Arhive lunare: martie 2019

INVENTATORUL AVIONULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

Inventatorul avionului
img_3937
Omenirea ne datorează nouă, românilor, primul zbor al unui avion ! Iar noi, la rândul nostru, datorăm această mare onoare lui Traian Vuia.
V. s-a născut la 17 august 1872 în satul bănățean Surducul-Mic. Și-a început studiile la Bujor, le-a continuat la Făget, iar liceul l-a absolvit la Lugoj, dovedindu-și încă din copilărie remarcabila capacitate intelectuală. În 1881, învățătorul său de la Făget a ridicat un zmeu. Copilul Vuia a fost fermecat de această primă mașină zburătoare din viața sa și a hotărât să își dedice viața visului de a se desprinde de pământ.
Prima etapă a fost opțiunea pentru Școala Politehnică din Budapesta, secția mecanică. Din păcate, lipsa resurselor materiale l-a făcut să renunțe după numai un an, când s-a reînscris la Drept, acolo având timp să muncească în birouri avocățești pentru a se întreține. La 6 mai 1901, V. a susținut teza cu titlul „Militarism și industrialism, regimu de statu și de contractu”, obținând astfel titlul de doctor în drept. Cu toate acestea, pasiunea pentru mecanică nu l-a părăsit nici un moment, astfel că în iarna lui 1901 proiectul mașinii sale zburătoare era aproape gata. Era însă nevoie și de un sponsor care să sprijine material construirea aparatului. Statul i-a refuzat orice ajutor, iar prietenii săi din Lugoj nu erau de loc bogați.
De aceea, la 27 iunie 1902, V. pleacă la Paris, luând cu el și macheta viitorului avion.
Capitala Franței era în acea perioadă și capitala europeană a cercetătorilor în domeniul aeronauticii și câmpul de bătaie dintre susținătorii aparatelor mai ușoare sau mai grele decât aerul. Dat fiind faptul că faimosul brazilian Alberto Santos-Dumont reușise de curând să survoleze Parisul, ocolind Turnul Eiffel cu un dirijabil de construcție proprie, făcuse ca balanța să se încline în favoarea baloanelor, astfel că memoriul pe care V. l-a depus la Academia de Științe la 16 februarie 1903 și care prezenta atât principiul, cât și soluțiile constructive pentru aparatul său (“Proiect de aeroplan-automobil” este menționat în majoritatea revistelor științifice ale momentului) a fost primit cu totală neîncredere. Comisia, formată din mari somități ale aeronauticii și prezidată de academicianul Bouquet de la Grye a clasat memoriul românului, cu menținea “mai greu decât aerul este o himeră”. Fără a se lăsa descurajat, V. înaintează, la 15 mai 1903, și o cerere de brevetare a invenției sale “Aeroplanul-automobil”, soluționată cu brevetul 332106, eliberat la 17 august 1903 și publicat la 16 octombrie același an. Deci cu câteva luni înainte de primul zbor al fraților Wright de la Kitty Hawk, ceea ce demonstrează întâietatea inventatorului român. Din păcate, din nou se face simțită lipsa resurselor bănești, astfel încât construcția aparatului întârzie. În ajutor îi sar atunci prietenii români, care reușesc să colecteze suma de 180o de coroane austriece (aproximativ 2000 de franci francezi, cu care inventatorul a și pornit la realizarea mașinii sale încă din 1903. În anul următor începe și construcția motorului, aparatul fiind gata în decembrie 1905.
E drept ca aparate de zbor mai evoluaseră până atunci, în special planoare și doar un singur aparat cu motor, cel al americanilor Wright, despre care încă nu se auzise în Europa. Dar avionul lui V. era complet novator, prin:

– prezența trenului de aterizare cu roți pneumatice, sistem contestat de majoritatea constructorilor de atunci, dar preluat imediat de aceștia;
– formula monoplan, cu aripa sus, de asemenea contestată, dar care s-a dovedit de-a lungul anilor cea mai bună;
– principiul unei singure elice; până atunci toți experimentatorii adoptau soluția cu două elici care să se rotească în sensuri contrare, pentru a anihila cuplul; V. a folosit o singură elice, pentru ușurarea aparatului;
– forma aripei ca și dispunerea organelor de cârmuire erau astfel gândite încât să asigure un echilibru perfect în timpul zborului;
– motorul însuși, conceput tot de V., era revoluționar: extrem de ușor pentru puterea sa, acesta era bazat pe forța aburului obținut prin descompunerea acidului carbonic; marele său dezavantaj consta în autonomia foarte redusă: doar 5 minute de funcționare…
Pentru a încerca avionul, pe care l-a botezat “Vuia 1”, inventatorul l-a transportat la Montesson, nu departe de Paris, unde se găsea un drum (orientat spre Sena) puțin folosit. Cu puțin înainte de sfârșitul anului 1905 a avut loc primul test, în care aparatul a rulat pe sol, atingând viteza de 40 km/h. Din păcate, V. a răcit puternic, ceea ce l-a împiedicat să continue. A reluat încercările la 5 februarie 1906, culminând cu evenimentul de la 18 martie 1906: în acea zi, românul Traian Vuia a reușit să se desprindă de sol, a zburat pe distanța de 12 metri la altitudinea de 0,6 – 1 m, și aterizat lin pe toate roțile. A fost primul zbor din istorie al unui avion!

img_3941img_3927

Din păcate, nici un oficial al Academiei sau al Federațiilor aeronautice nu era prezent pentru a-l omologa, de aceea mulți l-au ignorat sau contestat, atribuindu-i acest merit lui Santos Dumont, care avea să realizeze primele zboruri de abia în septembrie în același an.
În urma acestei experiențe, inventatorul a tras unele concluzii, care l-au ajutat să își dezvolte aparatul. A modificat forma aripii, a adaptat un motor mai puternic (“Antoinette” de 24 CP, realizat de Léon Levavasseur, motor cu o carieră remarcabilă deja, fiind folosit și la dirijabile) și a schimbat unghiul de incidență, aparatul astfel obținut fiind numit “Vuia 2”. Testele au fost continuate pe câmpul de manevră al armatei de la Issy-les-Moulineaux, după 24 iunie 1906, și la Bagatelle, la 27 iulie 1907, când, după un zbor de peste 70 m, aparatul a fost deteriorat la aterizare. Acest eveniment reprezintă și ultimul zbor al lui V., care, în criză financiară, a fost nevoit să abandoneze.
Următorea etapă a activității lui V. o constituie experimentele în vederea realizării zborului vertical. În 1914, el a început unele studii pentru construirea unui elicopter, fiind nevoit să le întrerupă din pricina izbucnirii războiului. (În timpul primului Război Mondial, V., care primise cetățenia franceză, a fost concentrat pentru a face parte dintr-o comisie de omologare pentru armament.) Dar în 1915 și 1916 el și-a continuat experiențele, al căror rezultat a fost publicat în revista “L’Atmosphère”. În 1918 a fost construit și prima variantă de elicopter, “Vuia nr. 1”, testat în 1920, la Juvissy, folosind în loc de motor forța unui ciclist. S-a atins o înălțime de 10 metri. Al doilea elicopter, “Vuia nr. 2”, se deosebea de primul prin prezența unui motor de 8 CP și a fost încercat în zbor la Juvissy, apoi, după echiparea cu un motor și mai puternic (16 CP), la Issy-les-Moulineaux. Performanța obținută cu acesta a fost un zbor la altitudinea de 8 metri și pe o distanță de 80 m, la comenzi aflându-se prietenul lui V. Marcel Yvonneau. Toate aceste experimente au fost urmărite cu atenție de specialiști și de presă și sunt menționate în revistele timpului. Din păcate, tot lipsa de bani l-a făcut pe inventatorul român să abandoneze aceste lucrări. Elicopterul, rămas într-un hangar de la Issy-les-Moulineaux, a fost vandalizat de persoane rău intenționate.
O altă preocupare a lui V. a fost dezvoltarea unui motor cu aburi foarte performant. Realizarea sa a fost extrem de reușită, motoare marca Vuia fiind folosite mult timp în industrie, chiar dacă exista concurența motoarelor cu ardere internă sau a celor electrice.
După o viață petrecută departe de țara sa, dar fără a pierde niciodată contactul cu românii, pe care i-a iubit și sprijinit cu toată puterea, V. a revenit în România în 1950. Era însă bătrân și foarte bolnav. A murit la 2 septembrie 1950, fiind înhumat la cimitirul Bellu.

(foto 1, 2, 3: Traian Vuia la Musee de l’Air et de l’Espace, foto Mihai-Athanasie Petrescu)

2 comentarii

Din categoria Portrete, Uncategorized

CU INTERPRETUL, LA TEATRU de Nuţi Gӑleţeanu

MOTTO:

”În toate, Doamne, aş vrea s-ajung/ La ultimu-nţeles./ Esenţa drumului cel lung/ Şi-a sufletului, mai ales./ La miezul stinselor lumini/ S-ajung victorios/ La temelii, la rădăcini,/ La măduvă, la os” (Pasternak)

 

CU INTERPRETUL,  LA TEATRU

 

Zilele trecute, am avut ocazia să merg la teatru, după 20 de ani!!! Ca și atunci , la Nottara…nu că nu mi-aș fi dorit să merg mai des , dar accesul la cultură al unui deficient de auz e ceva mai limitat.4955_triburi

Dacă acum 20 de ani am văzut o piesă de Shakespeare, de data aceasta era vorba de ceva inedit. Ceva care mi-a stârnit curiozitatea și care merită relatat. Un subiect care a adus laolaltă două ”lumi”: pe cea a auzitorilor și pe cea a surzilor!

Voi relata lucrurile din ambele perspective, fiindcă sunt diferite…

 

SUBIECTUL PIESEI DIN PERSPECTIVA UNUI AUZITOR

Piesa ”TRIBURI-Codul bunelor bariere” a fost scrisă de Nina RAINE, și tradusă (si regizată) de Vlad Cristache. Din distribuție fac parte actorii: Gabriel Răuță, Isabela Neamțu, Răzvan Bănică Cristina Juncu și Diana Roman.

Nina Raine pleacă de la ideea că o familie este un micro-univers, cu propriile sale reguli. Un mic trib. Și familia din piesă e una aparte. Adica disfuncțională. O familie în care nimeni nu ascultă pe nimeni. Un mic ”balamuc”. Așa mi s-a părut mie….

În familia aceasta disfuncțională, singurul dornic de comunicare este Billy, fiul mai mic . Billy este hipoacuzic. Crescut de familie ca și cum ar auzi. Nu cunoaște limbajul gestual, nu are contact cu comunitatea surzilor…

El o întâlnește pe Sylvia, o tânără hipoacuzică ce își pierduse auzul mai târziu…și chestia interesantă e că Sylvia știe semnele. Sylvia cunoaște lumea surzilor. Cum să nu devină Billy curios??? Parcă începe să se simtă surd. Si trist. Și exclus …Și fără voce…înțelege brusc că familia nu îl ascultă,  nu îl aude, nu îi pricepe suferința.

Și când începi să te bucuri că vrea o viață alături de Sylvia, fata zice ceva uimitor. Uimitor de-a binelea: ”nu vreau ca totul în viața mea să fie surd”.

Billy , după ce că e hipoacuzic, trist si neînțeles mai e și abandonat. Parcă mă apucă și pe mine tristețea…

În final, Billy se întoarce la familie, aia disfuncțională a lui, dar care îl iubeste așa surd cum e.

La final, înțelegi că surditatea nu doare. Dar doare foarte tare LIPSA COMUNICĂRII!  DOARE INTOLERANȚA, NEACCEPTAREA, RESPINGEREA!!!

CUM A FOST DIN PERSPECTIVA SPECTATORULUI SURD

Așadar, ajunși la locurile noastre, la balcon, am constatat că va fi cel puțin interesant. Cum stăteau lucrurile pentru un surd…în față, evident scena!!! Nimic ciudat, că si auzitorii tot acolo vor privi…în stânga, am observat imediat interpretul, o doamnă frumoasă și zâmbitoare…deja devenea problematic unde să mă așez…îmi trebuia un unghi bun, deci m-am așezat undeva spre partea dreaptă a balconului. Când să rasuflu ușurată , mi-am dat seama că grupul de surzi va fi nevoit să facă adevărate calcule matematice, pentru a-si găsi locul cel mai convenabil. Deci, încă nu răsuflu ușurată, fiindcă  în partea dreaptă, existau niște ecrane, pe care se vor proiecta niște prim-planuri…bun, păi să îmi găsesc un loc mai…potrivit…

Ca să fiu sinceră , cam așa au procedat toți deficienții de auz de acolo.Unii s-au mutat de câteva ori. Marea întrebare era: CUM NE VOM UITA ÎN TREI DIRECȚII SIMULTAN???

 

În fine, am zis să aleg ”calea de mijloc” , așa că m-am așezat oarecum central.

Asa…și incepe piesa de teatru: ”Triburi”, in regia lui Vlad Cristescu. Și se sting, desigur luminile din sală. Și interpretul rămâne în penumbră. Date fiind distanța și lipsa luminii, înțeleg că nu o să pot citi nimic de pe buze….dar interpreta ne linișteste: o parte din piesă e în limbaj gestual. Cum mai devreme rasuflasem usurată prea devreme, acum nu o mai fac, rămân neîncrezătoare.

Piesa, pe care am urmărit-o cu greu, ca să spun ADEVĂRUL GOL-GOLUT….începe fain. În balamucul din familia aceea , apare o idee, căreia nu ii dă nimeni importanță pe parcursul intregii piese.  Și fiind subtitrată, o pricep și eu:

”Inima mea se deschide la vocea ta,

așa cum florile se deschid la săruturile zorilor zilei”

Aha, deci de aceea e ca la balamuc în familia asta. Fiindcă sunt atât de ”surzi” la ce spun ceilalți,  au inimi închise…inimi amorțite…

Dar să revin la condiția surdului în sala de teatru…

Mi-au fost necesare câteva minute bune să mă obișnuiesc cu interpreta…ah, imi era cunoscută figura, încep să regret că nu mă uit mai mult la tv… Doamna, pe care aveam să aflu mai târziu că o cheamă LENA, traduce în amănunt, cu spatele la scenă. Bineînteles că nimeni nu s-a gândit că orice interpret are nevoie de pauză, stiut fiind că,  în general  se impune existența a doi traducători, care interpretează pe rând. Lena a interpretat timp de 3  ore!

La un moment dat, actorii folosesc un vocabular interzis minorilor. Lena se dovedește a fi o lady și traduce așa: ”acum tatăl vorbește obscen”.

Încerc să mă concentrez pe subiect, deși situația nu îmi permite să privesc scena decât fugitiv, trebuie să vad ce zice interpretul…Slavă Domnului, după vreo 10 minute, m-am prins care e personajul surd….după alte 10 minute simt dureri de coloană, stau practic întoarsă spre stânga , fiindcă INTERPRETUL E PERSONAJUL CENTRAL PENTRU MINE ! PERSONAJUL MEU PRINCIPAL!

Fugitiv, privesc și spre dreapta, unde pe ecrane apar din când în când informații scrise…și tot fugitiv, mă uit și pe scenă. Să ”cunosc” și personajele. Și actiunea…dar  e o misiune dificilă:  dacă urmăresc personajele îmi scapă ce traduce interpreta. Dacă urmăresc interpreta, e dificil să înțeleg ce personaj vobește…mă simt deja extenuată…noroc că vine pauza de  15 minute…amorțisem deja întoarsă spre stânga!

Deși au existat asigurări că va exista subtitrare  și interpretare,  îmi dau seama că nimeni, dar nimeni nu s-a pus în ”pielea” spectatorului surd.

Partea a doua a fost la fel  dificil de urmărit. Am înțeles de la bun început că era o piesă despre surzi dar NU ȘI PENTRU SURZI.

 

CONCLUZII (din ambele perspective)

  • Din perspectiva auzitorilor, piesa încearcă să atragă atenția asupra problemelor pe care le întâmpină surzii în societate, asupra DISCRIMINĂRII, asupra RESPINGERII, asupra INTOLERANȚEI!
  • Din perspectiva celui fără auz, înțelegi dureros de limpede, lipsa accesului la CULTURĂ și INFORMAȚIE. Înțelegi lipsa COMPASIUNII. Întelegi că egalitatea există doar in matematică.
  • Strict referitor la posibilitatea unui surd de a înțelege această piesă de teatru, ar fi o idee bună asigurarea a doi interpreți , un bărbat și o femeie, ca să îti dai seama mai ușor când vorbeste fiecare personaj și desigur, deficientul de auz să stea în primele rânduri!

 

Problemele Comunității Surzilor sunt multe…căci  inima nu se deschide întotdeauna  la auzul vocii.

Unele Inimi se deschid prin SEMN!

DAR CUI ÎÎ PASĂ? Cu adevărat?

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

VISUL UNEI MAME de Nuţi Gӑleţeanu

Motto:  ”Toate lucrurile sunt cu putinta celui ce crede!” (Marcu :23)

 

VISUL UNEI MAME

 

Citeam ieri pe o retea de ”socializare” un articol despre o mamă extraordinară, pe care am avut si eu privilegiul să o cunosc,cu câțiva ani în urmă….si citeam articolul zâmbind: ah, ce suflet minunat e GEO, mama uimitoare!

Dar pe la sfârșit mi-a cam pierit zâmbetul. Cineva întreba in comentarii: si cine are grija de copil când MAMA moare?”

Geo e o femeie deosebit de frumoasă, în toate sensurile, subțire ,finuță și zâmbitoare! Geo e un suflet luminos! Dar Geo e și mama unui copil autist…Că despre acest aspect relata articolul…

Nu vreau să scriu despre autism, nici despre durerile și suferințele părinților copiilor cu autism,las partea asta specialițtilor;

Eu vreau să scriu despre ceea ce se vorbește mai puțin: despre vise și  speranțe! Vreau să scriu despre partea nevăzută a lucrurilor, despre CREDINTĂ, IUBIRE ȘI TOLERANȚĂ!

Desigur că și Geo a trecut prin toate stările sufletești la vestea că fiul ei e altfel…

Nu vreau să idealizez o poveste sau o persoană! Nici Geo nu ar vrea, nici David…dar fericirea răsare uneori unde nici nu crezi că e posibil!

Când am cunoscut-o eu, ea urma un master pentru a ști mai multe despre incluziune, despre cum își poate ajuta fiul să fie fericit si acceptat. Căci asta e visul ei: ca David să fie fericit! Atât! Pur si simplu să aibă un copil fericit!

Și după ce a încercat terapii specifice, a renunțat la job fără regrete ( și nu era chiar orice job!!!!) pentru a-i oferi fiului ei prezența si dragostea ei necondiționată.

A intrat apoi în sistemul de învățământ…
Geo i-a fost educatoare, învățătoare iar acum îl insoțeste la scoală zilnic , la ore. Ea a știut că dragostea chiar face minuni , mi-a plăcut cât de minunat a zis într-un interviu : ”Cea mai de pret informatie am simtit-o, nu aveam unde să  o citesc”. Asta e dragostea : să simți și să crezi fără urmă de îndoială că poți să miști și munții pentru ceeea ce iubești! Să nu renunți niciodată,niciodată,niciodată! Și nici ea, nici soțul ei nu au renunțat vreodată !

Niciodată nu a ascuns autismul,nu s-a rușinat cu el…niciodată nu s-a sfiit să spună că e fericită fiindcă David e fericit! Și da, David e fericit!

Și pentru David fericirea constă în lucruri simple : să ofere ciocolată colegelor de clasă, să se plimbe cu tramvaiul 41 , așa ”da capo al fine” (dacă e să te distrezi păi să mergi până la capăt!), să meargă la mare….și Geo îl duce oriunde, cu bucurie!

Pentru Geo, fiecare zi este o ocazie de a-și face fiul fericit! Pentru Geo nimic nu e prea mult, prea greu…

Si David e fericit! Și în sufletul lui pur de copil , David crede că într-o zi va avea el grija lui Geo!

Și când un copil autist spune asta, nu poți să nu te gândesti că în afară de fericire (fiindcă și fericirea asta se învață), părinții lui, amândoi , l-au mai învățat ceva: BUNĂTATEA și credința că ”celui ce crede totul ii e cu putință”!

Am văzut și mame în lacrimi, povestind despre autismul care umbreste copilăria fiilor lor…si am văzut-o și pe Geo care crede în forța iubirii nemăsurate a unei mame!

Si când David îi spune mamei lui , că el va avea grijă de ea cândva, întrebarea de la început devine si mai dureroasă…Si ce se întâmplă când…??? Nu stim ce  se întâmplă, știm doar că totul este cu putință,atunci când crezi cu toată ființa !  Știm că trebuie să avem ÎNCREDERE!

P.S. I-am cerut lui Geo voie să povestesc despre ea și minunea de copil care e David…si răspunsul ei a sunat simplu și   firesc și trebuie redat: ”sigur, mie îmi place povestea noastră, e preferata mea!!!”

                                                 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized