţeleg că perioada scursă poate fi mai scurtă. Am stabilit ora probabilă la aproximativ 11.30 – 12.00 p.m. Nu exclud o marjă de eroare de o jumătate de oră în plus sau în minus.

– Mulţumesc, doctore, spuse superintendentul. Aşa îmi place să mi se explice. Nu te mai batem la cap, numai să ne trimiţi mai târziu un raport detaliat. Bună seara.

După ce ieşiră pe hol, superintendentul se întoarse către subordonatul său.

– Nu ştiu dacă să cred în raţionamentul tipului, spuse el. Prea-i place să-şi dea importanţă. Bine era dacă nu-i pomeneai de telefonul ăla! Totuşi, dacă e adevărat, atunci părerea lui nu mai are nici o importanţă.

Când ajunse înapoi în biroul său, Fraser se trânti în scaunul spaţios şi deschise agenda în faţa lui, pe masă.

– Acum, Dobson, spuse el, hai să punem câte ceva pe hârtie.

Timp de aproape două ore, cei doi stătură împreună, cântărind toate detaliile cazului, separând ceea ce era esenţial de ceea ce nu era. La sfârşit, foaia din faţa ofiţerului superior era acoperită cu scrisul lui de mână, o caligrafie frumoasă şi clară. El citi ceea ce urmează:

  1. Ora crimei
  2. Apel telefonic la ora 11.45. Foarte sugestiv, dar nu în totalitate de încredere.
  3. Raportul medical sugerează intervalul 11 – 12.30, probabil 11.30 – 12. Ar putea fi influenţat de cunoaşterea apelului telefonic.
  4. În orice caz, ora 11 este prima limită, deoarece la această oră S. a fost văzut în viaţă.
  5. Accesul în cameră:
  6. Pe uşa din hol de către cineva de-al casei.
  7. Pe uşa din hol de către cineva care a intrat pe geamul de la dependinţe.
  8. Pe uşa-fereastră, probabil pe când S. se plimba prin grădină. Ipoteză susţinută şi de nisipul de pe tălpile pantofilor lui S., dar şi de pe covoare şi din spatele perdelelor. Totuşi, cantitatea cam mare din acest ultim loc ar putea sugera o înscenare.
  9. Mobilul crimei

Încă nu există nici o dovadă. Urmează ancheta.

  1. Persoane importante
  2. Emily Smethurst (25), fiică. Evident devotată.
  3. Geoffrey Hastings (35), secretar şi viitor ginere. Cunoştea conţinutul seifului dar şi combinaţia cifrului, care nu a fost folosită. Declară că a părăsit casa la 11 p.m. (confirmă şi majordomul), s-a dus la Clubul Blue Stocking (de găsit şoferul de taxi), a jucat bridge până la 1 a.m. (de verificat), apoi a mers pe jos până la Embankment şi apoi acasă pe St.John’s Road (cam suspect, dar timpul se încadrează în limitele date de raportul medical). Nu se cunoaşte nimic împotriva lui. Mai sunt necesare cercetări.
  4. Henry Jackson (65), majordom. A servit douăzeci şi trei de ani. Aparent prea bătrân pentru a putea lovi cu asemenea forţă. Caracter excelent. A fost sincer impresionat de moartea lui S.
  5. James Riley (32), valet. Angajat de S. după câte se pare fără motiv, cu patru luni înainte de crimă. Născut în Oldham, Lancas. A făcut armata cu fiul lui S., care a fost ucis în război. De atunci a avut slujbe ciudate până l-a pescuit S.
  6. James Morrison (53), şef de birou în serviciul lui S. de zece ani. Mare tensiune nervoasă în momentul interogatoriului, după toate aparenţele un tip slab şi nervos.
  7. Chestiuni ce vor fi avute în vedere
  8. Arma crimei. A se căuta în vecinătatea locului crimei.
  9. A se căuta la St.Margaret’s Lodge şi la firmă.
  10. De studiat.
  11. Ceara de lumânare de pe masa de scris. De ce?
  12. Trabuce şi ţigări. Două trabuce fumate de S. De ce unul dintre ele (cel de pe masa de fumat) miroase puternic a whiskey şi celălalt nu? De ce primul trabuc a fost fumat numai pe jumătate? Cinci ţigări Philip Morris, probabil fumate de Hastings, găsite în cămin şi pe masa de fumat; o ţigară cu o hieroglifă turcească necunoscută în scrumiera de pe masa de scris, fumată de către cine?
  13. Cine a călcat în stratul de muşcate şi a deschis geamul de la dependinţe? A fost văzut cineva hoinărind prin împrejurimi?
  14. Afacerile financiare ale lui S. De văzut principalele întreprinderi. Ar putea fi vorba de o rivalitate acută sau alte probleme.

 

– Poftim, Dobson, spuse superintendentul, iată ce ai de făcut în continuare. Acum du-te acasă, mănâncă bine, apoi fumează o pipă uitându-te la hârtia asta. Dimineaţă, la prima oră, pune mâna pe testamentul ăla, poate găseşti vreun fir. Când ai timp, du-te până la Lodge şi încearcă să reconstitui actul crimei cu cineva; asta e o chestie care nu-mi place, Şi vreau să aflu lucruri mai multe despre tipul ăsta Hastings, am impresia că e vârtos băgat în afacerile lui Smethurst. Poate e curat, poate nu. Şi mai ales, verifică-i mişcările minut cu minut între 11 seara şi, să zicem, 12.30 sau 1 dimineaţa. Se ştie, un alibi nu este satisfăcător până nu-l verifici de două sau chiar de trei ori. Hai, noapte bună.

După plecarea detectivului, superintendentul a mai rămas un timp pe scaunul său, cu ochii închişi şi jucându-se cu un creion. Parcă inconştient, creionul a început să deseneze litere pe hârtia de pe birou. Ofiţerul se ridică şi văzu foaia din faţa lui. Pe ea era mâzgălit cuvântul “HASTINGS”. Fraser îşi apropie hârtia, se uită la ea cu atenţie şi adăugă următoarele cuvinte: “De ce nu i-a spus lui Dobson că Smethurst a pregătit pentru el o sticlă de porto special, atât aseară cât şi acum o săptămână?”

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

761. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul IX

CAPITOLUL IX

DOMNUL SAMUEL McCORQOUDALE

IMG_9169

În ciuda faptului că primele ediţii ale ziarelor de după-amiază nu pomeneau nimic în legătură cu moartea lui Sir John Smerthurst, vestea ajunsese deja în City prin telefonul fără fir, astfel încât atunci când Geoffry Hastings ajunse la biroul său îl găsi într-o stare de mare consternare şi confuzie. Funcţionarul şef, domnul Morrison, îl salută uşurat, pentru că până în acel moment se simţise incapabil să se descurce cu toate problemele pe care le întrevedea. James Morrison lucrase în serviciul lui Sir John de zece ani, cunoştea toate dedesubturile diferitelor lui întreprinderi – sau cel puţin aşa credea – şi primea un salariu ca pentru un post mult mai important decât cel pe care îl ocupa. Dar nu era decât un funcţionar şi nu ştia să facă faţă răspunderii luării de decizii. Era o adevărată mină de cunoştinţe despre finanţe şi putea face orice i s-ar fi spus, dar iniţiativa nu era pentru el. De aceea, el se bucura de sosirea lui Hastings, un om care avea cunoştinţe şi o experienţă mult inferioare, şi pe care nu-l aprecia prea mult, dar care, având o diplomă de absolvire a unei şcoli publice şi cu o experienţă generală destul de vastă, poseda exact calificarea care îi lipsea lui.

Lui Geoffrey, Morrison i se păru cam dat peste cap de nenorocire. Era normal să fie îngrijorat şi stresat, dar avea o figură atât de agitată încât nu se punea problema să se poată ocupa de problemele stringente ridicate de starea afacerilor. După ce îl trimise pe şeful de birou înapoi în camera sa, Geoffrey trimise telegrame celor doi executori ai lui Sir John, ambii prieteni de-ai lui din Lancashire, apoi se apucă să rezolve corespondenţa sosită pe numele mortului.

La o mare parte dintre scrisori se putea răspunde cu formula: “Având în vedere moartea subită a lui Sir John Smerthurst, o luare a deciziei în această problemă se amână până când executorii săi… etc” Altă parte a corespondenţei de dimineaţă era de tipul aceleia cu care se ocupa el în mod obişnuit, dar totuşi, unele probleme cereau, ce-i drept şi avizul lui Sir John, dar pentru care era nevoie de un răspuns rapid şi clar, Geoffrey simţi că trebuie să ia taurul de coarne şi să ia singur o decizie. Se aşeză la lucru, dar în fiecare clipă fu întrerupt de apeluri telefonice sau de vizite, aproape toate legate de catastrofa care probabil avea să provoace necazuri în multele dintre casele din City. La apelurile telefonice putea să răspundă cu câteva cuvinte, dar cu vizitele personale lucrurile erau diferite. Unii dintre vizitatori erau oameni importanţi şi nu puteau fi daţi afară; alţii nu erau aşa de importanţi, iar aceştia erau politicos alungaţi. Unul dintre aceştia din urmă era un exemplu pentru categoriile celor mai neplăcute elemente ale lumii finanţei: era proprietarul unui magazin de condiţie îndoielnică, iar ceeea ce urmărea el era să ofere secretarului mortului o sumă de bani ca răsplată pentru “informaţii clare” în ceea ce priveşte viitorul afacerilor fostului său patron. Geoffrey de abia începea să se liniştească, când un vizitator de un cu totul alt calibru fu anunţat. Domnul Samuel McCorquodale era unul dintre cei patru sau cinci oameni din lumea finanţelor care concurase în termeni mai mult sau mai puţin egali cu Sir John – egali în avere şi îndemânare, dar nu în experienţă sau prestigiu, pentru că McCorquodale de abia avea vreo patruzeci  de ani, iar reputaţia lui era departe de a fi atât de imaculată ca a lui Sir John. Totuşi, el compensa lipsa de experienţă cu un “fler” deosebit, iar avantajul pe care modul direct de a negocia îl dădea lui Sir John era compensat de mai marea libertate de acţiune pe care lipsa de scrupule i-o dădea lui McCorquodale.

Lui Hastings îi displăcea omul, şi nu puţin şi nu pentru un singur motiv. În primul rând, prenumele lui era Samuel, iar în al doilea rând numele lui era McCorquodale, iar Geoffrey, care iubea Scoţia la fel de mult pe cât ura Palestina, era foarte iritat de acestă asociere forţată. Aceasta era însă o simplă prejudecată: adevărata cauză a aversiunii era acea “libertate de acţiune” la care ne-am mai referit. Şi mai exista un motiv, poate şi mai grav: aspiraţiile lui McCorquodale la mâna fiicei concurentului său în afaceri, aspiraţii pe care acesta nu avusese decenţa să le abandoneze la anunţul logodnei fetei cu domnul Geoffrey Hastings. Cu alte cuvinte. McCorquodale o iubea pe Emily Smerthurst, şi, neţinând cont de logodna ei, nu renunţa. Iată, deci, de ce Geoffrey Hastings simţi că începe să tremure de nervi la anunţul vizitei domnului Samuel McCorquodale.

Ne putem imagina, aşadar, surprinderea cu care Geoffrey asculta scopul vizitei rivalului său. Fără nici un ocol, McCorquodale îi propuse lui Geoffrey postul de secretar la firma lui.

– Nu ştiu cât câştigaţi la Smethurst, spuse el, dar îmi închipui că aproximativ şase sau şapte sute. Eu îţi ofer o mie şi îţi spun şi de ce te vreau pe dumneata. Cunoşti toate dedesubturile – e drept că le mai ştiu şi alţii pe care aş putea să-i angajez la jumătate din suma asta. Dar mai ştii şi altceva, şi anume cum a reuşit până acum Sir John. Am cheltuit foarte mult timp şi bani luptându-ne, dar acum, că am scăpat de el, vreau să realizeze nişte lucruri care altfel nu s-ar fi putut. De aceea dumneata valorezi mult pentru mine. Ştii ce avea el mai mult decât mine şi mă poţi ajuta. De exemplu, Yorkshire Petroleum sau concesiunea Rio Electrification. Aş putea să-ţi acord şi un comision ca să te atrag. În orice caz, te vreau la mine şi nu mă tem să ţi-o spun – ăsta e felul meu de a lucra şi până acum aşa am reuşit. Gândeşte-te şi până mâine dă-mi de ştire. S-ar putea să ţi se pară cam curând după ce-a mierlit-o moşu’, dar dacă vii, vreau să vii imediat. Nu vreau un răspuns. Gândeşte-te. Vrei să vii? Salut!

Geoffrey privi fără o vorbă spatele lui Samuel McCorquodale în timp ce acesta ieşea pe uşă. Primul său gând a fost cât de tupeist e omul, dar nu putu să nu recunoască dreptatea care se găsea în vorbele lui McCorquodale. Era destul de evident faptul că ceea ce ştia el despre metodele şi tranzacţiile lui Smethurst era de mare valoare pentru concurenţii defunctului. Atunci a început din nou să fiarbă, de data aceasta de indignare pentru indecenţa demersului: fără îndoială că McCorquodale nu gândea decât în termeni de afaceri, şi credea că toţi fac la fel. Dar Geoffrey admitea că, aşa limitat în gândire cum era el, McCorquodale venise la el cu o propunere cinstită şi generoasă. În cele din urmă, cu toate că îl dispreţuia pe om şi respingea ideea de a-şi transfera serviciile la un astfel de stăpân, nu putu să nu recunoască faptul că era o şansă care se prezintă doar o dată în viaţă. Ar putea să se căsătorească imediat cu Emily Smehurst şi să trăiască pe picioarele lui, şi nu din moştenirea ei. Orgoliul lui satisfăcut ar fi putut să compenseze întrucâtva preferinţele personale.

Timp de o jumătate de oră, Geoffrey a întors problema pe toate părţile, când respingând cu indignare ideea, când simţindu-şi voinţa slăbită în faţa interesului material. Până la urmă, ca un om înţelept, el hotărî să-i expună viitoarei sale soţii oferta primită şi să o lase pe ea să ia o decizie. El începea deja să acorde o valoare considerabilă iraţionalului instinct feminin care are totuşi atât de des dreptate.

Ajungând la această hotărâre, el îşi scoase problema din minte şi se întoarse la activitatea din care fusese întrerupt. Până pe la ora trei reuşi să rezolve cea mai mare parte a problemelor, şi de abia atunci îşi aminti că încă nu servise nici micul dejun, nici prânzul. Pentru că executorii nu aveau să sosească, probabil, înainte de patru, iar şedinţa cu ei putea să se întindă până foarte târziu, Geoffrey se gândi să iasă şi să caute pe undeva ceva de mâncare, şi tocmai se ridica pentru a-şi pune gândul în aplicare când în faţa lui apăru figura familiară a inspectorului Dobson.

– Vă salut, domnule inspector, spuse secretarul. Aţi mai găsit nişte întrebări pentru mine?

– Pentru moment, nu, domnule, răspunse detectivul. Nu vreau decât să mă uit prin memoratorul acela, şi eventual să vorbesc niţel cu şeful de birou, dacă se poate.

– Bine, domnule inspector, dar cred că ar fi mai bine să vin şi eu cu dumneavoastră dacă vreţi să căutaţi prin camera bătrânului. Eu răspund de tot până vin executorii.

– Sunteţi binevenit, domnule, răspunse inspectorul, dar cred că trebuie să vă spun că nu aveţi nici o putere să mă împiedicaţi să caut printre lucrurile defunctului oricând aş vrea, cu condiţia să vă arăt un mandat de percheziţie.

Geoffrey zâmbi.

– Ştiu, domnule inspector, spuse el. Ziceam şi eu aşa… binenţeles că dumneavoastră sunteţi zeul din maşinărie în piesa asta. Poftiţi, vă rog. Cred că aveţi cheile.

Inspectorul scoase legătura de chei a lui Sir John, iar Geoffrey i-o arătă pe cea de la biroul lui. Detectivul căută în cele două sau trei sertare, dar nu găsi nici memoratorul şi nici altceva ce ar fi putut să-i fie de folos, iar apoi ceru permisiunea să-şi facă o listă cu toate bunurile lui Sir John. După ce termină de încuiat la loc ultimul sertar, se întoarse către Geoffrey şi îi spuse:

– Domnule Hastings, îmi arătaţi şi mie cheile dumneavoastră?

Geoffrey fu destul de surprins de această cerere neaşteptată, şi timp de o clipă ezită să se conformeze, dar, dându-şi seama că nu avea nici un rost să se încontreze cu omul Scotland Yardului, scoase, fără o vorbă, cheile din buzunar.

Detectivul alese de pe inelul de chei al lui Sir John pe cea de la masa de scris de la St.Margaret’s Lodge şi de la sertarele de la firmă. Acum le compara cu grijă pe acestea cu cele pe care i le dăduse Geoffrey. Apoi i le dădu înapoi.

– Vă mulţumesc, domnule, spuse el. Voiam doar să mă conving dacă există duplicate. Mai are şi altcineva chei ca acestea?

– Din câte ştiu eu, nu.

– Probabil că nu mai sunt altele. Acum pot să vorbesc cu şeful de birou? Chestie de formalitate, nu e nevoie să vă reţin şi pe dumneavoastră.

După ce i-l prezentă pe Morrison detectivului, Geoffrey se grăbi din nou să plece la masă. De data asta reuşi să iasă din clădire, dar era foarte preocupat şi murmura:

– Ce naiba tot vrea tipul şsta? Ce-şi tot bagă nasul în treburile mele?

Sus în birou, după ce îi făcu semn lui Morrison să se aşeze, inspectorul Dobson îşi spuse.

– Ei, tinere prieten, deci n-ai copii după chei, nu? Dar aş vrea să ştiu totuşi dacă chiar ai fost la clubul ăla între unsprezece şi unu.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

760. PORTRET DE AVIATOR: IRINA BURNAIA de Mihai-Athanasie Petrescu

IRINA BURNAIA

irina burnaia in trasnistria

(colectia Sorin Turturica)

În 1933, atunci când mentalitatea (inclusiv cea a autorităţilor) românească mai trimitea încă femeia “la cratiţă”, familia zburătorilor români se îmbogăţea cu un nou – şi valoros – membru: Irina Burnaia.

Irina Cioc s-a nӑscut la Ciurari, un sat din apropierea oraşului Roşiorii de Vede (existӑ şi o ipotezӑ, neverificabilӑ, prin care locul naşterii ei ar fi Turnu Mӑgurele). În bibliografia accesibilӑ, nu i-am putut gӑsi data naşterii, sigur, dacӑ nu luӑm de bunӑ data 1909, avansatӑ de Bogdan Hrib, în revista Flacӑra din 25 iulie 2010, dar neverificatӑ şi nereluatӑ nicӑieri în altӑ parte. Singura informaţie la îndemânӑ (pentru cӑ nici arhiva stӑrii civile a comunei Sӑceni, pe care am studiat-o la depozitul reşedinţei de judeţ, nu conţine documentul referitor la venirea pe lume a Irinei) este tradiţia localӑ din Ciurari. Potrivit acesteia, Irina ar fi vӑzut lumina zilei pe câmp, acolo unde mama ei, aflatӑ la munci agricole, a fost surprinsӑ şi de muncile naşterii. Omul care mi-a spus asta a adӑugat şi denumirea geograficӑ exactӑ a locului respectiv: viroaga Burnaia. În felul ӑsta se demonteazӑ şi teoria cӑ numele ales de zburӑtoarea teleomӑneancӑ s-ar trage de la Câmpia Burnasului …

Spre deosebire de alţi aviatori cuprinşi în lucrarea de faţӑ, fetiţa Irina nu a avut parte de imaginea şi zgomotul avioanelor care brӑzdeazӑ cerul sudului României. Probabil cӑ, dacӑ ar fi fost atentӑ, l-ar fi vӑzut pe prinţul Bibescu dând târcoale satului ei şi aterizând în apropiere, la Scrioaştea. Sau, poate, în timpul primului Rӑzboi Mondial, o fi vӑzut vreun aeroplan sau vreun zeppelin trecând pe-acolo, cine ştie. Primul contact pe care l-a avut cu aviaţia este şi primul ei zbor.             La 10 august 1933, necesitatea de a-şi vizita o cunoştinţӑ o trimitea urgent la Constanţa. Cum mijlocul de transport cel mai rapid părea să fie avionul, avocata Irina Cioc a ajuns la Băneasa, la timp pentru a găsi un loc în zborul Bucureşti-Constanţa, al cărui pilot era faimosul Petre Ivanovici.

Îl menţioneazӑ şi îl descrie ea însӑşi, în cartea Aripile mele, în chiar primul capitol: “Botezul aerului”:

Ziua de astӑzi prezintӑ un caracter eroic: primesc botezul aerului. …Cine zboarӑ pentru prima datӑ, pӑşeşte întotdeauna spre carlinga avionului cu sufletul încӑrcat de emoţia unui presentiment dramatic.Te copleşeşte peste mӑsurӑ teama unui accident, pe care-l socoţi de neînlӑturat. …[1]

Zborul a fost, totuşi perfect, iar concluzia pasagerei este impresionantӑ:

Oh! E minunat sӑ zbori! Dar mai minunatӑ trebuie sӑ fie senzaţia pentru zburӑtorul care, în pasul vijelios al elicei, brӑzdeazӑ tumbe prin aer, se rostogoleşte ca delfinii prin aer, picӑ cu viteza bolidului, sau se avântӑ în sus cu cea a sӑgeţii.[2]

A doua concluzie, pe care o noteazӑ Irina, povestind despre cina luatӑ împreunӑ cu pilotul care o zburase:

Cu acest prilej mi-am exprimat întreaga admiraţie pentru zbor şi am adӑugat cӑ, în sufletul meu, a încolţit dorinţa vie de a deveni aviatoare.”[3]

Dorinţa s-a transformat în faptӑ, Irina a devenit eleva lui Petre Ivanovici – fiind prima fatӑ pregӑtitӑ de acesta dupӑ ce brevetase sute de bӑieţi, iar la 26 octombrie 1933 şi-a trecut examenul de brevetare, în lipsa instructorului ei şi a devenit a patra femeie româncӑ pilot – piloatӑ, cum spunea ea.

A doua etapӑ a evoluţiei Irinei Burnaia era sӑ gӑseascӑ avionul care să o poarte spre înălţimi. Ea a profitat de generoasa ofertă a Statului român, care se obliga să suporte jumătate din preţul unei aeronave pentru orice pilot brevetat care putea să-şi permită cealaltă jumătate de preţ.

Alegerea Irinei Burnaia s-a oprit asupra unui I.A.R. 22, care se fabrica la Braşov. Prea nerăbdătoare pentru a aştepta la Bucureşti livrarea aparatului, Irina a asistat la construirea lui în uzină, uimindu-i pe muncitorii braşoveni prin gesturile de tandreţe pentru viitoarea sa maşină de zburat.

În sfârşit, avionul a fost gata. Aviatoarea l-a recepţionat şi, încă de la primul zbor, a înregistrat o premieră: a fost prima femeie care a survolat Carpaţii. A efectuat un zbor pe deasupra Văii Prahovei şi s-a îndreptat spre Buzău, unde a aterizat pentru a-i saluta pe instructorii şi elevii Şcolii de pilotaj de la Ziliştea. Legenda spune cӑ apoi a decolat pentru a survola Roşiorii de Vede. În sfârşit, a aterizat pe Băneasa, unde a fost primitӑ de Petre Ivanovici şi de ceilalţi prieteni care se bucurau pentru ea.

În ziua în care Irina Burnaia îşi trecea examenul de brevetare, instructorul ei nu avea cum sӑ fie prezent. Alӑturi de cinci dintre camarazii lui, el încerca sӑ uneascӑ, prin zbor, Bucureştiul de Cape Town. Tentativa nu a reuşit, dar dorinţa lui Ivanovici nu a dispӑrut. Iar acum, alӑturi de Irina, avea şi un avion la îndemânӑ: IAR-22ul ei, înmatriculat YR-INA. Era un monomotor, dublă comandă în tandem, echipat cu un motor Gipsy (de fabricaţie englezească) de 130 C.P., având o viteză de croazieră de 193 km/h. şi o autonomie de maximum 550 km. Cu siguranţӑ nu era cel mai potrivit avion pentru un raid de mare anvergurӑ, iar ei erau conştienţi cӑ nu avea cum sӑ le fie uşor, dar au hotӑrât împreunӑ sӑ încerce. S-au pregӑtit de cӑlӑtorie şi au decolat de pe Bӑneasa la 3 ianuarie 1935.

Raidul este principalul subiect tratat de Irina Burnaia în Aripile mele. Nu e locul sӑ facem o analizӑ literarӑ a textului – şi, totuşi, ar merita, pentru cӑ e foarte bine scris. Dar un rezumat al zborului sigur trebuie trasat.

Călătoria a fost plină de peripeţii. Încă din prima etapă s-a defectat circuitul de ulei, fiind necesară o aterizare forţată în Turcia; Ivanovici a remediat uşor defecţiunea, dar, încercând decolarea de pe acel teren impropriu, cei doi piloţi au lovit un mic dâmb, rupând elicea şi deteriorând o aripă şi trenul de aterizare. Sosirea de la Braşov a unei elici noi de la Braşov (via Cairo!) a întârziat, decalând graficul iniţial. Noroc cu relaţia de prietenie dintre Irina Burnaia şi Sabiha Gökcen, fiica adoptivă a preşedintelui Turciei, Kemal Atatürk, datorită căreia sejurul în acea ţară a fost lipsit de neplăceri, iar ajutorul mecanicilor turci a fost substanţial.

Zborul a continuat cu traversarea munţilor Taurus, de peste 3000 de metri înălţime, apoi a piscurilor Ghiaur. Motorul, prea mic, nu putea sălta aparatul destul, de aceea piloţii trebuiau să se strecoare prin trecători. Au urmat nesfârşite întinderi deşertice, care interziceau orice aterizare forţată, apoi la fel de mari suprafeţe împădurite, unde aterizarea ar fi fost, de asemenea, imposibilă.

La Damasc, noi necazuri: plesneşte carterul motorului. Ivanovici încearcă o sudură, dar, în sarcină, carterul se sparge din nou, lângă reparaţie. E necesar un carter nou, care soseşte, dar provoacă o nouă întârziere. În sfârşit, cu motorul reparat, YR-INA a continuat să zboare până la Entebbe, survolând lacul Victoria, cel aflat exact în inima Africii. Acolo, cei doi aviatori români hotărăsc că o continuare a raidului este imposibilă, dată fiind starea aparatului, dar şi prognoza meteo. Cu toate acestea, călătoria este considerată o mare reuşită, dacă ne gândim la tehnica cu care au zburat românii, la distanţa uriaşă – peste 16.000 km. – şi la condiţiile în care s-a zburat.

Revenind la Bucureşti după această extraordinară aventură, în care Irina şi partenerul ei şi-au riscat viaţa pentru gloria patriei (sigur, şi a lor), Petre Ivanovici a fost “recompensat” cu … 20 de zile de arest la domiciliu, pentru a fi plecat fără încuviinţarea superiorilor săi (!) …

În anii următori, Irina a obţinut multe alte victorii.

Mai întâi, în iunie ’37, ea a obţinut certificarea ca pilot acrobat, zburând acelaşi YR-INA, în faţa unei comisii din care făcea parte şi faimosul “Bâzu” Cantacuzino.

La 26 iulie 1937, Irina a realizat, singură (mentorul ei şi partenerul de zbor Petre Ivanovici murise la 1 februarie 1936, percutând vârful Cornereva cu un avion de linie Potez 560) la bordul unui Bücker Jungmann, un zbor de la Băneasa la Roma. La întoarcere, cu avionul defect, a aterizat forţat în Iugoslavia, în ţinut muntos, unde şi-a păzit o noapte întreagă aparatul până a fost reperată şi a primit ajutor.

În martie 1938, Irina Burnaia a zburat pe ruta Bucureşti – Bagdad – Bucureşti; în vara aceluiaşi an a participat la un raliu naţional, clasându-se a treia, iar toamna au avut loc manevrele regale, la care Irina a luat parte împreună cu alte patru femei-pilot, fiind asimilate cu gradul de sublocotenent în armata română.

În august 1939 s-a desfăşurat Reuniunea Aviatică Internaţională de la Rimini, Italia. Irina a fost singurul reprezentant al României. Pilotând un mic avion Bückner Jungmann, de numai 80 C.P., ea s-a întrecut cu adversari care aveau avioane mult mai puternice. Puţini concurenţi au terminat toate probele. Printre aceştia – Irina Burnaia din România, cea care a atras admiraţia generalului Valle, ministrul italian al aerului.

În sfârşit, tot în 1939, Irina Burnaia a realizat raidul Bucureşti – Varşovia – Berlin – Amsterdam – Londra, cu un timp foarte bun şi fără nci un fel de incidente.

 

BurnaiaIAR-22_809_Dénes - Copy

(colectia Denes Bernad)

IAR-22_813_Dénesasta

(colectia Denes Bernad)

irina 1irina 2

ivanoviciirina 3

Pentru Irina, anii Rӑzboiului al doilea Mondial reprezintӑ o parte de biografie în care activitatea aviatoriceascӑ, fӑrӑ a fi lipsitӑ de importanţӑ, este oarecum umbritӑ de numeroasele can-can-uri a cӑrot protagonistӑ a fost.

Având grad militar, desigur cӑ a fost trimisӑ pe front, ca pilot în Escadrila 117 Legӑturӑ. Afându-se cu unitatea sa în Transnistria, Irina a devenit amanta Guvernatorului roman al provinciei, Gheorghe Alexianu, încӑ din noiembrie 1941. În ianuarie 1942, când escadrila din care fӑcea parte a pӑrӑsit capitala Transnistriei, Tiraspol, Irina Burnaia a ales sӑ rӑmânӑ pe loc şi, surprinzӑtor, nu a fost obligatӑ sӑ plece, adicӑ sӑ execute ordinele militare, ceea ce dovedeşte puterea pe care o avea asupra lui Gheorghe Alexianu. Mai mult, guvernatorul şi-a folosit influenţa pe care o avea printre politicieni şi în armatӑ pentru a obţine şi înfiinţarea unei unitӑţi de aviaţie, în care sӑ o poatӑ încadra pe amanta sa. Este vorba de Escadrilӑ Poştei Aeriene, cunoscutӑ şi sub denumirea “Escadrila Bugului”, dotatӑ cu 8 avioane de tipuri diferite, printre care şi Buckerul Irinei. Se cunoaşte şi salariul comandantei: 17000 de lei, plus o “idemnitate specialӑ” de 10000 de lei. Avea şi maşinӑ la dispoziţie, înmatriculatӑ 3208 B, condusӑ de şoferul Ciubotaru.[4]IMG_5139IMG_5138irina burnaia in trasnistriaBurnaia (2)Burnaia (3)

Documentele serviciilor secrete au multe referiri la activitatea Irinei Burnaia în Transnistria, dar, interesant, nu se discutӑ deloc despre pilotul Burnaia, ci despre “colonelul Irina Burnaia, Director al Aviaţiei Civile Comerciale din Transnistria”[5]. E clar cӑ funcţia a fost înfiinţatӑ de guvernatorul Gheorghe Alexianu, fӑrӑ acordul, ba chiar cu opoziţia Subsecretarului de Stat al Aerului, Gheorghe Jienescu.

Odatӑ cu schimbarea soartei rӑzboiului, lui Alexianu şi, implicit Irinei Burnaia li s-a schimbat norocul. Guvernatorul a fost arestat şi trimis în judecatӑ în lotul Ion Antonescu. Irina a revenit în ţarӑ şi, dupӑ ce, ca amantӑ a unui personaj influent, îşi permisese sӑ îşi facӑ duşmani, acum nu mai avea pe nimeni sӑ îi sarӑ în ajutor.

Din fericire pentru ea, situaţia nu a durat mult, pentru cӑ a reuşit sӑ închege o relaţie cu Traian Udriski, pilotul regelui şi aghiotant regal. Acesta a reuşit sӑ o fereascӑ de valul de maree al opozanţilor ei, adӑpostind-o, pentru o vreme, în palatul regal, iar dupӑ ce apele s-au mai liniştit, cei doi au format un cuplu şi au avut un copil, pe Radu. Iar când Regele Mihai a fost forţat sӑ abdice, la 30 decembrie 1947, şi sӑ plece din ţarӑ, avionul sӑu a fost pilotat de Traian Udriski, care a putut sӑ îşi ia cu el şi iubita şi fiul.

În 1950, atunci când Irina, împreunӑ cu Udriski şi Radu locuia în Elveţia, românii au judecat-o, în lipsӑ, pentru cӑ, în anii rӑzboiului, ar fi transportat diferite bunuri din Uniunea Sovietica (Transnistria) cu avioanele Escadrilei Bugului. Tot în lipsӑ, ea a fost condamnatӑ la 20 de ani de muncӑ silnicӑ, 10 ani de degradare civicӑ şi confiscarea întregii averi.[6] Norocul ei cӑ nu a putut fi capturatӑ pentru executarea sentinţei.

În anul urmӑtor, cei trei au pӑrӑsit vestul Europei, stabilindu-se la Beirut, apoi la Teheran. Udriski şi-a gӑsit un post de pilot de linie, iar Irina zbura şi ea, ca first officer, în cele douӑ luni din fiecare an în timpul pelerinajelor la Mecca. Se pare cӑ aceasta este ultima referire la activitate de pilot aviator a Irinei Burnaia.

Se mai ştie cӑ, la un moment dat, Irina Burnaia a revenit în Europa. A murit, în 1997, în Elveţia.

 

Pentru istoria Aviaţiei Române, povestea Irinei Burnaia se încheie aici. Pentru satul ei teleormӑnean, Ciurari, istoria continuӑ.

Îl citez pe pӑrintele profesor Marius Constantin Dincӑ, cel care a studiat istoria bisericii Parohiei Ciurari 2:

După relatările bătrînilor, se cunoaşte că la începutul anilor 1940, doi fii ai satului, Pompiliu Cioc, ministru într-unul din Guvernele interbelice, şi sora lui, Irina Cioc-Burnaia,  cunoscută ca fiind a patra femeie-aviator din România, au iniţiativa ridicării unui locaş de cult pentru locuitorii din zona cunoscută sub numele de Ciurari Vale.

Timp de trei ani, până în 1943, s-a ridicat prin contribuţia celor doi donatori amintiţi dar şi cu ajutorul credincioşilor, o construcţie cu fundaţie,  ziduri din cărămidă şi acoperiş.

După încheierea celui de-al doilea Război Mondial, la conducerea ţării vin autorităţile comuniste şi lucrările sunt întrerupte brusc iar cei doi ctitori sunt ascunşi de săteni până în momentul în care vor reuşi să treacă graniţa şi să fugă în străinătate. Din păcate, acolo îşi vor găsi şi  sfârşitul iar construcţia, aflată “la roşu”, va ajunge o ruină.

Odată cu înfiinţarea Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, ideea reabilitării vechii construcţii  revine în actualitate. Prin procesul-verbal nr.843/25.09.2006 din Permanenţa Consiliului Eparhial, sub păstorirea preasfinţitului părinte Galaction Stângă, se hotărăşte scindarea vechii parohii Ciurari în două:

Vechii parohii îi vor reveni 371 de credincioşi (140 de case locuite), iar parohiei Ciurari II, 350 de  credincioşi, (126 case locuite).

Pe seama noii parohii va fi hirotonit inimosul preot Emilian Popescu, cu sarcina expresă de a pune „pe picioare” biserica,  aflată acum în stadiul de ruină.

La 20 noiembrie 2006 parohia va primi Sfântul Antimis cu semnătura preasfinţitului părinte episcop Galaction Stângă şi din acest moment lăcaşul de cult  va începe să funcţioneze ca parohie de sine stătătoare.

Din mila lui Dumnezeu, roadele încep să apară imediat. Mănăstirea Ciolpani, va trimite, prin grija părintelui arhimandrit Emilian Panait şi a monahiei Lucia Chirvase, o Sfânta Evanghelie precum şi alte obiecte de cult necesare pentru buna desfăşurare a cultului.

Primăria Săceni, prin domnul primar Marin Vişănoiu, donează o parte din banii necesari iar enoriaşul Stancu Tiu oferă un teren pentru curtea aferentă lăcaşului de cult în suprafaţă de 1218 mp.

În scurt timp se va obţine Titlul de Proprietate prin stăruinţa şi cu sprijinul familiei Mihai Petcu şi al Prefecturii Teleorman, Autorizaţia  de construcţie şi un ajutor substanţial din partea Ministerului Culturii şi al Cultelor.

La 26.11.2007 (de ziua Sfântului Stelian) pe prima filă a Sfintei Evanghelii Preasfinţitul Episcop Galaction al Alexandriei şi Teleormanului consemna:

,,Am săvîrşit întîia Sfântă Liturghie Arhierească în Biserica Sfinţilor Emilian şi Stelian din Parohia Ciurari II, după ce, prin stăruinţa Părintelui Popescu Emilian, a fost scoasă din părăsire şi redată cultului. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi şi minunat lucrează El toate spre folos şi mântuire multora; Slavă şi smerită mulţumire Bunului Dumnezeu pentru toate’’.

             Din toate cele relatate mai sus se înţelege pe deplin faptul că biserica Ciurari II se află la început de drum. În spatele celor scrise rămân zilele şi nopţile de trudă ale ştiuţilor de Dumnezeu creştini care au pus umărul la reclădirea acestei biserici.

            În anii ce au urmat mai putem menţiona achiziţionarea unei cristelniţe şi a unui clopot cu banii strînşi de la credincioşii din parohie şi a fiului moaşei satului, Marian Vişu. Primul botez din istoria bisericii a fost săvârşit la 12 februarie 2008, fiind încreştinată o fetiţă,  Maria Mîrîitu.

Descrierea bisericii:

Biserica Ciurari II este construită din cărămidă, în formă de navă, având lungimea de  19,5 m, lăţimea 6,5 m iar înălţimea până în vârful turlei de 5,3 m. Zidurile au o grosime de  0,45 m iar  ferestrele sunt în număr de 5.

Turlele, 3 la număr, sunt dispuse două în paralel deasupra pronaosului, de formă octogonală, construite din lemn şi acoperite cu tablă în solz şi turla mare deasupra naosului, construită cu aceleaşi materiale şi cu forme similare, având corespondenţă în interior.

Catapeteasma este construită din lemn, cu pictură în tehnica tempera, pictor Rusu Camel în anul 2008, şi cuprinde trei registre picturale. Biserica dispune de autorizaţie de construcţie pentru pridvor, încă neconstruit.

IMG_1112IMG_1110IMG_1081IMG_1079

Iubitorii şi cercetӑtorii de istorie a aviaţiei din Roşiorii de Vede şi Bӑileşti au contribuit, în anii din urmӑ la cinstirea memoriei Irinei Burnaia. Poate cel mai frumos omagiu a fost evenimentul de la Bӑileşti, din 29 aprilie 2011, când, în prezenţa autoritӑţilor judeţului Dolj şi ale municipiului gazdӑ, dar şi a numeroşi oaspeţi de la ARPIA Bucureşti, Craiova şi Caracal şi de la Asociaţia Aviatorilor Braşoveni,  au fost evocate personalitӑţile “piloatei” de la Roşiori şi instructorului ei bӑileştean.comemorare-Bailestiimg_0128img_0145img_0151

Cu acel prilej a fost lansatӑ şi a doua ediţie cunoscutӑ a cӑrţii Irinei. Poate şi povestea acesteia ar merita sӑ fie spusӑ: cu câţiva ani mai devreme, domnul Iuliu Ciuc, un pensionar bucureştean, mi-a oferit un document PDF care conţinea fotocopia întregului volum publicat de Irina Burnaia la Editura Cartea Româneascӑ în 1937. Tot ca de la pasionat la pasionat, eu i-am oferit acelaşi document domnului Claudiu Diaconu, originar din Bӑileşti, un tânӑr inimos care a dactilografiat textul Irinei şi apoi, cu sprijinul Casei de Culturӑ “Amza Pellea” de la Bӑileşti şi al administraţiei locale al oraşului lui Ivanovici, s-a îngrijit de publicarea cӑrţii în cele mai bune condiţii, adӑugând la textul original, prefaţat de domnul comandor George Paul Sandachi, şi o biografie a lui Petre Ivanovici, semnatӑ de domnul profesor Vasile Tudor, dar şi un frumos album de fotografii. Cartea a intrat în posesia celor pe care chiar îi intereseazӑ soarta celor doi aviatori, un exemplar devenind piesӑ de patrimoniu a bisericii din Ciurari.

irina carte

Nici roşiorenii nu s-au lӑsat mai prejos. La 20 mai 2015, cu ocazia Nopţii Muzeelor, principalul moment al activitӑţilor a fost evocarea Irinei Burnaia. Simpozionul a fost organizat în aer liber, în centrul municipiului, ceea ce a facilitat prezenţa a numeroşi cetӑţeni, care au gӑsit un prilej de a se mândri cu o personalitate de care, cei mai mulţi, auzeau pentru prima oarӑ.

[1] Irina Burnaia, Aripile mele – memoriei lui Petre Ivanovici, Craiova, Editura ALMA, 2011

[2] Idem

[3] Idem

[4] Sorin Turturicӑ Aviatoarele României din înaltul cerului în beciurile securitӑţii, Bucureşti, Editura Vremea, 2015.

[5] Idem

[6] Idem

Bibliografie:

  1. Cӑrţi
  • Burnaia, Irina Aripile mele, Craiova, Editura Alma, 2011
  • Firoiu, V., Amazoanele cerului, Bucureşti, Editura Albatros, 1980
  • Gheorghiu, Constantin C., Îndrӑgostitele aerului, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984
  • Petrescu, Mihai-Ath., Zburӑtori români, Videle, Editura EuroVida M, 2001
  • Şenchea-Popescu, Elena Femina celesta, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983
  • Turturicӑ, Sorin, Aviatoarele româniei din înaltul cerului în beciurile Securitӑţii, Bucureşti, Editura Vremea, 2015
  1. Periodice
  • Colecţia revistei DRUM, Roşiorii de Vede
  • Colecţia revistei ORIZONT AVIATIC, Arad
  1. Internet

 

Scrie un comentariu

Din categoria Portrete, Uncategorized