Arhive lunare: februarie 2018

SOGGIORNO IN SICILIA DI SANT’AGATA (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO IN SICILIA DI SANT’AGATA (2)

Aşadar, iatӑ prima trezire pe pӑmânt Sicilian. Mӑ gândesc, în timp ce mӑ dezmeticesc, cӑ e cea mai sudicӑ ieşire a noastrӑ ever, dar din punct de vedere al trezitului de dimineaţӑ nu e nici o deosebire faţӑ de partea de sud a României. Diferӑ motivaţia. Acolo, în sudul ţӑrii mele, merg la serviciu, aici merg sӑ descopӑr un oraş despre care am tot citit cӑ e cam întunecos (datoritӑ materialului de construcţie), dar frumos şi atrӑgӑtor. Trebuie sӑ ne convingem singuri!

Domnul de la recepţie e la fel de simpatico ca şi în seara sosirii. Se lasӑ ţinut de vorbӑ într-un fel de englezӑ (a lui şi a mea), sau într-un  fel de italianӑ (numai a mea, la el nu e cazul de aproximӑri), dar schimbul de informaţii şi de glume e eficient. Îl întreb cum se ajunge în centru, îmi aduce aminte de acelaşi D cu care am venit asearӑ, cu menţiunea cӑ deşi ar fi trebuit sӑ circule de vreo douӑ ore, sosirea lui nu era chiar probabilӑ, din cauza procesiunilor din oraş. Bun, dar dacӑ îl prind, biglietti de unde cumpӑr? “A, de la conduccente! Siammo in Italia, signore!” Iar din felul cum mi-a fӑcut cu ochiul am priceput cӑ “ţine figura”. Bun, şi dacӑ nu vine D-ul? “I can call a taxi”. How much? 15 euri … A, da? Atunci sӑ sperӑm cӑ vine D. E puţin mai puţin dӑunӑtor organismului, costӑ doar 2×1 E.

Dar D-ul … de! De unde sӑ vinӑ, când Sfânta localӑ Agata polarizeazӑ toate energiile poliţiştilor în scopul blocӑrii traficului?! Aşa cӑ servim collazzione, iar taxiul apare imediat dupӑ ce recepţionerul pune telefonul în furcӑ. Un Ford Focus Combi alb, un şofer tânӑr şi simpatico, care începe sӑ turuie despre poliţişti şi procesiuni cu vitezӑ mai mare decât a maşinii. În mai puţin de un kilometru suntem deja prieteni vechi, îi injurӑm împreunӑ pe poliţişti, dupӑ care, continuând filiera obişnuitӑ, îi înjurӑm împreunӑ pe fotbalişti. Aflu cӑ oraşul avea odatӑ o echipӑ de Serie A, dar a dat faliment, ca şi Steagu Roşu, iar acum e prin serie D, ca şi Steagu Ruşu, pentru cӑ preşedintele clubului a furat banii. Ca şi al Steagului nostru. Un motiv în plus de a fi prieteni de când lumea, mai ales cӑ giovanotto îşi aminteşte brusc de Mutu, grande giocattore, dar nu şi de Hagi sau Lucescu, alte nume româneşti care au bântuit prin Il Calcio. Sau Dicӑ, ӑla care a jucat, sau mӑcar a funcţionat chiar la Catalia. Dupӑ care îi mai înjurӑ o datӑ pe poliţiştii care ne ies în faţӑ şi ne deviazӑ pe o stradӑ lateralӑ, din care intrӑm într-o strӑduţӑ mai îngustӑ decât Fordul, care mai e si parcare de domiciliu. Ne strecurӑm, ne înfӑşurӑm ca djinul din sticlӑ şi … ne oprim definitiv la Piazza (deja cunoscutӑ) Borselino. 15 euroi, pe care omul mi-i ia cu o strângere de mânӑ. Viva România!, mai spune şi demareazӑ.IMG_2328

Primul nostru obiectiv este Gara Catania Centrale. Lecturile mele mi-au spus cӑ aici putem afla mersul trenurilor şi autobuzelor spre destinaţiile apropiate şi atractive. Oare în ce parte o fi gara aia? Daca noi venim cu maşina pe lângӑ linie de o bucatӑ de vreme şi nu ne-am întâlnit cu ea, înseamnӑ cӑ e (aproape, doar ne-a asigurat şi şoferul) în direcţia cealaltӑ. No, hai!IMG_2327IMG_2329IMG_2333

E devreme, iar focul de artificii de asearӑ a fost relativ târziu, dar deja strӑzile se aglomereazӑ cu oameni de toate sexele şi vârstele îmbrӑcaţi într-un fel de halate albe şi purtând nişte toce negre.IMG_2330 Sunt cei mai convinşi dintre cei care serbeazӑ zilele Sfintei Agata, cei care vor cumpӑra, probabil plӑtind doi euro pe bucatӑ, lumânӑrile imense  afate în vânzare la tot pasul şi le vor folosi în procesiunea din acea searӑ, aşa cum vӑzusem la TV în ajun. Mӑ rog, dreptul lor, noi avem alte interese, iar pasajul aerian al cӑii ferate ne conduce într-acolo.IMG_2335

Aoleo, pe lângӑ lumânӑri, pe via Dusmet se vinde şi altceva. Parcӑ România era condamnatӑ de comunitatea europeanӑ, nu demult, pentru cӑ a exportat carne de cal? Sau dacӑ îi spui cavallo nu e interzis?!IMG_2336

Gӑsim, fӑrӑ sӑ o cӑutӑm, cea mai urâtӑ maşinӑ fabricatӑ de Fiat (care, se zice, fabricӑ, sub controlul lui Pininfarina sau Abarth, cele mai frumoase maşini din lume),IMG_2334.JPG dupӑ care vom gӑsi si alte Fiaturi, cu alte destinaţii, lucrative de data asta. Gelaterii, ca în Italia.

Guarda di Finanza. Am vӑzut vara trecutӑ cӑ instituţia se bucurӑ de un respect deosebit, fiind una dintre acelea care participa la Paratta de 2 Iunie. Denumirea apare afişatӑ în multe locuri din Italia, de la aeroporturi pânӑ în centrele oraşelor, iar la Catania vӑd cӑ are dreptul la o clӑdire monumentalӑ pe via Dusmet, la dube şi chiar la un monument. IMG_2339.JPGUlterior am aflat cӑ monumentul “Fiamme Gialle” este dedicat echipajului navei Guardiei care, în 2014, a interceptat în apropierea Siciliei douӑ vase ale traficanţilor de sclavi africani (nu credeam cӑ mai existӑ aşa ceva), salvând “marfa”.IMG_2340IMG_2341

Fiind pe uscat, vis-à-vis de port, prezenţa unui astfel de sediu nu e deloc surprinzӑtoare. Nici a negustorului de gelato din Fiat nu pare sӑ mire pe cineva, mai ales cӑ omul are halat alb. A, ba nu, de fapt e ţinuta pelerinilor.IMG_2342.JPG

Atenţie, vine trenul!IMG_2346.JPG

Ba mai mult decât atât, chiar şi pleacӑ.IMG_2347.JPG

Baloanele astea îmi amintesc de întâimaiurile şi douӑştreiaugusturile de altӑ datӑ, când aveam şi eu drept la un balon. Dar ale mele erau mai frumoase, simple sfere din cauciuc colorat, nu speriau copiii cu fel de fel de figuri de monştri.IMG_2348.JPG

Locul se lӑrgeşte. Pӑtrundem în Piazza dei Martiri. Iniţial “Piazza di Sant’Agata”, locul a început sӑ funcţioneze în secolul 18, când, în timpul unei epidemii de ciumӑ, catanezii au ridicat aici coloana care susţine statuia Sfintei, patroana Cataniei. Probabil ca a fost de bun augur, având în vedere cӑ epidemia s-a stins. Acum locul poartӑ denumirea “dei Martiri” în memoria celor opt catanezi care au fost executaţi aici în 1837, în timpul rebeliunii anti-bourboneze.IMG_2350IMG_2351IMG_2352IMG_2353IMG_2354IMG_2355IMG_2356

Şi aici, pelerinii îşi pregӑtesc sӑrbӑtoarea. Zeci şi zeci de halate albe şi toce negre, de Fiat-gelaterii şi negustori ambulanţi de dulciuri au pus stӑpânire pe Piazza, pe pӑrculeţul din centrul ei şi pe esplanada de pe margine.

Peisajul urban este concurat de cel marin,  de dincolo de calea ferata, iar o pozӑ în contre-jour e mai bunӑ decât nici o pozӑ. Ba chiar e mai buna.IMG_2358.JPG

Pe stânga, la ieşirea din perimetrul pieţei, ne atrage atenţia o clӑdire roz, dar nu prin culoare, ci prin decoraţiuni. Mie mi se par de inspiraţie orientalӑ, dar cred cӑ sunt doar maure.IMG_2359IMG_2360

Dupӑ care, vedem o bisericӑ, având expuse atotprezentele steguri cu iniţiala “A”, apoi atotprezenţii negustori de dulciuri.IMG_2361IMG_2362IMG_2363

Mai e puţin pânӑ la garӑ (de fapt, aşa ne asigurase şi tânӑrul taximetrist, încӑ de  când ne descӑrcase din Focus), dar nu scӑpӑm de încӑ un loc şi un obiect demn de a fi menţionat: Fontana de Proserpina.IMG_2364IMG_2365IMG_2366IMG_2367

A fost construitӑ în 1904 şi vizitatӑ în 2018. Câtӑ rӑbdare a putut sӑ aibӑ pentru a ne aştepta atâţia ani!…

Stazione Centrale, sau Catania Cle., cum scrie pe tabelele lor. O clӑdire construitӑ sub Vittorio Emanuelle şi inauguratӑ în 1866, modernizatӑ mereu de atunci încoace. IMG_2369.JPGBeneficiazӑ de un terminal pentru (multe) autobuze, IMG_2379de o staţie de metrou şi de nouӑ linii electrificate (accesul la ele fӑcându-se prin tunel (nuprea) luminat, la fel ca la Braşov).IMG_2373 Sigur, maşinuţa asta nu avea nevoie de fir de contact, dar trenurile moderne care trec pe-aici în zilele noastre da.IMG_2368

Sigur cӑ ne simţim apӑraţi şi protejaţi.IMG_2377.JPGdar trenurile moderne care trec pe-aici în zilele noastre da.IMG_2375.JPG

Ne informӑm în legӑturӑ cu mersul trenurilor d’Italia,

în vederea executӑrii programului din zilele urmӑtoare, aflӑm cӑ accesul la toilets se face prin folosirea unei piese de un euroIMG_2376.JPG şi ne declaram multumiti cu informatiile aflate.

Ieşind pe platoul din faţa gӑrii, gӑsim un nou semn al civilizaţiei tradiţionale italiene, adicӑ încӑ o maşinӑ-gelateria. Asta pare sӑ aibӑ caracter permanent, nu ca Fiaturile alea care tot mişunӑ pe strӑzi.IMG_2371.JPG

A, dar ce se vede în zare? Parcӑ ştiam, din lecturile mele preliminare, cӑ Etna nu e vizibilӑ din oraş. Iar dacӑ aia nu e Etna, atunci se preface destul de bine. Obţin un peisaj urban inedit, cu hornuri stinse, dar cu veşnicul fum izvorând din mӑruntaiele muntelui (aproape) veşnic înzӑpezit.IMG_2372.JPG

Bun. Acestea fiind zise şi executate, nu ne rӑmâne decât sӑ cӑutӑm centrul istoric-turistic-religios (etc) al Cataniei. O fi el pe undeva …

 

 

 

Reclame

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO IN SICILIA DI SANT’AGATA (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO IN SICILIA DI SANT’AGATA (1)

În romanele realiste franceze ale secolului al XIX-lea, ca şi în pastişele americane din debutul secolului XX, era foarte normal pentru personajele care puteau (vorba unuia …) sӑ hiberneze în Italia. Clima mai caldӑ le atrӑgea acolo, nu doar pasiunea autorilor pentru cultura italianӑ. Noi nu suntem încӑ personaje de roman, dar clima şi cultura italianӑ, plus existenţa, în sudul insular al Italiei a celui mai înalt Vulcan activ din Europa ni s-au pӑrut pretexte suficient de valabile pentru a încerca, în timpul vacanţei intersemestriale, o turӑ în Sicilia.

În zilele noastre, a face o cӑlӑtorie intraeuropeanӑ e un joc. Pe calculator, desigur, pentru a gӑsi cele mai potrivite zboruri. Iar prietenii nostri de la frontiera apuseanӑ au destule zboruri convenabile cu roz, mov şi alb, dintre care noi am ales un “Henri Coandӑ – Fontanarossa” pentru 3 februarie. Al doilea joc video a fost, cum e şi normal, alegerea unui loc de staţie în apropiere de Fontanarossa, iar eu am pus degetul pe Hotel Miramare, care pe hartӑ apare chiar în capul pistei aeroportului, devenind astfel atractiv. Sigur, am trecut şi în nivelul urmӑtor, acela al documentӑrii în privinţa obiectivelor şi a mijloacelor de transport din zonӑ, care mi-a adus marea satisfacţie de a … înţelege un singur lucru: anume cӑ transportul public din insula din vârful cizmei este haotic, atât de prost organizat şi executat încât singura opţiune (în afarӑ de mersul pe jos) este taxiul. Sau, ceva mai ieftin, dar numai pentru curajoşi, închirierea unei maşini (dar nu Uno sau Panda, maşini uşor de şutit).

Bun, om vedea acolo, ne-am zis, şi ne-am urcat în trenul care ne-a dus la autobuzul care ne-a transportat la Aeroportul “Henri Coandӑ”. Dacӑ anul trecut, când visam canzonete napoletane, ne temeam ca nu cumva aeroportul sӑ nu facӑ faţӑ cӑderilor de zapadӑ, de data asta nu am mai avut astfel de coşmaruri (nici vise, pentru cӑ nu ştiam ce fel de canzoni se cântӑ printre clanurile siciliene).

Din contrӑ, era atat de cald şi de bine,IMG_6972

încât am început sӑ transpirӑm când o tânӑrӑ în uniformӑ care pӑzea poarta de îmbarcare ne-a anunţat cӑ ultima reglementare Wizz preţӑluieşte poşetele doamnelor la 63 de euro, dacӑ sunt purtate în mânӑ sau pe umӑr, dar le dispreţӑluieşte dacӑ sunt invizibile. Sigur, am transpirat şi mai tare când am înghesuit poşeta în rucsac, spre a o face imperceptibilӑ – dar trucul a reuşit.

La finger şi-a fӑcut apariţia un “tânӑr” Airbus A-320”, drӑguţul de LimaPapaWhisky, exact  asa cum ma avertizase flightradar24.com

IMG_6974

Nu prea e in regula, biletul de îmbarcare ne trimitea la uşa din spate, având noi rândul 29, dar singura uşӑ deschisӑ era în faţӑ, lucru care ne-a transformat în cӑlӑtori recalcitranţi. Şi, pânӑ sӑ ne aşezӑm pe locurile noastre, eram obosiţi – ne durea gura de cât am tot zis “Pardon!” strӑbӑtând întreaga lungime a aeronavei. Locul meu – “B”. Norocul meu – “A” rӑmâne nerevendicat pânӑ în momentul definitiv al impulsului dat de push-tag, iar eu profit din plin, devenind cel mai atent observator al zborului de la bord.IMG_6982

Dupӑ premiera de a urca într-un A-320 (pânӑ acum am avut mereu baftӑ de A-321) urmeazӑ a doua premierӑ. În loc s-o facӑ la dreapta, comandantul, domnul Samuele Clemente, vireazӑ la stânga pe lângӑ terminal şi se aliniazӑ pe pista 08L, acolo unde am mai fost doar o singurӑ datӑ, în calitate de spectator la BIAS-2012.

Dotat cu telefonul Nokia, încerc sӑ fiu martor la manevrele de pӑrӑsire a pӑmântului. Mӑ saboteazӑ geamul aburit, dar esenţialul se poate ghici.WP_20180203_13_58_20_Pro Signor Clemente scoate flapsurile la poziţia necesarӑ pentru decolare, zgomotul creşte, aeronava tremurӑ pe jambe, probabil ţinutӑ, încӑ în frâu (sau în frâne), dupӑ care începe sӑ lase în urmӑ grila de start, apoi şi betonul pistei şi se îndreaptӑ, inexorabile, spre est.

Ha, ha, probabil cӑ urmeazӑ degajarea bruscӑ prin viraj peste umӑr la stânga, iar o parte din pasageri se pregӑtesc sufleteşte pentru acel moment … care nu mai vine, pentru cӑ aerobuzul vireazӑ lin de tot la dreapta, aşa de lin cӑ dacӑ nu aş urmӑri nişte repere la sol nici nu s-ar bӑga de seamӑ.

Altitudinea creşte rapid, solul este încӑ vizibil, aşa cӑ dupӑ un sfert de orӑ, aşa cum mӑ aşteptam, sub aripa stângӑ apare râul Vedea, iar printre meandrele lui, municipiul Roşiori.WP_20180203_14_17_30_Pro Încerc sӑ gӑsesc vreun reper cunoscut, decid cӑ de la opt mii oraşul ӑsta e destul de diferit faţӑ de cel care se vede de la opt sute şi îmi îndrept privirea în zare, pentru a gӑsi Oltul. Râul cel mare apare imediat, iar noi îl traversӑm fӑrӑ pod … iar dupӑ aia nu mai conteazӑ. Sau … ar conta altceva, ce am vӑzut în replayul zborului. Dintre toate reperele mele, doar Vedea a fost Vedea, pentru cӑ Roşiorii mei era, de fapt, Alexandria, iar Oltul era Dunӑrea. Aşa, şi? Nu sunt tot oraşe şi gârle? Ce?!27658381_949745328534634_840311690_n27718496_949745528534614_985273618_n

Signorul de la comenzi ne pune în gardӑ: vremea e rea, vom avea parte de turbulenţe şi de mai multe ore de zbor. Deci centura rӑmâne cuplatӑ, iar eu mӑ plâng de multe, dar nu şi de timpul de zbor mai lung decât cel înscris în speranţe. Pӑcat cӑ vreme rea însemna nu numai vânt contrar, ci şi plafon, care m-a împiedicat sӑ vӑd exact alte râuri şi oraşe.

WP_20180203_14_19_24_ProWP_20180203_14_17_37_ProIMG_6983

Un sandwich, un suc şi o cafea mai târziu, signor Samuele Clemente a aprins definitiv semnalul luminos pentru cuplarea centurilor şi a tӑiat motoarele. Pe nesimţite, LimaPapaWhisky a pierdut din altitudine, a spart plafonul şi, sub aripӑ a apӑrut … a, nu e râu, cӑ nu îi vad malurile, e o gârlӑ ceva mai mare, partea Tirenianӑ a Mediteranei. IMG_6984Doar n-om avea norocul sӑ aterizӑm pe Roşia Fântânӑ a Cataniei dinspre mare? Wow! Ba da! Ifonul meu, cu ultimile picӑturi de benzinӑ din baterie, surprinde aterizarea, o nouӑ premierӑ pentru marele zburӑtor care sunt, traversarea plajei cu 400 km/h.

Flaps la 40-50 de grade, frâne aerodinamice, frâne dure la roti, pierdere bruscӑ a vitezei, aplauze … şi aerobuzul, transformat în autobus, se îndreaptӑ, slalomând printre Aerobuze şi Boeinguri, cӑtre peron. Ba nu, se opreşte cu câţiva metri înainte de finger, în generozitatea sa oferindu-i şi unui Iveco articulat (in usa caruia aruncam o privire inapoi, spre LPW)IMG_6986 onoarea de a ne transporta, preţ de aproape … 20 de secunde, pânӑ la uşa terminalului.

Nu avem bagaje de recuperat, despre poşetӑ nu ne mai întreabӑ nimeni,IMG_6987 aşa cӑ ieşim rapid în stradӑ. Am lecţiile fӑcute. Cei de la hotel mi-au predat în felul urmӑtor: Alibus pânӑ la Piazza Borselino, apoi D pânӑ la uşa hotelului. Transformӑm teoria în practicӑ: Alibusul pare sӑ ne aştepte la uşӑ, şoferul, pânӑ sӑ apuc eu sӑ decid ce limba e mai potrivitӑ în comunicarea interpersonalӑ, mӑ şi întâmpinӑ cu “Good evening” (deşi e încӑ luminӑ) şi, pentru cӑ pare vorbӑreţ ca un italian, nu mӑ sfiesc sӑ mӑ întind la discuţii cu el. Îi explic unde intenţionez sӑ ajung, iar el mӑ invitӑ sӑ iau loc, pentru cӑ va avea grijӑ sӑ mӑ dea jos din maşinӑ la momentul oportun. Ceea ce şi face, dupӑ ce ne lasӑ sӑ admirӑm portul Cataniei, unde stau înghesuite câteva feriboturi (nici nu-i de mirare, doar suntem pe o insulӑ).IMG_6998

Piazza Borselino ar trebui sӑ fie la douӑ-trei sute de metri pe lângӑ pasajul ӑsta de cale feratӑ.IMG_6989 Dupӑ vreo cinci sute de metri, pentru cӑ cetӑţeanul ӑsta nu pare sӑ aibӑ gurӑ,IMG_6990 ochesc un echipaj de Polizzia Locale, iar omul de la volan, surprinzӑtor, înţelege ce îl întreb pe limba lui şi coboarӑ rapid din maşinӑ, lӑsând-o pornitӑ, pentru a ne conduce vreo zece metri pânӑ la o barierӑ, de unde ne aratӑ o parcare unde ar trebui sӑ staţioneze D-ul. În timp ce conversӑm, un BredaMenarini cu inscripţia doritӑ îşi face apariţia şi se aşeazӑ exact unde îmi spusese polizzioto.IMG_6992 Biletul de Alibus (4 euro) e valabil 90 de minute, aşa cӑ urcӑm grӑbiţi, dupӑ care aşteptӑm sӑ reaparӑ şoferul.IMG_6991

Puţin stam, doar vreo 20 de minute. Alt tip amabil, şoferul ӑsta. Îl interoghez în englezӑ, el îmi rӑspunde italieneşte, dar numai el ştie ce spune, insist în italianӑ, el îmi rӑspunde în englezӑ … dar pânӑ la urmӑ, ne înţelegem. Concluzia noastrӑ: italiana mea de baltӑ a fost mai bunӑ decât engleza lui de baltӑ.

Dupӑ o excursie de câteva minute, D-ul ne lasӑ, aşa cum ne promisese, exact la uşa hotelului. S-a terminat cu bine un drum de vreo 1200 de kilometri.IMG_7007

Recepţionerul ne primeşte englezeşte, ne trimite la 114 şi ne recomandӑ sӑ ieşim repede în oraş, cât mai e valabil biletul de la Alibus. Dupӑ ce ne luӑm în primire sӑlaşul, IMG_7004încercӑm sӑ-i urmӑm sfatul, dar nu suntem destul de rapizi. Sau, poate da, dar aflӑm apoi cӑ nu pentru economie de bilete ne zorea recepţionerul, ci pentru cӑ circulaţia avea sӑ fie întreruptӑ între centru şi playa Lidi (şi restul lumii, de altfel), datoritӑ unei mari sӑrbӑtori a oraşului. Ce sӑrbӑtoare, om vedea mâine. În seara asta o vedem numai la televizor şi o deducem şi dupӑ intensitatea focului de artificii pe care îl vedem de la fereastrӑ.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (9) de Mihai-Athanasie Petrescu

coperta balzac 2

III.2.6. FAMILIILE CRUCHOT ŞI DES GRASSINS

 Personajele secundare ale romanului au dreptul la foarte puţin spatiu pentru descriere.

Membrii celor două familii sunt singurele persoane din lume admise în casa lui Grandet, Cruchot ca notar, iar des Grassins ca bancher ai bătrânului om de afaceri. Crezând în privilegii, cele două clanuri se cred îndreptăţite să spere la mâna Eugéniei. Din ambele părţi se risipeşte multă energie pentru atingerea acestui scop, fiecare familie având susţinerea câte unei jumătăţi de oraş. Până la urmă, preşedintele Cruchot se va căsători cu Eugénie, dar fericirea sa nu va dura, pentru că Balzac, care nu îl iubeşte pe acest personaj, îl face să moară la opt zile după ce devenise deputat.

Cruchotinii şi des Grassinii sunt menţionaţi pentru prima dată în paginile dedicate portretului lui Grandet. Rolul lor este aici de a reliefa personalitatea lui Grandet. Cu toate că notarul şi bancherul păstrau acea discreţie care produce în provincie încrederea şi averea, dânşii arătau în lume domnului Grandet un respect atât de mare, încât oamenii puteau măsura suma capitalurilor fostului primar după cât de departe mergea consideraţia slugarnică pe care i-o arătau. Într-adevăr, prin meseria lor, cei doi bărbaţi cunoaşteau valoarea exactă a averii lui Grandet, la care râvneau şi sperau să o obţină odată cu mâna Eugéniei.

Personajele din cele două clanuri sunt readuse în naraţiune pentru a desăvârşi prezentarea atmosferei de la Saumur. Cu acestă ocazie, familiile sunt prezentate cu averea lor şi cu poziţia pe care o ocupă în societate, care pot valora cât calitatea de ginere al (averii) lui Grandet.

În sfârşit, sosirea lor la Grandet, în seara zilei de naştere a Eugéniei, oferă ocazia de a le zugrăvi portretele fizice.

Să respectăm ordinea aleasă de Balzac. Clanul Cruchot este format din trei bărbaţi: cel mai de seamă /…/ era nepotul domnului Cruchot, preşedinte al tribunalului de primă instanţă din Saumur şi pretendent la mâna domnişoarei Grandet. Ca şi fostul dogar, preşedintele este definit prin valoarea capitalului: domeniul Bonfons (Boni Fontis), în valoare de şapte mii de livre rentă.

Cei doi unchi ai preşedintelui sunt persoane importante prin poziţia lor în societate: unul este notar, iar celălalt abate, demnitar al consiliului bazilicii Saint-Martin din Tours.

Ambiţia des Grassinilor era să reuşească mariajul lui Adolphe, fiul familiei,  cu Eugénie. Cea care trage sforile este doamna des Grassins, susţinută de soţul ei, bancherul.

Cele două familii îşi aveau susţinătorii lor la Saumur, cele două partide fiind numite, cu o ironie evidentă, crochotiniştii şi grassiniştii. Arbitrii acestei competiţii erau locuitorii oraşului, iar observaţiile lor sunt elemente descriptive care completează prezentarea familiilor:

  • domnul şi doamna des Grassins erau nobili, bogaţi, nu glumă
  • domnul Cruchot de Bonfons intra oricând în casă (la Grandet)

Averea lui des Grassins şi poziţia sa socială, păreau să fie apreciate deopotrivă cu meseria lui Cruchot de Bonfons şi relaţiile lui cu Grandet : Nici laie, nici bălaie, stau tocmai pe tocmai! se rostise un om de duh din Saumur.

Desigur că acestă dispută în care se aflau angajate cele două familii saumureze reprezintă, de fapt, lupta pentru supremaţie dintre clasele sociale apărute după Revoluţie, iar Balzac profită de acest prilej pentru a le ironiza în egală măsură.

Ar fi bine să continuăm cu portretele indivizilor, aşa cum apar în textul romanului. Trebuie să subliniem, încă de la început, că elementele care realizează descrierile personajelor Cruchot şi des Grassins nu sunt organizate la fel ca în cazul personajelor principale.

Preşedintele Cruchot:

  • vârsta: treizeci şi trei de ani
  • fizionomia: brună, răuvoitoare
  • părul: zbârlit

Acestea sunt singurele elemente cunsocute. La descrierea obiectivă, realizată de narator, cu ajutorul unor epitete care sugerează se alătură două comparaţii care desăvârşesc ridicolul personajului: preşedintele /…/ semăna cu un cui ruginit, comparaţie impusă de obiectivitatea naratorului şi Nepotul meu e un nătărău, se gândi abatele, uitându-se la preşedinte, o expresie foarte ironică atribuită abatelui Cruchot, ceea cei măreşte valoarea. Imaginea globală a personajului, pusă alături de rolul său în roman, acela de candidat la mâna frumoasei Eugénie, provoacă un contrast destul de violent care determină cititorul la un parti-pris. Apariţia lui Grandet va fi  momentul în care cititorul va alege.

Analiza continuă cu abatele Cruchot. Acest personaj este prezentat cu ocazia primei vizite la Grandet, de ziua de naştere a moştenitoarei, adică prima scenă a romanului. Tehnica pentru a introduce portretul este remarcabilă. Am văzut deja câteva procedee: oglinda în care se priveşte Eugénie, părerile celorlalte personaje, ca în cazul lui Charles etc. Abatele Cruchot este pus în lumină, la propriu, de către Grandet, care aprinde o lumânare pentru a vedea mai bine în jurul lui: /…/ luă din mâna lui Nanon o lumânare neîncepută, înfăşurată într-o bucată de hârtie, o vârî în sfeşnic, o înţepeni, o aprinse şi se duse să se aşeze lângă nevastă, privind pe rând prietenii, fiica şi cele două lumânări. După o pregătire atât de lungă şi atât de minuţioasă, cititorul s-ar putea aştepta la o imagine care să-i satisfacă pretenţiile estetice. Dar în locul unui portret vedem o caricatură: Abatele Cruchot, un omuleţ grăsun, cu o perucă netedă şi roşcată, cu o înfăţişare de bătrânică veselă /…/. Observăm diminutivul şi epitetul care caracterizează portretul fizic al abatelui: omuleţ  şi grăsun, care sugerează bunăstarea personajului, dar în acelaşi timp îl ridiculizează; nu este gras, ci scund şi grăsuliu. În ciuda tonsurii obligatorii pentru membrii clerului, el poartă o perucă destul de caraghioasă, netedă şi roşcată.

Să notăm, pentru a încheia, comparaţia ironică: înfăţişare de bătrânică veselă, care poate fi pusă în legătură cu metafora care îl caracterizează câtva pagini mai înainte: Talleyrandul familiei; personajul este caracterizat astfel ca fiind şiret. Familia are nevoie de această calitate a abatelui, cel care trage sforile pentru a realiza căsătoria nepotului său cu bogata moştenitoare.

Al treilea Cruchot este prezentat numai prin meseria sa: este notar. În povestire era nevoie de un notar care să aibă grijă de afacerile lui  Grandet; apare, aşadar, maestrul Cruchot. Balzac, care a lucrat în tinereţe într-un birou de notar, cunoştea această specie şi a considerat că este suficient să spui cuvântul: “notar”, pentru ca toată lumea să ştie despre ce este vorba.

Familia des Grassins beneficiază de mult mai mult spaţiu. Descrierile fizice ale doamnei des Grassins şi Adolphe sunt mai ample decât ale Cruchotinilor. Ei sunt prezentaţi exact în momentul primei lor apariţii: /…/ în aceeaşi clipă o lovitură de ciocan vesti familia des Grassins /…/

Prima intră doamna des Grassins. Pentru a-i realiza portretul, Balzac recurge la o clasificare: doamna des Grassins era una din acele femei vioaie durdulii, bălane şi rumene care, datorită unui regim claustral de provincie şi datorită unei virtuoase vieţi, se păstrează încă tinere la patruzeci de ani. Epitetele care o caracterizează formează, ca şi în cazul abatelui, o imagine caricaturală: vioaie, durdulie, bălană, rimenă. La această serie de adjective, Balzac adaugă o comparaţie cu un termen vegetal, care are ca scop să explice impresia e care o provoacă femeia: /…/ asemenea ultimilor trandafiri de toamnă, a căror privelişte e o desfătare, dar a căror petale au nu ştiu ce răceală şi a căror mireasmă s-a istovit. În concluzie, doamna des Grassins este o provincială care încă se mai crede frumoasă, dar în realitate frumuseţea ei nu rezistă la un examen mai atent.

Domnul des Grassins (care, ca şi soţia lui sau ca cei trei Cruchot, nu are prenume) este destul de puţin descris în text. Aflăm despre el doar că este un veteran din armata lui Napoleon şi că /…/ păstra ţinuta înfiptă a militarilor, ceea ce, de fapt, nu ne spune nimic despre fizicul sau caracterul  său, descrise numai prin acţiunile şi aventurile lui galante.

Din contră, des Grassins fiul este descris, pentru a permite cititorului să realizeze un contrast între cei trei posibili pretendenţi ai Eugéniei: preşedintele Bonfons, Adolphe şi Charles.

Portretul lui Adolphe îşi câştigă locul său în text încă de la prima apariţie. El îi urmează pe părinţii lui în sala lui Grandet, iar mama lui îl împinge lângă Eugénie pentru a-i oferi un cadou de ziua de naştere. Trăsăturile fizice ale băiatului sunt enumerate fără nici o pregătire şi fără aprecieri din partea naratorului: un tânăr înalt, blond, palid, cu apucături destul de alese, sfios în aparenţă. Aceste epitete formează în spiritul cititorului imaginea unui adolescent prostuţ şi neîndemânatic, iar felul său de a intra în scenă îi trădează caracterul de « băiatul mamei », în ciuda vârstei.

Totuşi, Balzac are grijă să dezvăluie care este adevărata faţă a lui Adolphe, spunând că tocmai cheltuise la Paris, unde-şi făcuse dreptul (sau cel puţin aşa credea lumea, pentru că în realitate el frecventase societatea, acolo unde-l întâlnise pe Charles), opt sau zece mii de franci peste suma fixată de acasă /…/.

Portretele personajelor des Grassins şi Cruchot sunt realizate, după cum am văzut, într-o manieră telegrafică, câteva cuvinte fiind suficiente pentru a creiona un fel de descriere, iar epitetele sunt alese pentru a face caricaturi, nu picturi. Aceasta se explică atât prin rolul pe care aceste personaje urmează să îl joace în roman, cât şi prin sentimentele pe care le-a avut Balzac pentru oamenii aparţinând acestei specii.

Un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (25) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (25)

Bieţii torinezi n-au putut tine piept Realului. Dar, surprinzӑtor, pe Via Giolitti nu s-au auzit nici înjurӑturi, nic chiote de bucurie, de parcӑ finala aia ar fi fost a altora …

Treaba lor, ӑştia habar n-au de fotbal, probail cӑ îi intereseazӑ numai calcio … La noi, când a fost vorba de o finalӑ româneascӑ a Cupei Campionilor, toatӑ lumea era la televizor, bucurându-se sau înjurând … Dar acolo … atâta indiferenţӑ?!

Pe noi ne intereseazӑ ce posibilitӑţi avem de a folosi un taxi pânӑ la Termini, în cazul în care ne trezim la timp. Sau pânӑ la Ciampino, dacӑ telefonul deşteptӑtor merge în urmӑ …

Telefonul a sunat la timp, il barbone de la recepţie a reuşit sӑ gӑseascӑ un taxi tutto vicino, la Porta Maggiore, un Ford Focus Combi, condus de un nenea pus pe recorduri mondiale de vitezӑ. Dupӑ ultima frenatta, nenea a spus simplu “dieci” şi a întins mâna dreaptӑ. Nu i-am strâns-o, ci i-am acoperit-o cu un bilet de zece euro, cam mult, pentru cele câteva minute pe care le petrecusem împreunӑ, dar … era pe teren propriu. Sigur, dacӑ 50% din urӑrile pe care I le-am fӑcut atunci s-au îndeplinit, bietul de el a dat demult faliment. Iar sӑracul Focus e o componentӑ a unui cimitir de maşini. Dar vorba e cӑ am ajuns la timp în locul unde ar trebui sӑ vinӑ autocarul Transvision. De fapt, nu la timp, pentru cӑ maşina apare la vreo 15 minute dupӑ ora afişatӑ pe net. Iar la Ciampino, dat fiind traficul lejer de la cinci dimineaţӑ, ajungem muuuult pre devreme. Dar decât prea târziu …

Am timp sӑ mai execut o misiune de recunoaştere şi cercetare pein mahala. Revӑd frumosul elicopter SeaKing din zona interzisӑ, de data asta am timp sӑ ma uit cu grijӑ prin gard şi, deşi scrie cӑ nu e voie, nu mӑ întreabӑ nimeni cine sunt şi ce vreau.IMG_2302IMG_2304

Mai vӑd ceva neaşteptat: un Hyundai Accent, tip 2004, singurul din douӑ expediţii italiene, dar apare  aşa de surprinzӑtor încât nu apuc sӑ îl fotografiez. Apoi pierderea de timp în aeroport, într-o zonӑ de Plecӑri mai puţin interesantӑ decât la Cappodichino din Napoli, ca sӑ nu mai zic de Otopeni … Un terminal destul de banal, mai ales dacӑ luӑm în calcul faptul cӑ aparţine Cetӑţii eterne.IMG_2299IMG_2300IMG_2301

Trecerea prin primul filtru, apoi pravӑlia duty freeIMG_2305.JPG … o nouӑ sticlӑ de Limoncello, poarta de îmbarcare, unde aşteptӑm cu rӑbdare sӑ se linişteascӑ un cetӑţean care uitase sӑ îşi înregistreze bagajul, iar acum îşi exprima entuziasmul prin expresii de genul “porco miseria!”, aflând cӑ pentru un mic troler are de plӑtit vreo 30 e euroi …IMG_2311.JPG

Un MAN alb ne plimbӑ, preţ de câteva zeci de metri, pânӑ la Airbus A-321 HA-LXB. Frumosul avion aşteaptӑ cuminte pe apron sӑ primeascӑ la bord o nouӑ generaţie de cӑlӑtori, iar noi îi facem plӑcerea.IMG_2312IMG_2313

Urcând scara, bag camera în buzunar şi iar fac una dintre prostiile alea … pentru cӑ exact atunci, pe o bretelӑ apropiatӑ, ruleazӑ un avion-pompier Cannadair … Pânӑ sӑ scot telefonul, pânӑ sӑ deschid camera … Cannadairul dispare spre start. Iar eu pierd oportunitatea de a pleca acasӑ cu un avion-pompier în memoria electronicӑ. Curat ghinion! (Am auzit cӑ, în vara extrem de cӑlduroasӑ şi secetoasӑ care a urmat, Cannadairurile au avut mult de lucru …)

Boarding, instalare la locul prevӑzut de bilet,IMG_2319IMG_2384 instructajul fӑcut de AH, mesajul de bun venit la bord, exprimat de comandantul Luca Mascolino, totul poate fi vӑzut în filmuleţul ataşat. Am noroc. Deşi pe boarding card am locul B, titularul locului A chiuleşte, iar eu nu ezit. De lângӑ hublou, vorba aia, altfel se vede lumea! Rulaj, decolare, peisaje vӑzute de la 11 km distanţӑ (pe verticalӑ), ce mai, un zbor de colecţie!IMG_2315IMG_2316IMG_2317IMG_2323IMG_2325IMG_2327IMG_2331IMG_2332IMG_2333IMG_2334IMG_2335IMG_2336IMG_2337IMG_2338IMG_2339IMG_2340IMG_2341IMG_2342IMG_2352IMG_2361IMG_2363IMG_2364IMG_2365IMG_2366IMG_2369IMG_2374IMG_2375IMG_2378IMG_2379IMG_2387IMG_2389IMG_2390

Şi … LROP ne aşteaptӑ sub un plafon de nori, care ne face sӑ simţim imediat care e diferenţӑ dintre o vacanţӑ (chiar şi mini) petrecutӑ în Italia şi revenirea de acolo.

A fost o cӑlӑtorie extraordinar de interesantӑ, cu un mare aport de plusvaloare. Am vӑzut cu ochii şi cu ochelarii nostri atâtea locuri legendare, despre care credeam cӑ doar în cӑrţi, filme sau poze se poate discuta. Am învӑţat multe lucruri, printre care şi acela cӑ limba italianӑ e la îndemâna (pardon, la îndegura!) noastrӑ, cӑ romanii din ziua de azi sunt o minoritate în oraşul lor, dominat de turişti şi cӑ … trebuie neapӑrat sӑ mai mergem acolo, o mare parte dintre obiectivele romane legendare ne-au rӑmas în afara câmpului visual …

Pânӑ una-alta, Roma s-a terminat, urmeazӑ, peste câteva zile, un nou stagiu de lӑrgire a orizontului nostru. Viva Italia!

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized