Arhive lunare: mai 2015

MITINGUL COPIILOR – CLINCENI, 30 MAI 2015, de Mihai-Atanasie Petrescu

Mitingul copiilor

Dupa o aşteptare lungă, Aeroclubul României ne-a chemat la primul miting accesibil pe aerodromul de casă de la Clinceni. Pretextul a fost Ziua Copilului (1 iunie), dar cred că şi Aeroclubişti erau la fel de nerabdători ca şi prietenii lor de pe pământ să zboare pentru ei.

Ştiam afişul, dar am avut şi două surprise: participarea a două celule de aeronave militare şi demonstraţia Iacărilor Acrobaţi.

Am avut şi o prezenţă inedită la un Air Show, aceea a unei mici trupe de copii cântăreţi, care ne-au încântat auzul. Dar, chiar dacă cea care i-a pregătit e colega mea, aş spune că elevii ei sunt mult mai buni decât ea, tentativa ei de a cânta melodiile patriotice ardeleneşti a dezamăgit pe mulţi. Poate, totuşi, mai exersează.

Îi mulţumesc lui Andrei Lucescu pentru entuziasmul şi competenţa cu care a prezentat activitatea de zbor.

Spectacolul a început cu un C-42 Ikarus solitar. Soarele mi-a intrat în ochi şi în obiectiv şi toate pozele sunt cel mult bunicele, dar ce contează; amintirea ramane!

IMG_9544

“Mami”, alias Nicolae MIhăiţă, mereu tânăr.

IMG_9561

În premieră, o formaţie de avioane ULM de la Aeroclub. Altă data erau “Pelicanii”, acum doi Pelicani plus două Festivaluri.

IMG_9574

Din nou o formative inedită (pentru mine): BN-2 Islander de la INCAS, însoţit de o escort de Extra. Pentru siguranţă, Andrei Şerbu ajută la strângerea formaţie, nelăsând pe nimeni să fugă.

IMG_9637

IMG_9652

IMG_9672

Aterizare la punct fox, pe colţul unui fir de iarbă.

IMG_9680

Domnul Gheorghe Uţă si Zlinul 526.

IMG_9719

IMG_9731

Celulă de IAR-330 Puma de la Baza 90

IMG_9745

Celulă de C-27 J Spartan dela aceeaşi Bază 90.

IMG_9758

Cap de formaţie, Căpitan Comandor Emil Tecuceanu, teleormănean de-al nostru.

IMG_9767

Comandantul Aeroclubului “Aurel Vlaicu” pleacă la atac la bordul Zlinului 50. Chiar dacă soarele m-a sabotat, programul lui a fost excellent.

IMG_9785 IMG_9793 IMG_9794Solo Dan Ştefănescu

IMG_9798

IMG_9806

Două Zlinuri 142, Vulturi ai României: Alex Ion şi Ionuţ Andrei

IMG_9834

IMG_9849

IMG_9869

IMG_9891

IMG_9914

IMG_9918

Solo neanunţate de Andrei Lucescu.

IMG_9832

IMG_9840

Solo descris de Andrei, c’est Cătalin Prunariu, qui voit la vie en rose.

IMG_9927

IMG_9951

Tavi Stavilă şi Teo Munteanu, White Wings

IMG_9814

IMG_9816

IMG_9994

IMG_0005

IMG_0013

IMG_0039

IMG_0047

 

Un desant masiv, executat de paraşutişti de la TNT şi de la Aeroclub, lansaţi din AN-2, GolfAlfaAlfa şi Pilatus.

IMG_0079

IMG_0084

IMG_0087

Din nou Extrele. Hawks of Romania, cu elemente noi în program.

IMG_0108 - Copy

IMG_0117 - Copy

IMG_0117

IMG_0131

IMG_0135

IMG_0150

 

IMG_0161

IMG_0163

Danii Iacări demonstrează că nu în numărul lor stă valoarea (spre deosebire de centurile de la judo). O noutate în programul lor de zi, pe langă covorul de bombe. (Ma intreb cine erau coechipierii lor din cabinele de pilotaj).

IMG_0207

IMG_0211

IMG_0221

IMG_0226

IMG_0240

IMG_0244

IMG_0265

IMG_0290

În final, o joacă de copii mari: Nea Uţă, Alex Ion şi Ionuţ Andrei se joacă de-a vânătorii de baloane. Frumoasă formaţie de Zlinuri: 50, 142 şi 526. Până la urmă nu ştiu cât a fost scorul.

IMG_0303

Andrei Lucescu, extraordinar de competent, entuziast şi puternic.

IMG_0351

În concluzie, un spectacol frumos, antrenant, o ocazie de a-mi revedea prietenii (nu numai pe cei care au zburat, ci şi pe cei care au stat la gard sau în standuri). De abia aştept BIAS!

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

ZIUA EROILOR 2015 de Mihai-Athanasie Petrescu

Ziua Eroilor 2015

Ca fiecare an, şi de data asta elevii şi profesorii de la Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu” de la Roşiorii de Vede au participat la festivităţile comemorative ocazionate de Ziua Eroilor. Mai întâi, un grup mare de madgearişti au depus o coroană de flori la monumental din centrul oraşului, acolo unde, în organizarea Direcţiei municipal de cultură se adună, de obicei, roşiorenii.

După prânz, un grup mai mic de elevi de la clasa a IX-a G s-a îmbarcat in racheta roşie YankeeEchoTango şi s-a deplasat la Spitalul de Ftiziologie, în curtea căruia se află de trei ani Monumentul Eroilor Aviatori.

Colegul meu, prof. Robert Săvulescu şi-a asumat rolul de fotograf oficial, aşa cum a făcut-o de multe ori la acţiuni de acest gen.

Fetele au depus un mic buchet de flori pentru Eroii Grupului 1 Vânătoare.

IMG_8080

IMG_8086

Apoi, cu toţii am aprins lumânări în memoria lor şi a tuturor aviatorilor căzuţi în luptă.

IMG_8123

10426142_10205098840965234_815573710663844176_n

A urmat o vizită la avionul 217. Mărturisesc că şi eu am fost curios să aflu în ce stare este avionul meu, pe care nu l-am mai văzut de câteva luni; a trebuit să recunosc că s-a menţinut în aceeaşi stare cum mi-l aminteam, mai puţin autocolantele care alcătuiesc inscripţiile şi cocardele, care s-au cam scorojit.

IMG_8101

Ce ştie să facă un profesor decât să explice: băieţii sunt curioşi să afle care sunt componentele unei aeronave şi ascultă cu mult interes. Pentru amândoi e prima întâlnire “nas în nas” cu un avion.

IMG_8112

Ne fotografiem lângă 217. Poza va fi afişată şi la panoul din interiorul Liceului nostru. Printre copii se strecoară, pe rând, şi cei doi profesori.

IMG_8132

IMG_8133

IMG_8146

Apoi părăsim obiectivul, nu înainte de a-I spune “la revedere” lui 217.

IMG_8166

Mulţumesc dlui doctor Mihai Năstăsescu, Directorul medical al Spitalului TBC şi dlui Cârciumaru Valerică, managerul instituţiei pentru că ne-au permis accesul în incintă, binenţeles sub supravegherea unui angajat, pentru că este o zonă cu acces limitat.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 3 (2) CHANSON DE LA SEINE (5) de Mihai-Athanasie Petrescu

Jour J + 3 2 Încă un eveniment aşteptat de o mie de ani: plimbarea cu bateau-mouche sur la Seine. O croazieră de o oră si ceva, menită să arate vizitatorilor o parte din monumentele Parisului din alt unghi. Aşa cum ni se promisese, „forfait paris-visite” face minuni: funcţionara de la casa de bilete din portul Tour Eiffel îşi arată toţi dinţişorii şi ne eliberează un bilet cu patru euro mai ieftin decât scria pe geamul ei. Eu mă aşteptam la nişte “cucurigi” din partea ei, eh bien, non, nu-i ca la noi.IMG_5199 Fugim la pachebot, să nu ne-o ia cineva înainte, IMG_5200 Şi avem noroc: sosim pe unul dintre primele locuri, care sunt si ultimele, pentru ca pilotul de pe Seine, parcă numai pe noi ne-a aşteptat, imediat il a appareillé. Hardi, matelots!   IMG_5201 Însoţitoarea de bord, o blondă frumoasă şi volubilă, îşi înhaţă imediat instrumental de lucru şi, dregându-şi glasul, ne oferă … vocea lui Yves Montand: IMG_5204  À Paris Quand un amour fleurit Ça fait pendant des semaines Deux coeurs qui se sourient Tout ça parce qu’ils s’aiment À Paris Au printemps Sur les toits les girouettes Tournent et font les coquettes Avec le premier vent Qui passe indifférent Nonchalant Car le vent Quand il vient à Paris N’a plus qu’un seul soucis C’est d’aller musarder Dans tous les beaux quartiers De Paris Le soleil Qui est son vieux copain Est aussi de la fête Et comme deux collégiens Ils s’en vont en goguette Dans Paris Et la main dans la main Ils vont sans se frapper Regardant en chemin Si Paris a changé Y’a toujours Des taxis en maraude Qui vous chargent en fraude Avant le stationnement Où y’a encore l’agent Des taxis Au café On voit n’importe qui Qui boit n’importe quoi Qui parle avec ses mains Qu’est là depuis le matin Au café Y’a la Seine A n’importe quelle heure Elle a ses visiteurs Qui la regardent dans les yeux Ce sont ses amoureux À la Seine Et y’a ceux Ceux qui ont fait leur nids Près du lit de la Seine Et qui se lavent à midi Tous les jours de la semaine Dans la Seine Et les autres Ceux qui en ont assez Parce qu’ils en ont vu de trop Et qui veulent oublier Alors y se jettent à l’eau Mais la Seine Elle préfère Voir les jolis bateaux Se promener sur elle Et au fil de son eau Jouer aux caravelles Sur la Seine Les ennuis Y’en a pas qu’à Paris Y’en a dans le monde entier Oui mais dans le monde entier Y’a pas partout Paris Voilà l’ennui À Paris Au quatorze juillet À la lueur des lampions On danse sans arrêt Au son de l’accordéon Dans les rues depuis qu’à paris on a pris la bastille dans tous les faubourgs et chaque carrefour, il y a des gars et il y a des filles qui, , sans arrêt, sur les pavés nuit et jour, font des tours et des tours a paris ! Bien sûr că suntem încântaţi să ascultăm binecunoscutul cântec şi îi felicităm, în gând, pe cei care au gândit să ne plimbe prin Paris cu acompaniament de Paris, dar, imediat ce Yves tace, Frank Sinatra imi cere să-l walk to the moon, iar felicitarile sunt înlocuite cu altfel de discurs … Blonda ne învaţă să folosim nişte receptoare uriaşe, în care putem beneficia, în orice limbă (sigur, româna nu e limbă) de erudiţia unui ghid. Personal, îi mulţumesc frumos, dar prefer să folosesc mâinile pentru a-mi opera camera foto. Ne întâlnim cu vechi prieteni: Brigitte IMG_5206 Aurélie (dar parcă era lângă mine!?) IMG_5209 Imediat apare o siluetă cunoscută: Pont Alexandre III. IMG_5222 Pont Alexandre IMG_5226 Aşa sunt (ma rog, eram acolo) eu, aproape fiecare clipă şi loc din Paris îmi aduce un zumzet în memorie; pe ăsta îl ştiţi? Eu l’am învăţat de la Patachou, dar e cântat de mulţi şansonetişti: IMG_5230 Sous les ponts de Paris Pour aller à Suresnes ou bien à Charenton Tout le long de la Seine on passe sous les ponts Pendants le jour, suivant son cours Tout Paris en bateau défile, L’ cœoeur plein d’entrain, ça va, ça vient, Mais l’ soir lorsque tout dort tranquille……. {Refrain:} Sous les ponts de Paris, lorsque descend la nuit, Tout’s sort’s de gueux se faufil’nt en cachette Et sont heureux de trouver une couchette, Hôtel du courant d’air, où l’on ne paie pas cher, L’parfum et l’eau c’est pour rien mon marquis Sous les ponts de Paris. A la sortie d’ l’usine, Julot rencontre Nini Ça va t’y la rouquine, c’est la fête aujourd’hui. Prends ce bouquet, quelqu’s brins d’ muguet C’est peu mais c’est tout’ ma fortune, Viens avec moi; j’ connais l’endroit Où l’on n’ craint même pas l’clair de lune. {Refrain} Sous les ponts de Paris, lorsque descend la nuit Comme il n’a pas de quoi s’ payer une chambrette, Un couple heureux vient s’aimer en cachette, Et les yeux dans les yeux faisant des rêves bleus, Julot partage les baisers de Nini Sous les ponts de Paris. Rongée par la misère, chassée de son logis, L’on voit un’ pauvre mère avec ses trois petits. Sur leur chemin, sans feu ni pain Ils subiront leur sort atroce. Bientôt la nuit la maman dit Enfin ils vont dormir mes gosses. {Refrain} Sous les ponts de Paris, lorsque descend la nuit Viennent dormir là tout près de la Seine Dans leur sommeil ils oublieront leur peine Si l’on aidait un peu, tous les vrais miséreux Plus de suicid’s ni de crim’s dans la nuit Sous les ponts de Paris.   Ce fut Pont Alexandre IMG_5232 Bonheur sur Seine? Pourquoi pas? IMG_5233 Optimistă incurabilă, blonda tace în limbile franceză, engleză, germană şi spaniolă şi aşteaptă vreu fraier care să-i cumpere un turn Eiffel din plastic sau tablă, deşi a anunţat preţurile, cam de două ori mai mari decât cele cerute în Tuilleries şi (aveam să alfăm puţin mai târziu) de vreo 4 ori mai mari decât cele cerute chiar sub Tour. IMG_5240 Messieurs, Dames, L’Assemblée Nationale. Assemblée de ce? De bric-à-brac? IMG_5242 Concorde, în prima zi, pe Champs Elysées. Concorde a doua zi, la Le Bourget. Jamais deux sans trois: Concorde, a treia zi, sur la Seine, un bateau-restaurant amarat (nu am uitat diacriticele) pour toujours. IMG_5258 Musée de la Légion d’Honneur. IMG_5277 Pont Royal IMG_5300 IMG_5302 Ajungem la gară. Trenurile au plecat demult de aici, lăsând loc artei modern: Musée D’Orsay. Sigur că văzusem poze şi citisem despre Musée d’Orsay, dar încă nu aflasem că funcţionează într-o fosta gară IMG_5279 IMG_5281 IMG_5284 IMG_5285   IMG_5289 IMG_5294   Presque trop beau pour être vrai (încă mai am impresia că scena a fost amenajată şi jucată special pentru călătorii din bateau-mouche), deux clochards en train de prendre leur déjeuner pe le Quai Malaquais!. Poza pare desprinsă din flilmul lui Jean Gabin “Archimède le clochard”! IMG_5313 Ăsta cred că e pregătit să mature firmiturile de la masa cloşarzilor. IMG_5322 Iar ‘mnealui e gată să le stingă focul de la inimioară. IMG_5335 Ultimul obiectiv de azi, L’Institut de France. Aha, de aici au scăpat cei doi! IMG_5350 IMG_5349

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

PREMIU de Mihai-Athanasie Petrescu

Acum cateva luni, site-ul “Suntem Romania”a propus un mic concurs-ghicitoare, al carui premiu era o carticica de colectie. Am avut norocul sa recunosc Li-2 de la Buzias, devenind fericitul castigator.

Multumesc Alex Stoian “nemotoujours”!

Volumul este publicat in 1865 (!!) la “Bureau de la publication”, 5, Rue Coq-Heron, Paris.

emile

Un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

SAGA FAMILIEI VIALHE 31 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

– Ei, şi credeţi că o să se fac drumul ăsta de fier? insistă Léon.
– Ţi-ar prinde bine, nu?
– Şi încă cum!
– În felul ăsta ţi-ai petrece viaţa numai prin târguri!
– Banul trebuie căutat acolo unde se găseşte!…
– Poate, dar pe-al meu, ehei,nu cred c-o să pui mâna!
– Şi totuşi, o să prezint la obor un lot de văcuţe a-ntâia! Sunt gestante în cinci luni şi sunt sigur că aţi putea găsi pe cea care vă interesează, îşi încercă norocul Léon, curios să a fle de ce merge vecinul său la Brives.
Jean-Edouard nu-şi putu stăpâni râsul. Era prea de tot!
– Mă, eşti prea tânăr ca să mă tragi pe sfoară. Mai bine fă economie de salivă şi hai mai iute, să nu pierdem trenul.
Târgul încă nu se deschisese când se aşezară la o masă din cârciuma lui Moş Gaillard, dar deja piaţa Guierle era stăpânită de mii de zgomote: mugete îngrijorate ale vacilor, apeluri ale viţeilor, despărţiţi de mamele lor, ţipete de porci, strigăte şi înjurături.
Cârciuma dădea direct spre obor, iar Jean-Edouard şi fiul său îl zăriră pe Léon. Era la vreo douăzeci de paşi, într-un loc rezervat negustorilor de animale. Îşi făcea de lucru pe lângă vite, le ţesăla, le peria, le făcea să arate bine.
Jean-Edouard recunoscu că erau, într-adevăr, nişte vaci pe cinste. Din rasa Limousin, peria lui Léon le făcea să arate superb. Erau nişte animale care averau să fie vândute cu 325 sau 330 de franci fiecare, destul de mult. Dar era evident că fuseseră crescute forţat: nu se îngrăşasera cu fân, ci cu concentrate şi cu făină de orez! Prea arătau bine la ieşirea din iarnă, iar cei ce le vor cumpăra îşi vor da seama repede că s-au păcălit … Când or începe să mănânce iarbă, vitele astea vor pierde cel puţin douăzeci de kile într-o lună!
Ei, or fi fost ele gestante, dar cum să verifici că erau chiar în cinci luni? Cu speculanţii ăştia te poţi aştepta la orice; erau gata să-şi vândă şi părinţii dacă ar fi câştigat ceva!
Dar dacă se ferea de negustorii de vite, Jean-Edouard se temea şi mai mult de negustorii de maşini agricole. Faţă de primii, se simţea la egalitate, se simţea capabil să desopere defectele sau calităţile unui animal: vitele nu aveau secrete pentru el, şi se târguia fără să-şi piardă cumpătul. Dar în faţa vânzătorilor de maşinării se simţea complet dezarmat.
Aceştia nu propuneau o marfă cunoscută, ci nişte instrumente cu o funcţionare misterioasă. Şi, neavând cunoştinţe tehnice, trebuia să ia de bun tot ce-i vor spune cei iniţiaţi.
Jean-Edouard nu ştia nimic despre maşini, iar dacă înţelegea, de exemplu, cum funcţionează batoza antreprenorului care venea în fiecare an la Saint-Libéral, ar fi fost incapabil s-o pună în mişcare, ce să mai vorbim de vreo reparaţie în caz de pană. Şi tot aşa era şi cu cositoarea pe care voia s-o cumpere.
Alesese una încă din fostul târg al Regilor. În ziua aceea comparase îndelung modelele şi preţurile, dar îşi dădea foarte bine seama că el avea nişte criterii superficiale – culoarea sau forma scaunului – şi nu bazate pe cunoştinţe mecanice. Dezorientat de complexitatea utilajelor, se simţea vulnerabil şi se temea de capcanele pe care avea să i le întindă vânzătorul.

faucheuse
Îşi ascunse totuşi emoţiile şi se prefăcu a fi un gură cască. Urmat de Pierre-Edouard, se duse la parcul cu maşini, oprindu-se ici în faţa unui plug pentru vie, studiind acolo o grapă, pentru a reveni în cele din urmă în faţa secerătorii. Se învârti încet în jurul ei, prefăcându-se interesat de un cap de bielă, de pinionul mare de la angrenaj, sau de degetele barei de tăiat.
– Gata, te-ai hotărât de data asta? întrebă vânzătorul, apropiindu-se.
– Posibil, admise Jean-Edouard. Dar aş vrea să fiu sigur că taie bine şi că nu rămâne în pană.

Şi, de ce se temuse, nu scăpă. Vânzătorul se lansă într-o explicaţie lungă şi amănunţită, împănată de termeni tehnici şi cu denumiri barbare.
– Şi, după cum vedeţi, roţile, prin intermediul acestui angrenaj, antrenează arborele de transmisie, în capătul căruia se află fixată o bielă manivelă, care, la rândul ei, şi prin mişcarea bielei, dă o mişcare de du-te – vino lamei care alunecă prin bara de tăiere …
Jean-Edouard aprobă din cap, întorcându-se către fiulău.
– Ai înţeles?
– Da, nu-i prea complicat, îl asigură Pierre-Edouard. Ezită, parcă speriat de îndrăzneala lui, şi întrebă: Dar cum se face ca să reglezi înălţimea tăierii?
– Simplu de tot, jubilă vânzătorul, e suficient să mişti sabotul ăsta. Ia uite, ai aici o piuliţă care alunecă prin canalul ăsta, şi cu ea ridici sau cobori lama.
– Şi pe aici se demontează lama, nu-i aşa?
– Exact, văd că ai simţul mecanicii.
Pierre-Edouard se îmbujoră de mândrie. E drept că maşina asta îl pasiona, şi nu era mai puţin adevărat că îi înţelegea perfect sistemul de funcţionare.
– Şi ziceţi că se poate adapta un şorţ de mănunchiuri? mormăi Jean-Edouard, care se simţea exclus din conversaţie.
– Da, explică vânzătorul, adresându-se tot lui Pierre-Edouard. Iată, fixezi şorţul aici şi-l menţii în poziţie ridicată cu ajutoryul acestei pedale; tijele vin aici. Când ţi se pare că balotul este destul de mare, laşi pedala, sorţul coboară, balotul alunecă afară şi ajutoarelor nu le rămâne decât să-l culeagă. Dar, dacă vreţi, să ştiţi că avem şi o secerătoare care leagă baloţii, continuă el, întorcându-se spre Jean-Edouard.
– Nu, nu, e prea scump pentru noi. Deşi … ăsta … cât ziceţi că face?
– Acelaşi preţ ca şi data trecută, 365 franci.
– E mult prea scumpă, eschivă Jean-Edouard.
– Ba nu-i scumpă de loc! Ce naiba, e una dintre cele mai bune maşini care se găsesc pe piaţă la ora actuală! Putem să ne mândrim că avem o experienţă de mai multe zeci de ani şi că am luat premiul întâi la toate ţârgurile-expoziţii din Europa şi America. Informaţi-vă şi toată lumea o să vă spună că secerătorile McCornick sunt campioane.
– Cred şi eu, dacă dumneavoastră le vindeţi, nici nu puteţi spune altceva. Haide, domne, faceţi o reducere de 15 franci şi batem palma!
– Imposibil, aş în pierdere
– Ce să spun, insistă Jean-Edouard, ce înseamnă 15 franci pentru dumneavoastră?

Acum, se simţea din nou tare pe poziţie. Dacă nu mai era vorba de mecanică, ci de preţ, putea să se bată cu arme egale, şi de astă dată nu se dădea în lături. Ştia că negustorul nu va lăsa din preţ, dar sigur ar putea să obţină alte concesii.
Discuţia fu lungă şiera cât pe ce să ducă la ruptură. Jean-Edouard, încurajat de mulţimea de curioşi care se formase în jurul lor, considera o chestiune de onoare să-l convingă pe vânzător. Dar şi acesta, văzându-şi reputaţia ameninţată, se încăpăţâna. Până la urmă, Jean-Edouard simţi că celălalt nu va ceda nimic de faţă cu martori.
– Bine, atunci hai să stăm de vorbă la un pahar, spuse el, plictisit. Iar tu, aşteaptă-mă aici, îi porunci el băiatului.
Se întoarse după un sfert de oră şi Pierre-Edouard ştiu imediat că izbâbdise.
– Gata, spuse tatăl, trăgându-l de mână. Mă costă destul de scump, dar l-am convins să-mi dea şi o lamă de rezervă. Şi, în plus, mi-o livrează acasă şi o să vină s-o pornească. Ca să nu mai spun că-mi dă doi litri de ulei, pentru angrenaje. Vezi cum e? Totdeauna trebuie scuţi. Apropo, chiar ai înţeles cum merge?
– Da, pentru că, ştii, nu-i complicat de loc.
El era convins de contrariul, dar nu i se părea necesar să-i mai spună şi băiatului.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

„PIATRA CRAIULUI” SI RAIUL PARASUTISTILOR (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

Cu ajutorul prietenului meu Adrian Buzan, un cunoscut și apreciat sportiv parașutist, parapantist și paramotorist, incerc să înțeleg cȃteva dintre regulile Concursului Internațional de Aterizare la Punct fix. Avem o saltea de aterizare, in centrul acesteia este “punctul”, o pastilă de mărimea unei monede (raza 2 cm) prevăzută cu un senzor. Parașutistul trebuie să atingă acea pastilă pentru a obține distanța 0 (zero). Cu cȃt aterizează mai departe, cu atȃt se îndepărtează și de locul întȃi în competiție. Cea mai mare distanță posibilă este “16”, adica limita discului sensibil cu raza de 16 centimetri; distanța este afișată de un ecran electronic, aflat în proximitatea saltelei. În jurul acestei saltele activează și patru arbitri, atenți la corectitudinea aterizării, adică a atingerii “monedei” cu corpul sportivului. Nu pot să nu-mi amintesc faptul că, acum doi ani, la Mangalia, primul parașutist aterizat a “furat” moneda, ceilalți beneficiind de … criza economică (de fapt, așa am vrut eu să înțeleg din comentariul de atunci).

Din punctul meu de vedere, fără să cunosc miza concursului (la care au luat parte parașutiști din Romȃnia, Polonia și Republica Moldova), cel mai mult au cȃștigat privitorii. Interesant, dacă în mod normal cȃnd plouă ții o umbrelă deasupra capului, de data asta cei de jos se uitau la cei de sus (care aveau umbrele foarte mari) fără să se vaite că le plouă în ochi. Numai eu nu m-am îndurat să îndrept spre nori obiectivul meu cel lung și scump, preferȃnd să utilizez așa-numita “săpunieră”.

Sonda este executata de HA-VOD. Parasutistul vine si aterizeaza in plin zero, “thumb up” pentru inceperea activitatii.

DSCN1584

DSCN1586

Avionul Antonov AN-2 YR-CCF, avȃnd la manșă pe domnul Petre Țone, după ce face drifturi la sol printre mașini (YankeeEchoTango cred că a avut emoții) încarcă o primă șarjă de parașutiști. 9 persoane tinere și frumoase, printre care face notă aparte un tȃnar mai de vȃrsta mea, cu costum negru și cu părul chel.

DSCN1582

DSCN1583

Lansarea are loc mai la deal, pentru ca vantul cu siguranta va avea un cuvant de suierat. Iar sportivii se grabesc sa apuce moneda de

DSCN1589 DSCN1590

DSCN1591

DSCN1592

DSCN1593

Ia te uita, un Soimar de Bucuresti aterizat la munte!

DSCN1597

DSCN1598

DSCN1599

DSCN1600

DSCN1601

DSCN1603

DSCN1604

DSCN1605

DSCN1608

DSCN1610

DSCN1611

DSCN1612

DSCN1613

DSCN1615

DSCN1616

DSCN1617

DSCN1618

Se termina primele manse, AN-2ul ia pauza, luam si noi, pentru ca fumul gratarului nu ne da pace. Dupa care ne adapostim in „racheta rosie”, unde, in asteptarea mansei urmatoare, ma apuc sa butonez telefonul. Ca rezultat al muncii cu gadgetul, am una dintre surprizele alea care te lasa cu gura cascata: langa masina apare una dintre fostele mele eleve mele, care, reprezentand Liceul nostru, a participat cu referate pe teme de istoria aviatiei la concursurile judetene de istorie. Multumesc Cristina! Mi-ai oferit din nou prilejul sa ma laud cu tine, asa cum am facut de atatea ori cand erai la liceu.

A vazut pe facebook unde ma aflu si a facut un ocol special ca sa stam de vorba. Daca mai imi spune vreodata cineva ca facebook nu e bun, il las corigent!

????

????

In scurt timp se porneste din nou, iar ploaia de parasutisti se impleteste cu cea de picaturi de apa; aterizari pe saltea,  pe “16”,  dar si pe “16 +”, adica la zeci de metri catre Rasnov sau catre Bran (chiar daca exprimarea mea nu e regulamentara). ATV-ul organizatorilor alearga sa-i recupereze, un moment care imi aminteste de recuperarea pilotilor de Formula 1 tradati de tehnica (sau de tehnica pilotajului).

Frigul ne goneste. Ne indreptam spre Brasov, unde YankeeEchoTango trebuie sa dovedeasca faptul ca e nu numai racheta, ci si amfibie. In oras, ploaia a fost mult mai puternica decat la aerodrom, concluzia fiind ca bine am facut ca nu am ales un “city break”.

A fost o zi frumoasa, ploaia si frigul nu ne-au facut nici un rau, dar participarea la o zi de zbor ne-a facut mult bine. Inca o data le multumesc celor care au organizat evenimentul de la “Piatra Craiului”. Acum am invatat locul, sa vad cum faceti sa mai scapati de mine.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

BRAȘOV, DRUMUL POIENII, POIANA BRAȘOV de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Brașov, Drumul Poienii, Poiana Brașov[1]

 

drumu poienii (2)

Pentru orice turist care se decide pentru o incursiune la Brașov, Poiana este un “must”. Indiferent dacă ești un pasionat al sporturilor de iarnă sau doar cauți o evadare în inima naturii, stațiunea îți oferă toate facilitățile.

La început, Poiana era doar o sursă de furaje pentru brașovenii din afara cetății, crescători de animale, dar odată cu dezvoltarea industrială a orașului cetățenii au simțit nevoia să fugă de la benzile de montaj și de zgomotul civilizației. Sigur că existau numeroase opțiuni, dar aceste locuri de la poalele Postăvarului au avut cel mai mare impact, devenind dintr-o simplă pajiște una dintre cele mai frumoase, aglomerate și scumpe stațiuni ale turismului romȃnesc.

Problema Legăturii rutiere dintre oraș și Poiană a fost rezolvată încă dinainte sfȃrșitul secolului 19, prin alegerea unui traseu extrem de pitoresc, avȃnd startul Între Chietrii (Pietrele lui Solomon). Drumul acesta a fost expoatat zeci de ani (și este încă practicabil pentru drumeți), dar pentru că cererea a fost tot mai mare, autoritățile locale au căutat și au găsit, la sfȃrșitul deceniului al șaselea din secolul trecut, o nouă variantă, mai lungă, dar mai ușor folosibilă de orice fel de autovehicul. Astfel a apărut pe harta rutieră a Romȃniei “Drumul nou al Poienii”, obiectul și subiectul lucrării semnate de arhitectul brașovean Gruia Hilohi.
Lucrarea, tipărită în condiții grafice excelente, poate fi un ghid istoric și turistic pentru toți brașovenii și ne-brașovenii.

 

Începem cu … începutul Poienii și cu primele încercări de a o lega de oraș. Este descris amplasamentul, cu particularitățile sale geografice și peisagistice, apoi drumul, în momentele sale istorice.

Autorul ne oferă o descriere bazată pe documente: planuri, schițe inginerești, fotografii, extrase din presa timpului. Sunt prezentate și vehiculele care circula pe primul drum al Poienii, și poate pentru prima dată cititorii mai tineri înțeleg, văzȃnd fotografiile, ce este “șenila” pomenită în opera lui Mihail Sebastian.

Odată cu dezvoltarea turismului, dar și cu creșterea ambițiilor conducătorilor comuniști ai țării (dovadă organizarea Jocurilor Mondiale Universitare de iarnă, în 1951), Poiana a devenit un loc tot mai căutat. A crescut capacitatea de cazare a stațiuni, ca și posibilitățile de a practica sporturile de iarnă. Drumul vechi, greu accesibil pentru vehiculele obișnuite, a devenit insuficient, iar “autocarele” speciale nu au mai făcut față cererii tot mai mari. Drumul cel nou, care a fost proiectat după numeroase studii, a intrat în șantier. S-a urmărit legarea lui cȃt mai ușoară cu șoselele naționale care traversau orașul, evitarea cartierelor istorice, dar și străbaterea unui traseu care să poată fi folosit de orice tip de autovehicul, inclusiv autoturisme, tot mai numeroase, mai ales dacă se ia în considerare afluxul de turiști străini. Lucrările au fost demarate în 1963, iar la 19 decembrie 1964 “autodrumul Livada Poștei – Warte – Poiana Brașov” a putut fi folosit de oricine.

Specificul construcției este descris cu multe amănunte de către specialistul Gruia Hilohi. Schițele tehnice și încadrarea în peisaj, calculele inginerești și economice, evoluția șantierului și participarea efectivă și afectivă a brașovenilor la lucrări sunt prezentate de autor cu multă pricepere și minuție, cu ajutorul documentelor. Fotografiile recuperate de domnia sa, reproducerile din ziarul local “Drum nou” sau din presa centrală (imagini și articole, ba chiar și un mic poem omagial, după moda lansată de propaganda comunistă).

Fiind vorba de o șosea rutieră, fotografiile mai aduc un element de evocare nostalgică: mașinile anilor ’60: “autocarele” de la ITBv, realizate prin modificarea unor camioane militare de fabricație sovietică, autobuzele de diferite tipuri fabricate la “Tudor Vladimirescu”, diferitele variante de Škoda și Ikarus, în contrast cu autobuzele actuale care circulă pe linia 20 a RATBv, autocamioane și autobasculante SR-101, fabricate la Steagul Roșu, dar și o mulțime de mărci și tipuri de autoturisme, banale atunci (Volga, IMS, Moskvici, etc., dar căutate azi de participanții la parăzile mașinilor de epocă).

De fapt, autorul consacră un capitol întreg acestui aspect, studiind circulația pe Drumul Poienii sub toate aspectele: tehnic și economic, fără să omită evenimentele deosebite (accidentele de circulație) petrecute pe drumul în cauză.

Ultimul capitol este dedicat folosirii Drumului Poienii ca teren de competiție – gazdă a unor probe de raiu sau a unor competiții speciale de viteză în coastă (traseu montan). De asemenea pe baza unor documente, sunt evocate concursuri și piloți automobiliști, faimos fiecare la vremea sa.

Tendințele actuale în dezvoltarea turismului și în exploatarea stațiunii sunt, de asemenea, foarte atent studiate de către Gruia Hilohi. După o criză economică din cauza căreia turismul a avut de suferit, Poiana își revine cu greu, dar cererea pentru stațiune este, în continuare, ridicată. Iar discuțiile care au loc în prezent pentru căi alternative de acces sau pentru rezolvarea problemelor de trafic în stațiune sunt și ele aduse în fața cititorului.

Pentru un brașovean (chiar emigrat de pe meleagurile natale), cartea este un frumos prilej de aducere aminte. Nu am uitat că am trăit acele momente, că am că am călătorit spre Poiană pe ambele drumuri, cu “autocarul” deschis și cu toate tipurile de autobuze descrise în lucrare, nu am uitat nici cum receptau brașovenii știrile despre evoluția construcției la Drumul nou al Poienii, nici zvonurile care circulau în epocă, sau, cel puțin, ceea ce înțelegeam eu din toate acestea. Eram prea mic pentru a fi cooptat în brigăzile de muncă patriotică (nu-i nimic, am fost “brigadier” cȃnd mi-a sosit momentul, pe alte “șantiere ale tineretului”, nimeni nu scăpa), dar îmi amintesc emoția cu care am pornit prima dată spre Poiană de la Casa Armatei, înfofolit bine în mașina deschisă, de frică să nu răcesc. Nu-mi aduc aminte dacă am răcit atunci sau nu, dar în anii care au urmat am refăcut traseul de multe zeci de ori, cu transportul public sau cu mașina mea, redescoperind, de fiecare dată, frumusețea lui.

Lucrarea lui Gruia Hilohi a venit, pentru mine (pentru că tot evoc clipe ale copilăriei mele) ca acel moment de la finalul unei piese de teatru de păpuși cȃnd “vin artiștii”: o devoalare a unor sentimente, a unor trăiri, vechi sau actuale, repetabile dar de neuitat.

Poate pentru alți cititori, cartea este un album turistic, o carte de istorie sau un manual tehnic. Volumul poate fi receptat și așa și sunt sigur că este o lucrare extrem de valoroasă pentru orice categorie de cititori.

Nu pot încheia discuția fără să îmi exprim bucuria că, încet-încet, scăpăm de mania aceea de a crede că tot ce s-a construit în perioadă de istorie comunistă a Romȃniei trebuie aruncat la gunoi. Chiar și atunci se construiau obiective pentru că era nevoie de ele, iar dacă propaganda timpului le prezenta ca realizări de seamă ale “oamenilor muncii, în frunte cu comuniștii”, nu avem decȃt să eliminăm din sintagmă cuvȃntul acela hulit, pentru că, indiferent dacă aveau sau nu în buzunar carnețelul roșu, romȃnii munceau pentru ei și pentru țara lor. Drumul Poienii este o realizare a romȃnilor, nu are în fundație și nu este pavat cu ideologie și este folosit de romȃni și de vizitatorii lor de 50 de ani și va mai fi, aducȃnd plusvaloare Brașovului și Romȃniei. Iar faptul că brașovenii și-au sărbătorit reușita mi se pare pozitiv. Trebuie să ne bucurăm de ce e al nostru.

drumu poienii (1)

[1] Gruia Hilohi, Drumul Livada Poștei – Warte – Poiana Brașov 50 de ani de existență – 1964-2014, Brașov, Libris Editorial, 2014

Un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

„PIATRA CRAIULUI” SI RAIUL PARASUTISTILOR (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

După ce ne-am confruntat seara cu ploaia de pe serpentinele Predealului, dimineață ne-am repezit imediat la fereastră, să vedem ce noroc avem; putem sau nu să mergem la Rȃșnov? Se poate sau nu se poate zbura?

La 0700 hrs nu ploua. Nici la 0800. Nici la 0900, deși caraghisul ăla nebărbierit de la proteve spunea din ce în ce mai convins că ploile își vor face de cap în zonele muntoase.

Nu ploua nici la 0924, cȃnd ne-am îmbacat în YankeeEchoTango și am luat cap compas Rȃșnov. Dar a început să picure cȃnd m-am încurcat în giratoriul de Hornbach, iar pȃnă m-am descurcat, norii s-au pus pe treabă. Și ce ? Dacă am pornit, nu ne mai întoarcem în oraș, măcar vedem cetatea și funicularul. Poate și peștera, Rȃșnovul nu duce lipsă de atracții.

Am găsit aerodromul « Piatra Craiului » mult mai ușor decȃt cu alte ocazii, cȃnd nu se vede decȃt mȃneca de vȃnt. Din șosea am văzut uriașul AN-2, străjuit de avioane mai mici și am pătruns pe tărȃmul zborului.

Pe « moșia » lui Cătălin Bălășcău, trudeau, deja, o mulține de sclavi … ai zborului. Unii se gȃndeau unde să parcheze mașini, alții parcau avioane ;

DSCN1606

 

DSCN1568

DSCN1619

DSCN1620 DSCN1621 DSCN1622

DSCN1624  IMG_8036

unii își așterneau salteaua de aterizare la punct fix, alții așterneau masa de prȃnz ;

DSCN1564

unii inspectau locurile,

IMG_8034

DSCN1566alții alimentau avioane ;

DSCN1625

DSCN1626

pentru a completa cadrul, dincolo de pistă era « domnu’ cu oițele » (vorba unei foarte pudice colege de la Rȃmnicu Vȃlcea)

IMG_8061

iar dincolo de drumul de acces rula un « aviator în brazdă ».

IMG_8066

Iar dincolo de toți și de toate, Postăvarul și Piatra Craiului încercau să ne vadă printre nori și picături de ploaie.

IMG_8062 DSCN1570

Întreaga forfotă de pe aerodrom era supravegheată, din zbor, de prietenul nostru Giro Csongor, cu HA-VO(ievo)D. Fotografiile arată nu numai o Cessna în zbor, ci și o zonă a Ardealului care e atȃt de frumoasă, în ciuda ploii.

IMG_8021

IMG_8032

IMG_8044

IMG_8046

IMG_8047

IMG_8051

IMG_8055

IMG_8057

IMG_8058

IMG_8059

IMG_8060

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

INCEPUT DE SEZON de Mihai-Athanasie Petrescu

După o așteptare de cȃteva luni, în sfȃrșit începem (și noi) sezonul de zbor.

Aerodromul de la Bănești, ca de obicei, este o gazdă primitoare pentru numeroșii vizitatori care vin să vadă singura formație de acrobație aeriană din Romȃnia care execută un zbor de noapte. Chiar dacă Iacării au denumit evenimentul, cu modestie, “antrenament cu public”, toată lumea știa că ei se respectă, își respectă prestigiul și își respectă prietenii admiratori. Nu e de mirare, așadar, că parcarea din spatele hangarului de la Banești era plină ochi.

IMG_7871

Pe cȃnd ne apropiam de terenul zbor, peste pădure apăruse un planor, care decola cu ajutorul mosorului. Cred că acesta este, deja tras/împins la culcuș (se vede treaba că nici să doarmă nu poate la sol).

DSCN1496

DSCN1498

Un ușor bȃzȃit de Rotax ne face să ridicăm ochii. Este echipajul format din prietenii nostri Cătălin Porumbu și Aurelian Bucur, care revine dintr-un raid pe deasupra Carpaților.

IMG_7873

Inainte de aterizare, Falke face formație cu un aeromodel. Guess who !

IMG_7880

IMG_7881

Aterizare (si un spion la panda)

IMG_7887

IMG_7891

Debriefing

IMG_7897

Un prieten 777 de la Emirates în vizită, în timp ce Iacării își pregătesc misiunea.

IMG_7898

Ia te uită ! Un « experiment » despre care nu auzisem. Din păcate nici nu aveam să-l vedem zburȃnd.

DSCN1500

DSCN1501

DSCN1506

În schimb, IaKurile încep să duduie, cȃntȃnd muzica cea mai plăcută, cu acompaniament de Rammstein (Angels Du Hast)

Pornește numărul 1, Ioan Postolache …

IMG_7904

Numărul 2, Dan Conderman …

IMG_7922

Numărul 3, Dan Ștefănescu

IMG_7905

și, unul cȃte unul, se îndreaptă se start, unde se aliniază, în formație, pentru decolare

IMG_7920

IMG_7927

Iată-i sus, în depărtare spre nord-vest

IMG_7933

După un primă bombă detonată la sol, urmează zborul în patrulă

IMG_7939

IMG_7943

IMG_7951

IMG_7953

IMG_7955

IMG_7965

IMG_7974

IMG_7977

IMG_7986

… și un covor de bombe, presărate de « Condorul » Dan Conderman (iată efectul bombardamentului) (ca de obicei, am ratat pozele din momentul exploziilor)

IMG_7998

… în timp ce coechpierii lui supraveghează zona, asigurȃnd, apoi, aterizarea în siguranță, la lumină naturală

IMG_7999

IMG_8007

… iar mașinile de zburat se îndreaptă, cuminți, spre locul de parcare.

IMG_8012

IMG_8016

Victorie ! Am cȃștigat douăzeci de minute de spectacol aerian de valoare, iar gazdele noastre primesc meritatele aplauze.

Iar noi, dupa o poza de final

DSCN1558

ne îndreptăm spre Brașov, YankeeEchoTango fiind nevoit să se confrunte cu un traficul lui deneunu, cu întunericul și, pe alocuri, cu ploaia. A doua zi trebuia să ne ducă la Rȃșnov, pentru o nouă experiență.

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

SAGA FAMILIEI VIALHE 30 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Mergeau repede de vreo oră, şi încă nimeni nu crezuse necessar să deschidă gura. Jean-Edouard nu avea ce să-i spună acestui tinerel, de care se ferea; Pierre-Edouard nu îndrăznea să spună primul cuvânt. Iar Léon, după obiceiul lui, tăcea. Dar, până la urmă, tot el sparse liniştea:

– Nea Vialhe, o fi adevărată povestea aia cu calea ferată?

– Aşa vorbeşte lumea …

Şi cam vorbea! De când fusese ales consilier general, Jean Duroux îşi luase rolul în serios. Se credea chiar că avea să candideze la legislative, iar el nu făcea nimic nici ca să confirme, nici ca să contrazică acest zvon.

Ca un lucru bun, îşi pusese în gând să aducă drumul de fier până la Saint-Libéral şi îşi dădea toată silinţa pentru a-şi atinge scopul. Voia ca linia, care pleca de la Rivière-de-Mnasac, s-o ia spre Brignac; de acolo, să urce până la Perpézac-le-Blanc, să treacă prin Saint-Libéral şi să meargă apoi spre Ayen şi Juillac. Proiect ambiţios, care era departe de unanimitate în comunele traversate. Şi, chiar înainte de a se adopta hotărârea şi de a se fixa traseul, se vorbea de păduri tăiate, de moşii expropiate, de câmpuri şi paşuni masacrate.

Se formaseră clanuri, şi chiar în sânul Consiliului Municipal Saint-Libéral se observau două tendinţe. Antoine Grigouxnu ştia încă de ce parte să se plaseze. Reales de curând, se ştia că e la ultimul său mandat; dar voia să-şi termine cariera apoteotic, şi să nu compromită şansele fiului său, care – nu era un secret pentru nimeni – spera să-l urmeze.

În ceea ce-l privea pe Jean-Edouard, el era unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai proiectului. Dacă, într-o bună zi, calea ferată ajungea la Saint-Libéral, pe ea s-ar putea transporta toate trufandalele şi toate fructele care, pentru moment, erau date la piaţa de gros de la Objat. Şi apoi, o să se poată ajunge la Brive şi la Tulle într-un timp rezonabil. Dar nu-şi făcea iluzii: în spatele proiectului era politica, şi oricât de prieten ar fi fost Jean Duroux cu deputatul, şi chiar cu prefectul, nici o hotărâre nu avea să fie luată înainte de următoarea campanie electorală, care se anunţa încinsă!

Jean-Edouard se întreba adesea când avea să înceteze disputa aceea stupidă dintre Biserică şi Stat. Se cam săturase să fie ţinta ambelor partide. Faptul că ajungea la liturghie de câteva ori pe an îi atrăgea sarcasmele celor câţiva anticlericali din sat – nu erau numeroşi, dar deveneau din ce în ce mai gălăgioşi – iar apartenenţa lui la Consiliul Municipal, al cărui primar era de stânga, provoca mânia abatelui Feix. Nu putea uita scena înfiorătoare pe care i-o făcuse părintele când fusese ales prin-adjunct.

– Ţii cu toţi derbedeii şi franc-masonii! Aprobi dizolvarea congregaţiilor! Îi scoţi din drepturile lor pe bieţii călugări alungaţi din mănăstiri! Te dai cu ăia care ne cer socoteală! E un mare păcat! Datoria ta de creştin este să demisionezi!

Ceea ce nu reuşea să înţeleagă popa era că lui Jean-Edouard – şi odată cu el, majorităţii bărbaţilor din comună – puţin îi păsa de toate disputele astea, din care nu înţelegea mare lucru. Nu credea că toate legile, toate decretele, toate expulzările aveau vreo legătură cu el. Şi, de altfel, la Saint-Libéral nu erau decât câţiva înverşunaţi care se chinuiau, fără sorţi de izbândă, să ridice lumea împotriva abatelui Feix. Iar în afară de gaşca aia de excitaţi, nimeni nu-i dorea răul părintelui. Se ştia că-şi face bine treaba, că era sărac pentru că-şi împărţea tot avutul, şi era respectat.

Dar el, bietul, voia mai mult! Voia să-i adune în jurul lui pe enoriaşii fideli, să se asigure de sprijinul lor, şi le cerea tuturor să condamne cu voce tare atitudinea celor de la Paris, care guvernau ţara.

Asta era o prostie! Oamenii aveau alte griji pe cap, mult mai mari! Şi nu aveau de gând să se bage, de dragul popii, într-un conflict care nu-i privea.

Binenţeles că, tot umblând în vizite, prin slujbe şi predici, preotul reuşise să convingă multe femei. Şi asta era grozav de neplăcut! Jean-Edouard trebuia să ridice tonul pentru ca propria lui mamă, şi chiar Marguerite, să nu-l mai bată la cap cu toate prostiile astea. Treacă-meargă faptul că trebuise, nu de mult, să-l pună la locul lui pe un imbecil care, crezându-se puternic, având în jurul lui o ceată de beţivani de la bistroul mamei Eugénie, se dăduse rotund, croncănind în spatele lui. Jean-Edouard îl aruncase până în mijlocul străzii cu şuturi în fund, şi apoi îl doborâse cu un dos de palmă. Dar nu era s-o bată şi pe nevastă-sa ca să aibă pace!

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet