Arhive lunare: August 2014

IMNUL BRAŞOVULUI de Nicolae Dărăbanţ

Ultima victorie a colonelului-poet Nicolae Dărăbanţ a fost, obtinerea premiului I la Concursul pentru Imnul Brasovului. Am alcatuit un clip bazat pe noul Imn al orasului meu natal, cu fotografii realizate in ultimii doi ani.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

MARIN PREDA, 13 MAI 2001 de Florian Troscot

MARIN PREDA, 13 MAI 2001

Siliştea Gumeşti

O ADUNARE LINIŞTITĂ, DAR… SCURTĂ

 

Cu iuţeala fulgerului se răspândise zvonul. În după-amiaza aceea,urma să vină la Căminul Cultural din comuna Rădoieşti domnii Marin Preda şi Laurenţiu Fulga.

Candidau împreună pentru un loc de deputat şi trebuiau să se întâlnească cu alegătorii.

O zi rece, cu ploaie măruntă, mocănească.

M-am nimerit printre cei care au văzut maşina sosind. Au coborât pe rând. Domnii Preda şi Fulga, ultimul, din câte am înţeles mai apoi – delegatul din partea judeţenei de partid.

Neaşteptat, înainte de a încerca să sară peste şanţul plin ochi cu apă, maestrul Preda i-a făcut un semn discret lui Laurenţiu Fulga, prin care-l desemna conducătorul „ostilităţilor”. Şi a adăugat imediat, destul de tare ca să audă şi delegatul oficialităţii, cât şi noi, cei din grupul de curioşi de pe lângă poarta îngustă de ciment a Căminului Cultural.

-Monşer, în ultima vreme, nu ştiu de ce, am impresia că ăştia ne poartă de dindărăt ca pe nişte vite! Şi-n plus, îi mai şi chinuie pe bieţii oameni, tocmai acum, când e toiul trebii…

Laurenţiu Fulga a izbucnit brusc într-un râs înalt, ce l-a făcut pe delegat să întoarcă spre ei doi capul a nedumerire.

Era adevărat: faţă de ora anunţată, se întârziase cu aproape trei ore.

Un freamăt ciudat a început să-mi cutreiere fiinţa.

Iată-l deci, în carne şi-n oase, acolo, doar la câţiva paşi. Da, iată-l pe Scriitorul care, fascinându-mă cu paginile sale, deja mă determinase până atunci să recitesc de cinci-şase ori ambele volume din „Momomeţii”, de două-trei ori toate celelalte cărţi ale sale.

Eram parcă pe altă lume şi, ca prin farmec, am uitat de toţi colţii ascuţiţi ai frigului care mă hărţuiseră aproape întreaga zi pe sub scurta subţire de fâş.

De la o poştă se vedea cât era de obosit Maestrul. Iar pe deasupra – plictisit.

A trecut cu paşi mărunţi, ca şi când n-ar fi observat cărţile sale şi pe-ale colegului de breaslă expuse în stânga, către bibliotecă, pe câteva mese înguste, lângă intrarea în sală. L-am surprins mai apoi de câteva ori cum îşi consultă ceasul prin lentilele cu multe dioptrii, pe jumătate aburite.

– Hai s-o scurtăm, domnule! Oamenii n-au nevoie de şedinţe kilometrice! i-a şoptit la un moment dar, după începerea întrunirii, pe o voce gravă, delegatului.

Şi numai astfel, s-a întâmplat să avem parte de-o adunare parcă mult prea liniştită, dar scurtă, atunci, în secolul şi mileniul deja apuse, în urmă cu aproape 23 de ani.

(DRUM, nr. 33(177) – din 17-23 august 2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

Le Jour „J” (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

Deşi nu eram încărcat decât cu un troler şi un rucsac, drumul de la CDG la Paris nu pare lucru uşor. Norocul meu că am fost , o data în viaţă, băiat deştept şi am cerut de la hotel variante de transport. Cei de la Ibis de asemenea au fost băieţi deştepţi şi au delegat o fată să-mi dea răspunsul:

Voici le meilleur trajet pour se rendre à l’hôtel depuis l’aéroport Charles de Gaulle :

1.RER B  Direction Paris

2.Vous vous arrêtez à Gare du Nord

3.Vous prenez la Ligne 4 Direction Porte de Clignancourt

4.Vous vous arrêtez à Porte de Clignancourt

  1. Vous prenez le BUS “137” direction ZI Villeneuve la Garenne
  2. Vous vous arrêtez au 3ème arrêt « Gerard de Nerval »

Cordialement /Best Regards

Eliz, Service réservation

În primul rând mi-a plăcut faptul că mi-au răspuns, în al doilea că mi-au dat informaţia cerută, în al treilea că semnătura sugerează un hotel tânăr, cu un personal apropiat de clienţi.

Aşadar, în teorie (şi în tabletă) traseul e făcut. Facile à dire! Mai trebuie dezlegate mistere, însă; cine dracu e ăla RER B? Sursele îmi spun că e “réseau express régional”. M-am lămurit la faţa locului; o “Information” pe cât de voinică pe atât de neagră îi arată pe unde se iese din terminal şi pe unde se intră în staţie. Adică exact în faţă ferestrei prin care mă uitam la peisaj în momentul ăla, adică un ocol de vreo două sute de metri. Surpriză: staţia e un hol imens (? Parcă am mai vazut aşa ceva şi în episodul anterior, ce mică e lumea!), plin cu oameni de toate culorile şi cu “billetteries”. Adica nişte obiecte care, după nume, păreau utile, dar în realitate erau antinevralgofage. De unde sa stiu eu cât costă un bilet de RER B până la Gare du Nord, de unde sa fac rost de euroi si eurocentoi exact cât ar fi costat beletul şi, mai ales, cum să ajung, cinstit, până la robotul acela zgomotos, asaltat de toţi oamenii ăia de toate culorile?!

Norocul s-a prezentat sub forma unui labirint din chingi portocalii. Nu iubesc eu prea mult drumurile întortocheate, dar portocaliul, în cazul ăsta, sugera coada organizată. Nu m-am înşelat, pentru că, la capătul a puţine minute de labirintat, m-am trezit în faţa unui negru de două persoane, un adevărat profesionist, pentru că auzise şi el de ceea ce speram eu că nu e doar un zvon lansat de siteul RATP: Forfait Paris Visite. Cred că i-a plăcut franceza mea, pentru că mi-a explicat, preţ de vreo cinci minute, cât costă (scria si pe afişe, dar o confirmare orală întăreşte regula), cum se foloseşte, unde se aplică, ce alte avantaje are. M-a convins, mai ales că nu am fost deloc atent la ce spunea, preocupat să calculez, cu lipsa mea de talent la artimetică, randamentul abonamentului. Când am văzut că, în sfârşit, însoţitoarele mele dau semne de plictiseală (doar citisem acasă siteul), i-am sugerat voiniclui din spatele ghişeului să treacă la fapte şi am devenit fericiţii posesori ai unor Forfaits Paris Visite, niste obiecte de toată frumuseţea, pe care nu ştiam să le utilizăm.(1) Şi, mai ales, nu ştiam unde să le folosim, pentru că erau atâtea uşi şi săgeţi … dar nici un “Information”. A funcţionat sistemul numit “Pardon, Monsieur!”, prin care am învăţat şi le mode d’emploi pentru micul tichet cu bandă magnetică.

Et voilà RER B; un vehicul electric, cu multe vagoane, care circulă pe nişte şine de oţel. Dacă nu aş fi ştiut că e un RER B aş fi jurat că e un tren.

?????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????????

Studiat de la interior, îşi arată şi capacitatea de a căra o mulţime de gunoaie, nu numai pasageri, dar asta e o altă poveste, de spus celor de la firmele lor de salubritate (dacă Parisul o avea aşa ceva, nu sunt sigur). O călătorie care durează exact aşa cum scrie pe afişe (35 minutes, în limba română se citeşte 43) până la Gare du Nord. Traseul trece prin Le Bourget, obiectivul meu din ziua următoare şi printr-un loc care îmi aminteşte de marile victorii româneşti: Stade de France.

Gare du Nord? Ati ghicit, un hol imeeens, cu nenumărate indicatoare şi săgeţi, dar şi cu prăvălii colorate şi cu … tot felul de colorate, cu fuste largi şi cu o marfă variată etalată pe ziare şi bucăţi de pânză. Păcat că mi-am luat de acasă căşti pentru tabletă şi telefon, iar gumă de mestecat nu manânc, ţin regim fără cauciuc. La un moment dat am văzut şi un sabotor al economiei naţionale, un cetăţean cu uniformă, care a invitat o comerciantă cinstită să “Partez, hein!”

6438599441_0fb2b03ffc_z

Ligne 4. Săgeţile ne îndrumă eficient şi o găsim. E … linie de metrou, nu de autobuz, cum speram eu, dar ne mulţumim şi cu asta. Un vehicul identic cu RER B-ul, doar că întreaga excursie se desfăşoară sous terre şi nu facem nici acum cunoştinţă cu lumina oraşului – oare nu-şi merită porecla?

Porte de Clignancourt (în sfârşit, scăpăm de mirosul pestilenţial din Ligne 4 ăsta!) şi ieşim la soare.

Dar ce-i asta?! Escalatorul ne conduce în plină mahala bucureşteană, unde un alt colorat ne invită, în franceza cea mai pură, să “manj, misiu, manj!” porumb copt; ieftin, 5 euros o jumătate de ştiulete. Evit cu grijă să-i adresez negustorului vreun “cucurig”, păstrez “tăcerea radio” în dialogul cu soţia şi verişoara şi ne îndepărtăm de lanul de porumb, căutând staţia lui 137. “Pardon, Monsieur/Madame” nu funcţionează de data asta, nici măcar când mă adresez şoferului unui autobuz oprit. Dar funcţionează spiritul de observaţie feminin şi … ne asumăm riscul. Urcăm într-un 137, chiar dacă şoferul, extrem de politicos şi de bărbos de altfel, nu ştie precis dacă trece prin staţia “Gerard de Nerval”. “Je remplace un collègue …”.

“Paris visite” se potriveşte şi la validatorul înlocuitorului de colegi, aşa că riscăm. Dacă a treia staţie nu e nici Gerard şi nici De Nerval înseamnă că nu avem decât să facem cale întoarsă, sau să mergem până ajungem, totuşi, unde vrem. Sau în altă parte.

Avem noroc, afişajul din interiorul maşinii are o cultură generală mai bogată decât şoferul şi nu înlocuişte pe nimeni, iar la a treia staţie binecunoscuta (de lângă Gara de Nord din Bucureşti) siluetă a hotelului Ibis e de neconfundat. O noua treia etapă a călătoriei s-a sfârşit cu bine, mai rămâne de văzut cât de bine şi-a făcut datoria Eliz.

PS Nu imi asum merite; pozele din episodul de fata nu sunt facute de mine, eram mult prea ocupar cu rolerul, rucsacul si orientarea in spatiu. Le-am furgasit, pur si simplu, pe net.

(1) Pentru cei curioşi: sistemul Forfait Paris Visite este organizat pentru transportul cu orice mijloc de transport terestru (inclusiv Funicularul de pe Butte) si poate fi cumpărat, în funcţie de preferinţe, pentru 1-5 zile şi 1-5 zone. Noi am preferat 5 x 5, pentru că aveam de gând să hălăduim prin Paris exact cinci zile, iar CDG se afla exact in zona a cincea.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie

JOCUL … JOCURILE … de Florian Troscot

În mod sigur, cei mai mulţi dintre noi, încă din primele luni de viaţă încep să distingă glasul şi să recunoască faţa fiinţei care ne-a adus pe lume,animată de grija să ne hrănească la timp, să ne zâmbească mai des, să ne sugereze astfel, poate, încă de pe atunci, că trebuie să devenim oameni.

Ar pentru că şi ea are destule treburi pe cap,se vede nevoită să recurgă la un şiretlic:agaţă deasupra pătuţului o jucărie, de regulă cât mai viu colorată. Întinzând mâna către ea s-o apuce, curios din cale-afară, copilul constată cum jucăria aceea este altceva decât degetele propriilor picioare pe care le pipăise cu puţin mai înainte. Încet, încet începe să înţeleagă că jucăria agăţată deasupra face parte din altceva, din restul lumii, de care se distanţează categoric propria fiinţă, dar pe care este necesar s-o ia în calcul.

Constatăm cu stupoare mai târziu, în cazul propriilor copii, cum începe să le încolţească ideea şi instinctul de proprietate. Tocmai în legătură cu jucăriile: „Voi mi-aţi cumpărat-o, deci E a mea!…Nici să nu vă gândiţi că v-o dau!”…

Numai după lungi insistenţe, luând în calcul că respectivul copil se află totuşi în vizită, devine posibil armistiţiul.

…Ore în şir, călare pe un băţ, băiatul vecinilor bate cu o cravaşă imaginară bidiviul în legătură cu care bănuieşte că a fost hrănit cu jăratec, ca-n poveste.

Către seară copiii se adună în grupuri pe terenul de joacă. Se tocmesc pentru jocul cu care să înceapă. Care să fie oare? „Ţară, ţară, vrem soldaţi!”, „de-as hoţii şi vardiştii”, „Leapşa pe ouate”, „Aş dori o portocală”…Ori „Şotronul”, (Ridicat de Julio Cortazar la nivel de simbol), emite de pe margine, pe neaşteptate, unul cu început de chelie şi aproape miop ideea.

…Dincolo de uşa abia deschisă a grădiniţei, copiilor li se dezvăluie un tărâm fascinant de jocuri şi imagini din poveşti şi basme, iar sufletele lor pur şi simplu freamătă.

…Descoperim ceva mai târziu jocul iubirii.

Al trădării.

Uneori chiar şi pe cel al urii.

Dar şi pe cel al vorbei rostite în doi peri. Ori pe cel al lucrului serios spus sub formă de glumă.

Urmărim cu interes real, ori perfect mimat, jocul actorilor pe scenă. Apoi încercăm şi noi, la rându-ne, să jucăm pe sena largă a vieţii roluri:

Al omului cinstit.

Al hahalerei, al clovnului, al mincinosului, al prefăcutului,, al filfizonului…

Dar şi pe cel al omului simplu, al celui cultivat, al celui credincios…

Şi iar suntem nevoiţi să jucăm rolul trădătorului…

Şi multe altele încă…

…jocuri sportive. Pentru care suntem doar spectatori. Desfăşurate în prezenţa a mii de oameni, dar şi a multor milioane de telespectatori, pe stadion, sau pe micul ecran.

…Sunt apoi jocurile ascunse dincolo de sticla rece a monitorului calculatorului, ce conduc pe nesimţite către aşa-zisa lume virtuală.

Şi mai sunt: şahul, tablele, canastra, remi, bridge…Jocuri…jocuri de tot felul.

Dintre toate însă, cel mai sângeros joc imaginat vreodată se pare a fi cel al păcii şi războiului. Desfăşurat nu între inşi, ci între popoare, la nivel local ori mondial, în funcţie de alianţe şi de interesele care primează la respectivul moment.

Jocuri de societate, jocuri de tot felul…

Este lesne de bănuit că în domeniul jocurilor, ca în atâtea altele, mintea omenească are nebănuite rezerve…

Câţi dintre noi au însă revelaţia că, de fapt, o grămadă de ani au participat fără să şie măcar la jocul de-a viaţa şi de-a moartea?

Şi că acesta, spre deosebire de oricare altul, nu poate fi nicicum rejucat?

(DRUM, Nr. 26(170) din 29 iunie – 5 iulie, 2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

LE JOUR „J” (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

2.

                        Mestecând cu grijă piatra imaginară pe care am luat-o urcând în premieră la bordul unui avion de pasageri cu reacţie, alături de cea pentru prima călătorie cu start de pe Otopeni, pentru primul Airbus, pentru primul zbor dincolo de graniţe, pentru primul Air France (cam producţia pe un an de zile a unui concasor de talie medie pentru alte premiere uitate), urmăresc curios traiectoria pe platformă. Revăd jumătate din flota de Airbusuri A-310 a TAROM (YR-LCA), retro-jetul „Craiova” (YR-BGC), fac cu mâna şi celorlalte avioane ale companiei româneşti şi îmi fixez atenţia asupra suprafeţelor de comandă ale aripii mele din dreapta, flaps scos exact atât cât e nevoie, eleron tremurând de nerăbdare. Mi-e ciudă că nu vad şi nici nu prea aud motorul, ca să mă conving eu că funcţionează. Mai ţopăim peste câteva rosturi ale bretelei şi, fără să îmi facă plăcerea de a mai sta niţel pe gânduri la capătul pistei, pilotul bagă motor (da, în sfârşit îl aud, merge) şi cei 3500 de metri ai pistei 8 R rămân jos, iar noi ne îndreptăm spre primul viraj … care ia prin surprindere pe toată lumea. Aproape pe toată lumea, eu eram cu ochii pe eleron. Mai avem timp să admirăm frumuseţile patriei, şi profităm de oportunitate.IMG_3729 IMG_3730

„Mesdames et Messieurs, je suis votre commandant, Philippe …” Dacă nu ştiam, aflăm, de la Philippe, în două limbi, că suntem la bordul unui Airbus, că mergem la Roissy-Charles de Gaulle şi că, în funcţie de traficul parizian, vom ajunge pe la 10.00. (pe bilet scrie 10.25, ăştia îmi mănâncă din orele de zbor?!). Surprinzător, fiind noi la bordul unui avion franţuzesc, mesajul se repetă şi în limba română, dar fără semnătură. Un frumos semn de respect pentru pasagerii români, majoritari.

Veşti rele de la Paris. Acolo e ora 0625, sunt 15 grade şi plouă. Optimist, Philippe spera că până ajungem noi, ploaia se va opri. Da, dar dacă el se grăbeşte, cum a ameninţat …

Deja, în cabina pasagerilor lumea se calmează. Copiii, numeroşi, îşi încep gălăgia, părinţii încearcă să-i potolească, iar sunetul motoarelor nu se mai aude. Afară e soare, dar, curios, sub noi e zăpadă. De unde oare, că e august in toată Europa, n-o avea vreo ţară calendarul înainte?! Din loc în loc mai apare câte un vârf de multe, acoperit cu la fel de multă zăpadă.

IMG_3733 IMG_3736 IMG_3738

Din când în când, de lene, avionul dă cu botul în câte un maldăr de omăt, dar nu înainte ca Philippe să anunţe „zone de turbulences”, prilej pentru zâmbetele cele amabile de a face o inspecţie a centurilor de siguranţă. Monoton peisajul ăsta alb, eu speram să văd jos oraşe şi sate, munţi, văi şi câmpii, să fotografiez maşini şi case. De la Paris se anunţă în trei limbi o nouă aversă de ploaie iar de la perdeaua din capătul culoarului se anunţă, prin apariţia a două cărucioare care zâmbeau amabil, le petit déjeuner.

Copiii cei gălăgioşi se liniştesc subit, părinţii de asemenea, iar din burta căruţurilor apar şi se distribuie individual nişte casolete negre cu inscripţia Air France. Un sandwich cu caşcaval şi şuncă, un obiect de patiserie, o trusă de tacâmuri, o prăjiturică cu ciocolată. Plus un zâmbet amabil care îmi cere părerea: „Café, thé?”. Alegem café, şi nu greşim, e foarte bună. Mai alegem şi un jus d’oranges şi … regretăm că e prea puţin. Dar mai cerem şi mai primim.

IMG_3758

Câtevă zone cu turbulenţe mai tărziu, un nou anunţ trilingv de la organele de conducere: suntem deasupra Luxemburgului şi începem coborârea spre Roissy Charles de Gaulle. Şi omul se ţine de cuvânt, avionul începe să vireze şi zgomotul motorului, pe care nu-l mai auzisem demult, se schimbă. Se schimbă şi peisajul, zăpada se transformă în ceaţă densă şi se face întuneric. Întunericul persistă şi după ce ieşim din ceaţă şi începem să vedem jos petice de peisaj. Philippe ne anunţă, optimist, că la Paris nu mai plouă şi că se face soare. O fi citit ziarele de a doua zi, ştie el ce spune.

IMG_3768 IMG_3771

Peisajul terestru e tot mai aproape. Distingem nişte camioane mari pe o autostradă, apoi distingem şi nişte maşini mai mici, vedem case şi străduţe, apoi, brusc, în cabina „economie” izbucnesc aplauze. A, da, deja eram pe pistă, Philippe ştie meserie. Şi are dreptate, nu plouă, geamul hubloului rămâne curat.

Încetinim şi începem să slalomăm printre balize. Ici acolo apar avioane de diferite culori – diferite companii. Hei, ce-i ăla? Îmi concentrez ochelarii asupra unui uriaş parcat lângă un hangar: Airbus A-380! Unde e concasorul ăla? Încă o premieră, care îşi pierde actualitatea după un minut, când apare încă un super-elefant.

IMG_3772

Soţia mea, care cunoaşte bine CDG, îmi atrage atenţia: urmează să trecem pe lângă un Concorde suspendat pe pilon. Ştiu şi eu că există, dar deocamdată sunt preocupat de al treilea 380, pe care l-am văzut rulând în faţa noastră şi aştept momentul propice sa-l fotografiez. Îl prind şi, de abia acasă, după o săptămână, găsesc în cadru şi Concorde-ul promis. Croitoraşul cel viteaz prindea şapte zburătoare dintr-o lovitură, eu numai două, dar de altă măsură.

IMG_3774

Deja ma simt un om implinit: am zburat, am zburat cu reactorul, am vazut unul, doua, trei Airbus-uri gigante, am vazut un Concorde, ce as mai putea astepta de la viata?!

„Dernier virage!” anunţă comandantul şi trage la finger. Gălăgia din avion devine mai mare decât în trecut, când mergeau motoarele, iar pasagerii se precipită la containerele pentru bagaje, înghesuindu-se de parcă le-ar lua gratis. Nu mă pot împiedica să mă gândesc cum ar fi reacţionat în caz de urgenţă, pentru că acum culoarul dintre scaune e ticsit şi nimeni nu poate face nici un pas, în nici o direcţie. Încă o idee mă preocupă. Aş completa carnetul de zbor dacă aş cunoaşte înmatricularea avionului, dar soţia mea mă sfătuieşte să nu întreb, ca să nu par suspect. Eu o sfătuiesc să pretindă că nu mă cunoaşte şi, cum prind o clipă când culoarul e liber, mă apropii e zâmbetul amabil din spate. Auzindu-mi întrebarea, zâmbetul amabil se transformă pe loc într-o fată normală şi îmi dictează „F-GTUV”, adresându-mi şi un surâs omenesc. Se convinge că am scris corect şi mă ia la întrebări: ce am de gând să vizitez la Paris. Cum ce, „Le musée du Bourget!”. Cred că am răspuns corect, pentru că fata devine şi mai umană şi mă invită să vizitez cabina piloţilor, cu reproşul că nu i-am spus mai devreme că sunt „un mordu de l’aviation”. Nu se refuză o invitaţie de la o fată, mai ales dac ă e vorba de cabina de pilotaj, unde mă întâlnesc cu Philippe (îmi remarcă imediat tricoul cu „IAR-80”) şi cu Adrian, copilotul nostru, cel care emitea mesajele în limba română.

Aş mai fi stat cu ei, dar o uniformă neagră devine bănuitoare şi trebuie să plec … după fetele mele. Urmează … ora următoare, o expediţie de căutare a bagajelor. Suport, cu stoicism, reproşurile verişoarei (pentru că am rămas la taclale cu echipajul ne-am desprins de ceilalţi pasageri şi trebuie să ne descurcăm singuri) şi pornim, vitejeşte la drum, urmând săgeţile cu inscripţia „bagages”. Trecem prin faţa politiştilor de frontieră, le arătăm şi lor buletinele (ce or fi aşa curioşi?) străbatem labirinturi din cordoane vişinii şi chingi portocalii, ne rătăcim unul de altele, ne regăsim, încercând să obţinem informaţii de la acelaşi domn de culoare cu inscripţia „Information” pe spate, le obţinem, dar nu le pricepem toţi la fel, pătrundem într-un hol imens, de unde, pe trotuar rulant, mergem în alt hol imens, de acolo coborâm în al treilea hol imens, unde ne întâlnim cu încă o purtătoare de „Information”. O fi moda cea nouă de la Paris, cine ştie. Ne arată ce văzusem şi noi, un panou cu săgeata şi valiza, urmâm indicaţia săgeţii şi … ne pomenim pe un peron de gară. Aici nu mai e nici o săgeată şi nici o valiză, dar apare din nou o „Information” care ne face semn să urcăm într-un fel de tren, sau tramvai, sau ce-o fi el, fără mecanic. Ezităm, dar cum în zare nu se vede nici un fum de crematoriu, ne facem curaj şi luăm trenuleţul. Ajungem în alt hol imens, unde ne reîntâlnim cu săgeata şi valiza. Nu câştigăm prea mult, pentru că în următorul hol imens nu mai vedem nici valiză, nici săgeată, nici „Information”. Ne spunem, cu voce tare, părerea despre nenorocitul acesta de aeroport, care ni se pare mai mare decât Roşiorii de Vede şi Braşov, luate la un loc, ne învârtim în loc, cu speranţa că poate apare vreun „Information”, slabă speranţă, a, uite un afişaj acolo, hai să vedem ce scrie, pai ce să scrie, numărul zborului nostru şi incă un număr. Revedem 52 şi pe o săgeată, într-un capăt al imensului hol, o luăm pe scară în jos şi, ce surpriză, ajungem într-un hol imens, unde, element de noutate, se învârtesc „les tapis de bagages”. Bucuroşi, găsim 52, unde bietele noastre trolere defilează singure-singurele…

Odată familia reîntregită, putem să ne gândim şi la altceva. De exemplu: cum să ajungem în Paris?

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie

In Memoriam: NICOLAE DĂRĂBANŢ

In Memoriam: NICOLAE DĂRĂBANŢ

(1932-2014)

 Brasov 2008

 

Nicolae Dărăbanţ s-a născut în 1932, în comuna Mateiaş, din fostul judeţ Târnava Mare.

A devenit ofiţer în 1953 şi a activat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale până în 1979, când a fost trecut în rezervă, ca “duşman al poporului şi slugă a imperialismului American”.

De-a lungul anilor s-a afirmat ca publicist şi poet de o mare sensibilitate. Este autor al unui număr de peste 30 de volume de poezii patriotice, lirice şi satirico-umoristice.

Era membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi al Societăţii Scriitorilor Militari, membru de onoare al ASTRA şi membru al Asociaţiei Culturale “Mileniul 3” din Roşiorii de Vede.

Era Cetăţean de onoare al Braşovului.

A obţinut numeroase premii la concursuri de creaţie literară, precum şi titlul de laureat al concursului de fabulă din 1987.

Recent, a obţinut Premiul I pentru compunerea “Imnului Braşovului”, imn care a fost adoptat oficial de către acest municipiu.

Era redactor-şef al Revistei de Istorie şi de Cinstire a Eroilor, editată de Asociaţia Cultul Eroilor “Regina Maria”, filiala judeţului Braşov.

Unele cărţi satirico-umoristice scrie de Nicolae Dărăbanţ pot fi găsite şi la Casa de Satiră şi umor din Gabrovo, Bulgaria.

Despre opera şi personalitatea sa vorbeşte cartea “Un militar pe frontul creaţiei literare”, de Mihai-Athanasie Petrescu, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, 2008, iar referinţe la opera sa găsim şi în Dicţionarul Personalităţilor româêe şi al faptelor lor, vol. XLIX, Editura Studis, Iaşi, 2012.

 

In aceasta dimineata, prietenul meu Nicolae Dărăbanţ a plecat pe calea fara intoarcere. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

LE JOUR “J” (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Câţi ani or fi trecut de când am învăţat la şcoală despre Paris la orele de limba franceză? Sa fi fost in clasa a opta, cu doamna profesoară Macavei, sau la liceu, cu doamna Taraş? Încă de atunci, unul dintre obiectivele vieţii mele pământene a fost fixat: acela de a vizita capitala Franţei.

În anii aceia, o călătorie peste hotare îl transforma pe românul respectiv într-o personalitate invidiată de toţi cunoscuţii. Poate că nu era extrem de greu să pui unul peste altul leii necesari, dar obţinerea paşaportului şi a vizelor necesare – mai ales a celei de ieşire – erau dincolo de îndemâna omului de rând. A trebuit să aştept 40 de ani ca să îndeplinesc condiţiile de mai sus: vizele, dar şi paşaportul, nu mai exista, atunci când vine vorba de Franţa; în schimb leii disponibili sunt tot mai puţini după ce completezi lista datoriilor plătite lunar. Sigur, am adoptat soluţia posibilă: o nouă datorie, care, de luna viitoare, se adaugă la check-list-ul existent.

Sfârşitul lui mai, 2014. căutări pe internet, găsiri, rezervări: Air France, zborul 1089, 4 august. Air France, zborul 1088, 8 august. Booking.com, hôtel Ibis Porte de Montmartre, 4-8 august. Sau cum spunea un celebru personaj: “Les bielles sont là, les bougies sont là, tout y est »[1]. Ar mai trebui ceva ? Sigur, o informare prealabilă, doar sursele nu lipsesc şi un plan de bătaie. Să nu înţelegem greşit, nu m-am bătut cu nimeni, ci doar cu bugetul de timp. Da, sigur, şi cu bugetul.

 

1.

 

4 august 2014, ora 0500. Aeroportul „Henri Coandă” de la Otopeni nu prea se uită la ceas, sau nu ştie care e fusul orar oficial la noi. Terminalul „Plecări” e populat ca Pasajul de la Universitate în toiul zilei. Sute de oameni încrucisându-şi traiectoriile într-o mişcare browniană, maşinării de curăţenie, anunţuri în megafon, ba nu, de fapt e o stewardesă, nu, nu e nici stewardesă, e o hologramă căreia nu-i tace gura nici o clipă, deşi nimeni nu pare sa o asculte (o ascult eu, dar vorbeşte englezeşte, iar eu am hotărât că săptămâna asta nu ştiu nici o boabă de engleză, şi vreau să mă ţin de cuvânt); nişte cozi imense traversează hall-ull, amintind de epoca de aur. Caut şi eu să văd ce se dă, în sfârşit aflu că nu se dă, ci se ia. Bucuros, mă adaug la una dintre înşiruiri, iar în drum către ghişeu fur un orar de la Turkish Airways şi un semn de carte de la Allitalia. La Air France încă nu a deschis, las’ că fur la Paris. Soţia mea şi verişoară-sa scapă de trolere, eu rămân cu rucsacul în spinare. L-aş fi lăsat la bandă, dar am în el aparatul de fotografiat şi sper să-l folosesc în timpul zborului, dacă primesc încuviinţare de la echipajul de cabină. Sau dacă reuşesc să-i fentez, rămâne de văzut care e situaţia la bord.

Uşori ca pasărea cerului – doar asta avem de gând să devenim, nu? – ajungem la labirintul de cordoane care transformă cei doi metri de la primul poliţist de frontieră până la ultimul poliţist de frontieră într-o excursie de câteva minute bune. Un tânăr amabil mă întreabă: „Laptop, tablet?” Imi scoate tableta din rucsac, e deschide, admiră avioanele Aeroclubului care îi alcătuiesc wallpaperul şi o aruncă într-un „peu” de plastic. Adaug şi eu geaca de pe mine, telefoanele moleculare, şi cheile de la maşină şi dau să-mi continuu drumul. Fără menajamente, tânărul cel amabil mă trage de umăr: „Cureaua!!” O adaug şi pe aceea în „peu”, apoi, ţinându-mi cu o mână pantalonii, trec prin uşa care ţiuie de mama focului. De, uitasem ceasul, iar amabilul nu avea nici el prea mult spirit de observaţie. Mai rămâne verigheta, dar asta nu prezintă pericol social, aşa că trec uşor la a doua tentativă. O noua expediţie prin culoarele lui „Henri Coandă” şi un nou labirint de cordoane. Controlul paşapoartelor. Credeam că scap, de unde paşaport? Dar o fată tânără, frumoasă, elegantă în uniforma de poliţist şi la fel de amabilă ca şi colegul ei de mai devreme, îmi ia buletinul, îl răsuceşte pe toate cele două părţi, mi-l dă înapoi aruncându-mi câteva săgeţi otrăvite din ochii ăia frumoşi ai ei şi întinde mâna către buletinul verişoarei. Îmi trece prin gând s-o trimit „la muncă, nu la întins mâna!”, dar, pentru că visul de a vedea Parisul e mai important la ora asta decât spiritul meu civic, îi trimit îndemnul doar telepatic. Dacă l-a primit, sper că nu a putut descifra semnătura.

Ne deplasăm acum prin no-man’s-land. Cu greu pot fi desprins de lângă o maşină Ferrari F-60, înainte de a mă putea lămuri dacă e de vânzare (ce-i drept, nu cred că aş fi putut s-o bag în compartimentul pentru bagaje din avion), mai slalomăm un pic printre tarabele duty free, şi în sfârşit ajungem la poarta de îmbarcare. A, aici e de mine, am acces vizual la platformă. Recunosc avionul cu care urma să călătoresc (a fost greu, dar am beneficiat de câteva indicii: denumirea companiei Air France, tipul de avion – Airbus A-321, înscris pe botul aeronavei, locul unde se afla – amarat, prin finger, la poarta de îmbarcare nr. 13, unde ne găseam noi şi … faptul că alt avion nu se mai vedea acolo.

20140804_063013

Au mai apărut, după un timp, YR-BGS de la Tarom, pe care îl văzusem, cu două zile mai devreme, zburând jos deasupra Roşiorilor, un Airbus A-320 de la British Airways (asta e pentru la anul … sau la mulţi ani) şi, în zare, un ATR-42 aterizând pe pista 8 L. Îmi e lene să scot camera din rucsac, trag avionul meu în poză cu telefonul, mai declanşez o dată de fiecare dată când apare un element nou în peisaj,

20140804_065441

dau târcoale pe lângă un birou pe care tronează ziare franţuzeşti, bag de seamă că fetele cele frumoase care le vând nu sunt atente şi îmi fac o provizie. Sunt răsplătit cu doua zâmbete largi de dincolo de birou. Încurajat, iau şi L’Equipe, pentru care mai primesc o pereche de zâmbete. Păcat că nu erau şi alte titluri, pentru asemenea răsplată oricine ar jefui orice chioşc de ziare din lume.

20140804_063730

Atenţie, începe îmbarcarea! Mai întâi două familii cu copii mici trec prin culoarul Sky Team. Apoi, cele cu copii mari (cum sunt eu) trec pe oricare dintre culoare, iar zâmbetele fetelor (aceleaşi care vindeau ziare) ne însoţesc pe toţi. Străbatem burduful, unde ne întâlnim cu un bodyguard în uniformă, ai cărui ochi cât farfuriile încearcă să vadă tot ce n-au observat poliţiştii de frontieră şi aparatura lor sofisticată mai trag o poza cu avionul meu … şi „Bonjour, Monsieur!” mă scoate din lumea bănuitorilor, pentru a mă introduce, ca oglinda lui Alice, într-un alt mediu. Străjuit, în stânga, de cabina de pilotaj, e deschisă, dar tovarăşii de călătorie sunt nerăbdători să îşi ocupe locul şi mă împing şi pe mine spre dreapta, acolo unde e … un autobuz lung. A, da, e Airbus. „Bonjour, Monsieur!” mă întâmpină şi din alte zâmbete, până gasesc locul 32F, pe care, îl schimb, la iniţiativa soţiei, cu 32E.

20140804_070357

Vânzoleala din jurul nostru începe să se potolească. Zâmbetul blond din capătul culoarului se crispează puţin, când, deşi pasagerii s-au aşezat, capacele compartimentelor pentru bagaje sunt, încă, deschise. Dar redevine larg şi afectuos când vocea şefei de echipaj acoperă vocile călătorilor: „Mesdames, Messieurs, bienvenue a bord de l’avion de la Compagnie Air France … etc. etc. … nous sommes lă pour vous aider …” A, da? „Mademoiselle, s’il vous plait?” Zâmbetul cel blond a venit într-o clipită, şi mi-a îngăduit, fără să clipească, să fotografiez ce şi când vreau eu, în exteriorul avionului. Norocul meu că, înainte de a pune întrebări, făcusem o poză în interior cu telefonul!

20140804_070339

Repede trag un cadru cu „British-ul” de la fingerul alăturat,

IMG_3728

20140804_070506

după care vocea cea caldă a şefei de echipaj mă roagă să închid orice aparat electronic. Urmează decolarea, dar nu înainte de a avea parte de un balet sincron, executat, în dreptul celor patru perechi de uşi ale avionului, de toate zâmbetele amabile cu ecuson Air France. Aflăm şi înţelegem cum se fixează masca de oxigen şi unde putem găsi, la nevoie, vesta de salvare. Ni se indică şi bibliografie suplimentară, un mic pliant aflat in buzunarul spătarului din faţa fiecăruia. Alături de punga ceruită, folosibilă în caz de … Ambele cu inscripţia „A ne pas emporter”, care îmi taie elanul de a le băga la rucsac, pentru colecţie.

O mică smucitură şi avionul bagă în marche-arrière. Gata, pornim.

 

[1] Maréchal des logis Cruchot Ludovic, “Le Gendarme et les extraterrestres”.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie