CAPITOLUL II
DESCRIERILE DIN “EUGENIE GRANDET”
- 1. CADRUL : ORAŞUL, HABITATUL
Romanele lui Balzac încep, în general, cu un tablou vast, al cărui scop este acela de a-l familiariza pe cititor cu scena pe care se va petrece acţiunea.
Saumur, oraşul în care trăieşte Grandet cu familia şi cu prietenii săi, se plasează în categoria oraşelor de provincie, pe care le iubea atât de mult Balzac. În romanele sale se regăsesc descrierile multor oraşe din această categorie, cum ar fi Douay, în “La Recherche de l”absolu”, Le Hâvre, în “Modeste Mignon” şi Nemours, în “Ursule Mirouët”. Mare amator de călătorii, Balzac a vizitat Saumur şi a fost impresionat în mod deosebit. A privit cu atenţie în jurul lui, şi amănuntele pe care le dă în tabloul de început al romanului sunt absolut exacte, ca şi sentimentele inspirate la citirea textului, pe care el le-a încercat tot timpul cât a stat acolo. Mai ales melancolia. Această senzaţie este dată de aspectul caselor, de liniştea străzilor, de imobilitatea vreunei siluete umane zărite din trecere, şi chiar de numărul mic de oameni, încât unui străin, oraşul i s-ar putea părea nelocuit. Această impresie este asemănătoare cu cea dată de nişte ruine părăsite.
Componentele imaginii scrise a oraşului Saumur sunt: străzile, “hotelurile”, castelul şi prăvăliile. De castelul care se află pe o colină, dominând oraşul, Balzac se ocupă prea puţin. Dar, pentru a ajunge la acest castel trebuie străbătută o stradă în pantă, foarte importantă atât pentru autor cât şi pentru cititor, pentru că această stradă traversează oraşul, fiind reprezentativă pentru spiritul acestuia.
Este o stradă îngustă[1] şi întortocheată, pavată cu prundiş sonor, întotdeauna curată şi întotdeauna uscată. Liniştea sa este dată de liniştea caselor care o mărginesc. Construcţiile de pe această veche Stradă Mare datează de mai multe secole şi sunt trainice, chiar dacă sunt făcute din lemn.
Pentru a cunoaşte specificul regiunii, aflăm deja că oraşul se găseşte în apropiere de o mare pădure şi că locuitorii sunt specialişti, ba chiar artişti, în prelucrarea lemnului, pentru că toate casele sunt decorate cu figuri bizare şi basoreliefuri care încununează parterurile.
Alte elemente decorative ale caselor sunt plăcuţele de ardezie care desenează dungi albastre, acoperind bârnele transversale care susţin faţadele. Zidurile şubrede sunt protejate de acoperişuri în şarpantă, din şindrilă, la care se vede mai bine acţiunea timpului. La pervazurile roase şi înnegrite ale ferestrelor, decorate cu câte un ghiveci din lut cafeniu cu flori se văd încrestături gingaşe. Trăinicia caselor este sugerată şi de porţile uriaşe, ghintuite cu piroane, unde se remarcă hieroglife al căror sens nu a fost cunoscut decât de cei care le-au înscris acolo (fie crezul vreunui catolic sau hughenot, sau însemnele nobleţii municipale a unui burghez, ele scriu o adevărată istorie a ţării).
Departe de a fi monoton, peisajul are o varietate dată de diversitatea caselor. Printre micile locuinţe ale meşteşugarilor, ici-colo se zăreşte “hotelul” câte unui aristocrat care, ca şi casa sa, a cunoscut vicisitudinile revoluţiilor.
Dar Strada mare nu este mărginită numai de locuinţe. Mai pot fi văzute şi numeroase prăvălii. Aspectul lor este acela al atelierelor medievale, ceea ce dovedeşte că progresul înregistrat de comerţul din oraşele mari nu ajunsese încă până acolo.
Sălile sunt scunde, întunecoase, adânci, nu au nici faţadă, nici vitrină, nici geamlâc, şi nu au ornamente nici interioare, nici afară. Principalul scop al acestor prăvălii pare să fie mai degrabă acela de a proteja marfa decât de a o etala. Uşile pline şi ferecate, obloanele zdravene, zăvorâte cu drugi de fier, absenţa ferestrelor, totul concură la această idee de fortăreaţă.
În ceea ce priveşte mărfurile, nimic altceva decât strictul necesar: sare, batog, frânghii, cercuri, pânză. Nimic din ceea ce ar putea duce cu gândul să nu spunem la lux, dar nici măcar la traiul uşor al locuitorilor oraşului.
Din toate datele despre oraşul Saumur, cititorul atent poate trage următoarele concluzii:
- Oraşul este situat într-o regiune în care lemnul este un material foarte răspândit, fiind folosit în construcţii aproape peste tot; de asemenea, locuitorii oraşului sunt meşteri în prelucrarea lemnului, dovadă fiind trăinicia caselor, în ciuda vârstei lor multiseculare, ba mai mult, sunt chiar artişti ai lemnului, dacă judecăm după decoraţiunile delicate vizibile pe faţade.
- Oamenii din Saumur nu trăiesc în lux, ceea ce se vede din sobrietatea caselor, austeritatea ornamentelor şi calitatea mărfurilor vândute în prăvălii. Ei caută ordinea şi curăţenia, pentru că strada este pavată, iar pavajul este mereu curat şi uscat.
- Oraşul posedă, pe lângă locuinţele sărăcăcioase, şi clădiri care, prin faţade şi porţi sugerează că în interior există ceva ce trebuie protejat, adică proprietarii se bucură de o anumită bunăstare, sau, cine ştie, se tem să nu piardă şi puţinul pe care îl posedă; sau se ascund de ochii vecinilor. Poate fi zărit şi un castel, ceea ce înseamnă că fostul stăpân al oraşului fusese un senior mare şi puternic, dovadă şi a bogăţiei regiunii.
După ce am tras primele concluzii, trebuie să privim imaginea întreagă a localităţii.
Împreună cu Balzac, am văzut deja că străzile sunt puţin frecventate. Dar scriitorul care, aşa cum au subliniat toţi exegeţii[2], acţionează ca un “narator omniscient”, ne lasă să ascultăm discuţiile saumurezilor, şi astfel aflăm că ei nu sunt de loc săraci. De exemplu, negustorul care nu etalează decât prea puţină marfă în prăvălia sa, în realitate este proprietarul unui şantier din port, de unde livrează toate butoaiele necesasre ţinutului Anjou.
Butoi, acesta este cuvântul cheie prin care aflăm care este ocupaţia lucuitorilor din Saumur: ei sunt podgoreni.
Fără să fi trăit în Anjou, Balzac cunoaşte resursele, dar şi dificultăţile podgorenilor, pentru că propria sa regiune natală, Turrena, trăieşte din producţia de struguri şi de vin. De aceea el este în măsură să le expună cititorului, care înţelege că locuitorii oraşului Saumur depind de voinţa lui Dumnezeu şi de starea vremii. Producţia şi calitatea vinului pot fi influenţate şi de o singură rază de soare. Iar vinul asigura existenţa nu numai a podgorenilor, dar şi a celorlalţi lucuitori ai Saumur-ului; unii îl produc, îl comercializează sau îl transportă, dogarii fabrică butoaiele iar hangiii îl servesc clienţilor.
Prima descriere a acestui roman este aceea care desenează cadrul acţiunii. Aum îi este obiceiul, Balzac schiţează biografia lui Grandet, cu toate isprăvile acestuia, şi putem observa că toată existenţa bătrânului s-a petrecut la Saumur. La fel stau lucrurile şi în cazul soţiei şi fiicei sale. Dacă trebuie să rezolve cine ştie ce problemă în altă parte, de exemplu la Paris, ei o fac prin interpuşi. Evenimentele care se petrec în afara oraşului sunt destul de rare: aventurile exotice ale lui Charles, tranzacţiile lui des Grassins la Paris etc. Ce face Grandet când pleacă de la Saumur rămâne în umbră (vezi scurtele sale vizite la Froidfonds).
Mijloacele folosite pentru realizarea acestei descrieri sunt cele tradiţionale: enumerarea elementelor decorului şi prezenţa epitetelor.
Trebuie să remarcăm numărul mare de detalii, de elemente aparţinând mai ales domeniilor arhitecturii şi comerţului, şi lungimea acestei liste este o dovadă a cunoştinţelor de specialitate ale scriitorului.
Termenii tehnici din sfera arhitecturii şi construcţiilor sunt: castel, casă, căsulie, palat, hotel, metereze, bârnă, grinzi, perete, acoperiş (în şarpantă), căprior, fereastră, pervaz de fereastră, poartă, piron, parter, pentru locuinţe; dughene, magazine, prăvălii, atelier, sală, faţadă, vitrină, geamlâc, obloane, boltă, pardoseală, mic zid, drugi de fier înşurubaţi, toate acestea puse în legătură cu spaţiile comerciale.
Clădirile sunt înfrumuseţate cu decoraţiuni, pe care romancierul ni le prezintă în detaliu: basoreliefuri, sculptură, dungi albastre (de ardezie), hieroglife de familie, insignele nobleţii (pentru locuinţe), ornamente 0 (fără ornamente) în cazul cladirilor funcţionale (prăvălii).
Acum, pentru a încheia inventarul obiectelor, trebuie să alcătuim lista materialelor de construcţie: prundiş (cu care este pavată strada); lemn (din care sunt făcute bârnele, grinzile, porţile, ferestrele, acoperişurile, pereţii); lemnul este materialul cel mai frecvent; piatra (pentru hoteluri, cu insignele nobiliare; plăcuţele colorate de ardezie (ca elemente decorative); fierul (din care sunt facute piroanele cu care sunt ghintuite porţile, dar şi drugii de fier înşurubaţi care asigură securitatea prăvăliilor, odată cu uşile (care sunt şi ele ferecate).
Pe lângă această lungă listă de cuvinte extrase, parcă, dintr-un dicţionar tehnic pentru constructori, apar numai două, care par stinghere în context: trandafiri şi garoafe. Ele reprezintă emblema sensibilităţii feminine în acest cadru burghez.
Elementele de construcţie şi decoraţiunile pot fi regăsite oriunde în lume. Pentru a dovedi originalitatea care recomandă acest carttier din Saumur este necesar să enumerăm epitetele ataşate fiecăruia dintre detaliile menţionate.
Strada este: întunecoasă, îngustă, întortocheată, sonoră şi paşnică, prin tihna caselor sale.
Locuinţele: de trei ori seculare, trainice, originale, căsulii şubrede alături de hoteluri.
Grinzile sunt enorme, pentru a asigura trăinicia caselor, în ciuda faptului că zidurile sunt fragile. Basoreliefurile sunt negre (din cauza vechimii lor), capetele grinzilor au figuri bizare, sculpturile care împodobesc pervazele ferestrelor sunt gingaşe şi de abia se desluşesc. Pervazele par prea fragile pentru ghivecele cu flori pe care le susţin, în timp ce piroanele care fixează porţile sunt enorme.
Prăvăliile sunt de o naivă simplitate, sălile lor sunt scunde, adânci şi întunecate, uşile le sunt rudimentar ferecate, au obloane zdravene şi drugi de fier înşurubaţi.
Trebuie remarcat cât de sobre sunt epitetele, pur şi simplu descriptive, nu încearcă să impună în nici un fel un sentiment al autorului, ceea ce dovedeşte intenţia lui Balzac de a nu adăuga nimic la realismul imaginii. Să notăm şi părerea lui Philippe Hamon, care, în lucrarea sa “Introducere în analiza descrierii” subliniază faptul că descrierea bazată pe forma aceasta de listă, realizată cu ajutorul unui vast stoc lexical specializat, are ca scop să producă asupra cititorului “efectul de real”[3].
Imaginea statică a oraşului va fi apoi completată cu tabloul viu al cartierului, alcătuit din oameni ca: podgoreni, proprietari, negustori de cherestea, dogari, hangii, marinari, neguţători, gospodine. Epitetul unic care îi caracterizează este “gură-spartă”, care nu îi aparţine romancierului, ci este un fel de poreclă dată locuitorilor oraşului Saumur de către oamenii din alte regiuni. Este o caracterizare care demonstrează apartenenenţa tuturor speciilor sociale la acelaşi regn.
Obiectivele atinse de această primă descriere sunt numeroase. Balzac îşi demonstrează competenţa în domeniul arhitecturii şi construcţiilor, prin bogăţia terminologiei el câştigă încrederea cititorului care crede în verosimilitatea cadrului descris. Făcând apel la cunoştinţele cititorului în acelaşi domeniu, scriitorul stabileşte o relaţie autor – cititor, necesară pentru continuarea lecturii romanului. Din punct de vedere narativ, Balzac a schiţat cadrul social în care se desfăşoară acţiunea romanului, prezentând în acelaşi timp sufletul oraşului şi sufletul locuitorilor oraşului, aflate într-o strânsă legătură.
În acelaşi timp, descrierea face o propagandă de tip turistic pentru un oraş capabil să atragă curioşii.
[1] Elementele scrise cu litere cursive sunt citate din EUGENIE GRANDET, traducere de Cezar Petrescu, in Balzac, COMEDIA UMANĂ, vol. 5, Ediţie critică de Angela Ion, Bucureşti, Editura Univers, 1986
[2] c.f. Angela Ion, HISTOIRE DE LA LITTERATURE FRANCAISE, XIXe SIECLE, BALZAC, ediţia a III-a, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1979
[3] Philippe Hamon, INTRODUCTION A L’ANALYSE DU DESCRIPTIF, Paris, Edition Hachette, 1981, pag. 163
Încercăm să facem o comparaţie cu al nostru, iar Centrale iese în avantaj. Cu siguranţă palmierii care îl păzesc pe ăsta nu miros aşa frumos că arbuştii care îl asaltează pe celălalt. E drept, ăsta e aproape de Colosseo, dar al nostru e aproape de orice, cel puţin aşa reiese din ce ni s-a spus de fiecare data când am întrebat unde e … indiferent ce.
Surpriză, calea rutieră este blocată de două maşini militare, printer care se strecoară, cu abilitate, doar şoferii de Iveco de la ATAC. Chiar aşa frică le e romanilor (de cine?) încât îşi apără ruinele cu ajutorul forţelor armate?
se pare că vom avea ce vedea!
că cea mai bună continuare a zilei ar fi întoarcerea la hotel. Ne ajută si (companie, regie?) ATAC, pentru că un Iveco vişiniu, nr. 70, cu afişajul “Termini” apare după câteva secunde şi ne alătură altor câteva zeci de înghesuibili care pot admira, al passaggio, câteva locuri faimoase, printre care şi Santa Maria Maggiore.
chiar daca nu e aşa frumos ca cele de la Braşov, ne surprinde prin întindere şi prin apariţia unui troleibuz … fără reţea de contact. Chiar, nu am văzut nicăieri fire pentru trolee, de ce oare există atunci troleibuze? A, si nu e Iveco, ci Solaris. Ceea ce conduce la o asemănare cu Piteşti.
şi ne găsim cu uşurinţă drumul spre hotel. Sigur, trebuie să găsim un răspuns la dilema “tramvai sau pe jos”. Deşi tentaţia de a scuti din drum e mare, cedăm ispitei de a vedea de aproape monumentul din zare, pe care il mai remarcasem şi de dimineaţă şi ne punem în mişcare către Tempio di Minerva Medica.
A fost construit prin secolele 3-4, şi întreţinut destul de prost, pentru că, din câte se vede, nu a rezistat în forma iniţială nici măcar două mii de ani. Azi e protejat cu grijă, adică nu se poate intra acolo din cauza unor garduri şi grilaje.
În felul ăsta şigur mai poate rezista câţiva ani. Totuşi, mă întreb de ce naiba romanii secolului 3 au găsit de cuviinţă să ridice un monument pe care îl voiau etern … exact intre calea ferată care intră în gara Termini şi cea a vechiului tramvai galben?
