Arhive lunare: mai 2020

762. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul X

CAPITOLUL X

SCOTLAND YARD

 

După ce timp de o jumătate de oră inspectorul Dobson s-a chinuit să treacă peste neliniştea domnului James Morrison, concluzia a fost că a sosit timpul să raporteze şefilor lui în ce stadiu se afla cu investigaţiile. Aşa a luat metroul de la Mansion House până la West, iar cinci minute mai târziu se afla în biroul superiorului său de la Scotland Yard..

Superintendentul Fraser era un ofiţer de o cu totul altă teapă decât locotenentul său. Cuvântul “normal” nu i se putea aplica nici creierului, dar nici corpului său. Datora prezenta sa poziţie mai mult creierului decât corpului, cu toate că, în zilele lui bune, excelenta lui formă fizică îl scosese din multe necazuri. Acum, pentru că munca lui avea un caracter necesarmente sedentar, muşchii lui se transformaseră în grăsime, iar figura îi devenise atât de buhăită încât colegii îl numeau – cam ireverenţios – domnul superabundent. Din acest motiv, de regulă el nu lua parte activă la diferitele investigaţii ale departamentului pe care-l conducea, preferând să acorde toată atenţia faptelor şi datelor colectate de subordonaţii săi. Pentru această sarcină putea contribui cu intelectul său de o capacitate absolut excepţională, combinând o capacitate de raţionare limpede şi logică cu imaginaţia şi cu acel al şaselea simţ al intuiţiei, care uneori poate străpunge un zid de cărămidă atunci când logica şi raţionamentul se lovesc doar de el.

Superintendentul îl salută din cap pe Dobson.

– ‘Neaţa, Dobson, spuse el, ce-mi aduci? Cazul Smethurst, nu-i aşa?

Trase o agendă lângă el şi începu să citească singura filă scrisă. Hai să vedem… născut la Haslingden, Lancs, ’65. A cules bumbac, apoi a fost ucenic de fierar. Şi-a părăsit slujba pe neaşteptate în ’91 şi a plecat din Lancashire. Se crede că a fost în Statele Unite şi în America de Sud. S-a întors în ’96 cu bani şi nevastă. S-a băgat într-o afacere cu bumbac, dar a dat faliment în 1900. A fost o suspiciune de fraudă, dar nu s-a făcut nici o anchetă. A făcut avere cu cauciuc în 1908. De atunci încoace a tot progresat, ajungând unul dintre primii zece-doisprezece oameni de afaceri. Se crede că a pierdut mult după Revoluţia Rusă, după război şi după căderea mărcii germane, dar poziţia lui pare încă la fel de stabilă. O bună reputaţie atât ca persoană cât şi ca finanţist. În afară de suspiciunea aceea cu bancruta frauduloasă, nu se mai cunoaşte nimic suspect în legătură cu el. Deci, Dobson, eu ţi-am spus tot ce ştiam; acum e rândul tău să-ţi goleşti sacul.

Inspectorul Dobson vorbi timp de o oră şi jumătate, expunându-i şefului său tot ce ştia în legătură cu tragedia şi continuând cu o dare de seamă privind propriile investigaţii. Superintendentul Fraser a ascultat cu ochii închişi toată relatarea, neatingându-se de agenda pe care o ţinea deschisă în faţa sa, pe masă. Numai de două ori l-a întrerupt pe inspector. Prima dată când a venit vorba despre scrumul găsit în spatele perdelei de la uşa-fereastră din dreapta, când a vrut să ştie cantitatea aproximativă. Auzind că e vorba cam de o linguriţă, şi-a ridicat sprâncenele, dar nu a făcut nici un fel de comentariu. A doua oară, auzind de ceara de lumânare de pe masa de scris, Fraser întrebă dacă s-a găsit cumva ceară de sigiliu pe masă sau în sertare, şi îi spuse inspectorului, care nu putu să dea un răspuns, să facă cercetări.

– Bun, spuse la sfârşit superintendentul, acum hai să vedem dacă e gata raportul de autopsie. După aceea vom face un rezumat.

– Mă îndoiesc că ar putea fi gata, domnule, răspunse inspectorul. Venind încoace m-am întâlnit cu doctorul Blathermore şi mi-a spus că de abia se apucă de treabă. Cică a mai trebuit să rezolve un altul înainte de al nostru.

– N-are nimic, tot au trecut vreo două ore de-atunci, trebuie să fi ajuns măcar la nişte concluzii generale. Să ne ducem noi jos la morgă, doctorului nu-i place să fie întrerupt, iar dacă-l chem sus, face urât. Superintendentul se ridică anevoie de pe scaun. Apropo, adăugă el, sper că nu i-ai spus nimic în legătură cu apelul telefonic.

– Mă tem că i-am spus, domnule, veni răspunsul. M-a întrebat dacă a mai apărut vreo noutate, şi m-a cam luat gura pe dinainte.

– Nu trebuia… s-ar putea să-i sugereze ora morţii, ori asta era treaba lui s-o afle… Ei, asta e, ai făcut-o, ai făcut-o. Hai să mergem.

Cei doi ofiţeri se strecurară printr-un labirint de coridoare până la morgă, unde îl găsiră pe doctorul Blathermore adâncit în munca sa macabră. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, acoperit cu un cearceaf până la umeri, iar doctorul, cu o lupă într-o mână şi o eprubetă în cealaltă, studia cu atenţie o rană urâtă de pe partea posterioară a capului. Era atât de concentrat încât nici nu-i simţi pe cei doi vizitatori până când superintendentul Fraser nu începu să vorbească.

– Scuză-ne că te deranjăm, domnule doctor, spuse el. Vrem să facem un rezumat al cazului. Ţi-am fi recunoscători dacă ne-ai putea spune nouăţi. Superintendentul nu făcea niciodată risipă de cuvinte.

– Dumneavoastră eraţi, domnule superintendent? spuse legistul ridicând privirea. Rana asta, continuă el arătând la cap, este minunată. Baza craniului este zdrobită ca o coajă de ou. Cred că a fost aplicată o lovitură foarte puternică cu un instrument deosebit de greu. O greutate concentrată, probabil ceva de genul unui ciocan greu sau o măciucă de tâlhar; exclud bastonul sau altă armă de genul ăsta.

– Aoleu, domnule Dobson, chiar voiam să te întreb: ce ştiţi în legătură cu arma? Ai găsit ceva în cameră? Vreun baston? Un trofeu de război?

– Nu, domnule, nimic care să mi se pară o posibilă armă. Era un fel de baionetă – una lungă şi subţire – cred că de fabricaţie franţuzească. N-am găsit nimic destul de greu ca să producă o rană ca asta. Am uitat să vă spun că am văzut şi eu rana şi am tras exact aceeaşi concluzie ca doctorul Blathermore, că lovitura a fost extraordinar de puternică.

Doctorul suspină. Tipic pentru un detectiv, se gândi el, să creadă că se pricepe la medicina legală.

– Aşadar, nu există nici o îndoială în ceea ce priveşte cauza morţii? întrebă superintendentul. Vreun motiv adiacent? Poate ceva din conţinutul stomacului?

– Organele se află în laboratorul de patologie, se ocupă de ele doctorul Jeacocks. Dar nu anticipez decât un răspuns negativ, răspunse medicul legist.

– Bine, lasă…oricum, omul e mort, indiferent dacă a fost lovit cu piatra sau cu altceva. Aş mai vrea, doctore, să-mi spui ora decesului. Ai reuşit s-o determini?

Legistul îşi îndreptă spinarea.

– Mi-am format o părere. Trebuie să spun din capul locului că în acest caz intervalul dintre momentul morţii şi ora la care am reuşit să examinăm cadavrul ne poate juca feste. Am înţeles că evenimentul a fost raportat doar după ora şapte dimineaţa, iar eu nu am văzut cadavrul până la ora zece, şi chiar şi atunci am efectuat un examen sumar. Doctorul profita de această ocazie providenţială de a-şi putea arăta erudiţia profesională. Apoi au mai trecut două ore până când am primit aici corpul. Din nefericire, chiar atunci am mai fost chemat la un caz, astfel încât de-abia la patru m-am putut apuca cu adevărat de treabă. Vă daţi seama că nu am o sarcină uşoară.

Superintendentul aşteptă liniştit sfârşitul acestei tirade, apoi fără să facă nici un fel de comentariu, întrebă:

– Bun, dar opinia dumneavoastră?

– Opinia pe care mi-am format-o la prima vedere a fost că decesul a survenit cu aproximativ douăsprezece ore mai devreme. Prin examenul minuţios pe care l-am efectuat după aceea am reuşit să înţeleg că perioada scursă poate fi mai scurtă. Am stabilit ora probabilă la aproximativ 11.30 – 12.00 p.m. Nu exclud o marjă de eroare de o jumătate de oră în plus sau în minus.

– Mulţumesc, doctore, spuse superintendentul. Aşa îmi place să mi se explice. Nu te mai batem la cap, numai să ne trimiţi mai târziu un raport detaliat. Bună seara.

După ce ieşiră pe hol, superintendentul se întoarse către subordonatul său.

– Nu ştiu dacă să cred în raţionamentul tipului, spuse el. Prea-i place să-şi dea importanţă. Bine era dacă nu-i pomeneai de telefonul ăla! Totuşi, dacă e adevărat, atunci părerea lui nu mai are nici o importanţă.

Când ajunse înapoi în biroul său, Fraser se trânti în scaunul spaţios şi deschise agenda în faţa lui, pe masă.

– Acum, Dobson, spuse el, hai să punem câte ceva pe hârtie.

Timp de aproape două ore, cei doi stătură împreună, cântărind toate detaliile cazului, separând ceea ce era esenţial de ceea ce nu era. La sfârşit, foaia din faţa ofiţerului superior era acoperită cu scrisul lui de mână, o caligrafie frumoasă şi clară. El citi ceea ce urmează:

  1. Ora crimei
  2. Apel telefonic la ora 11.45. Foarte sugestiv, dar nu în totalitate de încredere.
  3. Raportul medical sugerează intervalul 11 – 12.30, probabil 11.30 – 12. Ar putea fi influenţat de cunoaşterea apelului telefonic.
  4. În orice caz, ora 11 este prima limită, deoarece la această oră S. a fost văzut în viaţă.
  5. Accesul în cameră:
  6. Pe uşa din hol de către cineva de-al casei.
  7. Pe uşa din hol de către cineva care a intrat pe geamul de la dependinţe.
  8. Pe uşa-fereastră, probabil pe când S. se plimba prin grădină. Ipoteză susţinută şi de nisipul de pe tălpile pantofilor lui S., dar şi de pe covoare şi din spatele perdelelor. Totuşi, cantitatea cam mare din acest ultim loc ar putea sugera o înscenare.
  9. Mobilul crimei

Încă nu există nici o dovadă. Urmează ancheta.

  1. Persoane importante
  2. Emily Smethurst (25), fiică. Evident devotată.
  3. Geoffrey Hastings (35), secretar şi viitor ginere. Cunoştea conţinutul seifului dar şi combinaţia cifrului, care nu a fost folosită. Declară că a părăsit casa la 11 p.m. (confirmă şi majordomul), s-a dus la Clubul Blue Stocking (de găsit şoferul de taxi), a jucat bridge până la 1 a.m. (de verificat), apoi a mers pe jos până la Embankment şi apoi acasă pe St.John’s Road (cam suspect, dar timpul se încadrează în limitele date de raportul medical). Nu se cunoaşte nimic împotriva lui. Mai sunt necesare cercetări.
  4. Henry Jackson (65), majordom. A servit douăzeci şi trei de ani. Aparent prea bătrân pentru a putea lovi cu asemenea forţă. Caracter excelent. A fost sincer impresionat de moartea lui S.
  5. James Riley (32), valet. Angajat de S. după câte se pare fără motiv, cu patru luni înainte de crimă. Născut în Oldham, Lancas. A făcut armata cu fiul lui S., care a fost ucis în război. De atunci a avut slujbe ciudate până l-a pescuit S.
  6. James Morrison (53), şef de birou în serviciul lui S. de zece ani. Mare tensiune nervoasă în momentul interogatoriului, după toate aparenţele un tip slab şi nervos.
  7. Chestiuni ce vor fi avute în vedere
  8. Arma crimei. A se căuta în vecinătatea locului crimei.
  9. A se căuta la St.Margaret’s Lodge şi la firmă.
  10. De studiat.
  11. Ceara de lumânare de pe masa de scris. De ce?
  12. Trabuce şi ţigări. Două trabuce fumate de S. De ce unul dintre ele (cel de pe masa de fumat) miroase puternic a whiskey şi celălalt nu? De ce primul trabuc a fost fumat numai pe jumătate? Cinci ţigări Philip Morris, probabil fumate de Hastings, găsite în cămin şi pe masa de fumat; o ţigară cu o hieroglifă turcească necunoscută în scrumiera de pe masa de scris, fumată de către cine?
  13. Cine a călcat în stratul de muşcate şi a deschis geamul de la dependinţe? A fost văzut cineva hoinărind prin împrejurimi?
  14. Afacerile financiare ale lui S. De văzut principalele întreprinderi. Ar putea fi vorba de o rivalitate acută sau alte probleme.

 

– Poftim, Dobson, spuse superintendentul, iată ce ai de făcut în continuare. Acum du-te acasă, mănâncă bine, apoi fumează o pipă uitându-te la hârtia asta. Dimineaţă, la prima oră, pune mâna pe testamentul ăla, poate găseşti vreun fir. Când ai timp, du-te până la Lodge şi încearcă să reconstitui actul crimei cu cineva; asta e o chestie care nu-mi place, Şi vreau să aflu lucruri mai multe despre tipul ăsta Hastings, am impresia că e vârtos băgat în afacerile lui Smethurst. Poate e curat, poate nu. Şi mai ales, verifică-i mişcările minut cu minut între 11 seara şi, să zicem, 12.30 sau 1 dimineaţa. Se ştie, un alibi nu este satisfăcător până nu-l verifici de două sau chiar de trei ori. Hai, noapte bună.

După plecarea detectivului, superintendentul a mai rămas un timp pe scaunul său, cu ochii închişi şi jucându-se cu un creion. Parcă inconştient, creionul a început să deseneze litere pe hârtia de pe birou. Ofiţerul se ridică şi văzu foaia din faţa lui. Pe ea era mâzgălit cuvântul “HASTINGS”. Fraser îşi apropie hârtia, se uită la ea cu atenţie şi adăugă următoarele cuvinte: “De ce nu i-a spus lui Dobson că Smethurst a pregătit pentru el o sticlă de porto special, atât aseară cât şi acum o săptămână?”

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized