Arhive pe etichete: traducere Mihai-Athanasie Petrescu

767. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XI

CAPITOLUL XI

“CHERCHEZ LA FEMME”

Inspectorul Dobson se trezi a doua zi ca un uriaş  plin  de  energie. Urmase  sfatul  superintendentului,

seara fumase mai multe pipe gândindu-se la caz din toate unghiurile posibile. Ca rezultat, el reuşi să alcătuiască un plan de acţiune pentru a doua zi. Apoi şi-a scos din minte crima, şi timp de o oră, înainte de a se duce la culcare, a cântat la flaut, în timp ce doamna Dobson a ascultat răbdătoare, doar din cănd în când murmurând câteva dintre ultimele bârfe din Tooting. Astfel, creierul lui Dobson a putut să se relaxeze înainte de somn, care nu a întârziat să vină, ajutat şi de o sticlă de apă caldă.

Aşadar, inspectorul se trezi proaspăt şi cu poftă de muncă. Devoră micul dejun, compus din ouă cu

şuncă, şi stropit cu o jumătate de halbă de bere slabă, mai fumă o pipă, aruncă o privire rapidă prin “Mail” şi fu gata de a porni ancheta. Prima mişcare fu un drum cu metroul până în St.John’s Wood. Aici Jackson îi ură un respectuos “bun venit”, apoi îl informă că Miss Smethurst tocmai plecase însoţită de Madame Barretta, care venise în vizită imediat după micul dejun, dar că doamna Spurling, sora domnului Smethurst, era acasă şi îşi exprimase dorinţa de a-l vedea pe domnul inspector, în caz că acesta ar veni.

 Dobson hotărî să vorbească cu bătrâna doamnă imediat, deşi nu se aştepta să afle nimic interesant.

       Doamna Spurling era văduva unui preot de ţară, şi trăia de câţiva ani în casa parohială a defunctului ei soţ dintr-o rentă generoasă pusă la dispoziţie de fratele ei. Probabil că viaţa la Dumbleton-cum-Bumble nu era destul de agitată, pentru că doamna, deşi purta o rochie decentă de doliu, părea deosebit de entuziasmată de faptul că era atât de apropiată de o “cause celebre”. Dorinţa ei de a-l vedea pe inspector se născuse din dorinţa de a culege informaţii, cu toate că şi ea era gata să vorbească despre fratele ei şi să răspundă la orice întrebare. Povestea ei nu păru să arunce nici o rază de lumină asupra problemei până în momentul în care, ca o reacţie la o idee, ea spuse că există un lucru pe care îl ştie, deşi nu era cunoscut de altă lume, cu toate că ea nu ştia ce legătură ar fi putut să aibă cu această tristă împrejurare şi nu ştia dacă are dreptul să vorbească despre aceasta. Detectivul rosti cele câteva cuvinte de încurajare care erau, în mod evident aşteptate, iar doamna Spurling spuse:

       – Cred că există o femeie în viaţa fratelui meu. Sigur că a fost căsătorit, dar nu la asta m-am referit, şi nici la draga de Emily. M-am referit la o Femeie. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre vreuna, şi binenţeles că nici n-ar fi făcut-o, şi sunt sigură că Emily nu ştia nimic. Dar într-o zi, când stătea cu mine la Dumbleton – obişnuia să vină în vizită în fiecare an, ştiţi, la Whitsun, la fel de fix ca un ceas – într-o  zi am găsit o tabacheră într-un fotoliu în care stătuse el, şi când am luat-o, s-a deschis în mâna mea – absolut din întâmplare, vă asigur – şi înăuntru, pe capac, ce să vezi? Era fotografia unei Femei. Aş zice că era frumoasă, dar nu era o figură care să-mi placă mie – prea  îndrăzneaţă, cu nişte ochi mari, negri, care nu arătau chiar atât de bine. A, desigur, am închis tabachera şi am pus-o la loc exact unde am găsit-o, dar nu mi-a părut prea bine, şi cred că m-am şi îmbujorat când m-am întâlnit cu fratele meu după aceea. Vă asigur că a fost un mare şoc pentru mine.

       Inspectorul Dobson îşi dădu toată silinţa să pară şi el şocat.

       – E o chestie interesantă, doamnă, spuse el. Dar nu aţi văzut nici un nume pe poză, sau poate pe spatele ei?

       – O, dar nu m-am uitat pe spatele pozei. Buna doamnă era, în continuare, şocată. Nu, nu era nici un nume şi nu-mi închipui cine putea fi.

      – Şi, binenţeles, n-aţi întâlnit-o niciodată în carne şi oase?

      – O, nu. La menţionarea cuvântului “carne” se simţi din nou o stânjenire. Nu. Sunt sigură că n-am întâlnit-o niciodată. Ştiţi, nici nu prea vin pe la Londra, aşa că nu aveam unde să mă întâlnesc cu ea, chiar dacă ar fi venit pe-aici, lucru de care mă îndoiesc. La încheierea ultimei propoziţii se bănui mai mult decât se auzi un suspin.

       – Ei, bine, doamnă, spuse inspectorul ridicându-se în picioare, dacă cumva o vedeţi pe femeia aceea, acum că vă aflaţi în Londra, vă rog să mă anunţaţi. Vă sunt foarte recunoscător pentru preţioasele dumneavoastră informaţii. Bună dimineaţa, doamnă.

       În timp ce închidea în urma sa uşa, inspectorul îşi spuse.

       – Deci există şi o femeie, domn’le Dobson, cherchez la femme.

       Inspectorul descuie uşa şi intră în birou. Primul lucru pe care-l făcu fu să se asigure că totul fusese lăsat exact aşa cum era în timpul tragediei – şi aşa era, în afară de uşa-fereastră, care între timp fusese închisă şi zăvorâtă pentru a împiedica accesul vreunui intrus.

       Sunându-l pe majordom, detectivul se interesă în legătură cu posibila folosire a cerii de sigilat, căutând o posibilă explicaţie a prezenţei cerii de lumânare pe masă. Jackson  nu putu să-l ajute; nu îl observase niciodată pe Sir John folosind ceară de sigilat şi nu văzuse niciodată vreo lumânare în birou. Alice, camerista-şefă, confirmă acest lucru. Niciodată nu mai văzuse ceară de lumânări prin camera aceea. Astfel, inspectorul ajunse la concluzia că intrusul trebuie să fi stins lumina electrică şi că ar fi lucrat la lumina unei lumânări, pe care că probabil că o adusese cu el, drept urmare, la plecare, a aprins din nou lustra.

       Apoi detectivul trimise după P.C. Raffles, care era din nou de serviciu şi, încuind uşa, îi explică ce rol avea să joace în presupusa reconstituire a crimei. Agentul de poliţie, având în mână un ziar făcut sul, se ascunse după perdeaua ferestrei-uşă din dreapta, în timp ce detectivul, deschizând-o pe cea din stânga, ieşi pe verandă. Apoi reveni în cameră şi trecu pe lângă colţul mesei de scris pe care se afla telefonul. În acest timp, P.C. Raffles ieşi încet din spatele perdelei şi îl lovi puternic în cap cu ziarul rulat. Dobson se prăbuşi pe podea, corpul său acoperind, cu mici diferenţe, conturul de cretă care descria poziţia lui Smethurst.

       – E cam greu, Raffles, spuse detectivul ridicându-se în picioare şi frecându-şi capul. Ar trebui să citeşti ceva mai uşor, întotdeauna am fost de părere că “Financial News” e ceva destul de greu. Dar, ia fii atent, ai apărut puţin cam devreme, te-am văzut clar înainte de a trece de colţul mesei.

       Experienţa fu repetată, de data acesta agentul aşteptând până când inspectorul îi întoarse complet spatele înainte de a-l lovi. Acesta din urmă se prăbuşi ca şi mai înainte, de această dată însă doar picioarele atingându-i linia de cretă, restul corpului rămânând dincolo de ea.

       – Tot n-a fost bine, spuse el. Încearcă cu o secundă mai devreme, dar te rog eu, dă mai încet.

       Din nou şi din nou, experienţa fu repetată, dar de fiecare dată fie că victima îşi vedea atacatorul apărând de după perdea, fie că ea cădea în afara conturului trasat cu creta. Detectivul nu mai înţelegea nimic.

       – Raffles, spuse el, ceva nu-i în regulă. Ce-ar fi să încerci o sclipire de geniu, aşa cum ai tu uneori? Agentul ridică din umeri. Ce să-i facem, o să-l lăsăm pe Superabundent să se gândească. Vorba aia, munca lui e să gândească.

       Abandonând pentru moment acest aspect, Dobson trimise după James şi îl chestionă mai amănunţit decât în ziua precedentă în legătură cu trecutul său. Valetul nu a fost prea încântat să vorbească despre amănuntele carierei sale, dar, încet-încet, detectivul reuşi să reconstituie o autobiografie care atrăgea atenţia mai ales prin varietatea intereselor momentane şi lipsa de legătură dintre ele. Era evident faptul că omul era un rătăcitor, încercase tot felul de meserii de care se săturase repede sau se săturaseră ele de el. Înainte de război se pare că încercase să se stabilească, dar după încheierea războiului această ambiţie devenise mult mai greu de realizat, şi din nou trecuse din slujbă în slujbă, până cu câteva luni înainte, când intrase în serviciul lui Sir John.

       – Dar cum ai obţinut slujba asta? întrebă detectivul. Domnul Jackson mi-a spus că n-ai venit de la o agenţie de plasare, ci Sir John te-a găsit şi angajat singur. Unde te-a găsit şi de ce ţi-a oferit serviciul ăsta?

       Valetul răspunse că lucra ca ospătar într-un restaurant pe G.W.R., şi că Sir John a venit într-o zi să ia masa în acel local. El, James, l-a recunoscut imediat. Fusese în acelaşi batalion de puşcaşi regali cu tânărul domn John Smethurst, unicul fiu al lui Sir John, care murise la Paschendaele în ’17. Odată a fost şi ordonanţă pentru tânărul domn Smethurst, atunci când adevărata ordonanţă era bolnavă, şi când văzuse o fotografie a lui Sir John printre lucrurile lui. S-a dus singur să se prezinte lui Sir John după ce acesta terminase de mâncat, şi ca rezultat al acestei discuţii, Sir John îi oferise prezenta slujbă.

       Inspectorul Dobson nu a fost chiar mulţumit de această explicaţie, care nu justifica încrederea bătrânului de a-l angaja într-o slujbă pentru care era nevoie de încredere desăvârşită în persoana respectivă. Îl forţă şi mai mult pe Riley, iar ca rezultat al insistenţei sale află un lucru care ar fi putut să arunce o rază de lumină asupra problemei. Anume că James Riley lucrase ca băiat de alergătură în firma în care John Smethurst dăduse faliment în Oldham în 1900. Riley îl asigură pe detectiv că aceasta nu avea nici o legătură cu primirea postului, şi de aceea nici nu-i pomenise inspectorului nimic, dar inspectorul avea părerea lui în această privinţă şi şi-a propus să nu uite să treacă prin Lancashire pentru a face investigaţii.   

       După ce trecu şi de aceasta, detectivul se apucă să caute arma crimei şi memoratorul. Îşi pierdu mai mult de o oră căutând prin grădina de la St.Margaret’s Lodge şi apoi prin grădinile caselor vecine – adică a celor în care obiectele lipsă ar fi putut fi aruncate din stradă. Nu prea avea speranţe să găsească ceva şi, în privinţa aceasta avu dreptate. După o oră, hotărând că-şi irosea timpul preţios, el se întoarse în casă şi, chemându-l pe P.C. Raffles în birou, îl instrui cum să continue cercetările şi cum să interogheze orice persoană suspectă care ar fi putut fi văzută prin zonă în noaptea crimei. Îşi dădea seama că îl punea să caute acul în carul cu fân, dar era o muncă de rutină care trebuia făcută, şi totuşi, uneori astfel de cercetări dădeau rezultate.

       Era pe punctul de a ieşi din birou când uşa de la camera de dimineaţă, care se afla exact în faţa biroului, se deschise şi în prag apăru doamna Spurling. Văzându-l pe detectiv, se apropie grăbită de el şi îl atrase la fereastra camerei de dimineaţă, de unde se vedea peronul. În faţa casei se vedeau două femei care stăteau de vorbă.

       – Uită-te, şopti bătrâna doamnă, acolo, aceea care stă de vorbă cu nepoata mea, o vezi? E femeia din poză!

       – Pe Dumnezeul meu! strigă detectivul. Contesa spaniolă!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

762. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul X

CAPITOLUL X

SCOTLAND YARD

 

După ce timp de o jumătate de oră inspectorul Dobson s-a chinuit să treacă peste neliniştea domnului James Morrison, concluzia a fost că a sosit timpul să raporteze şefilor lui în ce stadiu se afla cu investigaţiile. Aşa a luat metroul de la Mansion House până la West, iar cinci minute mai târziu se afla în biroul superiorului său de la Scotland Yard..

Superintendentul Fraser era un ofiţer de o cu totul altă teapă decât locotenentul său. Cuvântul “normal” nu i se putea aplica nici creierului, dar nici corpului său. Datora prezenta sa poziţie mai mult creierului decât corpului, cu toate că, în zilele lui bune, excelenta lui formă fizică îl scosese din multe necazuri. Acum, pentru că munca lui avea un caracter necesarmente sedentar, muşchii lui se transformaseră în grăsime, iar figura îi devenise atât de buhăită încât colegii îl numeau – cam ireverenţios – domnul superabundent. Din acest motiv, de regulă el nu lua parte activă la diferitele investigaţii ale departamentului pe care-l conducea, preferând să acorde toată atenţia faptelor şi datelor colectate de subordonaţii săi. Pentru această sarcină putea contribui cu intelectul său de o capacitate absolut excepţională, combinând o capacitate de raţionare limpede şi logică cu imaginaţia şi cu acel al şaselea simţ al intuiţiei, care uneori poate străpunge un zid de cărămidă atunci când logica şi raţionamentul se lovesc doar de el.

Superintendentul îl salută din cap pe Dobson.

– ‘Neaţa, Dobson, spuse el, ce-mi aduci? Cazul Smethurst, nu-i aşa?

Trase o agendă lângă el şi începu să citească singura filă scrisă. Hai să vedem… născut la Haslingden, Lancs, ’65. A cules bumbac, apoi a fost ucenic de fierar. Şi-a părăsit slujba pe neaşteptate în ’91 şi a plecat din Lancashire. Se crede că a fost în Statele Unite şi în America de Sud. S-a întors în ’96 cu bani şi nevastă. S-a băgat într-o afacere cu bumbac, dar a dat faliment în 1900. A fost o suspiciune de fraudă, dar nu s-a făcut nici o anchetă. A făcut avere cu cauciuc în 1908. De atunci încoace a tot progresat, ajungând unul dintre primii zece-doisprezece oameni de afaceri. Se crede că a pierdut mult după Revoluţia Rusă, după război şi după căderea mărcii germane, dar poziţia lui pare încă la fel de stabilă. O bună reputaţie atât ca persoană cât şi ca finanţist. În afară de suspiciunea aceea cu bancruta frauduloasă, nu se mai cunoaşte nimic suspect în legătură cu el. Deci, Dobson, eu ţi-am spus tot ce ştiam; acum e rândul tău să-ţi goleşti sacul.

Inspectorul Dobson vorbi timp de o oră şi jumătate, expunându-i şefului său tot ce ştia în legătură cu tragedia şi continuând cu o dare de seamă privind propriile investigaţii. Superintendentul Fraser a ascultat cu ochii închişi toată relatarea, neatingându-se de agenda pe care o ţinea deschisă în faţa sa, pe masă. Numai de două ori l-a întrerupt pe inspector. Prima dată când a venit vorba despre scrumul găsit în spatele perdelei de la uşa-fereastră din dreapta, când a vrut să ştie cantitatea aproximativă. Auzind că e vorba cam de o linguriţă, şi-a ridicat sprâncenele, dar nu a făcut nici un fel de comentariu. A doua oară, auzind de ceara de lumânare de pe masa de scris, Fraser întrebă dacă s-a găsit cumva ceară de sigiliu pe masă sau în sertare, şi îi spuse inspectorului, care nu putu să dea un răspuns, să facă cercetări.

– Bun, spuse la sfârşit superintendentul, acum hai să vedem dacă e gata raportul de autopsie. După aceea vom face un rezumat.

– Mă îndoiesc că ar putea fi gata, domnule, răspunse inspectorul. Venind încoace m-am întâlnit cu doctorul Blathermore şi mi-a spus că de abia se apucă de treabă. Cică a mai trebuit să rezolve un altul înainte de al nostru.

– N-are nimic, tot au trecut vreo două ore de-atunci, trebuie să fi ajuns măcar la nişte concluzii generale. Să ne ducem noi jos la morgă, doctorului nu-i place să fie întrerupt, iar dacă-l chem sus, face urât. Superintendentul se ridică anevoie de pe scaun. Apropo, adăugă el, sper că nu i-ai spus nimic în legătură cu apelul telefonic.

– Mă tem că i-am spus, domnule, veni răspunsul. M-a întrebat dacă a mai apărut vreo noutate, şi m-a cam luat gura pe dinainte.

– Nu trebuia… s-ar putea să-i sugereze ora morţii, ori asta era treaba lui s-o afle… Ei, asta e, ai făcut-o, ai făcut-o. Hai să mergem.

Cei doi ofiţeri se strecurară printr-un labirint de coridoare până la morgă, unde îl găsiră pe doctorul Blathermore adâncit în munca sa macabră. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, acoperit cu un cearceaf până la umeri, iar doctorul, cu o lupă într-o mână şi o eprubetă în cealaltă, studia cu atenţie o rană urâtă de pe partea posterioară a capului. Era atât de concentrat încât nici nu-i simţi pe cei doi vizitatori până când superintendentul Fraser nu începu să vorbească.

– Scuză-ne că te deranjăm, domnule doctor, spuse el. Vrem să facem un rezumat al cazului. Ţi-am fi recunoscători dacă ne-ai putea spune nouăţi. Superintendentul nu făcea niciodată risipă de cuvinte.

– Dumneavoastră eraţi, domnule superintendent? spuse legistul ridicând privirea. Rana asta, continuă el arătând la cap, este minunată. Baza craniului este zdrobită ca o coajă de ou. Cred că a fost aplicată o lovitură foarte puternică cu un instrument deosebit de greu. O greutate concentrată, probabil ceva de genul unui ciocan greu sau o măciucă de tâlhar; exclud bastonul sau altă armă de genul ăsta.

– Aoleu, domnule Dobson, chiar voiam să te întreb: ce ştiţi în legătură cu arma? Ai găsit ceva în cameră? Vreun baston? Un trofeu de război?

– Nu, domnule, nimic care să mi se pară o posibilă armă. Era un fel de baionetă – una lungă şi subţire – cred că de fabricaţie franţuzească. N-am găsit nimic destul de greu ca să producă o rană ca asta. Am uitat să vă spun că am văzut şi eu rana şi am tras exact aceeaşi concluzie ca doctorul Blathermore, că lovitura a fost extraordinar de puternică.

Doctorul suspină. Tipic pentru un detectiv, se gândi el, să creadă că se pricepe la medicina legală.

– Aşadar, nu există nici o îndoială în ceea ce priveşte cauza morţii? întrebă superintendentul. Vreun motiv adiacent? Poate ceva din conţinutul stomacului?

– Organele se află în laboratorul de patologie, se ocupă de ele doctorul Jeacocks. Dar nu anticipez decât un răspuns negativ, răspunse medicul legist.

– Bine, lasă…oricum, omul e mort, indiferent dacă a fost lovit cu piatra sau cu altceva. Aş mai vrea, doctore, să-mi spui ora decesului. Ai reuşit s-o determini?

Legistul îşi îndreptă spinarea.

– Mi-am format o părere. Trebuie să spun din capul locului că în acest caz intervalul dintre momentul morţii şi ora la care am reuşit să examinăm cadavrul ne poate juca feste. Am înţeles că evenimentul a fost raportat doar după ora şapte dimineaţa, iar eu nu am văzut cadavrul până la ora zece, şi chiar şi atunci am efectuat un examen sumar. Doctorul profita de această ocazie providenţială de a-şi putea arăta erudiţia profesională. Apoi au mai trecut două ore până când am primit aici corpul. Din nefericire, chiar atunci am mai fost chemat la un caz, astfel încât de-abia la patru m-am putut apuca cu adevărat de treabă. Vă daţi seama că nu am o sarcină uşoară.

Superintendentul aşteptă liniştit sfârşitul acestei tirade, apoi fără să facă nici un fel de comentariu, întrebă:

– Bun, dar opinia dumneavoastră?

– Opinia pe care mi-am format-o la prima vedere a fost că decesul a survenit cu aproximativ douăsprezece ore mai devreme. Prin examenul minuţios pe care l-am efectuat după aceea am reuşit să înţeleg că perioada scursă poate fi mai scurtă. Am stabilit ora probabilă la aproximativ 11.30 – 12.00 p.m. Nu exclud o marjă de eroare de o jumătate de oră în plus sau în minus.

– Mulţumesc, doctore, spuse superintendentul. Aşa îmi place să mi se explice. Nu te mai batem la cap, numai să ne trimiţi mai târziu un raport detaliat. Bună seara.

După ce ieşiră pe hol, superintendentul se întoarse către subordonatul său.

– Nu ştiu dacă să cred în raţionamentul tipului, spuse el. Prea-i place să-şi dea importanţă. Bine era dacă nu-i pomeneai de telefonul ăla! Totuşi, dacă e adevărat, atunci părerea lui nu mai are nici o importanţă.

Când ajunse înapoi în biroul său, Fraser se trânti în scaunul spaţios şi deschise agenda în faţa lui, pe masă.

– Acum, Dobson, spuse el, hai să punem câte ceva pe hârtie.

Timp de aproape două ore, cei doi stătură împreună, cântărind toate detaliile cazului, separând ceea ce era esenţial de ceea ce nu era. La sfârşit, foaia din faţa ofiţerului superior era acoperită cu scrisul lui de mână, o caligrafie frumoasă şi clară. El citi ceea ce urmează:

  1. Ora crimei
  2. Apel telefonic la ora 11.45. Foarte sugestiv, dar nu în totalitate de încredere.
  3. Raportul medical sugerează intervalul 11 – 12.30, probabil 11.30 – 12. Ar putea fi influenţat de cunoaşterea apelului telefonic.
  4. În orice caz, ora 11 este prima limită, deoarece la această oră S. a fost văzut în viaţă.
  5. Accesul în cameră:
  6. Pe uşa din hol de către cineva de-al casei.
  7. Pe uşa din hol de către cineva care a intrat pe geamul de la dependinţe.
  8. Pe uşa-fereastră, probabil pe când S. se plimba prin grădină. Ipoteză susţinută şi de nisipul de pe tălpile pantofilor lui S., dar şi de pe covoare şi din spatele perdelelor. Totuşi, cantitatea cam mare din acest ultim loc ar putea sugera o înscenare.
  9. Mobilul crimei

Încă nu există nici o dovadă. Urmează ancheta.

  1. Persoane importante
  2. Emily Smethurst (25), fiică. Evident devotată.
  3. Geoffrey Hastings (35), secretar şi viitor ginere. Cunoştea conţinutul seifului dar şi combinaţia cifrului, care nu a fost folosită. Declară că a părăsit casa la 11 p.m. (confirmă şi majordomul), s-a dus la Clubul Blue Stocking (de găsit şoferul de taxi), a jucat bridge până la 1 a.m. (de verificat), apoi a mers pe jos până la Embankment şi apoi acasă pe St.John’s Road (cam suspect, dar timpul se încadrează în limitele date de raportul medical). Nu se cunoaşte nimic împotriva lui. Mai sunt necesare cercetări.
  4. Henry Jackson (65), majordom. A servit douăzeci şi trei de ani. Aparent prea bătrân pentru a putea lovi cu asemenea forţă. Caracter excelent. A fost sincer impresionat de moartea lui S.
  5. James Riley (32), valet. Angajat de S. după câte se pare fără motiv, cu patru luni înainte de crimă. Născut în Oldham, Lancas. A făcut armata cu fiul lui S., care a fost ucis în război. De atunci a avut slujbe ciudate până l-a pescuit S.
  6. James Morrison (53), şef de birou în serviciul lui S. de zece ani. Mare tensiune nervoasă în momentul interogatoriului, după toate aparenţele un tip slab şi nervos.
  7. Chestiuni ce vor fi avute în vedere
  8. Arma crimei. A se căuta în vecinătatea locului crimei.
  9. A se căuta la St.Margaret’s Lodge şi la firmă.
  10. De studiat.
  11. Ceara de lumânare de pe masa de scris. De ce?
  12. Trabuce şi ţigări. Două trabuce fumate de S. De ce unul dintre ele (cel de pe masa de fumat) miroase puternic a whiskey şi celălalt nu? De ce primul trabuc a fost fumat numai pe jumătate? Cinci ţigări Philip Morris, probabil fumate de Hastings, găsite în cămin şi pe masa de fumat; o ţigară cu o hieroglifă turcească necunoscută în scrumiera de pe masa de scris, fumată de către cine?
  13. Cine a călcat în stratul de muşcate şi a deschis geamul de la dependinţe? A fost văzut cineva hoinărind prin împrejurimi?
  14. Afacerile financiare ale lui S. De văzut principalele întreprinderi. Ar putea fi vorba de o rivalitate acută sau alte probleme.

 

– Poftim, Dobson, spuse superintendentul, iată ce ai de făcut în continuare. Acum du-te acasă, mănâncă bine, apoi fumează o pipă uitându-te la hârtia asta. Dimineaţă, la prima oră, pune mâna pe testamentul ăla, poate găseşti vreun fir. Când ai timp, du-te până la Lodge şi încearcă să reconstitui actul crimei cu cineva; asta e o chestie care nu-mi place, Şi vreau să aflu lucruri mai multe despre tipul ăsta Hastings, am impresia că e vârtos băgat în afacerile lui Smethurst. Poate e curat, poate nu. Şi mai ales, verifică-i mişcările minut cu minut între 11 seara şi, să zicem, 12.30 sau 1 dimineaţa. Se ştie, un alibi nu este satisfăcător până nu-l verifici de două sau chiar de trei ori. Hai, noapte bună.

După plecarea detectivului, superintendentul a mai rămas un timp pe scaunul său, cu ochii închişi şi jucându-se cu un creion. Parcă inconştient, creionul a început să deseneze litere pe hârtia de pe birou. Ofiţerul se ridică şi văzu foaia din faţa lui. Pe ea era mâzgălit cuvântul “HASTINGS”. Fraser îşi apropie hârtia, se uită la ea cu atenţie şi adăugă următoarele cuvinte: “De ce nu i-a spus lui Dobson că Smethurst a pregătit pentru el o sticlă de porto special, atât aseară cât şi acum o săptămână?”

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

761. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul IX

CAPITOLUL IX

DOMNUL SAMUEL McCORQOUDALE

IMG_9169

În ciuda faptului că primele ediţii ale ziarelor de după-amiază nu pomeneau nimic în legătură cu moartea lui Sir John Smerthurst, vestea ajunsese deja în City prin telefonul fără fir, astfel încât atunci când Geoffry Hastings ajunse la biroul său îl găsi într-o stare de mare consternare şi confuzie. Funcţionarul şef, domnul Morrison, îl salută uşurat, pentru că până în acel moment se simţise incapabil să se descurce cu toate problemele pe care le întrevedea. James Morrison lucrase în serviciul lui Sir John de zece ani, cunoştea toate dedesubturile diferitelor lui întreprinderi – sau cel puţin aşa credea – şi primea un salariu ca pentru un post mult mai important decât cel pe care îl ocupa. Dar nu era decât un funcţionar şi nu ştia să facă faţă răspunderii luării de decizii. Era o adevărată mină de cunoştinţe despre finanţe şi putea face orice i s-ar fi spus, dar iniţiativa nu era pentru el. De aceea, el se bucura de sosirea lui Hastings, un om care avea cunoştinţe şi o experienţă mult inferioare, şi pe care nu-l aprecia prea mult, dar care, având o diplomă de absolvire a unei şcoli publice şi cu o experienţă generală destul de vastă, poseda exact calificarea care îi lipsea lui.

Lui Geoffrey, Morrison i se păru cam dat peste cap de nenorocire. Era normal să fie îngrijorat şi stresat, dar avea o figură atât de agitată încât nu se punea problema să se poată ocupa de problemele stringente ridicate de starea afacerilor. După ce îl trimise pe şeful de birou înapoi în camera sa, Geoffrey trimise telegrame celor doi executori ai lui Sir John, ambii prieteni de-ai lui din Lancashire, apoi se apucă să rezolve corespondenţa sosită pe numele mortului.

La o mare parte dintre scrisori se putea răspunde cu formula: “Având în vedere moartea subită a lui Sir John Smerthurst, o luare a deciziei în această problemă se amână până când executorii săi… etc” Altă parte a corespondenţei de dimineaţă era de tipul aceleia cu care se ocupa el în mod obişnuit, dar totuşi, unele probleme cereau, ce-i drept şi avizul lui Sir John, dar pentru care era nevoie de un răspuns rapid şi clar, Geoffrey simţi că trebuie să ia taurul de coarne şi să ia singur o decizie. Se aşeză la lucru, dar în fiecare clipă fu întrerupt de apeluri telefonice sau de vizite, aproape toate legate de catastrofa care probabil avea să provoace necazuri în multele dintre casele din City. La apelurile telefonice putea să răspundă cu câteva cuvinte, dar cu vizitele personale lucrurile erau diferite. Unii dintre vizitatori erau oameni importanţi şi nu puteau fi daţi afară; alţii nu erau aşa de importanţi, iar aceştia erau politicos alungaţi. Unul dintre aceştia din urmă era un exemplu pentru categoriile celor mai neplăcute elemente ale lumii finanţei: era proprietarul unui magazin de condiţie îndoielnică, iar ceeea ce urmărea el era să ofere secretarului mortului o sumă de bani ca răsplată pentru “informaţii clare” în ceea ce priveşte viitorul afacerilor fostului său patron. Geoffrey de abia începea să se liniştească, când un vizitator de un cu totul alt calibru fu anunţat. Domnul Samuel McCorquodale era unul dintre cei patru sau cinci oameni din lumea finanţelor care concurase în termeni mai mult sau mai puţin egali cu Sir John – egali în avere şi îndemânare, dar nu în experienţă sau prestigiu, pentru că McCorquodale de abia avea vreo patruzeci  de ani, iar reputaţia lui era departe de a fi atât de imaculată ca a lui Sir John. Totuşi, el compensa lipsa de experienţă cu un “fler” deosebit, iar avantajul pe care modul direct de a negocia îl dădea lui Sir John era compensat de mai marea libertate de acţiune pe care lipsa de scrupule i-o dădea lui McCorquodale.

Lui Hastings îi displăcea omul, şi nu puţin şi nu pentru un singur motiv. În primul rând, prenumele lui era Samuel, iar în al doilea rând numele lui era McCorquodale, iar Geoffrey, care iubea Scoţia la fel de mult pe cât ura Palestina, era foarte iritat de acestă asociere forţată. Aceasta era însă o simplă prejudecată: adevărata cauză a aversiunii era acea “libertate de acţiune” la care ne-am mai referit. Şi mai exista un motiv, poate şi mai grav: aspiraţiile lui McCorquodale la mâna fiicei concurentului său în afaceri, aspiraţii pe care acesta nu avusese decenţa să le abandoneze la anunţul logodnei fetei cu domnul Geoffrey Hastings. Cu alte cuvinte. McCorquodale o iubea pe Emily Smerthurst, şi, neţinând cont de logodna ei, nu renunţa. Iată, deci, de ce Geoffrey Hastings simţi că începe să tremure de nervi la anunţul vizitei domnului Samuel McCorquodale.

Ne putem imagina, aşadar, surprinderea cu care Geoffrey asculta scopul vizitei rivalului său. Fără nici un ocol, McCorquodale îi propuse lui Geoffrey postul de secretar la firma lui.

– Nu ştiu cât câştigaţi la Smethurst, spuse el, dar îmi închipui că aproximativ şase sau şapte sute. Eu îţi ofer o mie şi îţi spun şi de ce te vreau pe dumneata. Cunoşti toate dedesubturile – e drept că le mai ştiu şi alţii pe care aş putea să-i angajez la jumătate din suma asta. Dar mai ştii şi altceva, şi anume cum a reuşit până acum Sir John. Am cheltuit foarte mult timp şi bani luptându-ne, dar acum, că am scăpat de el, vreau să realizeze nişte lucruri care altfel nu s-ar fi putut. De aceea dumneata valorezi mult pentru mine. Ştii ce avea el mai mult decât mine şi mă poţi ajuta. De exemplu, Yorkshire Petroleum sau concesiunea Rio Electrification. Aş putea să-ţi acord şi un comision ca să te atrag. În orice caz, te vreau la mine şi nu mă tem să ţi-o spun – ăsta e felul meu de a lucra şi până acum aşa am reuşit. Gândeşte-te şi până mâine dă-mi de ştire. S-ar putea să ţi se pară cam curând după ce-a mierlit-o moşu’, dar dacă vii, vreau să vii imediat. Nu vreau un răspuns. Gândeşte-te. Vrei să vii? Salut!

Geoffrey privi fără o vorbă spatele lui Samuel McCorquodale în timp ce acesta ieşea pe uşă. Primul său gând a fost cât de tupeist e omul, dar nu putu să nu recunoască dreptatea care se găsea în vorbele lui McCorquodale. Era destul de evident faptul că ceea ce ştia el despre metodele şi tranzacţiile lui Smethurst era de mare valoare pentru concurenţii defunctului. Atunci a început din nou să fiarbă, de data aceasta de indignare pentru indecenţa demersului: fără îndoială că McCorquodale nu gândea decât în termeni de afaceri, şi credea că toţi fac la fel. Dar Geoffrey admitea că, aşa limitat în gândire cum era el, McCorquodale venise la el cu o propunere cinstită şi generoasă. În cele din urmă, cu toate că îl dispreţuia pe om şi respingea ideea de a-şi transfera serviciile la un astfel de stăpân, nu putu să nu recunoască faptul că era o şansă care se prezintă doar o dată în viaţă. Ar putea să se căsătorească imediat cu Emily Smehurst şi să trăiască pe picioarele lui, şi nu din moştenirea ei. Orgoliul lui satisfăcut ar fi putut să compenseze întrucâtva preferinţele personale.

Timp de o jumătate de oră, Geoffrey a întors problema pe toate părţile, când respingând cu indignare ideea, când simţindu-şi voinţa slăbită în faţa interesului material. Până la urmă, ca un om înţelept, el hotărî să-i expună viitoarei sale soţii oferta primită şi să o lase pe ea să ia o decizie. El începea deja să acorde o valoare considerabilă iraţionalului instinct feminin care are totuşi atât de des dreptate.

Ajungând la această hotărâre, el îşi scoase problema din minte şi se întoarse la activitatea din care fusese întrerupt. Până pe la ora trei reuşi să rezolve cea mai mare parte a problemelor, şi de abia atunci îşi aminti că încă nu servise nici micul dejun, nici prânzul. Pentru că executorii nu aveau să sosească, probabil, înainte de patru, iar şedinţa cu ei putea să se întindă până foarte târziu, Geoffrey se gândi să iasă şi să caute pe undeva ceva de mâncare, şi tocmai se ridica pentru a-şi pune gândul în aplicare când în faţa lui apăru figura familiară a inspectorului Dobson.

– Vă salut, domnule inspector, spuse secretarul. Aţi mai găsit nişte întrebări pentru mine?

– Pentru moment, nu, domnule, răspunse detectivul. Nu vreau decât să mă uit prin memoratorul acela, şi eventual să vorbesc niţel cu şeful de birou, dacă se poate.

– Bine, domnule inspector, dar cred că ar fi mai bine să vin şi eu cu dumneavoastră dacă vreţi să căutaţi prin camera bătrânului. Eu răspund de tot până vin executorii.

– Sunteţi binevenit, domnule, răspunse inspectorul, dar cred că trebuie să vă spun că nu aveţi nici o putere să mă împiedicaţi să caut printre lucrurile defunctului oricând aş vrea, cu condiţia să vă arăt un mandat de percheziţie.

Geoffrey zâmbi.

– Ştiu, domnule inspector, spuse el. Ziceam şi eu aşa… binenţeles că dumneavoastră sunteţi zeul din maşinărie în piesa asta. Poftiţi, vă rog. Cred că aveţi cheile.

Inspectorul scoase legătura de chei a lui Sir John, iar Geoffrey i-o arătă pe cea de la biroul lui. Detectivul căută în cele două sau trei sertare, dar nu găsi nici memoratorul şi nici altceva ce ar fi putut să-i fie de folos, iar apoi ceru permisiunea să-şi facă o listă cu toate bunurile lui Sir John. După ce termină de încuiat la loc ultimul sertar, se întoarse către Geoffrey şi îi spuse:

– Domnule Hastings, îmi arătaţi şi mie cheile dumneavoastră?

Geoffrey fu destul de surprins de această cerere neaşteptată, şi timp de o clipă ezită să se conformeze, dar, dându-şi seama că nu avea nici un rost să se încontreze cu omul Scotland Yardului, scoase, fără o vorbă, cheile din buzunar.

Detectivul alese de pe inelul de chei al lui Sir John pe cea de la masa de scris de la St.Margaret’s Lodge şi de la sertarele de la firmă. Acum le compara cu grijă pe acestea cu cele pe care i le dăduse Geoffrey. Apoi i le dădu înapoi.

– Vă mulţumesc, domnule, spuse el. Voiam doar să mă conving dacă există duplicate. Mai are şi altcineva chei ca acestea?

– Din câte ştiu eu, nu.

– Probabil că nu mai sunt altele. Acum pot să vorbesc cu şeful de birou? Chestie de formalitate, nu e nevoie să vă reţin şi pe dumneavoastră.

După ce i-l prezentă pe Morrison detectivului, Geoffrey se grăbi din nou să plece la masă. De data asta reuşi să iasă din clădire, dar era foarte preocupat şi murmura:

– Ce naiba tot vrea tipul şsta? Ce-şi tot bagă nasul în treburile mele?

Sus în birou, după ce îi făcu semn lui Morrison să se aşeze, inspectorul Dobson îşi spuse.

– Ei, tinere prieten, deci n-ai copii după chei, nu? Dar aş vrea să ştiu totuşi dacă chiar ai fost la clubul ăla între unsprezece şi unu.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

759. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VIII

CAPITOLUL VIII

UN APEL ÎN NOAPTE

Geoffrey a întărit fără rezerve declaraţia majordomului cum că ferestrele fuseseră închise. Erau încă închise când a plecat el, la unsprezece. În schimb n-a putut să facă lumină în cazul memoratorului care lipsea. După părerea lui, s-ar fi putut să fie în biroul lui Sir John de la firmă. Ştia şi el că Sir John obişnuia să-l aibă asupra sa întotdeauna, dar nu credea că ar fi putut să-l păzească ca pe o comoară, aşa cum spunea Jackson. După ce îşi notă adresa firmei, inspectorul Dobson spuse că ar vrea să vorbească şi cu James, valetul.

– Domnule, spuse inspectorul făcând cu ochiul, n-ar putea James să împuşte doi iepuri dintr-o dată aducându-ne un păhărel cu ceva? Cred că ne-ar prinde bine după tot stresul ăsta, ce ziceţi?

– Dragă domnule inspector, vă rog să mă scuzaţi! strigă Greoffrey sărind în picioare şi alergând la clopoţel. Trebuia să mă fi gândit la asta de la început. A, Jackson, spuse el când apăru majordomul, domnul inspector vrea să-l interogheze pe James. Vrei să-l trimiţi încoace şi să-i spui să aducă şi nişte whiskey şi două pahare?

James şi paharele apărură imediat.

– Nu pleca, James, spuse Geoffrey, domnul inspector vrea să stea de vorbă cu tine. La dispoziţia dumneavoastră, domnule inspector. Iar dacă mai aveţi treabă cu mine, aş vrea să mă duc la serviciu. Dacă aveţi nevoie de mine, ştiţi unde să mă găsiţi.

Lui Geoffrey nu-i păru rău să fugă din acea atmosferă de inchiziţie, cu toate că inspectorul se purtase destul de blând cu el. Le-a găsit pe Emily şi pe Rosamund împreună în camera acesteia din urmă, dar nu a rămas mult cu ele, având în vedere că era esenţial să meargă la birou ca să ţină bine frâiele în mână: moartea marelui om de afaceri ar fi putut să aibă consecinţe importante în afara mediului familial.

Între timp, inspectorul Dobson se uita cu atenţie la James, valetul. Întrebările lui s-au referit la ordinul de a-l trezi pe Sir John în dimineaţa aceea, singurul lui scop fiind pentru moment acela de a afla dacă James avea un trecut care trebuia dezgropat. Nu ajunse la o concluzie în legătură cu acest subiect, dar totuşi trase un folos din această discuţie, pentru că, făcându-l pe James să pună mâna pe serviciul de argint pentru whiskey, poliţistul a reuşit să obţină mai multe amprente ale degetelor lui James, dar şi ale lui Geoffrey, fără ca aceştia să fi prins de veste.

Detectivul tocmai îşi împacheta prada şi se pregătea de plecare, când majordomul bătu la uşă şi anunţă că un om de la Telefoane venise să întrebe decă e ceva în neregulă cu telefonul din birou, că de mai multă vreme nu răspundea testelor făcute de la masa de control.

– Dumnezeule! exclamă detectivul, uitasem de nenorocitul ăla de telefon. Ce bine că n-am apucat să plec. Adu-l pe omul ăla încoace, Jackson. Trebuie să vorbesc cu el. Majordomul ieşi şi se întoarse imediat cu tehnicianul de la telefoane.

– Nu pleca, Jackson, spuse detectivul. S-ar putea să fie nevoie şi de tine. Ia zi, tinere, eşti de la telefoane? Arată-mi legitimaţia. Eu sunt inspectorul Dobson de la C.I.D. În regulă. Acum spune-mi, ce-i cu telefonul ăsta?

– Am fost să văd dacă e stricat, domnule. Centrala încearcă să facă legătura aici de câteva ore şi nu răspunde nimeni.

– Nici nu-i de mirare, spuse detectivul. Uită-te la el şi-ai să vezi de ce nu răspunde nimeni. Cineva l-a dat pe jos. Nu, nu pune mâna pe el. Deocamdată lasă-l aşa. Dar Jackson, ia uită-te şi tu. Astăzi ai folosit alt telefon din casă, probabil o derivaţie. Cum se face că ăia de la centrală spun că nu răspunde nimeni?

– Nu e o derivaţie, domnule, sunt linii separate. Există un telefon în camera de dimineaţă cu derivaţie în camera lui Miss Emily, dar Sir John a vrut să aibă o linie proprie în birou. Cred că nu voia să-l spioneze cineva când vorbea. Vă amintiţi, domnule, v-am spus că Sir John rezolva multe afaceri de aici. Făcea convorbiri interurbane cu multe oraşe – Liverpool, Manchester şi aşa mai departe, ca să nu mai pomenesc de Londra. Nu, domnule, Sir John nu putea să se mulţumească cu o derivaţie.

– Înţeleg, aşa o fi fost. Ei, tinere, n-ai de ce să mai aştepţi. Poţi să le spui şefilor dumitale că aici s-a petrecut o crimă azi-noapte şi că telefonul a fost trântit. Îl pun la loc uite-acum. Aaa, ia stai! Inspectorul era muncit de o idee nouă. Ia spune, continuă el, dacă telefonul a fost trântit azi-noapte şi scos din furcă, nu cumva înseamnă că a sunat în acel moment la centrală?

– Ba da, domnule, răspunse tehnicianul.

– Înseamnă că centralista şi-a notat ora?

– Mă îndoiesc, domnule. Ştiţi, la noi se înregistrează un număr mare de apeluri în timp scurt, cine ştie, doar să fi fost un răstimp mai mare între apeluri. De fapt, eu nu mă prea pricep la centrale, eu lucrez mai mult pe teren, şi…

– Trebuie, totuşi, să verific, spuse inspectorul. Jackson, unde este celălalt telefon?

– În camera de dimineaţă, domnule, de partea cealată a holului.

Inspectorul se repezi afară din birou şi, după ce încuie uşa, se duse glonţ la telefonul din camera de dimineaţă.

– Şeful de tură trebuie să fie capabil să-mi dea relaţii, nu? Care e numărul telefonului din birou? Regent 5505? Alo, centrala? Vreau să vorbesc cu şeful de tură, vă rog. Şeful de tură, am spus. După o pauză: Alo, sunteţi şeful de tură? Aici detectivul-inspector Dobson de la Criminalistică. Aţi trimis un om să verifice un număr – Regent 5505 – a fost mort o bucată de vreme. De fapt, aici a avut loc o crimă noaptea trecută, în cursul căreia telefonul a fost trântit la pământ. Să vedeţi, eu mă gândesc că atunci când telefonul a fost lovit, probabil că a sunat centrala. Aş vrea să ştiu dacă ora acestui apel a fost notată. Aş putea să vorbesc cu telefonista de serviciu?

– Telefonista de azi-noapte e liberă acum, se auzi vocea şefului de tură, dar vă pot spune că a raportat evenimentul înainte de a pleca acasă. Se pare că era un interval mai liber atunci când Regent 5505 a cerut legătura, dar când telefonista a întrebat ce doreşte, nu a răspuns nimeni, astfel încât a renunţat. Pentru că s-a cerut numărul Regent 5505 azi de dimineaţă şi nu s-a reuşit legătura, am trimis tehnicianul să verifice.

– Da, dar apelul de azi-noapte, vă rog, ţipa detectivul. O fi notat telefonista ora?

– Nu chiar la ora când a fost făcut, veni răspunsul, dar a notat totuşi ora când a renunţat să mai încerce să afle ce număr se cerea de acolo. 11.50 seara. Hai să zicem cinci minute după ce s-a făcut legătura cu centrala.

– Asta înseamnă 11.45! strigă inspectorul Dobson. Asta este ora la care s-a comis crima!

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

753.PRINTRE RÂNDURI de FLORINA CARVACI

Printre rânduri 

 

Dincolo de orice,

Poezia este modul frumos de a depăşi orice intemperie.

Primăvara în care ai venit,

e tot primăvară,

şi tu eşti primăvara.

Dincolo de discuţiile siropoase,

mi-ai lăsat toată această înflorire pe umeri.

 

*

Copaci înfloriţi pe străzile Romei,

frigul de acolo,

frigul de aici,

toate fricile şi temerile.

,, Nu te-am acoperit cu gândurile mele’’?

 

*

Dincolo de orice motivaţie,

timpul.

 

*

Ți-am spus că îți respect hotărârile.

Te-am lăsat să stabileşti limitele.

Poți face din mintea mea

un obiect decorativ,

un set de bijuterii,

un tablou fotovoltaic…

şi chiar o linie aeriană,

pentru că aici,

în mintea mea,

există întotdeauna un adevăr.

 

BETWEEN THE LINES translated into English by Mihai-Athanasie Petrescu

Beyond anything

Poetry is the beautiful way to go over any trouble

The spring when you came is any spring and you are the spring …

Beyond syrupy talks, you put all this blooming on my shoulders

*

Flourishing trees in the streets of Rome,

Cold over there,

Cold over here,

All the fears, all the dreads,

”Haven’t I covered with my thoughts?”

*

Beyond any motivation,

The time …

 

*

I told you I would accept your decisions

I let you set the limits

You can turn my mind

Into a decorative object,

A pile of jewels,

A photovoltaic panel …

Or even an airline,

That is because here,

In my mind,

There always is some truth.

IMG_1497

 

 

Un comentariu

Din categoria Florina Isache, Uncategorized

752. OMUL-FANTӐ de AUREL PENTELESCU

OMUL-FANTӐ de AUREL PENTELESCU

Rӑstӑlmӑciri profane dupӑ Nichita Stӑnescu

 

Ha, mâncam avioane!

Destinul meu se hrӑneşte

Numai cu avioane, fiindcӑ ele zboarӑ sus,

Cu mult mai sus

Decât pӑsӑrile.

 

Vine Omul-fantӑ

Şi-mi zice:

  • Nu mai mânca…

Zic:

  • Puţin îmi pasӑ ce zici!

Dӑ-mi altceva, cu mult mai important

Sau mӑcar

De acelaşi ordin de mӑrime.

 

Omul-fantӑ

Îmi dӑdu o sferӑ

Şi-mi zise sӑ o înghit.

Aura de dinţi de pe frunte

Se sfârmӑ. O greaţӑ

Sartreianӑ

Mӑ cuprinse.

  • Nu pot sfera sӑ înghit.

 

E sterilӑ. Pӑsӑrile fac

Cel puţin un ou. Dӑ-mi un ou!

 

Dar vorbeam singur.

Omul-fantӑ dispӑruse,

Probabil nu se aştepta

sӑ-l vomit.

Mâncam mai departe avioane

Cu şi mai mare apetenţӑ,

Fiindcӑ numai avioanele

Zboarӑ sus,

Cu mult mai sus

Decât pӑsӑrile.

 

Nu rezistӑm ispitei,

Nici chiar atunci când

Omul-fantӑ

Ni se aratӑ, fie şi perfid,

Sub forma Uciderea pruncilor

De Pieter Brüegel cel Tânӑr.

 

Vai  mie, am zis,

Nӑscut sunt sӑ mor

Pe pӑmânt! În vis.

 

1971, martie

IMG_20190926_0004

L’HOMME-FENTE    TRADUIT par MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

Interprétations profanes de Nichita Stӑnescu

 

Ha, je mangeais des avions!

Ma destinée se nourrit

D’avions seulement,

C’est parce qu’ils volent là-haut,

Beacoup plus haut que les oiseaux.

 

Et puis l’Homme-fente

Vient me dire:

  • Arrête de manger …

Je réponds:

  • Je me fous de ce que tu dis!

Donne-moi autre chose

Beaucoup plus important,

Ou, au moins

Tout aussi grand.

 

L’Homme-fente

Me donna une sphere

Et m’ordonna de l’avaler.

Les dents sur mon front

Volèrent en éclats. Une nausée

Sartréienne

Me prit.

Je ne peux l’avaler, cette sphere

Elle est sterile. Les oiseaux, aux moins

Pondent un oeuf. Donne-moi un oeuf!

 

Mais je parlais tout seul.

L’Homme-fente s’était évanoui

A croire qu’il ne s’attendait pas

Que je le vomisse.

Je continuais à manger des avions

Parce que seuls les avions

Volent là-haut

Beaucoup plus haut que les oiseaux.

 

On ne résiste pas à la tentation

Pas même au moment où

L’Homme fente

Se fait voir, meme perfidement,

En tant que Massacre des innocents

Par Pieter Brüegel le Jeune.

 

Pauvre de moi, je me dis

Je suis né pour mourir

Sur cette terre! Dans mon rêve.

 

  1. Mars.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurel Pentelescu, Uncategorized

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL VI

EMILY ŞI ROSAMUND

Geoffrey era încă în pat când Jackson îi anunţă telefonic tragica veste a morţii patronului său. Se îmbrăcă la repezeală şi, cu toate că ar fi ajuns şi pe jos în zece minute, preferă să ia un taxi până la St. Margaret’s Lodge. Aici fu primit de inspectorul Smithers, de la Divizia N, care reuşi cu mult tact să-l convingă să renunţe la intenţia de a vedea scena crimei şi victima. Inspectorul îi relată pe scurt ce se întâmplase şi îi transmise rugămintea majordomului de a-i spune vestea şi fiicei mortului. Hastings fu nevoit să accepte şi, cu inima grea, urcă la primul etaj, acolo unde era camera logodnicei sale. Îşi dădu seama că tot personalul casei era preocupat de moartea stăpânului, şi că dacă ar trimite camerista la Emily, servitoarea i-ar spune tot şi poate până în cele mai neplăcute amănunte. Aşa că se duse direct la uşa fetei, bătu, şi la sunetul plăcut al vocii din interior care-l invita să intre, intră.

Emily Smethurst era o faţă drăguţă de vreo douăzeci şi cinci de ani – ea însăşi avea obiceiul să spună că era fatal şi iremediabil marcată de numele ei din secolul al XIX-lea. Fără să fie extraordinar de frumoasă, ea era binecuvântată cu un nu-ştiu-ce, care, înmugurind în atmosfera atât de întunecată din Lancashire, este esenţa adevăratei frumuseţi. Ca toate fetele din Lancashire, avea capul bine aşezat pe umeri şi, cu toate că era capabilă de iubiri romantice sau pasionate, isteria nu i se potrivea de fel. Astfel încât inspectorul Smithers nu exagerase deloc spunându-i colegului său că Emily primise vestea destul de calmă. Ea îi era profund devotată tatălui ei, era mândră de succesul lui, şi încă şi mai mândră de originea umilă de la care pornise în viaţă. Deşi nu indiferenţa o îndemna să arate o figură liniştită, ci puterea ei de stăpânire şi autocontrol.

Inspectorul Smithers îl scosese pe Geoffrey Hastings din birou pentru că nu voia să se facă dezordine, că prea multă lume se vânzolea pe acolo, dar binenţeles că nu putea să o refuze pe fiica mortului care voia să vadă cadavrul tatălui ei, şi nici să-i interzică prietenului ei s-o însoţească. Se arătă deci înţelegător, păstrând doar teama că cineva ar putea să schimbe poziţia cadavrului – un lucru de  importanţă majoră în ochii săi de profesionist. Dar, după ce întrebă dacă moartea tatălui ei este absolut sigură şi primi confirmarea din raportul doctorului, fata nu încercă în nici un fel să atingă mortul. Se mulţumi să rămână în picioare, de mână cu Geoffrey Hastings, şi să privească la obiectul tăcut care fusese atâţia ani tot ceea ce iubise pe lume. Ochii îi înotau în lacrimi, dar felul cum îşi muşca buzele trăda un instinct încă inconştient – acela de a pedepsi fără milă pe acela care comisese oribila crimă.

Fata a rămas câtva timp în birou, după care s-a întors în camera ei să se îmbrace, spunându-i lui Jackson, care tocmai îi adresase condoleanţele sale, să-i servească lui Hastings micul dejun. Geoffrey era uimit de calmul şi altruismul ei care o făcea să se gândească la un lucru atât de minor într-un moment atât de major, dar, în ceea ce îl privea, nu simţea nici cea mai mică dorinţă să profite de bunătatea ei. În loc de a lua masa, el se retrase în camera de dimineaţă, unde era voie să se fumeze, pentru a-şi aprinde o pipă şi a reflecta la groaznica întâmplare care se abătuse asupra acestei familii cu care soarta lui era atât de legată. Cu toate că nu era mai puţin egoist decât alţi bărbaţi, în acel moment el se gândea mai puţin la propriul său viitor decât la cea mai bună modalitate de a o ajuta pe logodnica lui să treacă peste momentul neplăcut care, inevitabil, avea să vină după primul şoc. Îşi dădea seama că, oricât l-ar fi iubit ea şi oricât i-ar fi plăcut să-l aibă în preajmă, el nu putea să-i aducă toată alinarea pe care i-ar fi adus-o o femeie. Mama ei, din păcate, era moartă, iar sora tatălui ei, în afară de faptul că locuia la Devonshire şi că nu avea cum să vină înainte de lăsarea serii, mai era şi cu un secol, nu cu o generaţie, mai bătrână decât nepoata sa.

Din fericire, până la urmă n-a fost chiar aşa de greu să găsească persoana potrivită. Emily Smethhurst, cu toate că avea o mulţime de prietene de vârsta ei, avea drept confidentă pe o femeie cu mulţi ani mai mare decât ea, şi la care acum putea apela nu numai pentru dragoste şi sprijin, ci şi pentru sfatul pe care experienţa mai bogată a acesteia ca şi cunoştinţele despre lume şi viaţă le făceau posibile. Rosamund Barretta se apropia de patruzeci de ani, dar era în apogeul frumuseţii sale. Trăsăturile şi figura îi erau parcă luate dintr-o pânză clasică, dar lipsa de prospeţime tinerească mai făcea necesară intervenţia artei pentru a completa o imagine radioasă.

Fiica unui om de origine destul de bună, Rosamund Henderson întâlnise pe când călătorea în Spania împreună cu tatăl ei un tânăr nobil spaniol, care se îndrăgostise instantaneu de cei şaptesprezece ani ai ei şi care, spre profunda uşurare a domnului Handerson, se căsătorise cu ea imediat ce reuşise să o aducă în sânul Bisericii catolice şi o luase să locuiască în măreţul dar inconfundabilul castel părintesc din Madrid. Căsătoria nu fusese nici un mare succes, nici un eşec răsunător. Contele Barretta era, ca mulţi bărbaţi de rasa sa, atât romantic cât şi inconsecvent. Îşi iubea soţia cu pasiune la intervale neregulate, de fiecare dată retrezind în ea sentimentele arzătoare pe care i le inspira de la început. Dar perioadele când o neglija – din ce în ce mai lungi şi mai frecvente – erau extrem de grele. Din nefericire, familia lui Barretta era la fel de săracă pe cât era de veche. Castelul antic de la Madrid era administrat de o ciudată adunătură de “însoţitori” care, probabil doar din obişnuinţă şi lene, acceptau să se plătească hainele frumoase, distracţiile şi celelalte mici luxuri care însemnau mult de tot în viaţa conjugală. Iar lui Rosamund îi plăceau lucrurile frumoase, în special hainele frumoase, şi faptul că le putea avea în cele două-trei luni pe an când soţului ei i se deşteptau sentimentele aprinse nu o consolau prea mult, pentru că în restul timpului trebuia să le tot refacă în timp ce nobilul spaniol nu ştia de unde să mai facă rost de bani ca să cheltuiască cu alte femei.

Căsnicia a durat astfel vreo zece ani. Apoi a venit războiul, şi Paul Barretta, când a văzut că ţara lui are de gând să rămână neutră, s-a înrolat în Legiunea Străină Franceză şi a fost ucis în luptă. Rosamund s-a întors în Anglia şi, luată de valul de entuziasm care le cuprinsese pe femeile engleze, în parte din dorinţa de a fi de folos, dar şi pentru că aşa era la modă, s-a angajat infirmieră într-un mare spital din South London. Acolo, ea a întâlnit-o pe Emily Smethhurst, pe vremea aceea o ucenică foarte tânără, care foarte curând a început s-o idolatrizeze pe frumoasa văduvă. După o perioadă de admiraţie mută, Emiliy şi-a luat inima în dinţi şi a invitat-o pe adorata sa la un mic dejun şi o baie la St.Margaret’s Lodge. După aceea, luxul lipsit de ostentaţie al locuinţei ucenicei au apropiat-o de ea pe Rosamund, şi după o vreme sentimentul dintre cele două femei a evoluat până la prietenia devotată care le unea în acel moment.

Apelul telefonic al lui Geoffrey o găsi pe Rosamund trează, şi, în mai puţin de un sfert de oră, un taxi o aducea la uşă. Geoffrey i-a explicat cât a putut de succint ce se întâmplase, şi în timp ce ei încă mai stăteau de vorbă, uşa s-a deschis şi Emily a intrat în cameră. Avea o faţă albă şi crispată, dar la vederea prietenei sale tot autocontrolul de care dăduse dovadă până atunci păru să o părăsească dintr-o dată. Buzele au prins a-i tremura, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri. Rosamund s-a apropiat în fugă de ea şi a luat-o în braţe.

– Draga mea! strigă ea, nu mai plânge. Em dragă, te rog, nu mai plânge. Nu pot să îndur să te văd cum plângi.

– Of, Rosa, suspină fata, cum au putut? Cine-o fi făcut una ca asta? Cine a putut să-l urască atât de mult încât să-l omoare?

– Em, scumpo, nici nu prea ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt sigur că n-a fost decât un hoţ care l-a lovit de frică să nu fie prins. Nimeni nu putea să-l urască. Toată lumea îl iubea.

Cuvintele lui Rosamund, cu toate că nu conţineau nici un strop de raţiune, au fost suficiente pentru a o face pe Emily să-şi recapete stăpânirea de sine. S-a desprins din braţele prietenei sale, s-a scuturat şi a făcut câţiva paşi până la oglindă pentru a-şi controla figura.

– Iartă-mă că m-am făcut de râs, Rosa, spuse ea. E foarte greu pentru mine şi nu pot să mă duc aşa în faţa poliţiştilor. Unde-i Geof? Presupun că s-a retras cu tact când am început. Săracu’ de el. A fost aşa de cumsecade – nu ştiu ce-aş fi făcut fără el. Dar îmi pare bine că ai venit, draga mea, mă simt mult mai bine cu tine alături. Poţi să mai stai? Ai mâncat de dimineaţă? Geoffrey a trimis după tine?

– Da. Nu. Da, răspunse Rosamund râzând. Eşti o minune, Em. Dar ştiu că ai dreptate s-o iei aşa. Totuşi, dacă ai nevoie de un umăr pe care să plângi, ştii unde să-l găseşti.

– Mersi, Rosa, ştiu. Dar tot trebuie să mâncaţi ceva, nu se poate să nu respectaţi orele de masă.

– Aicea ai dreptate. Binenţeles că tu ai mâncat.

– N-am mâncat. N-am putut. Dar tu poţi şi trebuie. Îl sun pe Jackson să-i spun. Omletă?

– Bine, draga mea, dacă vrei tu, o să servesc ceva, dar numai dacă şi tu stai la masă. Ia şi tu măcar o ceaşcă de cafea şi o bucăţică de pâine prăjită, ai nevoie de energie ca să rezişti.

– Bine, o să încerc, spuse Emily.

În timp ce se apropia de cordonul soneriei, uşa camerei de dimineaţă se deschise şi apăru Jackson.

– Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, dar detectivul de la Scotland Yard ar fi bucuros să ştie dacă puteţi să-i acordaţi câteva clipe.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

SAGA FAMILIEI VIALHE 41 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

De când renunţase la cabinet, doctorul Fraysse avea, în sfârşit, timp să se ocupe şi de unele lucruri pe care le neglijase în ultimii patruzeci şi cinci de ani în favoarea profesiei. Ce-i drept, în zilele de târg, atunci când clientela era prea numeroasă, mai venea să-l ajute pe tânărul său confrate. Acesta îi mai cerea sprijinul şi pentru vreo naştere mai dificilă, şi mai erau şi câţiva bătrâni căpoşi, care refuzau îngrijirile doctorului celui nou. Dar în afară de aceste cazuri, puţine de altfel, când mai practica o meserie pe care o iubea, el avea tot timpul la dispoziţie.
Îşi descoperise la bătrâneţe o pasiune pentru grădinărit şi, curtea neglijată până atunci, se transformase într-o grădină pe care o admira toată lumea. Nu era mulţumit numai cu legume trufandale, îmbina utilul cu plăcutul, intercalând printre straturile de morcovi, varză sau praz şi rânduri de flori. Gladiolele sale, crinii şi ortensiile albastre erau cele mai frumoase din comună. Iar trandfirii contribuiseră la o împăcare, prudentă, dar urmată de prietenie, cu abatele Feix. Bătrânul preot fusese acela care învăţase pe medic să taie şi să altoiască tufele de roze.
Putea să se lase, de asemenea, pradă marii sale pasiuni pentru pescuit. De când se retrăsese, putea să petreacă oricând o zi întreagă cu lanseta în mână în apa Diamondului, lansând cu dibăcie printre rădăcinile sălciilor, acolo unse ascundeau păstrăvii. Pescar desăvârşit, Fraysse cunoştea perfect obiceiurile salmonidelor şi nu ar fi lăsat pe nimeni să fabrice în locul lui diferite modele de « muşte », pe care le folosea în funcţie de vreme, de temperatură, de anotimp.
Se apucase, de asemenea, să alcătuiască un ierbar, la care se gândea încă din tinereţe. Culegea cu drag şi clasa multele specii de plante caracteristice pentru zona lui geografică, dar, poate dintr-o deformare profesională, cum îi plăcea tânărului său înlocuitor să spună, nu neglija nici plantele medicinale. Acestea, bine uscate şi depozitate cu grijă, erau o bucurie pentru unii pacienţi bătrâni care preferau infuzii şi decocturi în locul caşetelor prescrise de doctorul Delpy.
Şi, în sfârşit, la toate aceste distracţii, pe care le savura secundă cu secundă, mai adăuga partida de biliard pe care o disputa în fiecare seară la han cu Antoine Gigoux. Pe el nu-l deranja, ca pe alţii, invazia de muncitori de la calea ferată. Într-un fel, chiar îi plăcea să se « scalde » în atmosfera aceea gălăgioasă, plină de vorbe deşucheate şi de râsete neruşinate, care îi aminteau de serile vieţii sale de student. În plus, această vizită cotidiană îi permitea să se pună la curent cu tot ce se petrecea în comună, cu mersul lucrărilor, cu sănătatea unor vechi cunoştinţe, cu nunţi şi naşteri. Adesea, între două guri de genţiană, evoca împreună cu prietenul său vremurile de mult apuse, vorbeau de prieteni dispăruţi sau plecaţi. De multe ori îl pomeneau pe învăţător. Ieşise la pensie cu un an înainte şi se întorsese în provincia lui natală, Ussel. Toată lumea regreta plecarea lui, iar cei doi jucători de biliard pierduseră şi un adversar valoros.
Şcoala era acum ocupată de un cuplu de învăţători tineri, de abia ieşiţi din Şcoala Normală, care aplicau metode pedagogice moderne, printre care nu se regăsea bonomia bătrânilor institutori. Pe vremuri, dacă domnul Lanzac şi soţia lui îi auzeau pe copii vorbind în graiul regional, se mulţumeau să le atragă atenţia să vorbească franceza literară. Iar dacă vreun elev era posesorul unui vocabular sărac, vechii învăţători îl corectau cu blândeţe: „Căutaţi cuvintele în dicţionar şi o să vedeţi că toată lumea va putea să vă înţeleagă, chiar şi oamenii din nord”.
În prezent, elevii nu mai aveau cum să se lase furaţi de grai: învăţătorii cei noi se prefăceau că nu înţeleg nimic şi combăteau regionalismele cu toată forţa.
Primarul era mulţumit de dinamismul lor tineresc şi, de asemenea, aprecia militantismul lor politic. Părerea doctorului era mai rezervată.
– Eu zic că sunt cam fanatici. Mai ales el; prea îşi impune mult culoarea politică …
– Nu sunt fanatici, sunt socialişti!
– Ce dacă!? Şi eu sunt!
– Da, dumneata …
– Binenţeles! Numai că eu n-am amestecat meseria cu politica! Am îngrijit pe toată lumea, chiar şi pe regalişti, pe boulagişti şi pe anarhişti! Ba chiar şi călugăriţe. Şi în viaţa mea n-am încercat să-i fac să-şi schimbe părerile! În timp ce tinerii dumitale bagă politica şi în aritmetică!
– Cine ţi-a mai spus-o şi pe-asta?
– Ce naiba, acesta e secretul lui peşte, toată lumea vorbeşte! Nu, nu, crede-mă, dacă-i laşi în banii lor, ăştia or să devină mai tiranici decât popa, şi pe acesta îl ştii cum e… Mă cunoşti, ştii că m-am bucurat când am scăpat de despotismul clerului şi nu prea am chef să mă bat vreodată cu al mirenilor. Hai, e rândul tău să joci, şi dacă marchezi punctul acesta, fac cinste. Numai că nu-mi fac eu griji în privinţa asta …

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet, Uncategorized

SAGA FAMILIEI VIALHE 40 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

– Că doar treaba nu se face singură! strigă Jean-Edouard. Crezi că dacă stai şi te uiţi după fluturi mai terminăm astăzi ?

– Da’ ce, nu-mi fac norma ? ripostă Pierre-Edouard.

Şi, ca să nu pară că cedează, băiatul îşi aprinse tacticos ţigara, apoi, scoţându-şi cuţitul, se apucă să cureţe minuţios fierul sapei de pământul roşu şi moale care se lipise.

– Da’ mai arzi mult timp gazul de pomană ? ţipă tatăl, gata să explodeze.

FB_IMG_1436201674497

De la începutul anului, Jean-Edouard era tot prost dispus. În primul rând, cu toate că se aşteptase la aşa ceva, nu puteau înghiţi reproşurile care i se aduceau de când de când se deschisese şantierul. Dacă te luai după gura lumii, îţi venea să crezi că el era de vină pentru comportamentul muncitorilor. Ca să nu mai punem la socoteală cât era de invidiat. Toţi îl înjurau că nu le dăduse şi lor ideea de a cultiva extensiv pentru a aproviziona cantinele companiei.

Ce-i drept, ţinuse secretul cu străşnicie. Ca să nu se dea de gol, cumpărase o mare parte din seminţe de la un negustor din Objat, nu de la sindicatul din Saint-Libéral, al cărui principal gestionar era. În felul acesta, nimeni nu putea să se întrebe de ce cumpăra atâtea tone de seminţe.

Apoi semănase şi plantase totul cât se poate de discret, evitând orice discuţie cu vecinii. Sigur, până la urmă, văzând plantele mari, pricepură şi ei că Vialhe vrea să dea lovitura cea mare. De abia atunci îşi dădură seama ce debuşeu important oferea şantierul. Dar era prea târziu, cel puţin în acel an, să-i mai facă concurenţă. Jean-Edouard ştia că fie imitat anul următor, dar el îşi făcuse deja un plan şi îşi râdea în barbă.

Însă toate aceste satisfacţii nu erau suficiente ca să-i descreţească fruntea. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era că se înhămase la o muncă atât de voluminoasă încât se temea că n-o va putea duce la bun sfârşit. Împreună cu fiul său mai aveau încă mult de prăşit din cele două hectare de cartofi, iar celelalte culturi aşteptau şi ele să fie îngrijite. Fără întreţinere, rezultatete puteau să fie mediocre, chiar dezastroase, iar pierderile iminente. Si ar fi râs de el tot satul.

Ar fi vrut să îşi pună toată familia la muncă, dar Marguerite, obligată să aibă grijă de bătrânul Edouard, nu putea scăpa decât rareori de acasă. Mai erau fetele, dar ele nu prea voiau să vină la câmp, preferau să ducă animalele la păscut. Si, oricum, aveau un randament scăzut, se plângeau tot timpul, mai ales cea mică. Zicea că mai bine stă acasă pentru a avea grujă de bunică-sa, care începea şi ea să se ramolească.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

RECHEMAT LA TOULOUSE de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

În timpul meu liber am pus la punct o hartă destinată să ofere piloţilor cunoştinţe geografice mai precise în legătură cu regiunile pe care le survolau. Pe lângă reperele esenţiale – oraş, râu, vale, am notat cu grijă reperele sigure pe care pământul le poate arăta cerului: plajă triunghiulară, câmp marcat de un pâlc de copaci, confluenţă de râuri, înconjurată cu mlaştini, izvor care poate fi recunoscut datorită culorii rocilor din jur, pe scurt, tot ceea ce ar fi putut permite unui aviator aflat în dificultate să aterizeze fără pericol pe un teren de ajutor.

În paralel, am realizat o statistică cât mai completă a informaţiilor meteorologice pe care le adunasem. Aceasta menţiona rafalele violente de vânt întâlnite în strâmtoarea Gibraltar, tornadele neprevăzute de la Alicante, variaţiile înşelătoare ale cerului Cataloniei, capriciile sistemelor noroase de lângă Lézignan. Copiate în mai multe exemplare, aceste hărţi constituiau un adevărat cod şi îi scuteau de multe necazuri pe piloţii mai nou angajaţi la Linie.

image056

În afară de cunoaşterea solului şi a aerului, era necesară şi cunoaşterea aparatelor, mai importantă de la o zi la alta. Fiecare accident însemna o lecţie. Primele noastre zboruri prin ploaie ne învăţaseră să blindăm elicile. Penele ne-au arătat imperfecţiunile, numeroase, ale motoarelor. Încet, încet, prin colaborarea tuturor, se năştea o nouă tehnică a aviaţiei comerciale.

Dar, în pofida acestor progrese în toate domeniile, Linia era bolnavă. În semi-retragerea mea la Malaga îmi dădeam seama de acest lucru şi aveam un sentiment de neputinţă. De mai multe ori văzusem imperfecţiuni care altă dată nu apăreau. Piloţii invocau tot felul de pretexte, cum ar fi pana în regiunile neprimitoare, frauda, sau scuza inutilă a ceţei incontrolabile …

Acum, când avioanele chiar transportau corespondenţă şi, uneori, pasageri, flacăra primelor zile părea stinsă. Un pilot care trebuise să aterizeze pe câmp lângă Sagonto s-a întors către client şi i-a zis:

– Puteţi să vă consideraţi norocos! Daca am fi zburat peste vreun  munte, ne lua naiba! Cine v-a pus să alegeţi călătoria cu avionul?

Apoi, problema crescuse în intensitate. În avioanele care transportau corespondenţa apăreau mereu figuri noi; mereu auzeam expresii dezamăgite:

– Scrisorile n-au decât să aştepte!

– Nici în război nu ne puneau ăia să zburăm pe o vreme ca asta!

Trecuseră doi ani. Marea aventură la care visaseră Latécoère şi Massimi se scufunda încetişor prin ploi, nemulţumiri şi slăbiciunea oamenilor.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei