Arhive pe categorii: De la Prieteni

768. Al treilea bolnav MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru


Al treilea bolnav

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru[i]

Braşovean, s-a stabilit, tot pe motive de “măritiş”, în Roşiori, ca profesor.

Se vorbeşte despre tot felul de vindecători. Unii folosesc ceaiuri, lutul galben, veninul de albine, acul sau bisturiul. Alţii apelează la rugăciuni sau bioenergie. Se mai zice că unii se vindecă, dar cu toţii recunosc: există boli incurabile!

Una dintre aceste maladii este boala de literatură.

Stăteam de vorbă cu un amic. Îl ştiam conferenţiar.

– Bună ziua, domnule doctor, îl salută o studentă. Aţi schimbat orele de consultaţie? Trebuie să fac altă programare?

               – Am fost plecat. Spune-le colegilor tăi că de săptămâna viitoare intrăm în normal.

               – În ce eşti doctor? l-am întrebat zâmbind.

               – În Balzac.

               – Auzii că ai cabinet, că dai consultaţii. Nu te întreb de taxă. Ai vindecat măcar un bolnav?

               – Dimpotrivă, eu mă străduiesc să-i îmbolnăvesc pe studenţii mei.

               – Întreb pentru că şi eu am luat microbul respectiv încă de pe când eram student. Am încercat să mă vindec apelând la clasicii ruşi, la Proust şi Kafka, la scriitorii americani din nordul şi sudul continentului. N-am reuşit.

               Unul dintre bolnavii de Balzac şi vom vedea că nu numai, este şi autorul studiului de faţă, domnul profesor Mihai-Athanasie Petrescu.

               Pe acest bolnav original şi la propriu şi la figurat l-am descoperit mai întâi în ipostaza de creator original, care a debutat ca prozator în Antologia “Festin cu reverii nobiliare” (Editura Euro Vida M, 1999). A recidivat singur cu romanul “Un urs în oraş” (Editura Euro Vida M, 2000).

               Am mai aflat că boala i s-a complicat, căci s-a cuplat cu altă maladie sufletească, în pasiunea pentru zburători şi zburătoare, pe care ni i-a prezentat mai întâi în foiletoanele din “Drum”, apoi în insolitul volum “Zburători români” (Editura Euro Vida M, 2002).

               Autorul a recidivat într-o formă mai ciudată, ardeleanul Mihai-Athanasie Petrescu a devenit unul dintre cei “13 scriitori din Teleorman”, unul dintre “Nepoţii lui Moromete” (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003).

               Trebuie să mai evidenţiez şi o altă formă prin care se manifestă bolnavul nostru. El a tradus mai multe cărţi. I-am citit una, care alături de celelelalte stă bine-mersi în sertarul speranţei, aşteptând minunea numită sponsor, sau o altă posibilitate prin care să vadă lumina tiparului. Ipostaza de traducător a celui de care vorbim s-a realizat în trei cărţi bilingve, româno-franceze: “Rugăciune …”, de V. Berlic, “Biserica Sfântul Ioan Botezătorul”, de C.T. Ciubotaru (2006) şi “Epigrame cazone”, Nicolae Dărăbanţ (2007).

               Ultima, sperăm că nu şi cea din urmă, formă de manifestare este studiul de faţă:

               “Statutul descrierii în opera lui Balzac” este o recunoaştere a acestei boli ciudate, căci este o boală de de dragoste, iar prin cartea respectivă autorul încearcă să se trateze în acest original mod.

               Este o iubire aparent ciudată pentru un cetăţean, membru al “Mileniului 3” (Asociaţie culturală care fiinţează la Roşiorii de Vede din ianuarie, 2000), deosebit de mileniul acesta care se caracterizează, cel puţin la noi, prin goana după funcţii, valută şi altele din aceeaşi arie de interes.

               Ce face însă autorul nostru? În loc să înmulţească puţinii bani puşi deoparte de el şi familia sa, a decis să-i cheltuiască tipărind studiul de faţă.

               O prefaţă serioasă, mai ales când este vorba de un studiu, ar trebui să rezume conţinutul.

               La şcoală am învăţat ce este descrierea în cadrul unei opere literare. Cartea de faţă nu se vrea didacticistă, este mai degrabă un eseu având ca pretext descrierea în opera lui Balzac.

               Autorul se străduieşte – şi reuşeşte – să facă “Un studiu de text”, pretext pentru a evidenţia ceea ce critica literară a numit “al doilea dar” al creatorului Balzac.

               Călinescu cercetează cadrul în care se va desfăşura povestirile lui Sadoveanu. Un studiu comparativ dintre cei doi scriitori, românul fiind ucenicul maestrului, mi s-ar părea extrem de interesant. Balzac, în calitate de fondator, excelează în acest domeniu.

               M.A. Petrescu se opreşte numai la o latură, cadrul citadin realizat printr-un mare număr de detalii, de la cele privind cadrul natural, la cele privind arhitectura localităţilor, străzilor şi caselor, până la cele care privesc anumite meserii, la elementele referitoare la operaţiile financiare, comerciale, care dovedesc numeroase cunoştinţe de specialitate.         

               Mărturisim că am citit şi alte prefeţe referitoare la opera balzaciană. Şi nu numai. Şi alte studii despre operele marilor scriitori cu aplicaţie pe texte.

               În colecţia “Clasicii literaturii universale – Editura de Stat pentru Literatură şi Artă” începe publicarea OPEREI lui Balzac. Prefaţa la volumul întâi (1955) are 37 de pagini. Cele scrise despre descriere nu depăşesc o pagină.

               Se face referire la modul cum Balzac îşi concepe personajul “în măruntaiele epocii” şi că nu pierde niciodată din vedere caracterul lor social. Că individualizările sunt bogate tocmai prin legătura lor cu viaţa socială şi în special descrierea cadrului în care acestea evoluează.

               Theodosia Ioachimescu se opreşte asupra unui singur aspect legat de subiectul în discuţie: Încăperile unde personajele lui Balzac îşi petrec cea mai mare parte din timp, unde au loc dramele lor, salonul şi sufrageria. Mobila grea, cu piese vechi, din marmură sau imitaţii, unde domină catifeaua sau mătăsurile, oglinzile şi aurăriile, pentru a sugera bogăţia proaspăt acumulată de parveniţi, sau încăperile sărăcăcioase, cu mobilier descleiat, putred, care miroase a mucegai, aparţinând familiilor sărăcite.

               Nu vom face rezumatul pentru că niciodată acesta un va substitui lucrarea în sine. După opinia noastră un rezumat nu aduce servicii cititorului, deoarece acesta tinde să-şi însuşească punctul de vedere al prefaţatorului, ba uneori să renunţe la lectura cărţii, dacă din motive “omeneşti” acesta îşi exprimă unele rezerve privind punctul de vedere al autorului şi vine cu sugestii cum ar fi procedat el, deşi nu a făcut studiul respectiv şi nici nu va intenţiona să-l facă.

               Nu ştiu câţi vor citi studiul de faţă. Eu afirm cu toată responsabilitatea că am făcut-o de două ori. Şi că n-a fost un chin. Dimpotrivă, la fiecare lectură am descoperit şi redescoperit că Balzac a fost şi va rămâne una dintre marile mele iubiri literare şi că studiul de faţă mi-a întărit sentimentul de admiraţie pentru Balzac.

(Mihai-Athanasie Petrescu, “Statutul descrierii în opera lui Balzac”, Editura Roscris, Alexandria, 2005, cu o prefaţă semnată de Constantin T. Ciubotaru).


[i] Constantin T. Ciubotaru Iupaidia, iupaida … sau eu Eu despre foştii ei, Bucureşti, Editura SemnE, 2008, Colecţia “Mileniul 3-RO”

Un comentariu

Din categoria De la Prieteni

REGELUI DECEBAL de Toma Istrati

REGELUI DECEBAL

 

danube-decebal-statue

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DECEBAL STRĂBUNUL , care

Şi-a dat viaţa pentru glie,

Vieţuieşte lângă SOARE

Peste-ntreaga VEŞNICIE,

 

Ca să ne povăţuiască

PRIN EXEMPLUL SĂU CEL SFÂNT,

Că, VECIA ROMĂNEASCĂ

E de cremene şi cânt,

 

Şi, e însăşi TEMELIA

Sufletului de GRANIT,

Care-nalţă ROMĂNIA

Din STRĂBUNI spre INFINIT!

 

TOMA ISTRATI

Poet BASARABEAN ROMÂN

Preşedinte de ONOARE al Cercului de Istorie „COLUMNA” din BRAŞOV

Scrie un comentariu

Din categoria De la Prieteni

Tentativa de record national la parasutism si balon cu aer cald

1 Despre proiect.

2 comentarii

Din categoria De la Prieteni

Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

Versuri găsite ȋn ranița unui soldat mort ȋn toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpații de Curbură.

„Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”

Scrie un comentariu

Din categoria De la Prieteni

Leul şi câinele (traducere in limba franceza de Mihai-Athanasie Petrescu)


 

 

 

 

 

Un câine vagabond pierdut în codrul greu,

S-a întâlnit deodată în luminiş c-un leu,

Care se plimba în liniştea pădurii,

Gândind să-şi facă rost pe mâine de-ale gurii.

Cum a citit în ochii câinelui doar ură,

Şi observând cum îi curg balele din gură,

Sări leul de-acolo, din luminiş, ca fript,

Oprindu-se-n coroana unui eucalipt.

Un papagal ce sta pe-un ram alăturat,

A scos atunci un ţipăt, pentru că s-a mirat

De leul ce-a fugit din faţa unui câine.

Ştiind pe leu numit de către toţi « Stăpâne »

Aşa că papagalul îl întrebă pe leu :

« De ce-ai fugit de-un câine, nu pot să-nţeleg eu,

Când toată jungla asta te stie mai bărbat?”

“Nu vezi – răspunse leul – c-acesta e turbat?”

Morala ne învaţă că lucrul cel mai bun

E să te dai în lături când vezi câte-un nebun.

 

 

Le Lion et le chien

 

Un chien perdu, dans une forêt errant,

Rencontra un lion, par là se promenant,

Qui regardait partout, car il comptait chasser

Un animal quelconque, pour avoir à manger.

Voyant les yeux du chien, qui exprimaient la haine,

Sa gueule baveuse, son air énergumène,

Le lion prit la fuite, grimpant dans un proche arbre,

Et s’accrochant à lui, son cœur se mit à battre.

Non loin, un perroquet, surpris de voir comme ça,

Le lion fuir un chien, ainsi lui parla :

« Oh, lion, tu es très fort, t’es l’être

Que tout le monde ici considère « Maître !».

Pourquoi donc avoir peur d’un pauvre chien errant

Et s’enfuir devant lui, à l’arbre t’accrochant ?

Nous croyions que tu allais l’égorger ! »

« Mais non, dit l’lion, car il est enragé »

La morale de l’histoire, au monde je la dis :

Vaut mieux prendre la fuite si on rencontre la folie !

Un comentariu

Din categoria De la Prieteni

SĂ NE IUBIM, ÎN VECI DE VECI, EROII – poem de TOMA ISTRATI

Dintru-nceput străbunii adus-au pân-la noi,

Ca să-i păstrăm de-a pururi, prin oameni moştenire,

Un nume dat de drag, slăviţilor eroi,

Sub care să-i găsim oricând în nemurire.

E numele de sfânt, cel mai presus de care

Nicicând, nimic şi nimeni nu va putea ajunge,

Chiar dacă stele sunt şi dincolo de soare,

Iar omul, infinitul încearcă a- străpunge.

Nici una, nici o dată, mai sfântă n-o să fie

Din toate măreţiile care nu pot să moară,

Decât suprema jertfă pentru suprema glie,

Şi pentru LIMBA NOASTRĂ unind ÎNTREAGA ŢARĂ

Iubeşte-ţi toţi eroii, ROMÂNE, strop de jar

Din sfânt-străbunul foc, etern, fără hotar.

Scrie un comentariu

Din categoria De la Prieteni