Arhive lunare: Aprilie 2015

SAGA FAMILIEI VIALHE 29 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Mânia lui Jean-Edouard devenea teribilă în momentul când i se părea că s-a atentat la autoritatea sa. Se supusese tatălui său până la vârsta de patruzeci de ani, iar acum voia să-şi impună voinţa cât mai multă vreme. Şef de familie şi proprietar de pământuri, el era creierul şi braţul comunităţii Vialhe şi nimeni nu-i contesta vreodată hotărârile. Astfel încât nimeni nu crâcni când, într-o seară de 23 aprilie, în timpul cinei, anunţă programul zilei următoare:

– Mâine merg la Brive, că-i târg.

Louise îi aruncă o privire rugătoare fratelui ei. Murea de dorinţă să meargă şi ea la Brive. Ea încă nu cunoştea acest oraş, despre care fratele ei, mai norocos, îi povestise atâtea.

Pierre-Edouard fusese deja de două ori la Brive cu tatăl său, o dată în 1904, la târgul de ceapă care se ţinea în august, şi a doua oară la Bâlciul Regelui, cel mai mare din regiune, care avea loc în fiecare an în săptămâna Epifaniei. Băiatul îi povestise surioarei sale despre toate splendorile marelui oraş, şi de minunile călătoriei cu trenul.

Mai mult decât atât, în timpul celor două călătorii văzuse cum merg automobilele cu petrol, şi se mândrea cu faptul că nu-i fusese teamă de ele. Dar fata credea că el se laudă un pic, pentru că şi tatăl spusese ceva despre maşini, folosind cuvinte înfricoşătoare. Ajungea chiar să spună că maşinăriile astea n-or să vină niciodată pe la ţară, pentru că zgomotul şi flăcările lor or să oprească laptele vacilor, or să înnebunească oile şi or să facă porcii să turbeze. Cu toate acestea, Louise era gata să treacă peste orice de dragul unui drum la oraşul cel mare.

– Tată, nu aş putea şi eu să vin cu matale? îndrăzni ea să întrebe.

– Ba, tu să stai acasă şi s-o ajuţi maică-ta şi să păzeşti animalele. Îl iau cu mine pe Pierre-Edouard.

Încă nu se luminase şi toată lumera dormea liniştită la Saint-Libéral când cei doi porniră la drum. Aveau de mers două ore bune până la gara La Rivière-de-Mansac. Trenul oprea acolo la ora 6.10 venind de la Terrasson. Trebuia să ajungă la Brive după trei sferturi de oră, trecând prin Larche şi Saint-Pantaléon. Erau în dreptul ultimeleor case, când apăru cineva dintr-o uliţă laterală.

– Tu eşti, Léon?

– Bună dimineaţa, nea Vialhe. Salut, Pierre.

– Te duci la târg, la Brive?

– Păi, ce să fac?

– Hai, că mergem împreună.

Spre deosebire de Pierre-Edouard, care încă mai naviga prin adolescenţă, Léon Dupeuch era deja bărbat, şi puţini erau cei care îşi dădeau seama că nu împlinise optsprezece ani. Voinic, noduros, cu voce groasă, purta o mustaţă mare, neagră, care accentua-i severitatea trăsăturilor. Confruntat prea de tânăr cu moartea, avea faţă de ea o părere rece şi o maturitate de bătrân cinic, un amestec de duritate, de umor sec şi de uscăciune.

La puţin timp după moartea tatălui său, îşi îngropase, rând pe rând, două surori. Tuberculoză, spusese doctorul, blestem, şuşotiseră femeile, care-şi aminteau de semnul pe care-l purta Mathilde. Aceasta din urmă, în ciuda previziunilor, nu era oarbă de loc; acum era o femeiuşcă de cinci ani, şi se zicea că numai ea îl făcea pe Léon să râdă. Iar acesta nu uita niciodată să-i aducă câte ceva bun de pe unde umbla.

De vreo doi ani, cu toate că se mai ocupa încă de moşia ntarului, se angajase ca geambaş la un negustor de animale din comuna Malemort, un ţinut de dincolo de Brive, pe drumul spre Tulle. Avea un ochi perfect când era vorba să aprecieze greutatea exactă în viu a unui viţel sau a unei vaci, iar dacă pe vremuri se mai încurca la aritmetică, astǎzi putea să spună, cu o aproximaţie de zece bănuţi, câte parale merita un animal.

Munca lui era ca, imediat după ce clopotul anunţa deschiderea târgului, să se grăbească în mijlocul oborului, să ochească animalele pe care le voia şi să se intereseze de preţ. Imediat oferea o sumă mult mai mică – sau, şi mai rău, ridica din umeri – se prefăcea că nu-l mai interesează şi cauta alţi clienţi. În felul acesta îşi făcea o părere despre târg şi despre tenacitatea crescătorilor; şi se pricepea de minune să semene îndoiala în mintea vânzătorilor. După ce termina de dat o raită prin târg, începea din nou aceeaşi strategie, tot mai blazat, mai trufaş, făcându-l pe vânzător să se ţină după el, cu o atitudine tot mai servilă. Adevărat peşte pilot al unui rechin îmbrăcat în albastru, el desemna din priviri prăzile care i se păreau mai uşoare …

Dar putea la fel de bine să devină un vânzător excelent, atunci când propunea pe la târgurile de la Brive, Tulle, sau chiar Saint-Libéral, câte un lot din vitele cumpărate de patronul lui de la Seilhac sau de la Treignac, sau boi cumpăraţi de la Turenne. Îşi ţinea preţul, se apăra centimă cu centimă, stârnind admiraţia propriului său patron, cunoscut el însuşi ca un adevărat profesionist.

Plătit la cap de animal – cumpărat sau vândut – Léon îşi câştiga destul de bine existenţa, dar ştia că majoritatea locuitorilor din Saint-Libéral îl considerasu un escroc sadea. Ţăranii se apărau din instinct de negustorul de vite în devenire. Nu exista îndoială într-adevăr, că în ritmul acesta şi cu priceperea de care dădea dovadă, avea să fie în cel mult cinci ani propriul său stăpân.

În afară de asta, mulţi nu-i iertau faptul că rămăsese acelaşi braconier incorijibil care fusese în copilărie. Toată lumea ştia despre el că pune laţuri, dar nimeni nu reuşise vreodată să-l surprindă. Binenţeles că vâna fără permis, dar cum să faci să-l prinzi în flagrant?… şi pădurarul, şi jandarmii de la brigadă încercaseră, dar fără succes.

Şi, în sfârşit – şi în această privinţă faima lui depăşise graniţele comunei – nu era apreciat succesul lui la femei. Parcă le fascina cu privirea sa rece, de viperă. Sigur că nu avea la activ atâtea cuceriri câte îi atribuia lumea, dar, în orice caz, se pricepea.

Curios lucru, rămăsese prieten cu Pierre-Edouard, dar se vedeau destul de rar. Uneori la vreun colţ de stradă, sau, cine ştie, făceau câte un drum împreună, ca în această dimineaţă. Atunci reapărea între ei un fel de complicitate fraternă, din care nu lipsea admiraţia; a celui mai tânăr pentru experienţa celui mai vârstnic, iar, la acesta din urmă, pentru cunoştinţele şi vivacitatea celuilalt. Dar şi unul şi altul ştiau că părinţii Vialhe nu ar fi apreciat aceste conversaţii, astfel încât nu le căutau.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

LE JOUR “J” + 2 (10) CHANSON DE LA SEINE (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

Cred că cele cȃteva imagini ale fluviului dans la nuit merită să fie văzute, chiar dacă nu sunt însoțite de un comentariu amplu.

20140806_221002 20140806_221051 20140806_221058 20140806_221117

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

SAGA FAMILIEI VIALHE 28 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

După o îndelungată chibzuinţă, Jean-Edouard se hotărî, în sfârşit, să-şi cumpere o cositoare în aprilie 1905. Se gândea la această achiziţie de ani de zile, dar o tot amânase din cauza unor recolte proaste.

După furtuna catastrofală din iunie 1902, anii următori nu numai că nu au compensat pierderile pricinuite de grindină, dar se soldaseră şi ei cu deficit. Gerul târziu din primăverile lui 1903 şi 1904 distrusese aproape toate legumele şi fructele din care agricultorii din regiune obţineau un venit considerabil în anii normali. Rezistaseră, dar orice investiţie era exclusă.

premiere_neige13Horatio Walker – Premiere neige

(sursa foto: http://www.lessignets.com/signetsdiane/calendrier/mai/12.htm)

          În comună, penuria financiară se repercutase mai ales asupra sindicatului de cumpărare, şi numai înăpăţânarea lui Jean-Edouard făcuse să se evite închiderea sa. Dar numărul membrilor scădea continuu. În trei ani, satul asistase la plecarea a douăsprezece agricultori, constrânşi, prin natura lucrurilor, să se exileze la oraș în căutare de lucru. Din fericire, târgul bilunar era în plină dezvoltare, iar ţăranii veneau de departe ca să cumpere sau să vândă la Saint-Libéral. Era încurajator pentru Jean-Edouard şi pentru cei din consiliul local. De asemenea, însemna prosperitate pentru comercianţi.

De la dificultăţile apărute din capriciile vremii se adăugau pentru familia Vialhe şi grijile provocate de tataie. Bătrânul nu se mai deplasa decât cu preţul unor eforturi imense şi dureroase, iar crizele de reumatism erau atât de rele încât trebuia chemat doctorul Fraysse, sau asociatul său, tânărul doctor Delpy, căruia bătrânul medic avea să-i cedeze cabinetul şi clientela înainte de sfârşitul anului. Doi franci cincizeci vizita, plus tot felul de unsori şi medicamente, până la urmă trebuiau să scoată câte o monedă de o sută d fiecare dată.

Nu i-ar fi trecut prin minte lui Jean-Edouard să socotească cât îl costau tratamentele pentru tatăl său. Moşul muncise destul la viaţa lui, acum avea dreptul la odihnă şi nimic nu va fi niciodată precupeţit pentru ca el să se simtă cât mai bine posibil. De altfel, voia să fie permanent ţinut a curent cu toate treburile fermei, uneori cerea să fie dus la grajd, ca să vadă viţeii sau mieii, întreba despre strarea câmpului şi despre creşterea pomilor fructiferi.

În ziua primul târg, bătrânul a vrut să meargă acolo cu orice preţ. Ajuns la târg, ţinându-se cu o mână de umărul nepotului său, iar cu cealaltă sprijinindu-se de baston, făcuse încet o tură prin faţa barelor unde se aliniau vacile şi viţeii.

Era foarte mândru de faptul că fiul său era unul dintre artizanii acestei manifestări, tot aşa de mândru era să le spună unor oameni din satele vecine că el avea, datorită ştiinţei sale şi îngrăşămintelor chimice, cele mai bune recolte din comună.

Dar Jean-Edouard îşi dădea foarte bine seama că tatăl său se ramolea foarte repede. Deja avea nevoie de mama sa şi de Marguerite ca să se scoale dimineaţa, şi tot mai rare erau săptămânile fără doctor. Pentru toate aceste motive trebuise să întârzie cumpărarea secerătorii. Totuşi, era absolut necesară; tatăl nu mai putea să muncească, mama şi Marguerite se ocupau de el şi de animale. Jean-Edouard nu se mai putea baza decât pe fiul său şi pe el însuşi.

La şaisprezece ani, Pierre-Edouard era deja un adolescent frumos.Înalt şi binefăcut, el muncea aproape cât un adult, chiar dacă nu avea încă nici rezistenţa, nici randamentul unui om mare. Astfel încât perioadele de muncă erau din ce în ce mai grele. La patruzeci şi cinci de ani, Jean-Edouard era încă în plină formă, dar era lucid şi îşi dădea bine seama că forţele lui vor descreşte. Deja, după unele zile de coasă sau de seceră simţea dureri de mijloc, ceea ce demonstra că era tot mai puţin rezistent la muncile câmpului.

Degeaba căutase el să angajeze un zilier, un bărbat puternic şi cinstit. Cei care căutau de lucru preferau să se angajeze la oraş, iar cei care rămâneau la ţară îşi încercau norocul la fermele de pe câmpiile Brive, Larche sau Ferrasson, acolo unde munca era mai puţin grea decât pe pantele dela Saint-Libéral.

În sat nu mai rămăseseră decât câţiva salahori, cu care nu voia în ruptul capului să se încurce. N-avea ce face cu nişte nepricepuţi, care îşi cereau plata în fiecare seară ca s-o bea imediat şi să fie mahmuri două zile. Mai mult, nu voia să stea la masă cu nişte indivizicare ar fi putut să-şi dea în petec în prezenţa soţiei lui, dar mai ales a fiicei sale, Louise.

Adevărul e că Louise începea să devină o domnişoară frumoasă. În curând avea să împlinească cincisprezece ani şi deja avea uneori nişte atitudini şi fandoseli de femeie tânără, cu care îl îngrijora pe tatăl ei. Cochetă şi vioaie, era la fel de mândră de sânii ei – doar cu puţin mai mari decât nişte nuci – cum era Pierre-Edouard de puful său de mustaţă.

Fratele şi sora erau într-o armonie perfectă, legaţi printr-un fel de complicitate care le îngăduia să se înţeleagă dintr-o privire. Nu numai că nu se certau niciodată, dar se susţineau unul pe altul. Pe sora cea mai mică o eliminau complet din sfaturile lor. Trebuie spus că ea nu avea decât doisprezece ani, plângea din te miri ce şi era favorita bunicii. În plus, Berthe mai avea şi obiceiul urât de a-i pârî pe fraţii ei mai mari, care nu o dată trebuiseră să înfrunte furtunile paterne.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

LE JOUR J + 2 (9) LA TOUR EIFFEL (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

J+2 9

Colindȃnd printr-un Monoprix de pe Champs Elysées, am avut surpriza să fiu abordat de doua jeunes filles, cam de vȃrsta elevelor mele, cu întrebarea, ciudată la Paris : « Parlez-vous français ? ». Mi-am dat seama că, deși eram îmbrăcat ca toată lumea și mă uitam la prețuri ca toată lumea (pentru că mărfurile sunt la fel ca în toată lumea), mi-am păstrat, totuși, mutra de turist. Fetele s-au prezentat ca studente belgiene care realizează un fel de sujet optionnel și au profitat de bunăvoința mea ca să afle de unde sunt și care este obiectivul din Paris care mi-a plăcut cel mai mult. M-am gȃndit că dacă le spun că prima mea vizită a fost la Le Bourget pentru că aia mă interesează pe mine nu obțin același efect ca asupra drăguței însoțitoare din Airbus, și le-am servit « La Tour ». N-a fost nevoie să completez, pentru că fetițele și-au aruncat o privire reciprocă din care am înțeles că se așteptau la răspunsul meu. Sigur, a trebuit să aduc și cȃteva « parce ce que »uri, printre care și oțelul de Reșița din compoziția monumentului, chestie cu care am reușit, totuși, să le surprind (au și notat cu grijă amănuntul, probabil cu speranța să își surprindă și ele profesorul care avea să le corecteze tema – și sper că au reușit).

Vorba e că în momentul Monoprix eu nu văzusem Turnul decȃt de la distanță, de la Concorde și de pe Avenue, vorbisem, deci, de ceva ce nu știam. Rămȃnea să văd și cu ochelarii mei creația lui Gustave Eiffel, iar momentul a fost chiar finalul zilei a treia.

Din păcate am ratat posibilitatea de a călători cu metroul la suprafață, pentru că magistrala era în reparație exact in zona estacadei de la Motte-Grenelle.

20140806_203432

20140806_203428

Am luat un autobuz, al cărui șofer grijuliu ne-a tras atenția să nu folosim validatorul de bilete; linia era gratuită pe perioada reparațiilor la metrou (făcea RATP cinste).

20140806_203504

Ajungem în Place de Trocadero. Palais Chaillot, Musée de l’Homme, Musée de la Marine … toate închise …

20140806_204913

20140806_204916

20140806_205827

20140806_205835

… dar ieșim pe Esplanade de Trocadero unde … vorba lui LaFontaine: Miracle! Apothéose! La Tour ne oferă un peisaj unic! Îi povestesc soției mele că avusesem exact aceeași revelație și cu două zile mai devreme, la vederea avioanelor Concorde din Musée de l’Air. O culoare cu totul și cu totul neașteptată pentru mine. Eu îl crezusem negru.

20140806_205641

20140806_205114

20140806_205456

O poză de facebook (în jurul turnului există acoperire WiFi)(extrem de slabă, telefonul meu de abia a reușit să urce o poza-două într-un interval lung de timp).

20140806_205705

Jardin de Trocadero. Tȃșnitorile funcționează din plin … cȃteva secunde, după care se opresc definitiv. Aș fi vrut să fotografiez les canons à eau și din alt punct de stație, dar n-am avut noroc.

20140806_205928

20140806_210214

20140806_210438

Ringișpil (mă contrazic cu soția mea, ea pretinde că e o tiribombă).

20140806_211215

Traversăm Seine pe Pont de Iéna. Pod destinat circulației pietonale, dar ocupat, din zece în zece metri (aproximativ) de mari întreprinzători care distrează turiștii : țigani care mȃnuiesc cu dexteritate niste pahare de unică folosință (mai exact trei bucăți) oferind oamenilor posibilitatea unor cȃștiguri nesperate : alba/neagra. Fac imprudența de a-mi exprima o părere sinceră și dezinteresată (în limba romȃnă) despre vajnicii ofertanți de cȃștiguri, ceea ce îmi atrage o privire ucigașă din partea întreprinzătorului respectiv. Am apucat să fug la timp.

Port de la Bourdonnais. De aici vom lua bateau-mouche-ul a doua zi. (« vede » e o parte din cuvȃntul « vedette », nu înseamnă că se fac croaziere pe Vedea)

20140806_212306

20140806_213627

20140806_213639

Un oftat colectiv. Deasupra muțimii se aprind luminile Turnului.

20140806_212915 20140806_214901

Ne apropiem de baza construcției. Facem cunoștință cu Monsieur Eiffel, care nu ne întinde mȃna (nu are, îi este suficient capul),

20140806_215615

apoi ne învȃrtim printre picioare. Știam dintotdeauna că nu am curajul să urc în Turn, așa că nici nu am încercat să ne așezăm la cozile de sub fiecare picior, dar mai știam că singura amintire va rămȃne noianul de poze, făcute din toate direcțiile. Păcat că nu se vede în fotografii clipitul luminilor (un minut pe oră), și nu se aud nici strigătele de mirare și bucurie ale celor din jurul nostru, majoritatea fiind la fel de impresionați ca și noi de măreția monumentului. (Am aflat, ulterior, că sunt un infractor, pentru că fotografiatul Turnului cu luminile aprinse este interzis, iar amenda e foarte mare).

20140806_214907

20140806_214921

20140806_215039

20140806_215742

20140806_215820

20140806_220043

20140806_220234

20140806_220308

Tiens ! s-au aprins și laserele. O imagine care îmi amintește de luminile de pe Tȃmpa, care se văd cu mult înainte de a ajunge la Brașov prin Țara Bȃrsei.

20140806_222451

Trecerea timpului și răcoarea ne obligă să plecăm, dar mai trag o serie de poze de pe esplanadă.

20140806_222330

20140806_222516

Plecăm satisfăcuți și optimiști. Revenim mȃine.

20140806_221405

20140806_222040

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 2 (8) CHANSON DE LA SEINE (2) LE BATEAU IVRE de Mihai-Athanasie Petrescu

J+2 8

O scurtă incursiune pe cheiul stȃng, pentru a înțelege care și cum e mersul vaporașelor. Eu aveam fixul meu: o vizita a Parisului fără o plimbare cu “bateau Mouche sur la Seine” nu merită numele de vizită a Parisului. Fapt pentru care mă asigurasem că reclama pentru “forfait-visite”, aceea care spunea că am și o reducere la bateau, e adevărată.

E adevărată, dar nu pentru “bateau express”, a cărui stație se găsește la Notre-Dame”.

J + 2  8 (3)

J + 2  8 (1)

Mai aruncȃm o privire spre Catedrală

J + 2  8 (2)

După care traversăm Seine pe Pont au Double și …  J + 2  8 (4)

J + 2  8 (5)

J + 2  8 (6)

Surpriză : după atȃta Prévert, ne întȃlnim cu Rimbaud. Cȃnd spuneam eu la Seine este un fluviu al poeților și al poeziei …

J + 2  8 (7)

Le Bateau ivre

Comme je descendais des Fleuves impassibles,
Je ne me sentis plus guidé par les haleurs :
Des Peaux-rouges criards les avaient pris pour cibles,
Les ayant cloués nus aux poteaux de couleurs.

J’étais insoucieux de tous les équipages,
Porteur de blés flamands ou de cotons anglais.
Quand avec mes haleurs ont fini ces tapages,
Les Fleuves m’ont laissé descendre où je voulais.

Dans les clapotements furieux des marées,
Moi, l’autre hiver, plus sourd que les cerveaux d’enfants,
Je courus ! Et les Péninsules démarrées
N’ont pas subi tohu-bohus plus triomphants.

La tempête a béni mes éveils maritimes.
Plus léger qu’un bouchon j’ai dansé sur les flots
Qu’on appelle rouleurs éternels de victimes,
Dix nuits, sans regretter l’œil niais des falots !

Plus douce qu’aux enfants la chair des pommes sures,
L’eau verte pénétra ma coque de sapin
Et des taches de vins bleus et des vomissures
Me lava, dispersant gouvernail et grappin.

Et dès lors, je me suis baigné dans le Poème
De la Mer, infusé d’astres, et lactescent,
Dévorant les azurs verts ; où, flottaison blême
Et ravie, un noyé pensif parfois descend ;

Où, teignant tout à coup les bleuités, délires
Et rythmes lents sous les rutilements du jour,
Plus fortes que l’alcool, plus vastes que nos lyres,
Fermentent les rousseurs amères de l’amour !

Je sais les cieux crevant en éclairs, et les trombes
Et les ressacs et les courants : je sais le soir,
L’Aube exaltée ainsi qu’un peuple de colombes,
Et j’ai vu quelquefois ce que l’homme a cru voir !

J’ai vu le soleil bas, taché d’horreurs mystiques,
Illuminant de longs figements violets,
Pareils à des acteurs de drames très antiques
Les flots roulant au loin leurs frissons de volets !

J’ai rêvé la nuit verte aux neiges éblouies,
Baiser montant aux yeux des mers avec lenteurs,
La circulation des sèves inouïes,
Et l’éveil jaune et bleu des phosphores chanteurs !

J’ai suivi, des mois pleins, pareille aux vacheries
Hystériques, la houle à l’assaut des récifs,
Sans songer que les pieds lumineux des Maries
Pussent forcer le mufle aux Océans poussifs !

J’ai heurté, savez-vous, d’incroyables Florides
Mêlant aux fleurs des yeux de panthères à peaux
D’hommes ! Des arcs-en-ciel tendus comme des brides
Sous l’horizon des mers, à de glauques troupeaux !

J’ai vu fermenter les marais énormes, nasses
Où pourrit dans les joncs tout un Léviathan !
Des écroulements d’eaux au milieu des bonaces,
Et des lointains vers les gouffres cataractant !

Glaciers, soleils d’argent, flots nacreux, cieux de braises !
Échouages hideux au fond des golfes bruns
Où les serpents géants dévorés des punaises
Choient, des arbres tordus, avec de noirs parfums !

J’aurais voulu montrer aux enfants ces dorades
Du flot bleu, ces poissons d’or, ces poissons chantants.
− Des écumes de fleurs ont bercé mes dérades
Et d’ineffables vents m’ont ailé par instants.

Parfois, martyr lassé des pôles et des zones,
La mer dont le sanglot faisait mon roulis doux
Montait vers moi ses fleurs d’ombre aux ventouses jaunes
Et je restais, ainsi qu’une femme à genoux…

Presque île, ballottant sur mes bords les querelles
Et les fientes d’oiseaux clabaudeurs aux yeux blonds.
Et je voguais, lorsqu’à travers mes liens frêles
Des noyés descendaient dormir, à reculons !

Or moi, bateau perdu sous les cheveux des anses,
Jeté par l’ouragan dans l’éther sans oiseau,
Moi dont les Monitors et les voiliers des Hanses
N’auraient pas repêché la carcasse ivre d’eau ;

Libre, fumant, monté de brumes violettes,
Moi qui trouais le ciel rougeoyant comme un mur
Qui porte, confiture exquise aux bons poètes,
Des lichens de soleil et des morves d’azur ;

Qui courais, taché de lunules électriques,
Planche folle, escorté des hippocampes noirs,
Quand les juillets faisaient crouler à coups de triques
Les cieux ultramarins aux ardents entonnoirs ;

Moi qui tremblais, sentant geindre à cinquante lieues
Le rut des Béhémots et les Maelstroms épais,
Fileur éternel des immobilités bleues,
Je regrette l’Europe aux anciens parapets !

J’ai vu des archipels sidéraux ! et des îles
Dont les cieux délirants sont ouverts au vogueur :
− Est-ce en ces nuits sans fonds que tu dors et t’exiles,
Million d’oiseaux d’or, ô future Vigueur ?

Mais, vrai, j’ai trop pleuré ! Les Aubes sont navrantes.
Toute lune est atroce et tout soleil amer :
L’âcre amour m’a gonflé de torpeurs enivrantes.
O que ma quille éclate ! O que j’aille à la mer !

Si je désire une eau d’Europe, c’est la flache
Noire et froide où vers le crépuscule embaumé
Un enfant accroupi plein de tristesse, lâche
Un bateau frêle comme un papillon de mai.

Je ne puis plus, baigné de vos langueurs, ô lames,
Enlever leur sillage aux porteurs de cotons,
Ni traverser l’orgueil des drapeaux et des flammes,
Ni nager sous les yeux horribles des pontons.

(poem scris în 1871 de poetul simbolist Arthur Rimbaud)

Un bateaubus …

J + 2  8 (8)

Și o parcare de biciclete. Se spune, de cȃteva zile, la televizor, că Parsisul este un oraș al bicicliștilor.

J + 2  8 (9)

Nu e departe de adevăr, pentru că străzile sunt invadate de un anumit tip de biciclete, probabil închiriabile.

J + 2  8 (10)

Rue d’Arcole, un fel de rai al “boutique”-urilor de souvenirs. Obiectele sunt scumpe pentru micul meu salariu, dar mai ieftine decȃt aceleași obiecte aflate în vȃnzare pe Champs Elysées. Mai cumpărăm o umbrelă, 4 euros față de cei șase de pe Avenue, cu toate că e tot chinezească și are inscripția « Paris » (culmea, chinezăria încă mai funcționează, deși s-a înfruntat cu toamna și începutul primăverii la Roșiori).

J + 2  8 (11)

J + 2  8 (12)

J + 2  8 (13)

Marché aux Fleurs. Orhideele sunt la mare preț (ca orinde în lume).

J + 2  8 (14)

Cam atȃt pentru Ile de la Cité. Ne orientăm cu ajutorul prospectului pus la dispoziție de RATP și găsim un autobuz care ne duce la Gare Saint-Lazare. Imediat după ce traversăm Rue Rivoli, imaginea ne este tulburată de o aversă extrem de puternică, care ne însoțește pȃnă la stația terminus. Din fericire, autobuzul oprește exact la gura metroului, iar le dégȃts sunt minime (dar nici poze nu apuc sa fac, de mila camerei). Ne ducem la hotel să ne facem planuri pentru seară și cumpărături pentru dimineață.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

AM ZBURAT ȘI PE CERUL TELEORMĂNEAN! de Sorin Chiru

Am zburat şi pe cerul Teleormanean!

1017299_613846255316449_62377938_n

Ar trebui să încep cu începutul. Plecarea din Iaşi cu echipa spre Campionatul interjudeţean de planorism, Piteşti-Geamăna, 1984. Interjudeţenele erau, (cel puţin în acea perioadă), faza premergătoare pentru campionatul naţional: primii 10 se calificau pentru naţionale unde concurau cu cei din lotul naţional. Aşadar obiectivul: unul din primele 10 locuri.

Mai participasem la campionatul interjudeţean, Iaşi, 1982. Pentru Piteşti, echipa Aeroclubului “Moldova” Iaşi a fost formată in acel an din: Pantiru Gigi”Gigel” Is-29d2 YR-501, Bălţatu Gheorghe”Dodu” Is-29d2[1] YR-520, Iftode Petru Is-29d2 YR-517 şi subsemnatul Is-29d2 YR-510 (daca nu mă înşel, primul planor de fabricaţie Românească care a făcut triunghiul de 500 Km-cu doi ani inainte, Zinovei Petru: Iaşi-Mânăstirea Humorului-Mausoleul Mărăşeşti-Iaşi, zbor fără aparate de zbor, doar busola şi bila – dar asta este alta poveste). La plecarea de la aerodrom, comandantul şi instructorul nostru, Pânzaru Claudiu, ne-a trasat strategia pe care eram obligaţi s-o îndeplinim cu orice preţ, altfel a doua zi am fi fost trimişi acasă (arbitrul foto fiind instructorul Popovici Dumitru – era foarte uşor de urmărit), adică zborul în echipe: Gigel & Dodu şi Petrică & eu. De precizat că în echipă mai zburasem doar eu (din ’81 împreună cu Costin Eduard). Totodată, doar Gigel mai zburase la un concurs la Piteşti, deci era singurul care “cunoştea zona”. Automat, aripă la aripă şi cu Gigel navigator. Amănuntele sunt necesare, pentru ce va urma.

Aşadar, la drum. Wilga[2] a plecat cu 2 planoare, eu, Gigel şi Dodu cu ARO şi IMS-ul şi două dube după noi. Iaşi, Bacău, Oneşti, Oituz, Braşov, Bran, Piteşti. Aparatele foto (CMEHA[3], off course) în Wilga cu Mitică, gata sigilate. Asadar, ciu-ciu poze pe traseu sau din aer…

Piteştiul fiind oarecum în partea de sud a judeţului Argeş, iar la N fiind Făgăraşii, zborurile de distanţă se execută spre SV-S-SE, aşadar se survolează judeţele Olt, Dolj şi Teleorman. Patru zile am făcut ceva antrenament în zonă, ocazie cu care am rămas impresionat profund de platforma de la Colibaşi, cu zeci, sute de Dacii aliniate, în toate culorile … Şi să mor de ciudă, aparatul foto sigilat …

Iată că vine şi prima probă, Piteşti – Găneasa – Negreni – Piteşti. Prima probă, primele probleme: când să luăm startul, în ce zonă să stăm pe aşteptare, şi alte minuni de astea. Pană la urmă, cu chiu cu vai, plecăm şi noi pe traseu.

Pană la primul punct (intersecţia din Găneasa), navigaţia e floare la ureche: şoseaua Piteşti – Slatina şi “Treci la Oltu’”. Eh, după aia ceva mai greu. Însă nu ăla a fost baiul. Am prins o gaură de numa-numa şi n-am mai reuşit să mă caţăr inapoi, aşa că jos, în mirişte, lângă Recea. Deci Teleormanul mai avea de aşteptat. Doar pană a doua zi. Insă o chestie peste care nu vreau să trec. Chem avionul şi apare ‘naşu Oprică, în dreapta Popescu Marius, fost pe MIG, acum la Braşov şi în pregătire pentru depanare. Trage naşu avionul, instruiesc pe cel mai răsărit băiat cum să ţină de plan şi hai, decolarea. Pe vremea aia nu exista Super-glue sau Picătura, dar puştiu’ de la plan zici că era sudat de fuzee. Când Wilga era deja la 45 de grade…în dreapta mea, declanşez. Vine naşu, ia pe altul să ţină la aripă, motor în plin şi … declanşez din nou. Eh, acu vine faza faină, în premieră pentru mine: mă-ntreabă naşu dacă am mai decolat vreodată cu planul jos. Eu zic că nu. El, că acuma o s-o fac. Pune nişte paie sub planul stâng, clanşeaza cablul şi urcă în avion. Motor în plin cu frânele apăsate, automat am început să fac balansări! Însă, când a lăsat frânele, pleosc planul stâng de pământ. Puţin m-a tras pe stânga, dar uşor, uşor, mai ales că era cablul scurt, m-am desprins. Insă acuma altă belea, era să dau cu planul drept în pământ … deci, picior maxim dreapta să vin în axul Wilgii şi manşa total stânga, să nu dau de pământ cu planul. În sfârşit, se desprinde şi Wilga şi totul a fost OK. Chestia cu planul jos am mai experimentat-o apoi de mai multe ori. E chiar mai uşor decât să te tragă sau să te împingă cel de la plan. Aşadar, prima probă, primul abandon … oh, departe locul 10…

Iaca vine proba a doua, Piteşti – Plosca Negreni – Piteşti, 201 km. Aşadar, am trecut graniţa şi în Teleorman. Pe traseu, pista de la Balaci, sau mă rog, de la Siliştea-Gumeşti. Era prima pista strict militară şi pe cuvânt că pentru câteva clipe m-am simţit mic, mic de tot, imaginându-mi cum ar decola o patrulă de Mig-uri de jos şi aş fi fost doar o muscă, ce muscă, o gâză mică şi neînsemnată. Bine, un şut în fund îmi aduce aminte că dacă Mig-ul are şi forţaj, eu trebuie să mă folosesc de termică, aşadar, dă-i şi înşurubeaza tată, că pân’ la Plosca mai e juma’ de drum. Las Roşiorii mult in dreapta, că am mers pe un drum de nori care se afla la stânga traseului, punctual foto de la Plosca (trecerea la nivel cu calea ferata, uh, mă doare capul, ce scriu eu aici – bariera) a fost f.f.f. simplu de identificat: cozi de zeci de maşini pe stânga şi pe dreapta barierei. Exact cum ne explicaseră la breefing. Am pozat şi apoi mai departe, Negreni şi apoi acasă. În sfârşit, am reuşit să fac şi eu prima trecere la venirea din probă, ce-i drept, am trecut cam sus, pe la vreo 10 metri. Am venit aşa sus deoarece nu am avut încredere în abaca pentru ultimul salt şi am mai băgat eu 200 m în plus la înălţime. În afara de asta, nici nu eram sigur că am apreciat corect condiţia medie a zilei. Însă cu ocazia asta, mi-am dat seama ca eram destul de experimentat ca sa apreciez corect condiţia şi că abaca era bună. În acea zi am pierdut 10 minute cu urcatul celor 200 metri în plus. Şi m-a costat la clasamentul final.

Urmatoarea zi, din nou pe lângă Roşiori … Piteşti – Plosca şi mi-s-a tăiat gazul … jos pe arătura intre Plosca şi Roşiori. O arătură proaspătă şi nu prea, însă nediscuită. Terenul lung, lung de tot. Cam mari brazdele, însa mai decolasem din ceva asemănător, aşadar chem avionul. Apar, ca de obicei, copiii. La început timizi, stau la vreo 20-30 de metri, suspicioşi, cu un ochi la planor si cu altul la tine. Cei mai răsăriţi mai in faţă, ăi mai ţânci în spatele fraţilor mai mari. Simpatici mititeii. Scot o ţigară şi mă fac că n-am chibrit. Figura asta a ţinut întotdeauna, drăcuşorii aia de la ţară îşi dau seama că eşti de-al lor, dacă vorbeşti cu ei, eşti fumător … şi dacă le mai oferi şi o ţigară, gata, i-ai câştigat. Urmează apoi perindatul prin cabină, tot în ordine descrescătoare a vârstei. Unul din prichindei tot dădea roată planorului şi scărpinându-se in vârful capului mă întreabă: – Nenea, da’ unde-i motorul? Iaca vezi, peste tot în ţară ajungi şi la această întrebare. Greu sa răspunzi, sa le explici la micuţii ăia cum zboară planorul fără motor. Şi trebuie să fii foarte atent la ce le povesteşti, deoarece se uită la tine ca la cineva din altă lume, dacă le spui cumva prostii, vor lua minciuna de bună şi îi mare păcat să-ţi baţi joc de sufletele alea. Oricum, răspunsul îl ştiam deja: – Vine imediat. Cine îl aude primul primeşte 5 lei. Cine îl vede primul, iarăşi 5 lei. Nici nu apuc bine să le arăt monedele, că şi fug ca potârnichile de lângă planor: în staţie cârâie nea Gică Duvlea, cunoştinţă veche de-a mea. La Iaşi stăteam sub plan si ascultam poveştile lui din vremea aviaţiei cu cai si nu ne mai saturam; asta – alt subiect interesant. Cum va zic, ăştia micuţii s-au speriat si se uitau unde-i omu’ ce vorbeşte … copii! În sfârşit, se aude Wilga, îl ghidez că-s la ora 14, îi zic de teren că-i moale şi cu brazde mari. Vine nea Gică, aterizează în spatele meu şi greu, greu, trage în faţa planorului. Se dă jos şi-l întreb ce zice de teren. Spune că-i cam moale, dar e lung. Aşa că legăm cablul, punem un mândru teleormănean la plan şi motor în plin. Băi frate, rulaj ca şi cu 824[4]-le – nu mă mai desprindeam in veac. În sfârşit, mă hotărăsc şi trag da manşă, urc câţiva centi şi … pleosc de arătură. Amortizorul mă arunca înapoi în aer, suficient cât să reuşesc să nu mai ating solul. A urmat cel mai lung palier din viaţa mea, însă Wilga nici chip să se ridice. Când mă gândeam să mai dau un bont, să ajut avionul să se desprindă, hop mă trezesc cu cablul declanşat de nea Gică şi Wilga urcă aproape în şandelă. Mulţumesc şi acum instructorilor mei care ne-au repetat de mii şi mii de ori la cazurile speciale să scoatem frânele din prima în caz de rupere de cablu sau autodeclanşare. Asta pentru din reflex am scos toată frâna şi bine am făcut. Din cauza prafului şi a bulgărilor de pământ suflaţi de elice, nu vedeam decât profundorul Wilgii, aripile abia le ghiceam. Aşadar, cum s-a căţărat Wilgociul, îmi apare în faţă ditamai lanul de cânepă. Cum naiba să-l văd prin praful ăla? De-aia zic, că dacă nu scoteam instinctiv frânele, nu ştiu, zău, ce ar fi urmat, să rup vreun plan, poate chiar o capotare … asta fu’. Nea Gică dă o tură pe deasupra şi îmi zice prin staţie să mă duc să văd dacă drumul ce trecea pe lângă sola arată nu are vreun şant, ceva gropi, să mă ia de acolo. Mă duc, drumul destul de bunicel, stâlpi de telegraf din lemn, dar pe partea cu vântul, aşadar se putea decola. M-am întins cu faţa în sus şi mâinile depărtate să înţeleagă nea Gică că poate ateriza (planorul era cam departe să ajung la staţie). Aterizează nea Gica şi mi-am pus mâinile în cap: suflul elicei, care şi aşa era la relanti, nicidecum în regim de decolare, arunca pietricelele ca din praştie. Păi se mătuia carlinga planorului … ce să mai zic de bordul de atac … Aşadar, bre, nea Gică, nici aşa nu merge. Nici o problemă, zice pilotul meu; Adu planorul la drum cu puştii, că eu am văzut ceva mai încolo o cultură de soia. De acolo decolăm sigur. El decolează, eu mă duc la planor. Micuţii, fascinaţi: ce noroc pe ei să vadă, în loc de vaci pe tapşan, un avion care face nu o decolare, ci două … şi mai şi zboara pe deasupra, se roteşte … mamă-mamă … Ne apucăm şi împingem planorul cu greu până la drum şi apare pe jos şi nea Gică. Veşti foarte proaste. Soia e destul de mare şi nu poate să mă ia, mai este un teren mai departe, dar durează cam mult să mutăm planorul şi un front rece era aproape pe noi. Insă ce front, aşa rupere de nori nu am mai întâlnit nici când. Aşa că ne-am dat mâna, şi a decolat spre Piteşti, nu înainte de a da două ture largi, să localizeze exact locul pentru a-i transmite şoferului traseul. A început vântul, aşadar, împreună cu ucenicii m-am apucat să demontez profundorul şi o aripă, pe cealaltă ancorând-o. Sincer, mi-era frică să nu scoată vântul ancorele din pământul afânat. Ne-am băgat sub aripă şi am îndurat o oră potopul şi două ture de ghiaţă. Pe noapte, a ajuns şi nea Patrachi cu IMS-ul, am încărcat planorul, am debarcat puştanii în sat şi hai la hotel. Spre bucuria mea, nici un concurent nu a ajuns acasă, dar locul 10 era tot departe.

După două zile, vine o probă mai grea, Piteşti – Plosca (deja mă simţeam ca acasă) – Ganeasa – Piteşti, 246 Km. Sincer să fiu, ne-a mers bine în echipa mie şi lui Petrică, am ajuns aproape de podium în proba aia, dar nu a fost suficient pentru mine: am terminat concursul pe 11 şi am rămas cu un gust amar … Petrică a fost pe 10 şi a rămas mai departe. Noi, ăştilalţi 3, pe tren şi acasă. Să ne pregătim pentru anul „aviator”.

 

 

Aşadar, în iulie următor o nouă serie de peripeţii teleormănene. Aceleaşi două echipe, la care s-a alăturat al cincilea moldovean, Trelea Sorin. Diferenţa era că eu şi Petrică am zburat pe gioable (adică pendulare). Eu pe Is29d YR-197, iar Petrică cu YR-192. Ce să mai zic, eram de râsul curcilor, dar asta era. Alte planoare nema. Până şi Sorin avea (parcă 545) planor nou-nouţ. Dar, socoteala de acasă nu se potriveşte cu … clasamentul finalJ.

Între timp, nea Gică Duvlea se pensionase. Cine credeţi că făcea în fiecare zi sonda meteo cu Zlinul? Aţi ghicit, nea Gică. Prima proba, ordin strict: zbor numai în echipă! Prima probă, Piteşti – Negreni – Vârtoape – Piteşti, aşadar tot în Teleorman. Punctul de la Vârtoape era ceva intersecţie din sat. Ajungem toţi 5 la punctul 2, cand mă gândeam să intrăm la punct, Gigel, navigatorul, o ia în continuarea laturii. Ceilalţi 4 după el. Când îi întreb ce-i cu ei, îmi zic că merg spre punct. Băi, frate, păi punctul e în spate … Nu vere, e satul din faţă. Am început să transpir, dar ordinal e ordin. Fac astia poza, eu nema. O pornim înapoi, adică spre Piteşti. Eu fac puţin dreapta, să fac punctul ăla valabil, fraier am fost că nu l-am pozat din prima. Cât am povestit eu astea, s-a acoperit total şi imediat ce am fotografiat punctul, l-am şi pus jos, pe o coamă de deluşor. Hop şi ăilalţi 4 pe un câmp la vreo 2 km de mine. Chemăm avioanele, vin trei, aterizează la băieţi. Două decolează, unul nu. Întreb ce-i baiul, îmi zic că acuşi ajung piloţii …!? Ce drac. să mai întreb?? Pleacă şi al treilea avion, peste vreun ceas vin 2 Wilgi să ne ia şi pe ăştilalţi doi. La mine vine Fane Chirilă, suceveanul, până cu un an în urmă comandantul nostru, la Iaşi. Normal că-l întreb de ce a mai rămas Wilga aia să decoleze mai târziu. Răspunsul lui Fane m-a dat pe spate. Zice el că aştia, când s-au dat jos din planoare, i-au întrebat pe ţăranii ce erau la fân ca cum îi zice la satul din spate (fotografiat de ei). Habar n-am ce au răspuns ăia, însă când au întrebat care-i Vartoape, au arătat spre mine. Ei, în momentul ăla Gigel o ia la fuga cu ăia doi ai mei după el, tot urându-i cele bune, în timp ce se uşurau în navigaţia lui … Normal, wilgile au văzut planoarele şi au aterizat. Când se dă Fane & comp. jos, ia-i pe-ai noştri de unde nu-s. Normal, i-au întrebat pe ţânci pe unde-s ăia. La care puştii s-au întors şi au întins mâinile: – Acolo nenea, îl fugăresc pe unul, nu-i auziţi? Faină faza, să mor. Seara, pe terasă la bere, toţi îl voiau navigator pe Gigel al nostru. Ce să mai zic, toţi au ajuns acasă, doar noi, moldovenii, am rămas pe câmp. Ultimele locuri la distanţă mare de cel dinaintea noastră. Doliu moldovean, ce mai.

Vine proba doi, una aproape argeşeana, Piteşti – Găneasa – Slobozia – Piteşti, 186 Km. Am recuperat frumuşel, am ajuns toţi 5 undeva pe 14-18, dar, oricum, departe de obiectv: măcar un loc 10.

Ultima zi de concurs, ultima probă şi cade bomba: 300 Km, Pitesti – Balta Verde – Plosca-Piteşti. Ei da, lasă-l naibii de concurs, de-aş face măcar 300-le, “C” de aur … şi am plecat … Şnur până în Bănie, acolea simplu de găsit aerodromul după coada de la Peco. Poza şi hai la Plosca bincunoscută. La Deveselu am făcut singura pauză de două ţigări: am urcat la verticală într-o termică de 3, deşi media zilei era puţin peste 4. De ce? Foarte simplu: mă uitam la cei de jos care trebăluiau pe pistă. Spre deosebire de Balaci, care era aproape părăsit, aici chiar aveai ce vedea. Iarăşi păreri de rău că nu am avut şi al doilea aparat foto …L apoi pe un drum de nor ce m-a scos pe la sud de Roşiori am ajuns la Plosca. Chestia cu drumul de nori pe partea de sud m-a făcut să transpir puţintel: trecusem linia al treilea şi acum eram primul la Plosca. În timpul ăsta, câţiva mai erau la Craiova. M-a apucat puţintel tremuratul, dar a trecut repede. Acum eram pe undeva convins nu numai că fac 300-le, dar şi că aş avea şanse să intru în primii 10. Am pozat pentru ultima oară Plosca şi dă-i bătaie spre Piteşti. Am ajuns OK. Spre seară, după validarea filmelor şi a vitezelor, am terminat proba pe 5 şi la general am fost pe 10. Petrică pe 9. Aşadar, ne aştepta peste câteva zile bătaia cu lotul naţional. Plus doi francezi. Am mai tras 6 poze în 6 probe peste Vârtoape, Negreni şi Plosca de 3 ori, am mai bifat un Balta Verde – Plosca şi uite-aşa am ajuns în lot. Legat de acest ultim zbor, o întâmplare cel putin hazlie. Era un concurent de la Braşov, din păcate nu-i mai reţin numele. Se afla înainte de această ultimă probă pe ultimul loc, fără nici o şansă de a se ridica în clasament. A trecut şi el linia şi a plecat pe traseu. Nu se mai aude nimic despre el, nu l-a mai văzut nimeni pe sus … pur şi simplu a dispărut de pe RADAR. Într-un final, ţin minte că tocmai intram pe ultima latură, după Plosca, un pilot remorcher ce aducea un planor aterizat pe Craiova anunţa ca a vorbit prin staţie cu braşoveanul care era aterizat la Scorniceşti şi că dorea avion dar cu pilot pentru planor! Pfui … ce vrea să însemne asta? Pleacă de la Piteşti o Wilga cu un instructor şi se întorc cu planorul pe când eu tocmai hangaram gioabla mea meseriaşă. Coboară tipul din avion şi impreună cu pilotul (parcă Dorel Hodea !?) dau jos de pe scaunele din spate doua navete pline cu sticle de bere. Tipul, uşor afumat!!!! Păi, stai să-ţi „asplicitez”: Era ziua lui. Ce s-a gândit el: că dacă tot e pe ultimul loc, de ce să rişte să rămână cine ştie pe ce câmp uitat de lume, mai ales că sub el era panorama hotelului din Scorniceşti? Nici una nici două, frâne scoase şi aterizează pe pajiştea de lângă terasa hotelului. Închide staţia, mâncă bine, se cinsteşte, că doar era ziua lui, şi gata. Mai spre seară, când aude Wilga ce venea de la Craiova, transmite mesajul, cumpăra Berea şi vine cu ea pe aerodrom. Halal băiat fain. Pe loc, comandantul aeroclubului, Iana – un mare caracter, a abrogat decretul 400. La Mulţi Ani domnule, ori unde ai fi! A fost cea mai faină bere băută vreodată pe vreun câmp de zbor!!!!!!   A doua zi am avut ocazia sa pilotez (Pitesti – Ploiesti – Suceava) Wilga (în stânga Hodea Dorel), în remorcaj Nelu Gheorghiu.

 

A fost ultima dată când am zburat în zonă, ca planorist. Am trecut în survol în cabina la An-24-le de după revoluţie şi mi-a făcut plăcere să revăd unele locuri de care mă leagă amintiri atât de frumoase.

Nu aş putea să închei fără să vă povestesc despre una din sosiri. La întoarcerea din una din probe, urc cât imi arată abaca şi dă-i 210 Km/h la vale. Ma apropii de Bradu (ultima localitate înainte de aerodrom), şi împing mai tare, deoarece pe drum a fost ceva ascendenţă. Eram atât de jos, încât aveam impresia că este imposibil să mai încapă cineva între mine şi case. Priveam pe stânga, cum defila aproape la aceeaşi înălţime cu mine turla bisericii din sat. Era superb, superb. Taman atunci din stânga jos apare botul roşu al unui planor, apoi cabina şi inauntru … MAMI[5], care îmi făcea din mână. Buai, am împins şi eu de manşă, ce naiba, de-l pune Mami jos, îl pun si eu, nu? Nu l-a pus. Nici eu.

SORIN CHIRU

Arad,

01.09.2010

 

Text îngrijit şi note de subsol de Mihai-Athanasie Petrescu

[1] IS-29 d2 – planor monoloc fabricat în Romania

[2] PZL-104 Wilga, avion de fabricaţie poloneza, utilizat, la Aeroclubul României, pentru remorcarea planoarelor

[3] Smena, aparat fotografic rusesc, popular în epocă

[4] I.A.R. – 824, avion utilitar conceput de Radu Manicatide

[5] Nicolae “Mami” Mihăiţă, veteran al planorismului sportiv românesc (76 de ani în 2011), multiplu campion naţional.

Scrie un comentariu

Din categoria Sorin Chiru

ZBURATOARE 38 de Mihai-Athanasie Petrescu

Cand mi se semnaleaza o zburatoare prin zona asta si am si o (quasi)oportunitate de a ajunge in preajma acesteia, cu siguranta ajung.

Zilele trecute, elevii mei mi-au „raportat” prezenta unui elicopter rosu la Ciolanesti, aproximatov 25 km de Rosiori. Ca dovada, mi-au transmis prin bluetooth poze cu YR-DDD, Kamov-ul cu stema RSR pe bot. Mi-am pus acumulatorii camerelor foto la incarcat si am asteptat oportunitatea … care nu a intarziat sa se arate: o inspectie finala pentru gradul I la Dobrotesti!

Zis si efectuat; imediat ce colega mea a ajuns „in ultimul grad”, am decolat nu spre Rosiori, ci spre Ciolanesti. Stiam, cum intru in sat, trec peste un pod si o iau la dreapta. Am urmat instructiunile si am ajuns curand la gardul unei societati agricole, iar dincolo de gard domnea … YR-DON!

Sa intru in vorba cu echipajul tehnic al elicopterului a fpost foarte simplu: am pomenit numele prietenului meu (si al lor) Valer Novac si imediat Sergiu mi-a zambit cu incredere. Am povestit despre elicoptere si despre Kamoave, i-am aratat, in tableta mea, poze cu un alt Kamov si cu Valer (si cu mine), apoi m-a condus la „bebe-ul” lui, i-a inchis capotele motoarelor si l-a prezentat pentru o sedinta foto.

DSCN1025

DSCN1026

DSCN1028

DSCN1036

DSCN1037

DSCN1043

DSCN1045

DSCN1048

DSCN1054

Ne-am despartit prieteni, cu speranta ca voi ajunge in zona si cand DON va zbura. Ii multumesc inca o data lui Sergiu, dar si lui Valer Novac.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto