Arhive pe categorii: Uncategorized

SOGGIORNO EN LA SICILIA DI SANT’AGATA (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO EN LA SICILIA DI SANT’AGATA (1)

În romanele realiste franceze ale secolului al XIX-lea, ca şi în pastişele americane din debutul secolului XX, era foarte normal pentru personajele care puteau (vorba unuia …) sӑ hiberneze în Italia. Clima mai caldӑ le atrӑgea acolo, nu doar pasiunea autorilor pentru cultura italianӑ. Noi nu suntem încӑ personaje de roman, dar clima şi cultura italianӑ, plus existenţa, în sudul insular al Italiei a celui mai înalt Vulcan activ din Europa ni s-au pӑrut pretexte suficient de valabile pentru a încerca, în timpul vacanţei intersemestriale, o turӑ în Sicilia.

În zilele noastre, a face o cӑlӑtorie intraeuropeanӑ e un joc. Pe calculator, desigur, pentru a gӑsi cele mai potrivite zboruri. Iar prietenii nostri de la frontiera apuseanӑ au destule zboruri convenabile cu roz, mov şi alb, dintre care noi am ales un “Henri Coandӑ – Fontanarossa” pentru 3 februarie. Al doilea joc video a fost, cum e şi normal, alegerea unui loc de staţie în apropiere de Fontanarossa, iar eu am pus degetul pe Hotel Miramare, care pe hartӑ apare chiar în capul pistei aeroportului, devenind astfel atractiv. Sigur, am trecut şi în nivelul urmӑtor, acela al documentӑrii în privinţa obiectivelor şi a mijloacelor de transport din zonӑ, care mi-a adus marea satisfacţie de a … înţelege un singur lucru: anume cӑ transportul public din insula din vârful cizmei este haotic, atât de prost organizat şi executat încât singura opţiune (în afarӑ de mersul pe jos) este taxiul. Sau, ceva mai ieftin, dar numai pentru curajoşi, închirierea unei maşini (dar nu Uno sau Panda, maşini uşor de şutit).

Bun, om vedea acolo, ne-am zis, şi ne-am urcat în trenul care ne-a dus la autobuzul care ne-a transportat la Aeroportul “Henri Coandӑ”. Dacӑ anul trecut, când visam canzonete napoletane, ne temeam ca nu cumva aeroportul sӑ nu facӑ faţӑ cӑderilor de zapadӑ, de data asta nu am mai avut astfel de coşmaruri (nici vise, pentru cӑ nu ştiam ce fel de canzoni se cântӑ printre clanurile siciliene).

Din contrӑ, era atat de cald şi de bine,IMG_6972

încât am început sӑ transpirӑm când o tânӑrӑ în uniformӑ care pӑzea poarta de îmbarcare ne-a anunţat cӑ ultima reglementare Wizz preţӑluieşte poşetele doamnelor la 63 de euro, dacӑ sunt purtate în mânӑ sau pe umӑr, dar le dispreţӑluieşte dacӑ sunt invizibile. Sigur, am transpirat şi mai tare când am înghesuit poşeta în rucsac, spre a o face imperceptibilӑ – dar trucul a reuşit.

La finger şi-a fӑcut apariţia un “tânӑr” Airbus A-320”, drӑguţul de LimaPapaWhisky, exact  asa cum ma avertizase flightradar24.com

IMG_6974

Nu prea e in regula, biletul de îmbarcare ne trimitea la uşa din spate, având noi rândul 29, dar singura uşӑ deschisӑ era în faţӑ, lucru care ne-a transformat în cӑlӑtori recalcitranţi. Şi, pânӑ sӑ ne aşezӑm pe locurile noastre, eram obosiţi – ne durea gura de cât am tot zis “Pardon!” strӑbӑtând întreaga lungime a aeronavei. Locul meu – “B”. Norocul meu – “A” rӑmâne nerevendicat pânӑ în momentul definitiv al impulsului dat de push-tag, iar eu profit din plin, devenind cel mai atent observator al zborului de la bord.IMG_6982

Dupӑ premiera de a urca într-un A-320 (pânӑ acum am avut mereu baftӑ de A-321) urmeazӑ a doua premierӑ. În loc s-o facӑ la dreapta, comandantul, domnul Samuele Clemente, vireazӑ la stânga pe lângӑ terminal şi se aliniazӑ pe pista 08L, acolo unde am mai fost doar o singurӑ datӑ, în calitate de spectator la BIAS-2012.

Dotat cu telefonul Nokia, încerc sӑ fiu martor la manevrele de pӑrӑsire a pӑmântului. Mӑ saboteazӑ geamul aburit, dar esenţialul se poate ghici.WP_20180203_13_58_20_Pro Signor Clemente scoate flapsurile la poziţia necesarӑ pentru decolare, zgomotul creşte, aeronava tremurӑ pe jambe, probabil ţinutӑ, încӑ în frâu (sau în frâne), dupӑ care începe sӑ lase în urmӑ grila de start, apoi şi betonul pistei şi se îndreaptӑ, inexorabile, spre est.

Ha, ha, probabil cӑ urmeazӑ degajarea bruscӑ prin viraj peste umӑr la stânga, iar o parte din pasageri se pregӑtesc sufleteşte pentru acel moment … care nu mai vine, pentru cӑ aerobuzul vireazӑ lin de tot la dreapta, aşa de lin cӑ dacӑ nu aş urmӑri nişte repere la sol nici nu s-ar bӑga de seamӑ.

Altitudinea creşte rapid, solul este încӑ vizibil, aşa cӑ dupӑ un sfert de orӑ, aşa cum mӑ aşteptam, sub aripa stângӑ apare râul Vedea, iar printre meandrele lui, municipiul Roşiori.WP_20180203_14_17_30_Pro Încerc sӑ gӑsesc vreun reper cunoscut, decid cӑ de la opt mii oraşul ӑsta e destul de diferit faţӑ de cel care se vede de la opt sute şi îmi îndrept privirea în zare, pentru a gӑsi Oltul. Râul cel mare apare imediat, iar noi îl traversӑm fӑrӑ pod … iar dupӑ aia nu mai conteazӑ. Sau … ar conta altceva, ce am vӑzut în replayul zborului. Dintre toate reperele mele, doar Vedea a fost Vedea, pentru cӑ Roşiorii mei era, de fapt, Alexandria, iar Oltul era Dunӑrea. Aşa, şi? Nu sunt tot oraşe şi gârle? Ce?!27658381_949745328534634_840311690_n27718496_949745528534614_985273618_n

Signorul de la comenzi ne pune în gardӑ: vremea e rea, vom avea parte de turbulenţe şi de mai multe ore de zbor. Deci centura rӑmâne cuplatӑ, iar eu mӑ plâng de multe, dar nu şi de timpul de zbor mai lung decât cel înscris în speranţe. Pӑcat cӑ vreme rea însemna nu numai vânt contrar, ci şi plafon, care m-a împiedicat sӑ vӑd exact alte râuri şi oraşe.

WP_20180203_14_19_24_ProWP_20180203_14_17_37_ProIMG_6983

Un sandwich, un suc şi o cafea mai târziu, signor Samuele Clemente a aprins definitiv semnalul luminos pentru cuplarea centurilor şi a tӑiat motoarele. Pe nesimţite, LimaPapaWhisky a pierdut din altitudine, a spart plafonul şi, sub aripӑ a apӑrut … a, nu e râu, cӑ nu îi vad malurile, e o gârlӑ ceva mai mare, partea Tirenianӑ a Mediteranei. IMG_6984Doar n-om avea norocul sӑ aterizӑm pe Roşia Fântânӑ a Cataniei dinspre mare? Wow! Ba da! Ifonul meu, cu ultimile picӑturi de benzinӑ din baterie, surprinde aterizarea, o nouӑ premierӑ pentru marele zburӑtor care sunt, traversarea plajei cu 400 km/h.

Flaps la 40-50 de grade, frâne aerodinamice, frâne dure la roti, pierdere bruscӑ a vitezei, aplauze … şi aerobuzul, transformat în autobus, se îndreaptӑ, slalomând printre Aerobuze şi Boeinguri, cӑtre peron. Ba nu, se opreşte cu câţiva metri înainte de finger, în generozitatea sa oferindu-i şi unui Iveco articulat (in usa caruia aruncam o privire inapoi, spre LPW)IMG_6986 onoarea de a ne transporta, preţ de aproape … 20 de secunde, pânӑ la uşa terminalului.

Nu avem bagaje de recuperat, despre poşetӑ nu ne mai întreabӑ nimeni,IMG_6987 aşa cӑ ieşim rapid în stradӑ. Am lecţiile fӑcute. Cei de la hotel mi-au predat în felul urmӑtor: Alibus pânӑ la Piazza Borselino, apoi D pânӑ la uşa hotelului. Transformӑm teoria în practicӑ: Alibusul pare sӑ ne aştepte la uşӑ, şoferul, pânӑ sӑ apuc eu sӑ decid ce limba e mai potrivitӑ în comunicarea interpersonalӑ, mӑ şi întâmpinӑ cu “Good evening” (deşi e încӑ luminӑ) şi, pentru cӑ pare vorbӑreţ ca un italian, nu mӑ sfiesc sӑ mӑ întind la discuţii cu el. Îi explic unde intenţionez sӑ ajung, iar el mӑ invitӑ sӑ iau loc, pentru cӑ va avea grijӑ sӑ mӑ dea jos din maşinӑ la momentul oportun. Ceea ce şi face, dupӑ ce ne lasӑ sӑ admirӑm portul Cataniei, unde stau înghesuite câteva feriboturi (nici nu-i de mirare, doar suntem pe o insulӑ).IMG_6998

Piazza Borselino ar trebui sӑ fie la douӑ-trei sute de metri pe lângӑ pasajul ӑsta de cale feratӑ.IMG_6989 Dupӑ vreo cinci sute de metri, pentru cӑ cetӑţeanul ӑsta nu pare sӑ aibӑ gurӑ,IMG_6990 ochesc un echipaj de Polizzia Locale, iar omul de la volan, surprinzӑtor, înţelege ce îl întreb pe limba lui şi coboarӑ rapid din maşinӑ, lӑsând-o pornitӑ, pentru a ne conduce vreo zece metri pânӑ la o barierӑ, de unde ne aratӑ o parcare unde ar trebui sӑ staţioneze D-ul. În timp ce conversӑm, un BredaMenarini cu inscripţia doritӑ îşi face apariţia şi se aşeazӑ exact unde îmi spusese polizzioto.IMG_6992 Biletul de Alibus (4 euro) e valabil 90 de minute, aşa cӑ urcӑm grӑbiţi, dupӑ care aşteptӑm sӑ reaparӑ şoferul.IMG_6991

Puţin stam, doar vreo 20 de minute. Alt tip amabil, şoferul ӑsta. Îl interoghez în englezӑ, el îmi rӑspunde italieneşte, dar numai el ştie ce spune, insist în italianӑ, el îmi rӑspunde în englezӑ … dar pânӑ la urmӑ, ne înţelegem. Concluzia noastrӑ: italiana mea de baltӑ a fost mai bunӑ decât engleza lui de baltӑ.

Dupӑ o excursie de câteva minute, D-ul ne lasӑ, aşa cum ne promisese, exact la uşa hotelului. S-a terminat cu bine un drum de vreo 1200 de kilometri.IMG_7007

Recepţionerul ne primeşte englezeşte, ne trimite la 114 şi ne recomandӑ sӑ ieşim repede în oraş, cât mai e valabil biletul de la Alibus. Dupӑ ce ne luӑm în primire sӑlaşul, IMG_7004încercӑm sӑ-i urmӑm sfatul, dar nu suntem destul de rapizi. Sau, poate da, dar aflӑm apoi cӑ nu pentru economie de bilete ne zorea recepţionerul, ci pentru cӑ circulaţia avea sӑ fie întreruptӑ între centru şi playa Lidi (şi restul lumii, de altfel), datoritӑ unei mari sӑrbӑtori a oraşului. Ce sӑrbӑtoare, om vedea mâine. În seara asta o vedem numai la televizor şi o deducem şi dupӑ intensitatea focului de artificii pe care îl vedem de la fereastrӑ.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (9) de Mihai-Athanasie Petrescu

coperta balzac 2

III.2.6. FAMILIILE CRUCHOT ŞI DES GRASSINS

 Personajele secundare ale romanului au dreptul la foarte puţin spatiu pentru descriere.

Membrii celor două familii sunt singurele persoane din lume admise în casa lui Grandet, Cruchot ca notar, iar des Grassins ca bancher ai bătrânului om de afaceri. Crezând în privilegii, cele două clanuri se cred îndreptăţite să spere la mâna Eugéniei. Din ambele părţi se risipeşte multă energie pentru atingerea acestui scop, fiecare familie având susţinerea câte unei jumătăţi de oraş. Până la urmă, preşedintele Cruchot se va căsători cu Eugénie, dar fericirea sa nu va dura, pentru că Balzac, care nu îl iubeşte pe acest personaj, îl face să moară la opt zile după ce devenise deputat.

Cruchotinii şi des Grassinii sunt menţionaţi pentru prima dată în paginile dedicate portretului lui Grandet. Rolul lor este aici de a reliefa personalitatea lui Grandet. Cu toate că notarul şi bancherul păstrau acea discreţie care produce în provincie încrederea şi averea, dânşii arătau în lume domnului Grandet un respect atât de mare, încât oamenii puteau măsura suma capitalurilor fostului primar după cât de departe mergea consideraţia slugarnică pe care i-o arătau. Într-adevăr, prin meseria lor, cei doi bărbaţi cunoaşteau valoarea exactă a averii lui Grandet, la care râvneau şi sperau să o obţină odată cu mâna Eugéniei.

Personajele din cele două clanuri sunt readuse în naraţiune pentru a desăvârşi prezentarea atmosferei de la Saumur. Cu acestă ocazie, familiile sunt prezentate cu averea lor şi cu poziţia pe care o ocupă în societate, care pot valora cât calitatea de ginere al (averii) lui Grandet.

În sfârşit, sosirea lor la Grandet, în seara zilei de naştere a Eugéniei, oferă ocazia de a le zugrăvi portretele fizice.

Să respectăm ordinea aleasă de Balzac. Clanul Cruchot este format din trei bărbaţi: cel mai de seamă /…/ era nepotul domnului Cruchot, preşedinte al tribunalului de primă instanţă din Saumur şi pretendent la mâna domnişoarei Grandet. Ca şi fostul dogar, preşedintele este definit prin valoarea capitalului: domeniul Bonfons (Boni Fontis), în valoare de şapte mii de livre rentă.

Cei doi unchi ai preşedintelui sunt persoane importante prin poziţia lor în societate: unul este notar, iar celălalt abate, demnitar al consiliului bazilicii Saint-Martin din Tours.

Ambiţia des Grassinilor era să reuşească mariajul lui Adolphe, fiul familiei,  cu Eugénie. Cea care trage sforile este doamna des Grassins, susţinută de soţul ei, bancherul.

Cele două familii îşi aveau susţinătorii lor la Saumur, cele două partide fiind numite, cu o ironie evidentă, crochotiniştii şi grassiniştii. Arbitrii acestei competiţii erau locuitorii oraşului, iar observaţiile lor sunt elemente descriptive care completează prezentarea familiilor:

  • domnul şi doamna des Grassins erau nobili, bogaţi, nu glumă
  • domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă (la Grandet)

Averea lui des Grassins şi poziţia sa socială, păreau să fie apreciate deopotrivă cu meseria lui Cruchot de Bonfons şi relaţiile lui cu Grandet : Nici laie, nici bălaie, stau tocmai pe tocmai! se rostise un om de duh din Saumur.

Desigur că acestă dispută în care se aflau angajate cele două familii saumureze reprezintă, de fapt, lupta pentru supremaţie dintre clasele sociale apărute după Revoluţie, iar Balzac profită de acest prilej pentru a le ironiza în egală măsură.

Ar fi bine să continuăm cu portretele indivizilor, aşa cum apar în textul romanului. Trebuie să subliniem, încă de la început, că elementele care realizează descrierile personajelor Cruchot şi des Grassins nu sunt organizate la fel ca în cazul personajelor principale.

Preşedintele Cruchot:

  • vârsta: treizeci şi trei de ani
  • fizionomia: brună, răuvoitoare
  • părul: zbârlit

Acestea sunt singurele elemente cunsocute. La descrierea obiectivă, realizată de narator, cu ajutorul unor epitete care sugerează se alătură două comparaţii care desăvârşesc ridicolul personajului: preşedintele /…/ semăna cu un cui ruginit, comparaţie impusă de obiectivitatea naratorului şi Nepotul meu e un nătărău, se gândi abatele, uitându-se la preşedinte, o expresie foarte ironică atribuită abatelui Cruchot, ceea cei măreşte valoarea. Imaginea globală a personajului, pusă alături de rolul său în roman, acela de candidat la mâna frumoasei Eugénie, provoacă un contrast destul de violent care determină cititorul la un parti-pris. Apariţia lui Grandet va fi  momentul în care cititorul va alege.

Analiza continuă cu abatele Cruchot. Acest personaj este prezentat cu ocazia primei vizite la Grandet, de ziua de naştere a moştenitoarei, adică prima scenă a romanului. Tehnica pentru a introduce portretul este remarcabilă. Am văzut deja câteva procedee: oglinda în care se priveşte Eugénie, părerile celorlalte personaje, ca în cazul lui Charles etc. Abatele Cruchot este pus în lumină, la propriu, de către Grandet, care aprinde o lumânare pentru a vedea mai bine în jurul lui: /…/ luă din mâna lui Nanon o lumânare neîncepută, înfăşurată într-o bucată de hârtie, o vârî în sfeşnic, o înţepeni, o aprinse şi se duse să se aşeze lângă nevastă, privind pe rând prietenii, fiica şi cele două lumânări. După o pregătire atât de lungă şi atât de minuţioasă, cititorul s-ar putea aştepta la o imagine care să-i satisfacă pretenţiile estetice. Dar în locul unui portret vedem o caricatură: Abatele Cruchot, un omuleţ grăsun, cu o perucă netedă şi roşcată, cu o înfăţişare de bătrânică veselă /…/. Observăm diminutivul şi epitetul care caracterizează portretul fizic al abatelui: omuleţ  şi grăsun, care sugerează bunăstarea personajului, dar în acelaşi timp îl ridiculizează; nu este gras, ci scund şi grăsuliu. În ciuda tonsurii obligatorii pentru membrii clerului, el poartă o perucă destul de caraghioasă, netedă şi roşcată.

Să notăm, pentru a încheia, comparaţia ironică: înfăţişare de bătrânică veselă, care poate fi pusă în legătură cu metafora care îl caracterizează câtva pagini mai înainte: Talleyrandul familiei; personajul este caracterizat astfel ca fiind şiret. Familia are nevoie de această calitate a abatelui, cel care trage sforile pentru a realiza căsătoria nepotului său cu bogata moştenitoare.

Al treilea Cruchot este prezentat numai prin meseria sa: este notar. În povestire era nevoie de un notar care să aibă grijă de afacerile lui  Grandet; apare, aşadar, maestrul Cruchot. Balzac, care a lucrat în tinereţe într-un birou de notar, cunoştea această specie şi a considerat că este suficient să spui cuvântul: “notar”, pentru ca toată lumea să ştie despre ce este vorba.

Familia des Grassins beneficiază de mult mai mult spaţiu. Descrierile fizice ale doamnei des Grassins şi Adolphe sunt mai ample decât ale Cruchotinilor. Ei sunt prezentaţi exact în momentul primei lor apariţii: /…/ în aceeaşi clipă o lovitură de ciocan vesti familia des Grassins /…/

Prima intră doamna des Grassins. Pentru a-i realiza portretul, Balzac recurge la o clasificare: doamna des Grassins era una din acele femei vioaie durdulii, bălane şi rumene care, datorită unui regim claustral de provincie şi datorită unei virtuoase vieţi, se păstrează încă tinere la patruzeci de ani. Epitetele care o caracterizează formează, ca şi în cazul abatelui, o imagine caricaturală: vioaie, durdulie, bălană, rimenă. La această serie de adjective, Balzac adaugă o comparaţie cu un termen vegetal, care are ca scop să explice impresia e care o provoacă femeia: /…/ asemenea ultimilor trandafiri de toamnă, a căror privelişte e o desfătare, dar a căror petale au nu ştiu ce răceală şi a căror mireasmă s-a istovit. În concluzie, doamna des Grassins este o provincială care încă se mai crede frumoasă, dar în realitate frumuseţea ei nu rezistă la un examen mai atent.

Domnul des Grassins (care, ca şi soţia lui sau ca cei trei Cruchot, nu are prenume) este destul de puţin descris în text. Aflăm despre el doar că este un veteran din armata lui Napoleon şi că /…/ păstra ţinuta înfiptă a militarilor, ceea ce, de fapt, nu ne spune nimic despre fizicul sau caracterul  său, descrise numai prin acţiunile şi aventurile lui galante.

Din contră, des Grassins fiul este descris, pentru a permite cititorului să realizeze un contrast între cei trei posibili pretendenţi ai Eugéniei: preşedintele Bonfons, Adolphe şi Charles.

Portretul lui Adolphe îşi câştigă locul său în text încă de la prima apariţie. El îi urmează pe părinţii lui în sala lui Grandet, iar mama lui îl împinge lângă Eugénie pentru a-i oferi un cadou de ziua de naştere. Trăsăturile fizice ale băiatului sunt enumerate fără nici o pregătire şi fără aprecieri din partea naratorului: un tânăr înalt, blond, palid, cu apucături destul de alese, sfios în aparenţă. Aceste epitete formează în spiritul cititorului imaginea unui adolescent prostuţ şi neîndemânatic, iar felul său de a intra în scenă îi trădează caracterul de « băiatul mamei », în ciuda vârstei.

Totuşi, Balzac are grijă să dezvăluie care este adevărata faţă a lui Adolphe, spunând că tocmai cheltuise la Paris, unde-şi făcuse dreptul (sau cel puţin aşa credea lumea, pentru că în realitate el frecventase societatea, acolo unde-l întâlnise pe Charles), opt sau zece mii de franci peste suma fixată de acasă /…/.

Portretele personajelor des Grassins şi Cruchot sunt realizate, după cum am văzut, într-o manieră telegrafică, câteva cuvinte fiind suficiente pentru a creiona un fel de descriere, iar epitetele sunt alese pentru a face caricaturi, nu picturi. Aceasta se explică atât prin rolul pe care aceste personaje urmează să îl joace în roman, cât şi prin sentimentele pe care le-a avut Balzac pentru oamenii aparţinând acestei specii.

Un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (25) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (25)

Bieţii torinezi n-au putut tine piept Realului. Dar, surprinzӑtor, pe Via Giolitti nu s-au auzit nici înjurӑturi, nic chiote de bucurie, de parcӑ finala aia ar fi fost a altora …

Treaba lor, ӑştia habar n-au de fotbal, probail cӑ îi intereseazӑ numai calcio … La noi, când a fost vorba de o finalӑ româneascӑ a Cupei Campionilor, toatӑ lumea era la televizor, bucurându-se sau înjurând … Dar acolo … atâta indiferenţӑ?!

Pe noi ne intereseazӑ ce posibilitӑţi avem de a folosi un taxi pânӑ la Termini, în cazul în care ne trezim la timp. Sau pânӑ la Ciampino, dacӑ telefonul deşteptӑtor merge în urmӑ …

Telefonul a sunat la timp, il barbone de la recepţie a reuşit sӑ gӑseascӑ un taxi tutto vicino, la Porta Maggiore, un Ford Focus Combi, condus de un nenea pus pe recorduri mondiale de vitezӑ. Dupӑ ultima frenatta, nenea a spus simplu “dieci” şi a întins mâna dreaptӑ. Nu i-am strâns-o, ci i-am acoperit-o cu un bilet de zece euro, cam mult, pentru cele câteva minute pe care le petrecusem împreunӑ, dar … era pe teren propriu. Sigur, dacӑ 50% din urӑrile pe care I le-am fӑcut atunci s-au îndeplinit, bietul de el a dat demult faliment. Iar sӑracul Focus e o componentӑ a unui cimitir de maşini. Dar vorba e cӑ am ajuns la timp în locul unde ar trebui sӑ vinӑ autocarul Transvision. De fapt, nu la timp, pentru cӑ maşina apare la vreo 15 minute dupӑ ora afişatӑ pe net. Iar la Ciampino, dat fiind traficul lejer de la cinci dimineaţӑ, ajungem muuuult pre devreme. Dar decât prea târziu …

Am timp sӑ mai execut o misiune de recunoaştere şi cercetare pein mahala. Revӑd frumosul elicopter SeaKing din zona interzisӑ, de data asta am timp sӑ ma uit cu grijӑ prin gard şi, deşi scrie cӑ nu e voie, nu mӑ întreabӑ nimeni cine sunt şi ce vreau.IMG_2302IMG_2304

Mai vӑd ceva neaşteptat: un Hyundai Accent, tip 2004, singurul din douӑ expediţii italiene, dar apare  aşa de surprinzӑtor încât nu apuc sӑ îl fotografiez. Apoi pierderea de timp în aeroport, într-o zonӑ de Plecӑri mai puţin interesantӑ decât la Cappodichino din Napoli, ca sӑ nu mai zic de Otopeni … Un terminal destul de banal, mai ales dacӑ luӑm în calcul faptul cӑ aparţine Cetӑţii eterne.IMG_2299IMG_2300IMG_2301

Trecerea prin primul filtru, apoi pravӑlia duty freeIMG_2305.JPG … o nouӑ sticlӑ de Limoncello, poarta de îmbarcare, unde aşteptӑm cu rӑbdare sӑ se linişteascӑ un cetӑţean care uitase sӑ îşi înregistreze bagajul, iar acum îşi exprima entuziasmul prin expresii de genul “porco miseria!”, aflând cӑ pentru un mic troler are de plӑtit vreo 30 e euroi …IMG_2311.JPG

Un MAN alb ne plimbӑ, preţ de câteva zeci de metri, pânӑ la Airbus A-321 HA-LXB. Frumosul avion aşteaptӑ cuminte pe apron sӑ primeascӑ la bord o nouӑ generaţie de cӑlӑtori, iar noi îi facem plӑcerea.IMG_2312IMG_2313

Urcând scara, bag camera în buzunar şi iar fac una dintre prostiile alea … pentru cӑ exact atunci, pe o bretelӑ apropiatӑ, ruleazӑ un avion-pompier Cannadair … Pânӑ sӑ scot telefonul, pânӑ sӑ deschid camera … Cannadairul dispare spre start. Iar eu pierd oportunitatea de a pleca acasӑ cu un avion-pompier în memoria electronicӑ. Curat ghinion! (Am auzit cӑ, în vara extrem de cӑlduroasӑ şi secetoasӑ care a urmat, Cannadairurile au avut mult de lucru …)

Boarding, instalare la locul prevӑzut de bilet,IMG_2319IMG_2384 instructajul fӑcut de AH, mesajul de bun venit la bord, exprimat de comandantul Luca Mascolino, totul poate fi vӑzut în filmuleţul ataşat. Am noroc. Deşi pe boarding card am locul B, titularul locului A chiuleşte, iar eu nu ezit. De lângӑ hublou, vorba aia, altfel se vede lumea! Rulaj, decolare, peisaje vӑzute de la 11 km distanţӑ (pe verticalӑ), ce mai, un zbor de colecţie!IMG_2315IMG_2316IMG_2317IMG_2323IMG_2325IMG_2327IMG_2331IMG_2332IMG_2333IMG_2334IMG_2335IMG_2336IMG_2337IMG_2338IMG_2339IMG_2340IMG_2341IMG_2342IMG_2352IMG_2361IMG_2363IMG_2364IMG_2365IMG_2366IMG_2369IMG_2374IMG_2375IMG_2378IMG_2379IMG_2387IMG_2389IMG_2390

Şi … LROP ne aşteaptӑ sub un plafon de nori, care ne face sӑ simţim imediat care e diferenţӑ dintre o vacanţӑ (chiar şi mini) petrecutӑ în Italia şi revenirea de acolo.

A fost o cӑlӑtorie extraordinar de interesantӑ, cu un mare aport de plusvaloare. Am vӑzut cu ochii şi cu ochelarii nostri atâtea locuri legendare, despre care credeam cӑ doar în cӑrţi, filme sau poze se poate discuta. Am învӑţat multe lucruri, printre care şi acela cӑ limba italianӑ e la îndemâna (pardon, la îndegura!) noastrӑ, cӑ romanii din ziua de azi sunt o minoritate în oraşul lor, dominat de turişti şi cӑ … trebuie neapӑrat sӑ mai mergem acolo, o mare parte dintre obiectivele romane legendare ne-au rӑmas în afara câmpului visual …

Pânӑ una-alta, Roma s-a terminat, urmeazӑ, peste câteva zile, un nou stagiu de lӑrgire a orizontului nostru. Viva Italia!

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (24) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (24)

Prietenul nostrum chelner de pe Via Manzoni ne aştepta cu nerabdare, se vedea pe faţa lui. Probabil cӑ se temea sӑ nu-i rӑmânӑ surpriza nemâncatӑ şi sӑ fie nevoit sӑ o înghitӑ el, cu sau fӑrӑ plӑcere. Sau poate chiar a fost sincer când s-a bucurat cӑ ne poate servi un fel traditional. Şi i-am dat dreptate: pe farfuriile noastre şi-a fӑcut apariţia saltimbocca romana!popolo (2)popolo (1)

Un fel de şniţel, îmbrӑcat nu in pesmet, ci într-o felie subţire de “prosciuto”, iar alӑturi are un sos cu aromӑ de salvie şi câteva felii de cartof, coapte in cuptor. Amico ne pândea cu un zâmbet jmeker afişat pe faţӑ, l-am chemat şi am încercat sӑ îi traduc, literal, expresia româneascӑ “mâncarea e atât de bunӑ încât dai cu cӑciula în câini”. A acceptat complimentul, apoi l-a chemat pe Rocco, patronul (cel cu ochelarii pe post de bentiţӑ, sӑ nu-I intre pӑrul chel în ochi),popolo (3) i-a repetat traducerea mea şi amândoi s-au bucurat atât de tare încât ne-au fӑcut din nou cinste cu un Limoncello.

La plecare, amândoi pӑreau chiar necӑjiţi cӑ ne pierd de muşterii. Sunt convins cӑ şi acum plâng dupӑ noi, sӑracii …

Pentru partea a doua a zilei planificasem o expediţie la Piazza del Popolo şi nu aveam nici un motiv sӑ nu ne îndeplinim planul. Metroul pânӑ la Flaminio, apoi o scurtӑ plimbare pe jos pânӑ la Porta del Popolo.

O poartӑ care din nou îmi aminteşte de Poarta Schei. O boltӑ mare şi douӑ mai mici şi, binenţeles, inscripţii latineşti.popolo (26) Doar cӑ în dreapta, în loc de Liceul Sportiv, e Muzeul “Leonardo da Vinci”, pe care îl abordӑm cu încredere şi de care ne îndepӑrtӑm cu neîncredere: e prea târziu pentru a mai cumpӑra bilete …popolo (50)popolo (4)

Pӑtrundem în Piazza. Cicӑ se cam poate discuta dacӑ piaţa este a Poporului, aşa cum este perceputӑ astӑzi denumirea, sau a unui … plop, specie repede crescӑtoare care ar fi populat, odata, locul.popolo (5).JPG Primul lucru bun pe care îl facem în Piazza este sӑ le facem urӑri de bine unor tineri, care tocmai ies din biserica Santa Maria del Popolo.popolo (28)popolo (29)

Dacӑ ne-am aşteptat la obişnuitul obelisc egiptean încadrat de fântâni … nu ne-am înşelat deloc, pentru cӑ incinta este dominatӑ de un astfel de monument. Se pare cӑ initial i-ar fi aparţinut lui Ramses al II-lea, dar dacӑ nu şi l-a pӑzit bine acum aparţine poporului (sau plopilor?) roman.popolo (33)popolo (81)popolo (17) Dar, spre deosebire de obeliscurile din alte pieţe, acesta nu are douӑ fântâni, ci  şase: patru, aflate chiar la baza sa. (una este legatӑ de moneda noastrӑ nationalӑ)popolo (34)popolo (35) iar douӑ se aflӑ pe marginile Pieţei: Fontana del Nettuno (parcӑ am mai vӑzut una şi în Piazza Navona?) şi Fontana della Dea di Roma.

Mai vedem ceva, dar sӑ ştiţi cӑ nu e chiar ceea ce pare (ci doar o biata coincidenta).popolo (36)popolo (42)

În marea deschidere se circulӑ cu tot felul de (auto)vehicule. Vedem biciclişti şi motociclişti, trӑsuri, cӑrucioare pentru copii şi Seat de Polizzia (pacat ca nu Alfe). Apoi şi motarzi, civili, dar si de Polizzia, semn cӑ se pregӑteşte ceva … vedem noi ce.popolo (49)

popolo (82)popolo (83)

Altӑ particularitate a Pieţei (a cui o fi ea). În afarӑ de prima bisericӑ, cea cu însurӑţeii, mai are douӑ biserici, identice, care flancheazӑ intrarea în Via del Corso. De la stânga la dreapta: Santa Maria in Montesanto si Santa Maria dei Miracoli. Bisericile au fost construite în secolul al XVII-lea, dupӑ nişte planuri ale lui Carlo Rinaldi, dar ideea de a deschide monumental Via del Corso i-a aparţinut TataPapei Alexandru al VII-lea. popolo (18).JPG

A doua are nevoie de un miracol pentru a fi frecventatӑ de credincioşi şi vizitatori, sӑ sperӑm cӑ antreprenorii romani sunt mai rapizi în lucru decât cei români.

Intrӑm în Santa Maria in Montesanto ca sӑ ne închinӑmpopolo (37)popolo (38)popolo (39)popolo (6)popolo (7)popolo (8)popolo (9)popolo (10)popolo (11)popolo (12)popolo (13)popolo (14)popolo (15)popolo (16)

… dupӑ care ne înscriem pe Via del Corso, una dintre strӑzile alea care au apӑrut odatӑ cu Roma (primind numele Via Flaminia) dar a trecut prin toatӑ istoria metropolei, schimbându-se neîncetat. Avem noroc: gӑsim un cinquecento din generatia anilor ’60.popolo (45).JPG

Şi mai avem un noroc: tocmai azi strada este blocatӑ de un alai alegoric, cu care şi dansatori. Deci asta aşteptau polizzioti!popolo (46)popolo (47)

Revenim la loc deschis, unde ne tenteazӑ o ascensiune pe Terrazza del Pincio.popolo (31)popolo (57).JPG O executӑm, şi nu ne pare rӑu. De la balustrade-belvedere a piazzelei Napoleone Ipopolo (75) (un loc frumos, limitat de pini, palmieri şi un chioşc de îngheţatӑ; desigur, nu-i lipseşte nici fântâna!)popolo (58)popolo (59)popolo (60)popolo (61)popolo (62)popolo (56)popolo (77).JPG popolo (70)popolo (71)popolo (72)popolo (73)popolo (74)vedem Piazza del Popolo (unde tocmai soseşte alaiul alegoric pe care îl întâlnisem pe Via del Corso)popolo (78) şi, în zare, Roma, cu acoperişurile şi cupolele sale.popolo (52)popolo (53)popolo (54)popolo (55)popolo (20)popolo (22)popolo (23)popolo (24)popolo (25)popolo (19).JPG popolo (63)popolo (64)popolo (65)popolo (66)popolo (67)popolo (68)popolo (69)Din pӑcate, spre deosebire de expediţia pe Collina Capitolina, cea de acum nu îmi oferӑ nici o întâlnire cu un avion vopsit in culorile lor naţionale (a, nu, aia nu-i decât o pasӑre).popolo (73)

Coborând în Piazza, mai fotografiez o datӑ carul alegoric.popolo (79)

Piazza del Popolo a fost ultimul obiectiv înscris în agenda noastrӑ. Îl lӑsӑm în urmӑ cu regret, conştienţi cӑ ne-au mai rӑmas încӑ foarte multe de vӑzut … Dar poate va exista o datӑ viitoare.

Ne îndreptӑm spre hotel. Mai avem timp, aşteptând tramvaiul, sӑ fotografiem şi staţia de metrou de la Umberto, interesantӑ prin faptul cӑ este adӑpostitӑ sub bolţi,popolo (27).JPG dupӑ care urcӑm în vitezӑ în camera noastrӑ, pentru cӑ urmeazӑ sӑ înceapӑ finala ligii campionilor la fotbal, iar una dintre finalist este squadra tinerilor torinezi. Fiind în Italia, sperӑm ca italienii sӑ câştige, dar …

Urmeazӑ o noapte scurtӑ. Dimineaţӑ, destul de devreme, un avion cu fuselaj roz/albastru/alb ne va duce înapoi, la serviciu.

Un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (23) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (23)

Aşa cum am remarcat anterior, scopul trecerii prin Muzeul Vaticanului pare a fi, de fapt, vizitarea Capelei Sixtine. Circuitul muzeul e gândit în aşa fel încât punctul final sӑ fie Capella, denumirea apare pe toate indicatoarele şi, ascultând prezentӑrile unor ghizi care vorbeau limbi omeneşti, de asemenea auzeam, ca un fel de promisiune, aceeaşi sintagmӑ.IMG_8219

Într-un fel, e de înţeles. Multӑ lume asociazӑ Capella Sistina cu Vaticanul  şi, pânӑ la urmӑ, nu prea greşeşte, doar e locul unde se ţin conclavele pentru alegerea Tatapapei. Apoi e biserica aia despre care toatӑ lumea ştie cӑ a fost pictatӑ de Michelangelo Buonarroti şi chiar dacӑ istoria artelor nu mai e, ca altӑ datӑ, studiatӑ de toţi elevii de liceu (de la noi), totuşi, numele lui Michelangelo e destul de faimos pentru a fi cunoscut şi de necunoscӑtori.

Deci … La Capella Sistina.

Se ajunge acolo coborând o scarӑ strâmtӑ şi aşteptând (nu mult) la coadӑ, pentru a fi admis, dupӑ bunӑvoinţa unui (mare domn) bodyguard înarmat. Omul are grijӑ ca bӑrbaţii sӑ nu cumva sӑ aibӑ capetele acoperite şi, probabil, ochiul lui este dotat cu un senzor de metale şi explozibili, pentru cӑ scaneazӑ cu cea mai mare atenţie pe fiecare vizitator care pӑtrunde în incintӑ. Un alt bodyguard, aşezat la un fel de catedrӑ, îi supravegheazӑ pe plӑtitorii de bilete care deja au reuşit sӑ intre. Înainte de ieşire aveam sӑ remarcӑm un al treilea viteaz, însӑrcinat cu interzicerea accesului în sens invers. Probabil cӑ, în acelaşi timp, tine şi evidenţa ieşirilor, comunicând cu cel care tine evidenţa intrӑrilor şi reglând, în felul ӑsta, debitul.

Dar … Capella!

Se numeşte “Sixtinӑ” pentru cӑ cel care a comandat-o a fost Papa Sixtus IV (o fi fost matematician, dacӑ avea atâtea cifre în denumire),  M-aş fi aşteptat la o incintӑ mult mai mare, nu ştiu de ce am avut impresia cӑ pӑtrund într-o salӑ de sport. Dar vorbim despre o încӑpere care respectӑ strict dimensiunile Templului lui Solomon, nu ale unui teren de handbal. Construitӑ în secolul a XV-lea, Capela a fost pictatӑ de artiştii importanţi ai momentului, printre care, conform Wikipedia, Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli. Apoi a apӑrut Papa Iulius II, care a semnat contract cu Michelangelo pentru tavan, obţinând astfel cel mai scump plafon din lume (la ora actalӑ). Mulţumit de lucrare, Papa Paul III i-a cerut artistului sӑ picteze şi peretele de deasupra altarului. Deci, chiar dacӑ vorbim de o mulţime de pictori, tot Michelangelo a avut partea leului.

Mӑ întreb dacӑ mulţimea aia mare care se spune cӑ ar fi venit sӑ vadӑ opera de artӑ la descoperirea ei, în 1512, era la fel de mare ca cea din ziua de 3 iunie 2017. Singura deosebire faţӑ de autobuzul cu care fӑceam eu naveta în anii ’80 e cӑ nimeni nu încerca sӑ închidӑ uşile Capelei. Nici vorbӑ sӑ te poţi reculege sau ruga creştineşte, gӑlӑgia era prea mare (cu toate cӑ, din când în când, bodyguardul aşezat la catedrӑ ţipa “şşşşşşşţ!!!!” într-un microfon, preuat de o staţie de amplificare puternicӑ întocmai ca una de discotecӑ. Imposibil sӑ admiri pereţii pictaţi, vizitatorii împiedicau vederea. Nepermis sӑ fotografiezi oarece, indicatoarele vizibile la intrare erau stricte. Totuşi, pe lângӑ DSLR-ul atârnat de gât sunt şi posesorul unui telefon capabil şi reuşesc sӑ mӑ feresc de vigilenţa oamenilor înarmaţi pentru a pleca de acolo cu câteva amintiri în memoria electronicӑ.IMG_2231.JPGIMG_2220IMG_2221IMG_2222IMG_2223IMG_2224IMG_2225IMG_2226IMG_2227IMG_2228IMG_2229IMG_2230

Urmam noul indicator.

IMG_8288 Ultima atracţie a Muzeului este scara in dublu melc.IMG_8289IMG_8290IMG_2236IMG_8291IMG_2237

Apoi turnicheţii, pentru asigurarea ordinii la ieşire,IMG_2239IMG_2238 dupӑ care Muzeul Vaticanului se adaugӑ la amintirile expediţiei romane.

Mai avem o dupӑ-amiazӑ. Ştim ce vrem sӑ vizitӑm, dar mai ştim cӑ prietenul nostru, chelenerul de la Café ne-a promis ceva nemaivӑzut şi nemaigustat. În consecinţӑ, cap compas spre Café

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (22) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (22)

Dacӑ ne-am fi aşteptat ca Muzeul Vaticanului sӑ fie un fel de mӑnӑstire, ajunsӑ cu progresul tehnic la nivelul secolului al XV-lea, intrarea în instituţie ne-ar fi surprins foarte tare. În locul unor scӑri din piatrӑ, urcӑm de la nivelul solului la cel al caselor de bilete cu ajutorul unui trotuar rulant.IMG_8058IMG_8060 Iar dacӑ ne-am fi aşteptat sӑ ni se cearӑ un pumni de galbeni, ca în poveşti, modul de încasare iar ne-ar fi provocat un şoc: ni s-a acceptat plata cu cardul, în urma cӑreia am obţinut câte o cartelӑ din carton, cu preţul (înscris pe revers, 16 euroi). Plus o reclamӑ cu figura lui Tata Papa şi o hartӑ a Vaticanului.0 (1)0 (2)0 (3)0 (4)

Am destulӑ experienţӑ de vizitator de muzee pentru a şti cӑ ar trebui sӑ existe un sens al circuitului. Aveam sӑ aflӑm mai târziu cӑ şi aici existӑ aşa ceva, dar doar dupӑ ce scapi din prima clӑdire, cea cu vestigii egiptene.

Cum?! Egiptene? Pai da, pentru cӑ Muzeul pe care tocmai îl începem este de fapt o imensӑ colecţie de vreo 70.000 (şaptezeci de mii) de obiecte – dintre care sunt expuse cam o treime – adunate, de-a lungul secolelor, de toţi Taţii Papi care aveau o pasiune oarecare (în cazul în care aş ajunge eu Papӑ, Vaticanul ar ajunge un Muzeu al Aviaţiei, deci, votaţi-mӑ!).

Deci, hai la sarcofage, dupӑ care om vedea.IMG_2105IMG_2106IMG_2108IMG_2109IMG_2110IMG_2112IMG_2113IMG_2114IMG_2116IMG_2117IMG_2118

Adicӑ … om vedea dacӑ o putea. Aşa cum era logic, din sala colecţiilor egiptene ar fi trebuit sӑ mergem mai departe, pe scӑri în sus. Dar logica noastrӑ nu se potriveşte cu cea din târg, pentru cӑ un cordon ca cele de la aeroporturi ne interzice accesul şi ne trimite înapoi, de unde am venit (adicӑ într-o curte interioarӑ), la fel ca şi pe ceilalţi nuştiucâte zeci de vizitatori confuzi, iar ambuteiajul rezultat e mai dens decât cele de pe Champs Elysées.

Asta e, hai afarӑ, sӑ vedem un glob pӑmântesc (care ne ajutӑ sӑ ne dӑm seama cât de strӑlucitoare este Terra!) şi sӑ ne intersectӑm cu mulţimile de vizitatori cu sau fӑrӑ ghid, cu sau fӑrӑ bilet. Şi, cum e şi normal, ӑla fӑrӑ bilet se stricӑ de râs când îi povestim cât timp am stat la coadӑ …)IMG_8076IMG_8068

Studiem cu atenţie harta muzeului, cӑutӑm repere pentru a ne orienta, dupӑ care alegem cea mai simplӑ metodӑ pentru a ne continua turul: ne lipim de un grup cu ghid şi steguleţ, convinşi cӑ omul ӑla a mai fost pe-acolo şi ştie locurile. Nu ne înşelӑm, odatӑ intraţi în urmӑtoarea salӑ de expoziţie permanentӑ vedem şi nişte indicatoare, dar şi cel mai convingӑtor argument: sute şi sute de oameni care, în acelaşi timp cu noi, cautӑ ieşirea.

Mӑrturisesc sincer, nu mӑ aşteptam la o asemenea aglomeraţie într-un muzeu, fie el şi al Vaticanului. Cred cӑ Metroul parizian nu e atât de aglomerat la ore de vârf …

Dar, aglomerat sau nu, am venit aici sӑ vedem un muzeu, aşa cӑ ne continuӑm periplul. Iar efortul ne este rӑplӑtit cu dӑrnicie. Admirӑm picturӑ, mozaicuri şi sculpturӑ, tapiserii, covoare şi hӑrţi, fresce, vitralii şi decoraţiuni, vase antice sau mecanisme medieval, curte interioarӑ şi peisaj urban roman, şi din nou picturӑ şi sculpturӑ, de la renascentistӑ, la  chiar foarte modernӑ.

Îmi pare rӑu cӑ nu sunt un specialist în istoria artei, pentru a şti şi spune foarte exact ce este fiecare exponat, dar, ooricum, arta vizualӑ nu se recepteazӑ prin descriei scrise, ci prin imagini. Mi-a fost greu sӑ selectez câteva dintre fotografiile trase în Museo Vaticani şi, dupӑ un efort de câteva zile, am eliminate din colecţie numai pozele ratate sau (multele) dublurile. E pӑcat sӑ “treci sub tӑcere” imaginile de la Vatican!IMG_2121IMG_2123IMG_2124IMG_2125IMG_2126IMG_2127IMG_2128IMG_2129IMG_2130IMG_2131IMG_2133IMG_2135IMG_2136IMG_2137IMG_2138IMG_2139IMG_2140IMG_2141IMG_2142IMG_2143IMG_2144IMG_2145IMG_2146IMG_2147IMG_2174IMG_2176IMG_2177IMG_2181IMG_2183IMG_2184IMG_2185IMG_2190IMG_2191IMG_2192IMG_2193IMG_2194IMG_2195IMG_2196IMG_2197IMG_2198IMG_2199IMG_2200IMG_2201IMG_2203IMG_2204IMG_2205IMG_2206IMG_2207IMG_2210IMG_2212IMG_2215IMG_2216IMG_2217IMG_2218IMG_2219IMG_8078IMG_8079IMG_8080IMG_8084IMG_8086IMG_8095IMG_8107IMG_8108IMG_8109IMG_8110IMG_8113IMG_8115IMG_8116IMG_8119IMG_8121IMG_8122IMG_8127IMG_8133IMG_8135IMG_8141IMG_8144IMG_8145IMG_8153IMG_8158IMG_8161IMG_8164IMG_8170IMG_8173IMG_8174IMG_8176IMG_8178IMG_8180IMG_8182IMG_8184IMG_8188IMG_8190IMG_8191IMG_8195IMG_8199IMG_8201IMG_8204IMG_8206IMG_8207IMG_8208IMG_8209IMG_8211IMG_8212IMG_8213IMG_8214IMG_8218IMG_8219IMG_8220IMG_8221IMG_8222IMG_8223IMG_8225IMG_8226IMG_8227IMG_8228IMG_8229IMG_8230IMG_8231IMG_8232IMG_8234IMG_8235IMG_8236IMG_8237IMG_8239IMG_8240IMG_8241IMG_8242IMG_8248IMG_8251IMG_8259IMG_8263IMG_8265IMG_8268IMG_8270IMG_8271IMG_8272IMG_8273IMG_8274IMG_8276IMG_8278IMG_8279IMG_8280IMG_8281IMG_8282IMG_8283IMG_8285IMG_8287

Nu numai pentru noi, ci pentru toţi colegii (pot spune aşa, gândindu-mӑ la cӑldurӑ şi înghesuialӑ) de suferinţӑ, ba chiar şi pentru gazde, dacӑ descifrӑm corect indicatoarele, principala atracţie este Capela Sixtinӑ. Deci episodul urmӑtor îi va fi dedicat.

 

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

CINE A FOST CEAUŞESCU?

CINE A FOST CEAUŞESCU?

Nu numai pentru cӑ azi “tovarӑşul Nicolae Ceauşescu, secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedintele Republicii Socialiste Romania”[i] ar fi împlinit 100 de ani, ci mai ales pentru cӑ un cercetӑtor roşiorean a întreprins un demers istoric interesant, semnalez apariţia cӑrţii “FEŢELE LUI CEAUŞESCU”.

Lucrarea, semnatӑ de domnul Profesor Victor Gabriel Osӑceanu, a apӑrut în 2017 la Editura AIUS, din Craiova, în colecţia DRUM, iniţiatӑ de Direcţia pentru Culturӑ, Educaţie, Creaţie şi Sport din cadrul Primӑriei Roşiorii de Vede.IMG_20180125_0005

[i] Am folosit ghilimemele pentru a evidenţia sintagma folositӑ în anii domniei lui Nicolae Ceauşescu, nu din nostalgie.

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale, Uncategorized