Arhive lunare: Octombrie 2012

PUŢINI ÎŞI MAI ADUC AMINTE de Mihai-Athanasie Petrescu

PUŢINI ÎŞI MAI ADUC AMINTE

“Stimaţi cititori, vă puteţi închipui că acum aproximativ o sută de ani omenirea era sclavă a aunui aşa-zis joc? Greu de crezut, nu? Dacă nu credeţi, vizitaţi muzeele de istorie. Printre alte antichităţi, ca autoturismul ( ?! ), telvizorul ( ?! ), etc., veţi vedea o sferă cusută din petice hexagonale de piele, albe şi negre, un obiect ciudat, care pe vremea aceea se numea “minge”. Sfera susnumită era folosită într-o luptă oarbă desfăşurată pe o suprafaţă în formă de dreptunghi, pe care creştea o plantă acum dispărută, numtă “iarbă”. Luptătorii aceia se numeau “fotbalişti”, iarr scopul effortuluii lo erra să conducă sfera, adcă “mingea”, într-un fel de colivie numită “poartă”. Stămoşii noştri numeaau asta “Joc de fotbal”, dar din câte putem citiîn documentele vremii, nu era vorba de o joacă, ci de un fel de război între comuităţi. Se pare că la începuturile sale, 222jocul” acesta se  limita la străzi şi cartiere, dar cu timpul s-a extins până la dimensiunile unor războaie mondiale, care aveau loc o dată la patru ani. Cei care câştigau războiul se numeaau campioni mondiali, iar răsplata lor era un trofeu bizar, nimit “cupă”, deşi nu putea fi folosit la prepararea sau consumarea băuturilor.

         Greşeala strămoşilor noştri a fost că   nu au menţinut aceste lupte doar în dreptunghiul de iarbă. În jurul acestuia erau construite un fel de schele imense, numite “tribune”, unde se aşezau “microbiştii”, adică martorii la lupte. De multe ori, între microbişti izbucneau confruntări, care provocau victime. Nesocotinţa microbiştilor mergea şi mai departe. Ei abandonau alte procupări mai utile şi îşi puneau toate resursele în slujba fotbalului.

         Din fericire, această perioadă de rătăcire din istorie s-a terminat de mult. În anii care au urmat după căderea fotbaluilui, omenirea a cunoscut un progres însemnat, ai cărui martori suntem şi noi, azi.

                                       (Articol apărut în ziarul “Contemporaneitatea”

                                         din 28 iunie 2145)

 

–         Iar ai întârziat! Unde-ai putut să-ţi pierzi timpul pân-acum? strigă,

furioasă, doamna Anne Tinu, întâmpinându-şi soţul puţin cam afumat.

–         Hâc! …Nu ţi-am spus că mă duc la meci? A jucat Drapelu’, spuse,

spăşit, domnul Călin Relu Tinu.

Drapelul Albastru era echipa fanion a oraşului. Fondată de cât va zeci de

ani, ea avea un palmares destul de frumos. Nu izbutise niciodată să câştige campionatul naţional, dar terminase de mai multe ori pe podium, ba chiar câştigase şi câteva turnee internaţionale, ce-i drept, de mai mică însemnătate. Drapelu’, cum îşi răsfăţau suporterii echipa, participase de două, trei ori şi la cupele europene; chiar dacă nu-şi adjudecase niciodată o astfel de cupă, se putea totuşi lăuda cu unele rezultate spectaculoase. Din păcate, făcuse şi câteva sezoane în diviziile inferioare…

–         Fi-ţi-ar fotbalul afurisit! continuă soţia. Mult o să mă mai chinui cu

tine?…

–         Hâc!…

–         Dacă aş avea o putere! se lamentă Anne. Aş face orice ca să desfiinţez

nenorocirea asta!

–         Hâc!…noroc… că n-ai! Hâc!…putere.

–         Nu fii atât de sigur! îl ameninţă ea.

Astfel de discuţii aveau loc în casa familiei Tinu ori de câte ori juca echipa

lui favorită. Dacă Drapelul Albastru câştiga meciul, Călin Relu sărbătorea evenimentul, împreună cu prietenii. Dacă…invers, aceiaşi înfocaţi suporteri îşi înecau amarul la acelaşi bar de la parterul unui bloc vecin. Iar seara, scandalul era nelipsit. Anne Tinu era sătulă…

De aceea ceru şi obţinu tot felul de sfaturi de la alte neveste care se

înfruntau cu acelaşi flagel. Cineva o îndemnă să apeleze la forţele oculte. A doua zi se duse la o vrăjitoare.

Ţiganca o ascultă, mirată.

–         Stai, cucuoană, că nu poci să pricep. Păi cum, mânca-ţi-aş, mătălică îţi

pare rău că se duce la meci? Altele vin să le dezleg bărbaţii de iubite, iar mătălică…

–         Nu mai pot! În fiecare duminică el…fă ceva!

–         Îi fac! Îi fac, şi de nu ţi-o place, să nu-mi dai nici un ban!

Anne, oarecum liniştită că pasase răspunderea, plecă acasă. Iar duminica

următoare, Drapelul Albastru reuşi o performanţă rară : câştigă cu o diferenţă mare de scor. Până seara târziu, microbiştii defilară, fericiţi, prin centrul oraşului.Călin Tinu nu lipsea din procsiune. Spectacolul pe care îl avu acasă, unde a ajuns mult după miezul nopţii, nu reuşi să-i strice buna dispoziţie.

Luni, Anne Tinu făcu o nouă expediţie în cartierul ţigănesc.

–         Mi-ai promis că-l dezlegi! strigă ea la vrăjitoare.

–         Vălelică, cucuoană! se apără ţiganca.Păi mătălică vrei aşa, cum ai bate

din palme? Ai o ţâricuţă de răbdare!

Doamna Tinu avu răbdare. Până la următoarea etapă de campionat, când

Drapelu’ câştigă din nou la scor. Şi din nou ţiganca se apără, cerând răbdare.

 

În săptămânile următoare, echipa oraşului câştigă toate meciurile .  Ziarele

specializate în sport se întreceau în a aduce elogii antrenorilor şi jucătorilor “albaştri”, iar oraşul era la picioarele lor. Numărul microbiştilor se mărea necontenit, tinzând să egaleze populaţia oraşului.

Anne Tinu se resemnă : soţul ei era  incorijibil.  Ba,  mai  mult,  uneori   îşi

stăpânea cu greu dorinţa de a merge şi ea la stadion, să vadă “minunea albastră”, aşa cum titrau ziarele. Iar de vrăjitoarea tuciurie uită complet.

La sfârşitul campionatului,  echipa  se  plasă  pe locul secund în clasament.

Păcat că se trezise atât de târziu.

Dar aveau să vină alte campionate, noi cupe şi competiţii europene.

Primul meci, primul scor astronomic, chiar în faţa campioanei en titre. La

meci îşi gasiră, cu greu, loc în tribună şi câţiva suporteri ai echipei vizitatoare, dar până la pauză, aceştia aplaudară cu frenezie reuşitele gazdelor.

La prima întâlnire din Cupa UEFA, stadionul, plin, era înconjurat de zeci

de mii de oameni care ar fi dorit un bilet de intrare. La sfârşitul meciului, încheiat în avantajul “albaştrilor”, conducerea clubului promise că în celmai scurt timp va demara construcţia unui nou stadion, mult mai încăpător. Şi se ţinu de cuvant, mai ales că şi suporterii sprijiniră, financiar, proiectul.

Sezonul fotbalistic se desfăşură fără sincope. Drapelul Albastru primi şapte

goluri, marcă o sută patruzeci şi unu, câştigă toate meciurile şi îşi înscrise în palmares Campionatul, Cupa României şi Cupa UEFA.

Ce păcat, însă, că la meciurle echipei naţionale, jucătorii albaştri făceau simplă figuraţie, provocând disperarea selecţionerului. Cum oare nişte jucători irezistibili la echipa lor de club nu erau în stare să stea în calea adversarilor la meciurile naţionalei?

Nu aceeaşi problemă o aveau locuitorii oraşului. Ce le păsa lor de echipa naţională? Aia era pentru amărâţii din alte oraşe, acolo unde nu existau dream- teamuri ca a lor. Ei îşi iubeau “albaştrii” şi organizau, de dragul lor, adevărate festivaluri săptămânale.

Sezonul care urmă fu şi mai bun. Drapelul Albastru cuceri întâi Supercupa Europei. După care, în vară, au poposit în vitrina clubului o nouă Cupă a României, Cupa Ligii Campionilor şi trofeul Campionatului Naţional.Presa din toată lumea a descris în culorile cele mai vii evoluţia echipei albastre, inventând noi epitete pentru a o lăuda şi elogia.

Într-o zi, însă, a început dezastrul.

În tribuna stadionului din Tokio care găzduia Finala Cupei Intercontinentale, un suporter al campioanei Americii de Sud (care mânca bătaie cu opt la zero) scăpă o vorbă regretabilă :

–         Ce  rost  mai  are  să  mergem  la  meci,  când se ştie  dinainte  cine va

câştiga?

Probabil  că  mulţi  reflectară la  această  întrebare,  pentru că spectatorii de

fotbal se împuţinară la fiecare meci, cu toate că Drapelul Albastru obţinea noi şi noi victorii la diferenţe de scor tot mai mari.

Într-o duminică, Anne Tinu  era  să  leşine  când îl  văzu pe  Călin  intrând,

furios, pe uşă, deşi ceasul arăta că mai e de jucat o repriză. Domnul Tinu îşi aruncă pălăria şi umbrela pe un scaun, spunând, plin de năduf :

–         E deja 6 – 0. Ce rost avea să mai stau?

Exemplul lui fu urmat, în curând, de toată  lumea, iar  Drapelul  Albastru a

ajuns să joace în faţa unor imense tribune goale. Dar continuă să câştige tot. De multe ori, echipele adverse nici nu mai catadicseau să se prezinte la joc ; cu toate că antrenorii albaştri introduseseră jucători tineri, ba chiar şi copii, tabela de marcaj arăta cifre din ce în ce mai mari.

După ce lăudaseră, ziarele începură o campanie împotriva echipei, ba chiar

şi a fotbalului, pe care îl descriseră  drept cea mai mare farsă posibilă, o ruşine pentru omenire. Interesul general pentru fotbal scăzu dramatic, îngrijorător.

Peste tot în lume, sponsorii s-au retras brusc din acest sport şi curând

cluburile, ajunse în colaps financiar, începură să dispară. Drapelul Albastru se desfiinţă şi el, după ce rămăsese singur pe scena fotbalistică.

 

Într-o zi, pe când se întorcea de la serviciu, doamna Anne Tinu fu oprită

pe stradă de către o ţigancă bătrână.

–         Auoălică, cucuoană, nu mă mai cunoşti? Păi eu  îs Ţiţa!

Anne scormoni zadarnic în memorie.

–         Ţiţa! Vrăjitoarea! Nu mai ştii când ai venit să-l descânt pe omu’

mătălică să se lase de fotbal?

–         Aha, acuma ştiu.Şi ce vrei?

–         Cum ce?! Vreau să mă plăteşti, cucuană!

–         Dar de ce să-ţi plătesc? Că el tot a mers la meci, până aproape de

desfiinţarea fotbalului. Bine c-am scăpat!

–         Păi da, cucuană! Da’ mătălică cine crezi că a făcut toate? Eu! Când am

văzut că omu’ mătălică nu poate fi vrăjit, am descântatechipa, să câştige mereu. Ai văzut că am făcut bine?

 

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Mihai-Athanasie Petrescu

5.03.2001

 

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Proze

REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

REFORMA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

 

Se zice că sistemul de învăţământ din … din orice ţară este supus reformei. Toate guvernele din lume caută soluţii pentru a creşte performanţele complexului proces de predare – învăţare – evaluare.

Ce ar fi dat oare americanii pentru a-şi apropria ideea necunoscutului profesor de biologie Dinu Stiţă de la Şcoala cu clasele I – VIII din cartierul Motorga?

 

“Bidonville”. Aşa alinta francofilul Dinu Stiţă locul unde îşi desfăşura activitatea didactică. Câteva străzi care se terminau în câmpul cultivat an de an cu cartofi. O şcoală construită în anii ’50, afectată de cutremurul din ’77, reparată de mântuială după cel din ’86 şi aproape neatinsă (de către zidari) după mişcarea telurică din ’90.

De fapt, cine să-şi bată capul cu o şcoală mică, cu elevi mai mult sau mai puţin coloraţi? Doar în campaniile electorale se ivea câte un candidat al partidelor din opoziţie, se minuna de starea de degradare a localului şi promitea cartierului o şcoală nouă. Dar toată lumea ştie că promisiunile electorale nu sunt încadrate la păcatul minciunii, fiind considerate obligaţii de serviciu…

Elevii erau şi ei pe măsură. Copii ai aşa numitelor “familii defavorizate”, aceştia frecventau cursurile numai pentru a putea încasa alocaţia de stat pentru copii şi atunci când nu găseau nimic mai bun de făcut. Iar când erau în clasă, principala lor preocupare era jocul de şeptic, care îi făcea imuni la orice tentativă a profesorilor de a le introduce în cap cunoştinţe.

Încadrarea unităţii era o veşnică problemă pentru Inspectoratul Şcolar. Profesorii calificaţi refuzau cu îndârjire titularizarea, iar cei care veniseră pe vremuri, obligaţi de repartiţia guvernamentală, profitaseră de concursul de acte inventat de ministrul învăţământului din 1990 şi se refugiaseră în şcoli adevărate.

Singurul care nu voia să plece era Dinu Stiţă.

Ce, sunt prost să plec de la bine? spunea el. Mă duc până la serviciu, stau două – trei ore în clasă, dacă, cine ştie, găsesc elevi de-ăia mai fraieri, şi nu mă doare capul. Sunt liber trei sferturi din zi.

Şi Stiţă profita din plin de timpul liber. La început, prin 1992, îşi deschisese o gogoşerie. Apoi făcuse rost de o maşină de vată de zahăr, pe care o instalase, cu acte în regulă, chiar într-o anexă a şcolii. În sfârşit, prin ’95 sau ’96 îi venise ideea cea bună: la doi paşi de şcoală, înfiinţă un magazin de materiale de construcţii. Afacerea era înfloritoare, pentru că motorgenii aveau tot timpul nevoie să repare câte ceva la casele lor, care aveau de suferit după orice furtună. Iniţial, Dinu Stiţă îşi gestiona singur magazinul, adăpostit într-o baracă de scânduri. Cu timpul, însă, “La Stiţă” se transformă în “Căminul” şi deveni cea mai frumoasă clădire din Motorga, iar profesorul angajă vânzători, doi şoferi pentru camionul Iveco, iar el însuşi îşi rezervă în spatele depozitului o încăpere pe care o utilă ca pe un laborator de cercetare. Deh, i se redeşteptase vechea pasiune care îl îndemnase să urmeze Facultatea de biologie. Găsi repede şi o temă de lucru: “Cum poate fi stimulată curiozitatea ştiinţifică a omului?”

Experienţa didactică nu îi lipsea, cunoştinţe de specialitate avea … Timp nu prea avea, nevoit, totuşi, să se smulgă de la preocupările sale pentru orele de curs şi mai ales pentru aprovizionarea societǎţii sale comerciale.

Într-o zi, Dinu Stiţă strigă satifăcut: “Yes!” (uitând de dragostea lui pentru limba franceză). În eprubeta pe care o ţinea în mână se găsea o soluţie galben-verzuie care, după toate calculele, avea capacitatea de a stimula acea parte a creierului în care se află centrul curiozităţii. Nu trebuia decât s-o experimenteze şi apoi să o lanseze pe piaţă. Era echivalentul titlului de doctor în biologie şi în chimie. Desigur, dacă experienţa avea să dovedească eficacitatea substanţei nou-create.

“O s-o numesc…”Curiozil”…” îşi propuse Stiţă. “Curiozil fabriqué par les Entreprises “Dinu Stiţă”. Ce frumos sună!” se extazie profesorul.

Dar în momentul următor, el fu asaltat de probleme de conştiinţă. Avea oare dreptul să experimenteze preparatul pe om? E drept, toate calculele spuneau că nu există nici un risc, “Curiozilul” fiind alcătuit în aşa fel încât să nu afecteze sistemul nervos. Dar dacă?… Nu ştia nici dacă efectul va fi pasager sau permanent. Sau dacă va avea efecte secundare. Şi apoi, unde să găseşti voluntarul pentru experienţă?

Întrebările rămâneau fără răspuns. Ar fi putut să-i dea vreunui elev o picătură de Curiozil şi să-i urmărească reacţiile. Numai că… “Dar dacă?”

Dilema ar fi putut să rămână fără răspuns, dar … interveni Inspectoratul Şcolar.

La şcoala nr. 38 din Motorga sosi într-o zi o adresă din partea Inspectoratului. “Vi se aduce la cunoştinţă că, având în vedere noile reglementări în legătură cu normarea posturilor didactice, s-a luat hotărârea selectării unor şcoli cu rezultate slabe pentru a fi desfiinţate. Pentru aceasta se vor efectua inspecţii la şcolile care ar putea face obiectul amintitelor reglementări”

În cancelarie, ştirea stârni reacţii diferite:

– O să putem şi noi pleca de-aici! se bucurară unii.

– De abia ne obişnuiserăm, se lamentară alţii.

Stiţă simţi cum îl cuprinde disperarea. Cum, să abandoneze şcoala aflată la doi paşi de magazin şi de laborator? Cine ştie unde ar fi fost aruncat de noua restructurare. Ar fi însemnat să nu mai aibă timp nici pentru afaceri, nici pentru cercetări. Pentru ce mai merita să trăiască? Urma falimentul atâtor strădanii?

– Dom’ director, dar dacă?… spuse Dinu Stiţă intrând în cabinetul şefului său.

– Crezi în eficacitatea serului?

– Nu l-am încercat încă, dar cred că e foarte valabil.

– Încearcă-l. În cel mai rău caz, nu funcţionează, şi ne desfiinţează. Dar altfel …

A doua zi, Dinu Stiţă anunţă în clasa pe care o conducea ca diriginte:

– Copii, azi e ziua mea, vă fac cinste cu un suc şi-o prăjitură. Dă-o naibii de oră!…

Nu era ceva neobişnuit ca Stiţă să-şi invite eleviii la un cola la magazin. Ieşită din comun era doar compoziţia lichidului din sticlele pe care scria Coca-Cola: pe lângă reţeta inventată acun o sută şi ceva de ani de celebrul farmacist american, se mai găsea în lichidul închis la culoare şi o picătură din recenta invenţie a necunoscutului biolog român. Efectul fu neaşteptat şi instantaneu:

– Câţi ani împliniţi, dom’ profesor? întrebă un băieţel tuciuriu.

– 45, dragul meu.

– Deci v-aţi născut în 195…, tranşă tuciuriul, lăsându-l pe Dinu cu gura căscată.

După aceea, reacţia Curiozilului deveni necontrolabilă. Unul câte unul, apoi toţi dintr-o dată, copiii puseră întrebări. Vrură să afle de ce, unde, cum, când …

Cu tact pedagogic, profesorul le satisfăcu dorinţa de a afla. Şi tot cu tact, el reuşi să-i facă să întrebe şi:

– Oare ce naiba are musca asta de ne dă tot timpul târcoale?

Sau:

– Ce nevoie are fluturele ăla alb să stea pe flori?

Prilej excelent pentru o mică lecţie de entomologie aplicatǎ. Iar a doua zi, Dunca, inspectorul de specialitate, nu îşi putu ascunde entuziasmul, dar şi mirarea:

– Domne, aveţi aici nişte copii excepţionali. De ce-o fi încercat  şeful cel mare să desfiinţeze o asemenea şcoală?

Brigada formulă nişte concluzii cu totul favorabile colectivului didactic, dar şi elevilor de la şcoala nr. 38, care nu îşi pierdu dreptul de a exista. Mai mult, în urma unui raport la minister, se hotărî ca până la începutul anului şcolar următor să se aloce fondurile necesare renovării şi reutilării unităţii.

– În cancelarie, dialogurile erau la nivel maxim.

– Să-l fi văzut pe Tulpină, spunea suplinitoarea de limba română. A citit tot ce-a scris Negruzzi, nu doar “Sobieski…”, cum le cerusem eu.

– Dar şi Năstase Ionuţ, eu ziceam că-l las repetent, replică suplinitoarea de franceză. Dar el mi-a învăţat toate cazurile de concordanţă, de era să mă încurce şi pe mine din viteză.

Directorul era mulţumit, cadrele erau încântate, iar Dinu Stiţă era în culmea fericirii. Nu numai că avea să rămână pe loc, stăpân şi pe catedră, şi pe magazin, şi pe laborator. Dar se dovedise ca invenţia lui, Curiozilul, era demnă de premiul Nobel. Supremă satisfacţie pentru un cercetător.

Trimestrul se apropia de sfârşit. Dinu Stiţă reuşise să sintetizeze câteva sticluţe de Curiozil, pe care avea de gând să le trimită, pentru aprecieri, la unele dintre cele mai cunoscute reviste de specialitate din lume. Alcătuise şi o interesantă comunicare, orice descoperire ştiinţifică trebuie promovată corespunzător, nu-i aşa? Începând chiar cu cercul de prieteni şi colegi, care, nu fără surprindere, aflară adevăratul motiv al bunelor rezultate obţinute la inspecţie.

Dar într-o zi, în cancelarie izbucni furtuna.

– A naibii Petcana, m-a întrebat ce înseamnă “collect call”, se plânse tânara profesoară de limba engleză (în curs de calificare printr-un colegiu de institutori). De unde, Doamne iartă-mă, să ştiu eu aşa ceva?

– Ştii că şi eu am păţit-o? se plânse şi colega ei de chimie. M-a întrebat unul câţi atomi de hidrogen are acidul nu ştiu care, că nici n-am auzit de el.

– Aşa e. S-au tâmpit ăştia de tot, concluzionă directorul. Păi ce, noi n-avem altă treabă decât să ştim tot ce ne-ntreabă proştii ăstia?

Nu era decât începutul. În câteva săptămâni, din atmosfera de “dolce far niente” a şcolii nr. 38 nu mai rămăsese decât amintirea. Toţi suplinitorii luaseră decizia că mai bine se lasă de învăţământ decât să mai vină în Motorga,  iar în plus directorul era nemulţumit că nu exista zi să nu fie interpelat de părinţii disperaţi că nu le mai ajung banii să le cumpere copiilor cărţi.

Singurul mulţumit era tot Dinu Stiţă. Lui îi părea bine că elevii îl întreabă, că vor să ştie mai mult. Îşi mai cumpărase câteva zeci de cărţi, se abonase la toate revistele de specialitate, iar laboratorul lui devenise neîncăpător pentru numeroşii elevi care voiau tot timpul să asiste la experienţe. Costa nişte bani, dar ce contează, tot avea mai mulţi decât îi trebuiau.

Odată cu vacanţa de vară, Dinu Stiţă rămase singurul care trebuia să facă faţă curiozităţii copiilor. Toţi ceilalţi profesori se făcuseră nevăzuţi după ultimul clopoţel, inclusiv directorul, care anunţă că îşi dă demisia.

– N-ai decât să te faci tu şi director, îi aruncă el lui Stiţă. Că numai tu ne-ai adus beleaua asta pe cap, fi-ţi-ar Curiozilu-afurisit!

“Oameni proşti! Să nu le pară lor bine că pot să-şi arate erudiţia?!” îşi spuse Dinu Stiţă.

Şi continua să îşi ţină laboratorul deschis pentru liota de copii care voiau să afle lucruri noi. Fără să ţină seama de avertismentul contabilului său: “Nea Dinule, dacă nu termini cu banii ăia aruncaţi pe cărţi şi pe subsanţe, nu te văd bine. N-o să mai ai din ce plăti salariile!”

După o lună fu nevoit să renunţe la un vânzător, apoi la unul dintre şoferi. Tot nu mai aveau ce transporta şi ce vinde. De unde bani pentru marfă?

Vându şi camionul,pe la începutul lui august. Banii se transformară în noi cantităţi de substanţe chimice, dar şi în taxe pentru frecventarea de către o elevă curioasă a Centrului de cercetări din capitală, unde reuşi să-i uimească pe toţi cu puterea ei de pătrundere.

Cu o săptămână înainte de începerea noului an şcolar, primarul veni personal să viziteze şcoala şi să vadǎ în ce stadiu se află lucrările de renovare. Intrând în cabinetul directorului, primul gospodar al urbei, însoţit aşaa cum se cuvine şi de Inspectorul general, se întâlni cu un bărbat îmbrăcat sărăcăcios, înconjurat de câţiva copii gălăgioşi.

– Dinu Stiţă, se prezentă omul, director interimar pe timpul vacanţei.

– Ce-i cu copiii ăştia aici? se miră primarul.

– Au venit să le arăt câte ceva, răspunse profesorul. Toată vara au stat la mine, la magazin, dar dacă a trebuit să-l vând, acum vin aici…Vor să înveţe, să afle…

– A, dumneata eşti profesorul cu serul de curiozitate? Intereasantă idee! Are efect?

– Nenea, matale sunteţi nea primaru’? întrebă unul dintre copii.

– Da, frumosule, răspunse edilul oraşului, mângâind băieţelul pe creştet.

– Şi aţi venit la noi să ne reparaţi şcoala şi să ne daţi bănci noi?

– Desigur!

– Şi calculatoare?

– Şi două calculatoare.

– Da’… matale ştii la calculator?

– Binenţeles.

– Zi-mi şi mie ce e aia “vizimag”, că dom’ profesor nu ştie la calculator.

– Ei, păi asta ştie domnul inspector, că e meseria dânsului.

– Ce e aia? se adresă băieţelul inspectorului general.

– Tu crezi că mă intereasează pe mine toate prostiile astea?! încercă inspectorul să scape.

– Păi matale nu sunteţi prof de calculatoare?

– Oi fi, dar asta nu am de unde s-o ştiu.

– Văleleu, ditamai profu de calculatoare şi nu ştie ce-i aia “vizimag”! Ce ruşine! strigă copilul.

– Nu ţi-e bine, să vorbeşti aşa cu un profesor care e şi inspector general? spuse, supărat, primarul.

– Nu mi-e de loc, ripostă copilul. Ce, ăsta e profesor? Să nu ştie nici măcar atâta lucru? Uite, dom’ profesor al nostru ştie tot, că citeşte şi învaţă mereu.

– Aha, el v-a învăţat să fiţi aşa obraznici? Un om ca ăsta nici nu merită să lucreze în învăţământ! strigă “generalul”. Cum zici că te cheamă, Stiţă? Şi mai vii şi în ţinuta asta la şcoală? E clar, nu ai stofă de profesor! De mâine să faci bine să-ţi cauţi altceva de lucru!  Auzi dumneata! Profesor!

2 comentarii

Din categoria Proze

SĂ TRĂIŢI BINE! de Nicolae Dărăbanţ

 

SĂ TRĂIŢI BINE!

 

 

S-au scumpit gazul curentul,

Taxele şi-abonamentul,

Scade-n bănci „depozitul”,

A crescut impozitul,

La medicamente-i coadă,

Lumea asta e neroadă.

 

Totu-i scump şi nu am bani,

Am, în schimb, atâţia ani,

Încât zău c-aş da din ei,

Însă nu i-aş da pe lei

Fie vechi ori fie „grei”.

Că mai grei sunt anii mei.

Leu-i greu de câştigat,

Mai uşor e de furat.

 

Ştiţi că Domnul preşedinte,

Care toată ziua minte,

Ne-a urat ca să trăim bine,

Însă nu-i vorba de mine,

Nci de tine, măi vecine.

Este vorba despre hoţi,

Care s-au unit cu toţi

Ca să fure şi să-nşele,

Banii Ştiu apoi să-i spele.

Geaba chemi poliţia

Ea e cu „tradiţia”,

Noi cu inaniţia.

Cum să trăim bine, coane?

Colectăm ziua cartoane.

 

Ce-i pe noi este şi-n ladă,

Cine vrea, vină să vadă.

Ce ne-aduce viitorul?

Doar zicala cu ulciorul.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

UN URS ÎN ORAS – CAPITOLUL XIV de Mihai-Athanasie Petrescu

SALUTĂRI DE LA IONESCU

 

Deşi miezul nopţii a trecut de mult, în strada Pavlov, la etaj, lumina este încă aprinsă. Familia Tuteaşcă are musafiri. A venit în vizită Dumitru Ionescu, vechiul coleg de la Şcoala militară.

Ionescu şi Tuteaşcă nu s-au mai văzut din … 1943, când, după ce au absolvit şcoala, au fost repartizaţi în unităţi diferite şi au plecat pe frontul de est, cu gradul de maiştri clasa a treia.

– Nu te-ai schimbat deloc, mă Dem. E drept că ţi-a crescut puţin burta şi parcă ţi s-a mai rărit şi părul, dar încolo eşti tot aşa cum te ştiam. Cum o mai duci?

– Mai bine ca tine, răspunse Ionescu.

– De ce spui aşa? nu ştii încă nimic despre mine.

– Ba ştiu, că doar te văd. Porţi tot uniforma militară, Si dragă trebuie să-ţi fie dacă şi acasă umbli tot cu ea, iar tablele de pe epoleţi sunt mai puţine decât la terminarea şcolii.

– Păi ce, tu ai ajuns ofiţer? se miră Tuteaşcă.

– Ofiţer? Doamne fereşte! Cine mă făcea pe mine ofiţer? Nu, băiete, sunt civil.

– Nu se poate! Ai ieşit din armată? Păi de ce?

– Cum de ce? Eram prost să mă mulţumesc cu un grad amărât de sergent major, când pentru merite pe câmpul de luptă mă făcuseră maistru clasa a doua? I-am băgat în mă-sa pe toţi ş-am plecat!

– Unde?

– Stai că-ţi spun. În ’50 am lăsat armata ş-am deschis un atelier pentru prelucrarea sticlei.

– A sticlei, sau a sticlelor?

– Hai, mă, lasă bancurile.  Făceam fiole şi globuri de pom de Crăciun.

– Care Crăciun, mă? poate pentru pomul de iarnă?

– Mai du-te! … Atunci îi ziceam Crăciun. După câţiva ani, adică prin ’53, partidul a hotărât că ce facem noi acolo e capitalism şi ne-a închis prăvălia. Acum sunt strungar la 6 Martie.

– Dar eu n-am înţeles de ce ai plecat din armată, nu se lăsă Tuteaşcă.

– Din cauza unor şefi proşti. Să vezi: în ’46, după ce am venit din Tatra, m-au dat ăia la Arad, la un batalion de artilerie. De unde să mă pricep la tunuri, când eu eram maistru electromecanic? Am cerut transfer şi după un an am ajuns la Timişoara, la un regiment mecanizat.

– Oho! comentă Tuteaşcă, unitate mare!

– Mie-mi spui? Era atât de mare încât pentru mine nu s-a gă`sit nimic de lucru în specialitate.

– N-aveau ăia aparatură de întreţinut?

– Aparatură o fi fost,  dar nu trebuia întreţinută. Se strica, o aruncau.

– Poate, că ăştia de la Bistriţa aveau numai fiare vechi. Probabil că scormoneau gunoaiele de la Timişoara. Şi ce-ai făcut?

– Păi, mi-au dat în primire în loc de atelier, un depozit de materiale capturate de la nemţi, răspunse Ionescu.

– Cum, mă! te-au făcut magazioner?

– Magazioner, cu gradul de sergent major.

– Asta am păţit-o şi eu. Dacă aşa le-a căşunat ruşilor!…

– Exact, a fost influenţa lor.

– Şi n-a fost bine la depozitul ăla? se interesă Tuteaşcă.

– Dar cine stătea acolo? Am făcut un inventar şi gata, că doar n-avea nimeni nevoie de toate zdranţele alea; adică eu credeam că-s zdranţe.

– Şi ce făceai toată ziua?

– Ce să fac? Mă certam cu comandantul, răspunse Ionescu. Mai ţii minte seceta din 46-47 ?

– Cum să nu? Murea lumea de foame. Eu am văzut la Bistriţa cum plecau oamenii după un sac de grâu tocmai în Banat… dar stai puţin, acolo erai, ce, duceai lipsă de ceva?

– Dacă nu mă laşi să spun! Tocmai ăsta e chichirezu, că pe-acolo se găseau de toate, şi şmecherii s-au îmbogăţit. Colonelul meu m-a trimis într-o  zi la un depozit să aduc o căruţă de grâu. M-am dus, ce să fac? Nu era treaba mea, dar eram şi eu la-nceput, nu mă puneam cu şeful. Am adus grâul la regiment, dar când să se apuce soldaţii să-l descarce, pac! Apare un locotenent colonel cu ordin de la comandant: căruţa pleacă la şefu’ acasă. Şi lent-colonelul ăla a luat frumos hăţurile-n mână, şi dus a fost!

– Ce spui tu, mă? se miră Tuteaşcă. Locotenent-colonel şi mâna caii?

– Exact! Ca la balamuc!… Aşa… după vreo câteva zile istoria se repetă, şi tot aşa, încă de vreo 3-4 ori. Adică eu mă duceam la depozit, semnam de primire, iar colonelul îşi ducea grâul acasă. Noroc că nu s-a mirat nimeni ce naiba face un regiment cu atâta grâu.

– Ce să facă? Îl vinde bob cu bob, glumi Tuteaşcă.

– De unde ştii? L-a vândut, dar nu regimentul, ci comandantul, nu la bob, ci la kilogram. Or fi cumpărat şi bistriţenii tăi de la el.

– Bravo lui, s-a căpătuit.

– Şi încă cum! Acum alta. Într-o zi n-are de lucru şi m` trimite tot pe mine la G.A. să duc cu soldaţii ceapa…

– Ştii că am fost şi şef de G.A. la ăştia, acum câţiva ani?

– Bravo ţie, comandant la porci! La noi era tovarăşu locotenent colonel.

– Ăla cu hăţurile?

– Ăla. Dar unde eram?

– La grădină după ceapă.

– A, da. Se făcuse ceapă multă, o scoteau soldaţii şi o făceau grămezi. Am încărcat căruţa şi când am venit cu ea în cazarmă, iar apare porcu şef, cică hai cu ea la comandant acasă.

– Locotenent-colonelul ăsta de care tot zici tu, era o persoană importantă.

– Un prost, se pripăşise şi el prin Timişoara după război şi zicea că-i student la drept. Nu ştiu dacă şi mergea pe la dreptul ăla al lui, că toată ziua stătea pe lângă comandant şi-i mâna căruţele cu grâu şi ceapă. Şi cum îţi spun, duce căruţa cu ceapă, după aia vine iar la mine, să mai luăm o căruţă de la G.A., tot pentru colonel. Păi mi-au venit nervii şi i-am zis prostului de lent-colonel că şeful ar face bine să nu mai fure mâncarea soldaţilor. A încercat el să mă ducă cu vorba, că domnul colonel are familie mare şi are nevoie… de unde, că avea doar un copil, o nevastă şi o soacră. Mâncau ăştia tone de ceapă? Le vindeau, vezi bine. Ei, şi a doua zi mă cheamă comandantul.

– Ai dat de belea!

– Ba a dat el. Că de ce îl fac eu hoţ pe el, care e un şef atât de bun, că are şi el necesităţi, ca tot omul… a, şi când am început eu să-i spun ce-aveam pe suflet, că fură hrana soldaţilor, că se îmbogăţeşte din banii armatei, că nu-i în stare să-mi dea de lucru conform calificării… s-a făcut săracul mic de tot. A încercat să mă mituiască cu un sac de ceapă, cică ştie el că şi eu am familie grea… de unde, că eu eram burlac, şi tot aşa…

– De ce te-ai oprit? îl apostrofă Tuteaşcă. Zi, cum s-a terminat?

– Nu s-a terminat. El mi-a dat ordin să nu mai ies din depozitul meu, iar eu l-am ameninţat că dacă-l mai văd că fură îl spun la partid. Dar a doua zi, când tocmai ieşeam pe poartă, cine trece pe lângă mine? colonelul, cu şareta, iar sub şaretă, legaţi bine, doi saci. Eu în loc să tac, îl întreb pe şefu ce are în saci, iar soldatul care mâna calul…

– Nu mai era lent-colonelul ăla prost?

– Nu, probabil că la şaretă nu avea carnet, era un soldat cu gură mare, săracul a scăpat porumbelul din gură, păi ce să fie, e nişte uruială pentru porcii lu dânsu, adică ai colonelului. Să fi văzut ce s-a înroşit comandantul, dar eu nu l-am iertat de loc. “A, zic, furaţi şi hrana porcilor armatei, nu numai pe a soldaţilor. Ce, şi porcul dumneavoastră are familie numeroasă?”

– O fi avut, săracul.

– Avea, şi nu numai o singură familie. De, mâncare avea de unde.

– A zis colonelul asta?

– Nu, dar soldatul uitase că nu e bine să vorbeşti prea mult. A doua zi a intrat la bulău.

– Aşa se întâmplă întotdeauna, filozofă Tutea]că. Tot ăia nevinovaţi intră la apă. Am şi eu experienţă…

– Lasă, că-mi spui după aia. Mai trece timpul, într-o zi mă pomenesc la depozit cu locotenent-colonelul student la drept.

– Voia să înveţe acolo, era mai linişte, nu?

– Nu, că învăţătura nu era pentru el. Avea probabil nişte pile mari  pe undeva. Venise să-mi facă inventar. Eu eram cu toate în regulă, ţi-am zis că nu venea nimeni niciodată acolo. Se apucă ăsta să numere, să verifice… nici nu-ţi închipui ce prostii erau adunate acolo… efecte personale de-ale nemţilor amestecate cu tot felul de cearceafuri, pături, lame de bărbierit, haine, căşti, aparate medicale,… mai era şi o ladă cu aparate de radio Siemens, noi nouţe, sigilate, şi un aparat de Roentgen, tot nou… ce mai, numai soacră-mea nu era acolo.

– Pentru că nu erai însurat, comentă Tuteaşcă.

– Ai dreptate.

– Ei, ai ieşit bine la inventar?

– Normal. Studentul meu îşi scrie documentele şi mergem amândoi la comandant, raportăm, toate la locul lor. Dar a doua zi, cine intră în depozit? domnul locotenent-colonel; mă trimite la comandant şi el rămâne în depozit, ci-că să păzească. Mă duc la colonel, mai semnez o copie după inventar, şi doar mai semnasem nu ştiu câte, dar când mă-ntorc, celălalt era printre rafturi. “Bă, zice, ia uite ce pături frumoase, iau şi eu una pentru domnul colonel”. A luat-o şi s-a dus, iar a doua zi iar vine şi alege încă o pătură şi mai ia şi o cutie cu lame. “ Luaţi tot ce vreţi, zic, dar faceţi acte de ieşire”. “Ce acte, bă, şi aşa nu ştie nimeni ce-i aici”. “Da, zic, dar eu am semnat un inventar.”… Până la urmă am convenit că face comandantul formele şi mi le trimite.

După câteva zile îmi vine o telegramă că mi-a murit o rudă. Îmi iau permisie, las cheile la comandament şi plec. Când ajung acasă, cu cine crezi că mă întâlnesc pe stradă, cu unchiu-meu, ăla care murise. Telegrama era falsă. Când mă-ntorc la Timişoara, ce să vezi, în magazia mea sufla vântul. Nici urmă de pături, de lame, de Siemens-uri, până` şi aparatul de raze dispăruse. Mă duc la colonel să-i raportez, ăsta înnebuneşte, “Curtea marţială te mănâncă, majorule, ai furat tot!” Dar eu nu eram prost. “Dom’le colonel, zic, cheile erau la dumneavoastră cât am lipsit. Cui i le-aţi dat?” Şeful parcă era lovit de apoplexie: “Cum îţi permiţi, nu le-am dat nimănui!” “Atunci le-aţi folosit personal”, zic, “şi acum fiecare porc de-al dumneavoastră se înveleşte cu pături nemţeşti şi ascultă muzică la radiourile de captură”. M-a dat afară, m-a-njurat, mamă, ce mai ţipa! Eu m-am dus să-ntreb soldaţii. Ei, săracii, mi-au spus imediat cum i-a pus dom’ locotenent-colonel să care tot la căruţă, o zi întreagă a făcut naveta căruţa la colonel acasă.

– Cu tovarăşul locotenent colonel la volan, bănuiesc, interveni Tuteaşcă.

– Vorba ta, la volan, acceptă Ionescu gluma.

– Măi omule, dar chiar nu i-a mai văzut nimeni cum fură? Nu a intervenit nimeni?

– Precis i-a văzut toată lumea, dar dacă furau de la mine şi nu de la ei, de ce să se bage?

– Bună filozofie, ce să zic. Şi ce-ai făcut?

– Ce să fac? Scandal. M-am dus iar peste colonel şi am ţipat la el că vrea să mă bage-n puşcărie pentru furtişagurile lui, că-nşeală statul, că mai bine i-ar fi stat să fie vechil pe vreo moşie, ce mai, i-am făcut albie de porci.

– Aşa e, tot avea el o familie numeroasă, cu porci. Şi, le-a adus înapoi?

– Nu. A falsificat nişte acte şi l-am lăsat în pace. N-am mai avut de lucru cu el vreo 2-3 ani până când l-au scos la pensie şi iar şi-a dat în petic. A trimis bucătarul să taie 2 porci…

– Din familia lui?

– Nu, de la G.A. Ci-că să facă din unul fripturi pentru masa de rămas bun, iar pe celălalt să i-l trimită acasă, să facă şi acolo chef cu prietenii.

– Voia să te invite şi pe tine?

– Să fii sigur.

– Auzi, mă Dem, tu numai printre porci te-ai învârtit acolo, sper că nu te-ai amestecat în tărâţe.

– Nu, dar l-am amestecat pe colonel.

– Cum?

– Păi, în toiul banchetului m-am ridicat şi i-am urat să trăiască mulţi ani de pensie, cel puţin câte aparate radio şi câte pături mi-a furat mie din depozit. Nu-ţi spun ce râs a fost. Iar a doua zi s-a găsit un om de bine care a trimis la el poliţia militară să-l percheziţioneze.

– Şi au găsit la el tot ce-a furat?

– Nu, doar jumătate, că a doua jumătate o furase prostul celălalt, Marica, dar pe el nu l-au mai găsit, că se transferase.

– Cum ai zis? sări ca ars Tuteaşcă.

– Se transferase.

– Lasă, mă, cum ai zis că-l chema?

– Pe boul ăla? Marica.

– Dar l-au prins, l-au băgat la zdup?

– Nici măcar nu l-au urmărit, nu ţi-am spus că a plecat din Timişoara?

– Unde?

– Habar n-am, îl bag în mă-sa.

– Mă, Dem, când a fost asta?

– Stai să văd… dacă în ’50 am plecat din armată, el a plecat în ’49.

– Prin februarie?

– Cam aşa.

– Mă omule, tu ştii unde e Marica ăsta al tău acum?

– Nu, ţi-am spus că nu mai ştiu nimic de el?

– Mă, mâine dacă vrei, te duc să-ţi fac cunoştinţă cu tovarăşul colonel Marica.

– Colonel? Vezi dacă-i hoţ ? l-au avansat ! comentă Ionescu.

– L-au avansat şi i-au dat şi o comandă. Acum conduce un batalion mecanizat.

– Să nu-mi spui! Nu cumva? …

– Ba da, mă, e şeful meu.

…………………………………………………………………………………………………………………….

A doua zi, plutonierul Tuteaşcă ceru să fie primit la raport la comandant. Marica, foarte curios să vadă ce vrea subordonatul său preferat, îl primi în birou.

– Bă plutonier, spune repede ce ai de spus, că am treabă, începu « Mareşalul », aruncând sub masă seminţele pe care tocmai le ronţăia.

– Tovarăşu colonel, raportez,  am venit să vă trasmit salutări de la colegul meu Ionescu Dumitru.

– Mersi, bă, dar cine-i ăsta?

– Raportez, e fostul sergent major tehnic de la magazia de material de captură de la Timişoara.  M-a rugat să va raportez că dacă vi s-a stricat vreun SIEMENS din cele pe care le-ai capturat dumneavoastră de la el, să mi-l daţi să-l repar.

– Sergent major tehnic la Timişoara?… căuta comandantul să-şi reamintească. Aha! Ăla cu magazia! … nu-l cunosc.

– Şi cu păturile, şi cu ceapa …

– Bă, bă, tu … vezi să nu-l crezi pe ăla, e un instigator şi un provocator, şi de altfel ţi-am spun că n-am auzit de el în viaţa mea.

– Nici de familia cea numeroasă de porci?

– De porci? Adică de a colonelului? Bă, de ăştia am auzit, dar de mincinosul ăla de Ionescu …

– Tovarăşu colonel, raportez, îmi pare bine că nu ştiţi cine e Ionescu, colegul meu de şcoală, pentru că el mi-a povestit tot ce aţi păţit la Timişoara.

– De-aia aveţi amândoi aşa gură mare, pentru că aţi fost şi colegi! Bă, bă, ia pleacă de-aici cu Ionescu ăla al tău, că dacă mă mai superi mult, vă bag pe amândoi la arest. Executarea!

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CUCUL ŞI NUCUL de Nicolae Dărăbanţ

  1. CUCUL ŞI NUCUL

 

Cântă cucul,

Plânge nucul,

Că degeaba-i primăvară

Că e viaţa rece-n ţară.

Omul simte doar dureri,

E flămând de-alaltăieri.

Unde e simţul şi mila?

N-a luat mălai cu kila

A luat doar cu jumătate,

N-are bani, nici sănătate.

Cântă cucul,

Plânge nucul.

 

Are-n crengi numai dureri

l-a rupt vântu-alaltăieri.

Stă cu creangă atârnată,

Cu fiinţa-ndurerată,

Tot sperând la îndurare,

Deşi are-asigurare.

Plânge nucul,

Cântă cucul.

 

Astăzi cucu-i deputat,

De-asta-i arde de cântat

Şi nu-i pasă de vreun pom,

Nici de traiul unui om.

Cântă cucul,

Plânge nucul.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant