Arhive pe categorii: Un urs in oras

UN URS IN ORAS EPILOG de Mihai-Athanasie Petrescu

E P I L O G

 

 

Odatǎ cu venirea noului comandant, viaţa batalionului s-a schimbat radical.

Dacǎ pânǎ atunci se mulţumeau sǎ trǎiascǎ şi sǎ-i lase şi pe alţii sǎ trǎiascǎ, militarii au început sǎ fie ambiţiosi, obţinând rezultate din ce în ce mai bune în pregǎtirea de luptǎ şi politicǎ, fiind mândri cu citarea prin ordin de zi pe armatǎ în repetate rânduri.

La 23 august 1965, dupǎ reintroducerea gradelor de maiştrii militari, Tuteaşcǎ se vǎzu maistru principal, avansare la care contribui şi prietenul lui, maiorul Scufaru.

În ceea ce-l priveşte pe Marica, el rǎmase Mareşal, fǎrǎ sǎ mai ajungǎ general. La o verificare atentǎ, funcţionarii din Ministerul Forţelor Armate descoperirǎ ca ofiţerul intrase la Şcoala Militarǎ, dar şi la facultatea de drept, fǎrǎ sǎ prezinte o diplomǎ de bacalaureat. Nu o avea, dar cine sǎ i-o cearǎ unui adevǎrat erou al Armatei Române în anii ’40? Trecut forţat în rezervǎ, Marica trǎieşte acum din muncǎ cinstitǎ: face sobe de teracotǎ, asistat fiind de vechiul sǎu colaborator, fostul colonel Popa. Acesta a fost trecut în producţie atunci când tovarǎşul tatǎ a fost eliberat din funcţia sa de membru al C.C. de cǎtre noul secretar general.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Într-o zi de varǎ, în 1978, maistrul principal Tuteaşcǎ Petre luǎ cuvântul la adunarea festivǎ a batalionului, sprijinindu-se în bastonul pe care de-abia îl primise de la colegii lui, într-o poziţie prea puţin regulamentarǎ:

– Aproape 30 de ani…

În jurul lui, veveriţele se întreceau în salturi vioaie, ca un simbol al libertǎţii, chiar dacǎ erau între zidurile unei cazǎrmi.

Era libertatea unui “tânǎr” rezervist …

1712 1749 264Maistru Militar Principal (2004 – maior) (veteran de razboi) ATANASIE PETRESCU „TUTEASCA” (1921-2005)

 

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CAPITOLUL XXII INFORMARE POLITICA de Mihai-Athanasie Petrescu

INFORMARE POLITICĂ

 

– Cum, nu ştiaţi? şopti Sarci.

– Ce vreţi sǎ spuneţi, tovarǎşu cǎpitan? se mirarǎ ceilalţi.

– Hai, mǎ, cǎ şi copiii vorbesc despre asta pe stradǎ. E mâna ruşilor!

– Domne, sǎ ştiţi cǎ şi eu am auzit ceva. Cicǎ l-ar fi gazat când ar fi fost ultima datǎ la Moscova.

– Ce sǎ-l gazeze, mǎ nene! L-au radiat, dar nu la Moscova, la Varşovia, când a fost toamna trecutǎ, cu Tratatul, îl contrazise Sarci.

– Pǎi ce-au avut cu el sǎracu’? întrebǎ locotenentul Stoian.

– Ce-au avut? Dar tu pe ce lume trǎieşti, tinere? îl luǎ Sarci peste picior. N-ai vazut c-a închis robinetul? Gata, celovecilor, a zis el mai lǎsaţi-ne şi nouǎ câte ceva, ce naiba, nu vǎ mai sǎturaţi?

– Ce se executǎ aici? întrebǎ colonelul Marica, intrând în club pe neaşteptate.

Şeful de stat major, locotenent-colonelul Loghin, luǎ poziţia de drepţi ca toţi ceilalţi :

– Atenţiune! strigǎ el, şi apoi continuǎ: tovarǎşu colonel, batalionul executǎ program de informare politicǎ.

– Cum, bǎ, voi vǎ informaţi de la televizor? întrebǎ, nedumerit, Marica.

– Are dreptate, şopti Tuteaşcǎ, televizorul mai degrabǎ dezinformeazǎ.

– Tovarǎşe colonel, se simţi obligat Elefterie sǎ lǎmureascǎ situaţia, trebuie sǎ înceapǎ plenara.

– Ahaa! … ce plenarǎ?

– Cum, tovarǎşe colonel, nu ştiţi? Plenara C.C. al P.C.R.

– Al … ce ce re? … cum sǎ nu ştiu, bǎ? Voiam numai sǎ vǎ verific.

– Ce ziceţi, tovarǎşu colonel, pe cine vor s-aleagǎ ǎia? întrebǎ Loghin.

– Unde, bǎ?

– Pǎi… la plenarǎ…

– Adicǎ, se alege?

– Ziceaţi cǎ ştiţi… îl alege pe secretarul general, îi explicǎ şeful de stat major.

– Cum, bǎ, ce, plenara îl alege? Nu poporul?

– Tovarǎşu colonel, raportez, îl alege poporul din Comitetul Central, îl asigurǎ Tuteaşcǎ.

– În sfârşit, unul care ştie sǎ explice, se linişti colonelul. Dar ce pregǎtire politicǎ aveţi voi, bǎ dacǎ nu ştiţi pe cine alege? Doar se ştie cǎ pe Maulǎr.

– Maurer? Nu-i cam bǎtrân? aprecie Cocoş. Eu cred cǎ pe Chivu Stoica.

– Mamǎ, da’ ce tânǎr l-ai gǎsit pe ǎsta, râse Teodorescu. Eu, ca sǎ fiu sincer, sunt de aceeaşi pǎrere cu tovarǎşu colonel. Tot Maurer iese, cǎ …

– Uite-l pe tovarǎşu Popa! sǎri de pe locul sǎu plutonierul adjutant Costandache, care pânǎ atunci urmǎrise cu atenţie imaginile de pe micul ecran.

– A dat norocul peste el, comentǎ plutonierul adjutant Lascu. Ce-ar fi sǎ-l aleagǎ secretar?

– Nu-l alege, cǎ e nou la ei, opinǎ Costandache. Dar hai sǎ ne uitǎm cu atenţie în salaǎ, poate îl aratǎ şi pe tovarǎşu colonel.

– Unde sǎ mǎ arate, bǎ? se sperie Marica.

– Nu pe dumneavoastrǎ, tovarǎşu, eu mǎ gândeam la tovarǎşu Popa, rǎspunse subofiţerul.

– Boul ǎla? zise comandantul. Bine c-am scǎpat de el de-aicea, cine ştie ce-o fi ajuns…

– E vai de capul lui, îl linişti Loghin. E un amǎrât de şef de birou pe la minister, pierde timpul degeaba toata ziua şi ia leafǎ mare.

– Vedeţi? Eu i-am spus mereu cǎ nu-i nimic de capu’ lui, dar vǎd cǎ nu a vrut s-înţeleagǎ, concluzionǎ Marica.

– Dar ǎla de lângǎ tovarǎşu Popa, cine mǎ-sa pe ghiaţǎ o mai fi? întrebǎ Tuteaşcǎ.

– Ăla? nu ştiu cum îl cheamǎ, dar sunt sigur cǎ e general. L-am vǎzut într-un jurnal la cinema, odatǎ, acum câţiva ani, spuse Lascu. Mi se pare cǎ era ceva cu agricultura.

images

– Am impresia cǎ îl cheamǎ Ceauş, sau cam aşa ceva, se ocupa cu cooperativizarea, întǎri Elefterie.

– Nu vorbeşte el cu un defect, cumva? Cred cǎ l-am vǎzut pe la televizor… da, Ceauşu sau Ceaunu îl chema, zise şi Banu.

– Sǎ vedeţi cǎ ǎsta iese, spuse Tuteaşcǎ.

– Bine ar fi, dacǎ ziceţi cǎ e general, aprecie Teodorescu. Înseamnǎ cǎ-i de-al nostru şi-o sǎ aibǎ grijǎ de armatǎ.

– Bǎ, voi habar n-aveţi care e politica partidului, ţipǎ Marica. Partidul nostru are nevoie de oameni deştepti, nu de-alde ǎştia… nu vedeţi ce mutrǎ de bou are? … şi e şi prea tânǎr.

…………………………………………………………………………………….

– Mǎ Petricǎ, tu ai citit ziarul de mâine? spuse Talabǎ în aceeaşi dupǎ-amiazǎ, la terminarea lucrǎrilor plenarei.

– Chiar, domne, dintre toţi numai Tuteaşcǎ s-a gândit la Ceauşescu, recunoscu şi Loghin. Ai fler politic, tovarǎşe, îl felicitǎ el pe plutonierul major, bǎtându-l pe umǎr.

– Mie mi-a plǎcut ce-a spus tovarǎşul Ceauşescu, sublinie Elefterie. A promis cǎ va face totul pentru a îmbunǎtǎţi potenţialul de apǎrare a patriei, bazânduse pe experienţa ofiţerilor cu experienţǎ, şi a mai zis cǎ de acum se va ţine seama de competenţǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ va fi mai bine decât înainte.

– Auziţi, tovarǎşu colonel? experienţa ofiţerilor cu experienţǎ, spuse Tuteaşcǎ.

– Ce tot zici tu acolo, bǎ? întrebǎ comandantul.

– Raportez, îşi explicǎ Tuteaşcǎ gândul, tovarǎşu secretar general a spus cǎ-i va promova pe ofiţerii cei mai buni.

– Cum, bǎ? aşa a spus? înseamnǎ cǎ se gândea la mine…

– Exact! Exact! La dumneavoastrǎ se gândea spuserǎ şi ceilalţi.

– Da, tovarǎşu, interveni maiorul Dominte. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, se cam ţinea seama de pile, dar acum a venit şi rândul celor buni sǎ scape de unde s-au îngropat zeci de ani, irosindu-şi talentele.

– Bǎ… voi cam aveţi ceva dreptate… cum am stat eu aici atâta vreme… spuse, gânditor, Marica.

– A venit şi timpul dumneavoastrǎ, tovarǎşu colonel! raportǎ în poziţia de drepţi Tuteaşcǎ.

– Bǎ… voi râdeţi de mine?

– Cine şi-ar putea permite, tovarǎşu colonel? se linguşi Dominte. Noi ştim cǎ sunteţi un ofiţer capabil, aţi demonstrat-o de atâtea ori!

Scǎrpinându-se sub chipiu, Marica cuvântǎ cu vehemenţǎ:

– Dar ce? eu sunt mai prost decât alţii? au plecat ei şi Miron, şi Stroe, şi Popicu, care … vorba aia … şi eu sǎ rǎmân un biet colonel? O sǎ mǎ gândesc serios ce e de fǎcut, promise el, ieşind din sala clubului, în timp ce toţi ceilalţi îşi fǎceau cruce şi se rugau ca visul sǎ i se împlineascǎ.

…………………………………………………………………………………….

Câteva sǎptǎmâni mai târziu, vestea se rǎspǎndi ca fulgerul:

– Pe Mareşal l-a chemat la minister, spunea unul. A plecat în cizme şi cu centurǎ.

– Cicǎ la 23 august îl face general-maior şi îi dǎ un regiment, completa altul.

– Ba eu am auzit cǎ-l susţine Popa şi rǎmâne pe la Marele Stat Major, supralicita un al treilea.

Versiunea oficialǎ fu expusǎ într-o dimineaţǎ la raportul batalionului. Bui-Bui, cum era alintat Loghin de când preluase statul major, rǎmas acum şi comandant interimar, anunţǎ:

– Tovarǎşi militari, dupǎ câte se pare, tovarǎşu colonel Marica a avut succes în demersurile sale. Memoriul dumnealui a fost avizat favorabil de cǎtre tovarǎşu ministru, care i-a solicitat sǎ întocmeascǎ un dosar complet. Pânǎ una-alta, tovarasul colonel a fost detaşat la un regiment de tancuri de la Ploieşti, pe funcţia de loctiitor al comandantului, iar la noi urmeazǎ sǎ fie numit în cel mai scurt timp un nou comandant.

În rândurile militarilor se stârni rumoare, dar Loghin reuşi sǎ opreascǎ uralele pe care era sǎ le provoace trista veste.

– E prea frumos ca sǎ fie adevǎrat, comentǎ, dupǎ aceea, Talabǎ. Chiar sǎ scǎpǎm de Mareşal?

– Cu cine mǎ mai rǎzboiesc eu de-acum? se lamentǎ, râzând, Tuteaşcǎ.

– Şi cine ne mai bagǎ la arest cǎ nu-i raportǎm în pas de defilare? completǎ Banu. Sau cǎ se sparge un cauciuc…

– Ba! Ba! ia vezi! îl repezi, în glumǎ, Tuteaşcǎ imitându-l pe fostul comandant.

– Mie, parcǎ-mi pare rǎu dupǎ el, se destǎinui cǎpitanul Teodorescu. Prin câte am trecut noi împreunǎ …

– Mai bine aduceţi-vǎ aminte prin câte ne-a trecut el pe noi, îl sfǎtui Tuteaşcǎ. Aţi uitat când v-a fǎcut comandant de gardǎ? Când a tras teristul ǎla dupǎ ciori?

– Te rog frumos, a tras dupǎ cucuvele, nu dupǎ ciori îl corectǎ cǎpitanul.

– Mǎ, Teo, dar când plângea cǎ-l mǎnâncǎ ursul? îl întrebǎ Cocoş.

– Da, pe asta o ştiu, dar nu numai pe el îl mânca … Dar când te-a bǎgat pe tine la bulǎu încǎ din prima zi, mai ţii minte?

– Când, mǎ? Cǎ de câte ori am fost acolo … vorba aia, am şi uitat de ce.

– Ce, ai uitat cât de jignit s-a simţit cand i-ai zis cum se numeşte Tâmpa?

– Tovarǎşi, eu cred cǎ întreaga mǎsurǎ a talentelor sale a arǎtat-o când am câştigat concursul de amatori, astǎ iarna, îşi spuse pǎrerea Elefterie.

– Da, atunci când juriul a crezut cǎ noi am venit cu o brigadǎ satiricǎ, şi ne-a dat 10 … Când colo, noi eram un cor care cânta cântece patriotice, evocǎ Tuteaşcǎ.

– Domne, vorba e cǎ ǎsta era destul de prost ca sǎ-l putem duce de nas cum voiam noi, spuse Loghin.Cine ştie ce dobitoc vine în locul lui şi ne mǎnâncǎ sufletul…

– Eu cred cǎ dumneavoastrǎ sunteţi marele favorit, tovarǎşu colonel, se trezi vorbind Tuteaşcǎ.

– Bǎ! te…reacţionǎ, din reflex, ofiţerul, dar, stǎpânindu-se, continuǎ: d-aia dormeai tu mereu pe la garnizoanǎ, mǎ Petricǎ…

– De, tovarǎşu, dar mǎcar nu mǎ certam în fiecare searǎ cu nevasta-mea, rǎspunse Tuteaşcǎ, uitând cǎ superiorul sǎu era în plin proces de divorţ.

…..……………………………………………………………………………………

Odatǎ cu vara, veni şi numirea aşteptatǎ. Potrivit principiului rotǎrii cadrelor, în funcţia de comandant fu numit maiorul Scufaru din Sibiu. Adresa semnatǎ de Ministrul Forţelor Armate sosi la Braşov înaintea fericitului ofiţer, care era în concediu de odihnǎ. Cadrele batalionului avurǎ deci timp sǎ facǎ multe pariuri în legaturǎ cu persoana şi caracterul noului şef.

– Domne, dupǎ nume pare sǎ fie un somnoros, spunea Loghin. Scufaru de la scufie de noapte.

– Doar dacă n-o fi vreun lup, din ǎia care m mǎnânca Scufiţe Roşii, rǎspunse, precaut, Cocoş. Sǎ nu ne mǎnânce şi pe noi!

În atelierul electro-mecanic, la şezǎtoarea subofiţerilor, se afişau pǎreri asemǎnǎtoare. Talabǎ, ajutându-l pe Tuteaşcǎ sǎ repare tabloul de siguranţe de la Trabantul lui Sarci, spunea:

– Eu cred cǎ-i bǎiat bun. Dacǎ i-au dat pe mânǎ un batalion ca al nostru la gradul lui de maior, înseamnǎ cǎ e tânǎr, dar ştie ceva meserie.

– Şi asta-i bine, nea Lambe? Poate pune şaua pe noi, replicǎ sergentul-major Mǎrgǎrint.

– Dar de ce s-or fi dus ei sǎ-l caute tocmai la Sibiu? se întrebǎ şoferul Banu. N-aveam noi aici oameni capabili?

– Vorba aia, ce-i la Braşov nu gǎseşti în toate Europele din Sibiu, glumi Tuteaşcǎ. Dar mie, numele asta, Scufaru, mi se pare cunoscut. Acum 14-15 ani, când eram pe la Bistriţa, era acolo un locotenent stagiar, Scufaru. Venea mereu pe la atelier sǎ meşterim împreunǎ.

– Îi reparai şnurul de la caschetǎ? îl tachinǎ Talabǎ.

– Tu ştii cǎ eu repar orice. Totuşi, nu poate sǎ fie ǎla, cǎ era prea tânǎr… vorba aia, parcǎ numai o scufie are moţ? Doar cǎ era bǎiat cumsecade, locotenentul ǎla…

…………………………………………………………………………………….

Veni şi ziua cea mare. Dupa 16 ani, batalionul de sub Tâmpa avea un nou comandant. Militarii, adunaţi pe platoul din faţa pavilionului central, aşteptau cu nerǎbdare sǎ-l cunoascǎ.

– Parcǎ mǎ vǎd în ’49, când am venit aici prima datǎ. Tot în ziua aia a venit şi Mareşalul, evocǎ Tuteaşcǎ.

– Vezi, mǎ, Petricǎ, o nenorocire nu vine niciodatǎ singurǎ, îl ciupi Costandache.

– Batalioon, drepţi! ordonǎ şeful de stat major. Pentru onor, înainte

prezentaaaţi, arm’!!

În momentul acesta, când se apropie comandantul, regulamentele militare interzic pânǎ şi muştelor sǎ bâzâie.

Dar Tuteaşcǎ nu era muscǎ.

– Ăsta e, domne! Extraodinar!

– Tovarǎşu maior… îşi începu Loghin raportul.

– Alo, tovarǎşu! Unde te trezeşti? ţipǎ, supǎrat, noul comandant. Ieşi imediat la raport! Aşa respectaţi dumneavoastrǎ regulamentul?

– Ai început-o bine şi cu ǎsta, Petricǎ, murmurǎ Talabǎ, cu reproş, în timp ce Tuteaşcǎ ieşea în faţa frontului.

– Tovarǎşu maior, sunt plutonier-major Tuteaşcǎ Petre, m-am prezen…

– Mata erai, nea Petricǎ? Intrebǎ, cu bucurie în glas, maiorul. Nemaipomenit, ce bine-mi pare cǎ te gǎsesc aici! Eu, care mǎ temeam cǎ n-o sǎ cunosc pe nimeni! Ce bine-mi pare! repetǎ el, lǎsându-i pe toţi cu gura cǎscatǎ.

3 comentarii

Din categoria Un urs in oras

UN URS ÎN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu capitolul XXI

12.MAP_a1960_3_E0_A0_P1(Foto Maior (r.) Atanasie Petrescu, expusa in editia 2013 a expozitiei „Orasul Memorabil”)

CAPITOLUL XXI

 

TONUL LA CÂNTEC!

– Ce s-o fi întâmplat domnule, de face ăsta adunarea batalionului la o juma’ de oră după adunarea batalionului? îl întrebă Tuteaşcă pe căpitanul Dominte, în timp ce amândoi executau deplasare rapidă către platoul din faţa comandamentului.

– Poate c-a uitat să ne spună ce-a visat azi noapte, presupuse căpitanul.

– Sau o fi luat hotărârea eroică să-şi dea demisia şi să mă pună pe mine în loc? spuse plutonierul. Mi-o fi aprobat ministrul memoriul şi m-o fi făcut general ca să-l iert că m-a uitat la 23 august.

Colonelul Marica era deja nerăbdător.

– Tovarăşi, cuvântă el in faţa militarilor, v-am adunat aici…

– … ca să fim strânşi la un loc, completă Tuteaşcă.

– Da… şi pentru că locotenentul-major Elefterie are o comunicare importantă de făcut. Hai, bă, dă-i drumul, îi trecu colonelul cuvântul locţiitorului său politic.

– Tovarăşi, am primit un ordin de la Marele Stat Major şi trebuie să-l executăm.

– Cine a semnat ordinul? îl ajută Marica

– Ce să executăm? se auzi în acelaşi timp locotenent-colonelul Popa, care, ca un şef adevărat, întârziase la adunare.

– Ăăă … tovarăşul general …, locţiitorul politic, răspunse, derutat, Elefterie.

– E clară, trebuie să-l executăm pe general, comentă Tuteaşcă, stârnind un hohot de râs.

– Bă! Bă! ce …? izbucni comandantul.

– Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez ridică mâna Cocoş, nu vrem sǎ ne încărcăm conştiinţa cu tovarăşu general.

– Degeaba nu vreţi voi să-l cunoaşteţi, că dacă vine în inspecţie, ha, ha, vedeţi voi! îl contră Marica.

– Nu vine, tovarăşe colonel, interveni Elefterie, a trimis doar ordinul acesta, continuă el căutându-se de zor prin toate buzunarele.

Momentul se prelungi. Hârtia de la Marele Stat Major părea să se fi volatilizat; în front începură să se audă chicoteli, care se transformară în râsete făţişe atunci când ofiţerul, transpirând abundent din cauza emoţiilor, îşi scoase cascheta şi din ea căzu adresa cu pricina.

– Cum vă spun, tovarăşi, iată ordinul, e vorba de o întrecere artistică, reuşi să îngaime locţiitorul politic, topindu-se sub privirea intransigentă a coloneilor.

– Ce naiba-i aia? se miră comandantul.

– Vorbim cu cei de la Teatrul de stat şi vedem care din noi fuge mai repede, spuse Tuteaşcă şi fu răsplătit cu un nou hohot de râs.

– După femei? întrebă, cu naivitate, Talabă.

– Nu, domne, după firobuz, îl lămuri Tuteaşcă.

Explicaţia veni de la Elefterie:

– Nu, tovarăşe, e vorba de o activitate de amatori, şi …

– Păi eu ce spuneam? Ce, parcă artiştii ăia ştiu să fugă?! nu se lăsă plutonierul.

– Bă, locotenent, eu n-am înţeles, interveni comandantul.

– Şi cât de clar îi explicasem, şopti Tuteaşcă.

– Uitaţi, tovarăşe colonel, scrie aici că să ne pregătim pentru a lua parte la o întrecere artistică cu colegii noştri de la U.M … cică: recitări, cor şi altele, menite să vădească dragostea militarilor pentru…

– Dragostea pentru altele? Păi, ne omoară nevestele, se auzi glasul lui Tuteaşcă.

– N-aţi înteles bine, tovarăşe! E vorba de dragostea de ţară.

– Da cum mă-sa se face asta, bă locotenent, întrebă colonelul, tot mai derutat.

– Raportez… încercă timid Elefterie, ăăă … trebuie să formăm un cor şi să creem un program…

– Să ce? ţipă Marica.

– Să… ne băgăm în cor, tovarăşul, îl lămuri Popa care părea să priceapă mai uşor.

– Aha… ei, ia să vă ocupaţi voi de băgatul ăsta, că sunteti mai tineri, ordonă şeful. Când trebuie să fie întrecerea?

– Peste o lună, de ziua Republicii, răspunse politicul.

– Aveţi timp. Cu ce începeţi?

– Păi … cu stabilirea dirijorului, propuse tânărul ofiţer.

– Ce face un dirijor? ceru Marica informaţii suplimentare.

– Comandă corul, spuse Popa.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez! ridică mâna Tuteaşcă, făcându-le cu ochiul celor din jurul lui.

– Ce e, bă? răspunse, plictisit, colonelul.

– Tovarăşu colonel, noi suntem obişnuiţi să ne conduceţi dumneavoastră pe câmpul de luptă, sunteţi cel mai bun comandant de batalion pe care îl avem, şi propun să ne comandaţi şi în lupta aceasta.

– Cum, bă, tu zici să fiu eu dirijor d’ăla?

– Desigur, tovarăşu colonel. Sunteţi persoana cea mai calificată dintre noi.

– S-a prostit Tuteaşcă, comentă Popa. A început să umble cu periuţa.

– Lasă-l, bă că s-a gândit bine, răspunse comandantul. Bine, bă, dacă mă rugaţi voi aşa de mult, accept, spuse el modest.

– Suntem salvaţi! exclamă Tuteaşcă.

– Bun, concluzionă comandantul, zâmbind mulţumit, dacă am rezolvat chestia cu corul, nu mai rămâne decât să vă ocupaţi voi de restul. Acum să ne întoarcem la program!

– Pemiteţi să raportez? Când avem repetiţia? întrebă Teodorescu.

– Ce repetiţie, bă? se miră şeful.

– Păi, nu trebuie să repetăm, să ne punem la punct?

– Cum? Aşa trebuie?

– Cam are dreptate ăla, tovarăşu colonel, interveni Popa. Ar fi bine să…

– Da, bă? atunci… mâine la prânz, ne întâlnim la ora 12 la club, tranşă comandantul.

 

A doua zi, la ora fixată toţi ofiţerii şi subofiţerii se aflau în sala de festivităţi. Elefterie îi alinie la intrarea comandantului.

– Tovarăşe colonel, corul vă prezintă onorul!

Tuteaşcă speculă imediat:

– Păi ce, începem cu poeziile, nu cu cântecele?

– Bă! tu să taci! se repezi colonelul.

– Am înţeles tovarăşu. Dar când cântăm, am voie să nu tac?

Aruncând o privire dispreţuitoare către tehnician, colonelul spuse:

– Prost mai eşti, bă! eu ţi-am spus să taci numai când vorbeşti cu mine, nu când cântam. Hai să repetăm! Atenţiune! Tonul la cântec!

– La care, tovarăşu colonel? întrebă căpitanul Dominte.

– Cum adică la care? Păi voi nu ştiţi cântece?

– Le ştim, raportez, numai pe alea cu care deplasăm subunitatea. Doar n-o să cântăm la întrecere aşa ceva!

Marica rămase cu gura căscată, privind disperat către locţiitorul său politic. Dar Elefterie se ascunse după ceilalţi, nici el nu ştia cum să iasă din încurcătură. Numai subofiţerii din jurul lui Tuteaşcă ştiau ce va urma.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez tovarăşului locotenent-major! ridică vocea plutonierul.

– Dacă ai vreo idee, ceea ce m-ar mira, dă-i drumul, aprobă comandantul.

– Tovarăşu, ce fel de cântece se cer la regulament?

– Păi … mi se pare că din alea patriotice … merg şi prelucrări de folclor …

– Atunci avem soluţia, tovarăşu colonel! spuse triumfător Tuteaşcă, făcându-le semne discrete celor din jurul lui să nu mai chicotească.

– Bă, dacă ai vreo idee bună, te avansez! spuse, uşurat, Marica.

– Lăsaţi, tovarăşu, nu vă deranjaţi pentru atâta lucru, că până la 30 decembrie poate mi se aprobă memoriul. Tovarăşu colonel, m-am gândit că dumneavoastră, care ştiţi atâtea lucruri folositoare, precis cunoaşteţi cântece populare frumoase, bănăţene, că doar e locul dumneavoastră de baştină.

– Ehei, ce mai cântam eu cu mama când eram mic… se destăinui Marica. Mama mea avea o voce aşa de frumoasă! Mereu … of! Ce vremuri! … ce vremuri!

– Vedeţi, tovarăşu colonel? ne învăţaţi şi pe noi un cântec şi îl prelucrăm împreună cu tovarăşul locotenent-major, că doar dânsul e specialist, întotdeauna ne prelucrează documentele de partid şi de stat, spuse Tuteaşcă.

– Adică … să vă învăţ eu un cântec? Bă, dar o să fiţi voi în stare să cantaţi ca mine?

– Ca dumneavoastră, imposibil. Dar vom face totul, raportă solemn căpitanul Sarci, doar e vorba de prestigiul nostru, al batalionului!

Convins, colonelul începu să cânte:

Trecui asară călare

                                                   Pe la poarta dumitale…”

– Măi fraţilor, numai corbul ăla din fabulă s-a lăsat aşa de uşor dus de nas, comentă Talabă, stăpânindu-şi cu greu râsul la auzul vocii lui Marica.

– Bă! Bă! ai ceva de raportat? se burzului colonelul.

Talabă improviză pe moment:

– Tovarăşu colonel, raportez, le spuneam la băieţi că aveţi o voce la fel de frumoasă ca gradele pe care le purtaţi.

– Ce, bă, şi tu ai luat-o pe urma lui Tuteaşcă cu periatul? Mai bine puneţi mâna şi deschideti urechile, să învaţaţi odată!

Timpul trecea cu folos. Militarii îşi notară conştiincios versurile cântecului popular şi, sub îndrumarea dirijorului, reuşiră să îngaime tot mai bine melodia, chiar dacă vocile nu-i ajutau prea mult.

– Parcă rage o turmă de măgari! constată Marica. Bă, dacă nu cântaţi corect, vă bag la arest pe toţi! Executarea!

– Permiteţi să raportez, spuse căpitanul Teodorescu, când făceam cor la şcoala de ofiţeri începeam repetiţiile cu vocalize. Să facem şi acum, poate cântăm mai bine.

– Vocalize? Ce-i aia?

– E pentru încălzirea vocii, tovarăşu, raportă căpitanul.

– Bă, tu crezi că eu sunt prost? se supără colonelul.  Ştiu şi eu de încălzirea vocii, că altfel nu ajungeam comandant şi dirijor de batalion. Dar asta nu se face decât iarna, când se cântă afară, în ger, iar noi cântăm în sală. N-ai decât să-ţi pui fularul la gât dacă ţi se pare că ai vocea rece! Of, of, of, biată armată română, cu ofiţeri ca voi proşti şi friguroşi!

Mai trecu o oră de muncă pe tărâm cultural, când în sala clubului îşi făcu apariţia şeful de stat major.

– Am fost la plenara Comitetului Organizaţiei Orăşaneşti de partid, spuse Popa răspunzând la întrebarea nerostită a comandantului. Tata a fost numit membru al Comitetului Central, adăugă el cu falsă modestie.

– Felicitări pentru tovarăşu tata! se linguşi Marica. Dar să ştii că nici noi n-am stat degeaba. Am muncit aproape patru ore şi am pus la punct primul  cântec din program. Ia ascultă şi spune-ţi părerea! adăugă colonelul, făcându-le semn coriştilor să-şi arate talentul.

Popa ascultă cu o mutră plictisită.

– Ei, ţi-a plăcut? întrebă Marica la sfârşit.

– Tovarăşu colonel, răspunse şeful de stat major, noi nu putem cânta aşa ceva. Ne facem de râs!

Toţi rămaseră surprinşi. De bine, de rău, cântecul suna, totuşi, destul de muzical.

– De ce, bă? întrebă comandantul.

– Nu ni se potriveşte, tovarăşu, ce naiba! auzi, “ Trecui călare”! Păi noi suntem infanterişti mecanizaţi, tovarăşu, nu cavalerişti!

 

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XX

CAPITOLUL XX

20 DE ANI DE LA ELIBERARE

 

– Tovarăşe colonel, vă rog să-mi permiteti să vă supun atenţiei o propunere, spuse locotenentul Elefterie, intrând în biroul lui Marica.

– Bă, tu iar ai inventat chibritul care se freacă la un capat şi se aprinde la celălalt? îl luă colonelul peste picior. Ai mai avut tu idei din alea grozave şi inutile.

– Tovarăşe colonel, vă rog frumos, chiar ieri am vorbit cu tovarăşul colonel Miron, care mi-a apreciat iniţiativa.

– Bă, ăsta, cum te cheamă, ia mai du-te … şi fă-i capu’ mare şi lui Popa. Eu am un batalion de comandat, n-am timp să stau după prostiile tale, tranşă comandantul.

Locotenentul ieşi cu spatele, în timp ce colonelul scoase din sertar ultimul număr al revistei “Cinema”.

Câteva minute mai târziu, însă, lectura îi fu întreruptă de intrarea vijelioasă a şefului de stat major, în urma căruia păşea, timid, locţiitorul politic.

– Tovarăşul colonel, am stat de vorba cu ăsta, spuse maiorul Popa, arătând cu  degetul peste umăr, şi mi-a venit o idee grozavă.

– Îmi pare bine. În cazul asta, puteţi să vă duceţi… să vă vedeţi de treabă, răspunse, plictisit, colonelul.

– Dar e importantă, tovarăşu, pe cuvânt, insistă Popa.

– Bă, atâta mă bateţi la cap cu fleacuri… ce mai e de data asta?

– Să vedeţi la ce m-am gâandit după ce a venit la mine locotenentul, răspunse maiorul, am zis că ar fi bine să mai dăm nişte decoraţii, să mai facem avansaări… doar vine 23 August.

– Păi de ce tocmai anul ăsta? Doar am mai încercat noi şi anul trecut şi n-a ţinut.

– Raportez, interveni locţiitorul politic, am făcut socoteala că anul ăsta se împlinesc 20 de ani de la Insurecţia Armată de la 23 August 1944, şi…

– Asta ţi-am spus eu, se răsti Popa.

– Permiteti, tovarăşe maior, doar cu asta am deschis eu discuţia…

– Mă Popicule, dar tu ştii ceva? spuse Marica. Suntem în 1964, nu? Bă, voi ştiţi că anul ăsta se împlinesc 20 de ani de când ne-am eliberat de nemţi? Ar trebui să propunem nişte avansări, ceva, poate şi nişte decoraţii… doar e o cifră rotundă, nu?

Cei doi tineri ofiţeri rămaseră cu gura căscată. Primul care îşi reveni din uimire, şeful de stat major, răspunse:

– Aveţi dreptate, tovarăşu colonel! Cum de nu m-am gândit şi eu?

– Dar exact asta am spus eu! îngăimă Elefterie.

– Bă, ia fă tu bine şi pleacă de-aici. Du-te şi ia regulamentele alea, poate înveţi odată şi-odată să raportezi, îl repezi Popa pe locotenent.

– N-o s-ajungă niciodată un bun ofiţer boul ăsta, comentă Marica.

– Aveţi dreptate, tovarăşu colonel, şi doar i-am spus de mii de ori să urmeze exemplul ofiţerilor mai în vârstă…uite, să mă ia pe mine ca model! spuse, modest, Popa.

– Mai dă-l…trase Marica concluzia. Hai mai bine să ne gândim pe cine propunem pentru avansare, pe cine pentru decoraţie…

– Eu, tovarăşu colonel, zic să vă propunem pe dumneavoastră în primul rând.

– A, pe mine… n-ajung eu general… cu funcţia asta… Da, dacă mi-ar da măcar un regiment, acolo, dar e atâta mâncătorie, încât oamenii capabili nu mai sunt apreciaţi. Totusi, cred că o decoraţie nu mi-ar strica.

– Sunt de acord, şi propun “Meritul militar clasa I”, dacă aprobaţi şi dumneavoastră.

– Bine, bă, ca să-ţi fac ţie o plăcere… Mai ai şi pe altcineva în vedere? Tu nu vrei să fii locotenent – colonel?

– Credeti ca aş putea? Merit eu să …?

– Cum să nu? Meriţi şi un “Merit”, clasa a II-a, că eşti cam tânăr.

– Ce să facem, tovarăşu, mai am timp… poate la 7 Noiembrie?

– Hai, las-o şi tu pentru la anul, ce naiba, vrei să intri în gura lumii?

– Dacă ziceţi dumneavoastră… se lăsă Popa. Mă duc să întocmesc documentele, să le trimitem la Marele Stat Major.

– Mai stai puţin, nu crezi că ar trebui să ne gândim şi la alţii? îl reţinu colonelul. Să vedem cine mai are vechime în grad, să-i punem la avansare…

– Aoleo, tovarăşu, păi avem noi timp de pierdut, ca să căutam în acte? Mai bine să le dăm ordin să-şi facă singuri socotelile.

– Nu-i bine aşa, că vin toţi cu cereri. Cel mai bine ar fi totuşi să vină comandanţii de subunităţi cu situaţii exacte.

A doua zi, programul de pregătire de luptă şi politică începu la fiecare companie cu analiza activităţii din ultima perioadă, pentru ca acei ofiţeri şi subofiţeri care s-ar fi distins în mod deosebit să beneficieze de recomandarea pentru avansare.

Şi în atelierul plutonierului Tuteaşcă era şedinţă, dar neoficială.

– Or să înceapă să-şi scoată ochii, prognostică Costandache. Mai ţineţi minte cât s-au înjurat după aplicaţie?

– A, atunci când am fost în Dobrogea? zise Tuteaşcă. Prostu` ăla de Stroe a muncit pănă s-a îmbolnăvit, iar Mareşalul a fost citat prin ordin de zi şi a primit gratificaţie.

– Te-a apucat mila de Stroe? se miră Costandache.

– Nu de Stroe, de noi îmi e milă, răspunse tehnicianul. Vreau să spun că la noi numai comandantul are merite deosebite, subofiţerii sunt buni numai să execute.

– Eu mă gândeam să ne propunem şi noi la avansare, spuse Talabă. Vorba aia, ne-au ruginit tablele astea pe umeri, poate facem rost de unele noi.

– Şi cum facem, mergem să-l rugăm frumos pe Mareşal? Cred că de abia aşteaptă, săracu’, să ne dea grade. Ha! Nici n-o să se uite la noi!

În acel moment, uşa se deschise şi îşi făcu apariţia nedorită şeful de stat major.

– Ce se execută aici? La cine să se uite şi cine? vru el să ştie.

– Raportez: la Marilyn Monroe, răspunse plutonierul adjutant Lascu.

– A, voi pierdeţi timpul povestind filme imperialiste?! constată Popa. Staţi numa’ să afle tovarăşu colonel.

– Tovarăşu maior, ridică mâna Tuteaşcă, noi de fapt vorbeam despre avansări.

– Taci, mă! şopti Talabă.

– Lasă-l, tovarăşul, să vorbească. Vorbeşte, bă, că ai tot dreptul. Militarii trebuie să ştie tot. Tovarăşi, puteţi să staţi liniştiţi, eu şi tovarăşul colonel am hotărât încă de ieri că pot să devin locotenent-colonel.

– Chiar, că ne făceam probleme, tovarăşu maior, spuse Tuteaşcă.

– Pentru mine, bă?

– Da, tovarăşu, că nu ştiam precis dacă puteţi avansa având numai funcţia de şef de stat major la noi.

– Cum, se sperie ofiţerul, crezi că? …

– Raportez, poate că într-o unitate mai mare …

– Mulţumesc, mulţumesc, se trezi vorbind maiorul. E prima dată când te aud şi pe tine vorbind cu cap. Trebuie să mă interesez dacă pot avansa aici, că dacă nu, o să-mi cer transferul.

– Bine ar fi, scapă, fără să vrea, Tuteaşcă.

– Bă! Bă! tu vrei să scapi de mine?!? se răsti ofiţerul, ieşind în trombă din atelier.

– Ne-ai bagat în bucluc, Petrică, spuse Talabă după o clipă de tăcere. O să mai vedem noi avansare la sfântu` aşteaptă.

Şedinţa se termină fără proces verbal.Totuşi, un teanc de hârtii plecă spre comandament, pentru că toţi subofiţerii îşi întocmiră memorii de activitate.

Zilele următoare au fost încărcate de emoţii. Toţi militarii aşteptau cu nerăbdare Ziua naţională a Republicii Populare Române, neştiind încă ce propuneri plecaseră la Bucuresti, dacă vor primi sau nu gradele visate.

Luni, 18 august, la raportul de dimineata colonelul Marica anunta:

– Tovarăşi, vineri, în ajunul Zilei României, vom avea o adunare festivă, la care va participa şi tovarăşu general Stejeroiu, de la Marele Stat Major. Să aveţi ţinuta în ordine, să nu ne facem de râs.

– Tovarăşul, la cât se ţine adunarea? se interesă maiorul Popa.

– Dimineaţa, pe la 10, răspunse comandantul.

– Dar dacă plouă?

– O ţinem după-amiază.

– Şi dacă plouă după-amiază?

– Ce naiba, vrei să-ţi explic eu tot? Dacă plouă dimineaţa, adunarea va avea loc după-masă, iar dacă plouă după-masă, ţinem adunarea dimineaţă. Nici atâta nu-ţi dai seama singur?

Generalul Stejeroiu sosi de joi, iar în prima zi a delegaţiei sale execută o misiune de cercetare. Ochiul său nu lăsă să-i scape nici un obiectiv important, nici chiar Hotelul Sport din Poiană, proaspăt renovat dupǎ incendiu, care avea un restaurant din cele mai frumoase. Iar vineri, deşi nu ploua, adunarea festivă nu putu începe la ora 10; invitatul de la Bucureşti îşi reveni cu greu, abia după prânz.

– Tovarăşi … hâc … cuvântă generalul, sunt foarte… hâc… să vă feli…hâc… cu ocazia zilei de … hâc… august.

– Am ajuns şi tovarăşi hâc, îi sopti Tuteaşcă locotenentului – major Teodorescu.

– Îl pomeneşte cineva, răspunse ofiţerul.

– Aveţi dreptate, poate Ovidiu.

– Care Ovidiu, nea Petrică?

– Ăla de trei stele, pe care l-a băut toată noaptea, explică Tuteaşcă.

Cu ajutorul colonelului Marica, care probabil că avea ochelari mai buni, generalul reuşi să citească un discurs interesant, prin care le explica celor de faţă în ce a constat eroismul ostaşilor români în războiul antihitlerist.

– Dacă n-aş fi fost acolo poate-l credeam, comentă plictisit Tuteaşcă.

Iar Stejeroiu silabisea exact în acelaşi moment:

– …cel… ăsta… cei care n-au… hâc…acolo-şa… acolo… ăăă … pe…hâc…

– … pe front, îi suflă Marica.

– … pe … aşa… nu pot să … ăăă… ştie cum a… hâc… fost.

Cu chiu cu vai, momentul Carei a fost, în sfârşit, menţionat, iar generalul de la Bucureşti adaugă, fără să mai privească foaia:

– Iar eu… hâc… împreună cu ceilalţi… hâc…colegi ai mei de … hâc… birou… putut sărbători la Capşa elibe … hâc … ultimei … brazde … hâc …  românesc.

– Aha, deci cu hâc ca tine ai făcut războiul în tranşee la Capşa! sublinie Tuteaşcă. Adevărat erou al neamului !

Punctul următor al adunării festive era cel pe care toţi îl aşteptau cu nerăbdare:

– Tovarăşi militari, spuse colonelul Marica, cu ocazia zilei de 23 august, patria îşi arată recunoştinţa faţă de cei care, cu arma în mână, au luptat atunci pentru libertate. Militarii din armată primesc astăzi din mâinile ţării – aici Marica îl salută ceremonios pe Stejeroiu – înalta distincţie “20 de ani de la eliberarea Romaniei de sub jugul fascist”. Tovarăşu general, permiteţi să citim ordinul tovarăşului ministru?

– Hâc!

– Mulţumesc! … ăăă … trecem peste introducere… aha: “Ordon: se conferă insigna jubiliară … nu ştiu ce … următorilor tovarăşi: colonel Marica şi locotenent-colonel Popa … să ne traieşti! … pentru minunatele fapte de vitejie săvârşite pe câmpul de luptă. Semnează: Ministrul Forţelor Armate”. Vă ordon să-i felicitaţi pe militarii evidenţiaţi.

Conţinutul ordinului ministrului, dar şi laconismul său, i-a surprins în mod neplăcut pe militarii batalionului. Nu numai că nu se conferea nici un “Merit”, dar insigna revenea unui ofiţer care ascultase războiul la radio şi altuia care în 1944 n-ar fi putut participa la lupte datorită vârstei prea fragede.

Totuşi, al doilea ordin pe care-l citi comandantul mai linişti spiritele. Avansările sosiseră, cadrele erau relativ mulţumite şi adunarea s-a încheiat într-o atmosferă sarbatorească.

– Băieţi, vă invit la o bere sub Tâmpa, propuse proaspătul plutonier adjutant Talabă.

– Bună idee, spuse şi plutonierul adjutant Costandache, după ce-şi verificase, discret, conţinutul portofelului.

– Sub Tâmpa, Lambe? întrebă Lascu. Ce, crezi că la Coroana nu găsim locuri?

– Îi e ruşine să se arate pe Republicii cu oameni din ăştia de rând, ca mine, cu grade mici, spuse necăjit Tuteaşcă. Aşa că se ascunde prin păduri.

– Mă Petrică, tu nu cunoşti ierarhiile militare? se justifică Talabă.

– Ce, şi la cârciumă se merge pe grade în ziua de azi?

– Stai să vezi: Mareşalul şi cu Popicu îl iau pe general la Aro, i-am auzit eu când şuşoteau. La Coroana se duc maiorii şi capitanii, dacă nu crezi întreabă-i. Aşa că nouă ne mai rămâne grădina de sub Tâmpa. Mai ştii tu vreun local bun aproape de centru?

– Staţi puţin să vedem dacă am înţeles bine, zise Tuteaşcă. Deci de sus in jos se elimină localurile, nu? Atunci mie îmi mai rămâne să merg singur în colţ, la Ceasu’ Rău, fiind cel mai mic şi singurul neavansat.

– Nu fi, mă, supărat, că nici pe mine nu m-au avansat, îl consolă Lascu.

– Păi matale erai deja adjutant, doar nu voiai să te facă general!?

Vremea bună şi localurile excelente din Poiana îi dădură lui Stejeroiu ideea să sărbătorească Ziua Naţională prin muncă, la Braşov. Iar luni, când toată activitatea lui rămăsese o amintire, fu surprins să afle că un oarecare plutonier Tuteaşcă vrea să iasă la raport.

– Cine-i ăsta …plu … hâc… şcă? întrebă generalul.

– Un subofiţer, tovarăşu, îl lămuri Marica.

– Aha! şi ce… hâc?

– Ordonaţi?

– … hâc … vrea?

– Raportez, bănuiesc că hâc … ăsta …, că vrea să mă bârfească pe mine, tovarăşu general. Numai asta face tot timpul.

– Cum adi … hâc?

– Umblă cu reclamaţii, tovarăşu.

– Pe… hâc… vânt? Unde?

– Raportez, la dumneavoastră, la Bucureşti. Vrea să mă calomnieze pe mine şi pe maio… colonelul Popa.

– Zău? eu n-am …hâc… de aşa ceva. Ia cheamă-l pe … hâc încoace.

– Tovarăşu general, sunt plutonier Tuteaşcă şi m-am prezentat la raport.

– Foarte… hâc… ce… hâc?

– Raportez, tovarăşu general, vă rog să-mi permitetţi să vă înmânez acest memoriu.

– Tovarăşu … hâc… eu nu accept nici un fel … hâc … lamaţie.

– Va rog să-mi permiteţi, nu e h… ă… reclamaţie. E un memoriu care mă priveşte numai pe mine.

– Şi ce  scrie… hâc … el?

– Raportez: am făcut o descriere a studiilor şi activitatii mele, considerând că aveam dreptul la avansare.

– Avan… hâc? N-ai fost.. hâc?

În aceeaşi seară în timp ce la televizor se citeau masajele de felicitare adresate tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej de către conducătorii naţiunilor prietene cu ocazia zilei de 23 august, Tuteaşcă îi povestea soţiei sale:

– … şi m-a înebunit cu hâcurile lui.

– Cum adică? se miră Ileana.

– Păi, a tras la măsea cam mult coniac Ovidiu.

– Ovidiu zici? Păi d-aia vorbea latineşte.

– De unde ai mai scos-o  şi pe asta? n-a auzit ăla de limba latină …

– N-o fi auzit dar a învăţat de la Ovidiu: hic, haec, hoc. Dar de memoriu ce a zis?

– Când a auzit că cer să mă facă maistru, m-a întrebat de ce vreau să plec din armată. Credea că vreau să fiu maistru în fabrică, habar n-avea că există în armată gradul asta.

– Dar te face sau nu?

– Cine mai ştie? Bine că a luat măcar hârtia cu el la Bucureşti, că dacă nu insistam, i-o lăsa Mareşalului, s-o trimită prin curier. O făcea pierdută, ca şi pe cealaltă.

– Bine, bine, dar te face maistru? Ce-a zis Stejeroiu?

– Vrei să ştii ce a zis? A zis: “Hââc!”

ovidiu

Sursa Foto: http://s630.photobucket.com/user/emilion572009/media/epoca%20de%20aur/ovidiu.jpg.html

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XIX

PRIETENI PANA LA MOARTE

 

– Comandantul gărzii la postul 3!… Comandantul gărzii la postul 3!

Astfel de apeluri se auzeau în mod frecvent pe timp de noapte, mai ales când în posturi se aflau terişti, iar ofiţerii de la plutoanele TR aveau funcţia de comandant de gardă. Unii terişti se speriau pe întuneric, dar cei mai mulţi erau bucuroşi să-şi deranjeze superiorii la ore când plantonul unu deja doarme, plantonul trei înca nu s-a trezit, iar plantonul doi nici nu doarme, dar nici nu s-a trezit.

Dar la ora nouă dimineaţa nici măcar teriştii nu se sperie degeaba. Aşa a gândit locotenentul major Cocoş, pornind în cea mai mare grabă către postul numărul trei, adică la marginea lizierei de brazi, acolo unde consemnul particular cuprindea paza şi apararea unui obiectiv foarte important: micul depozit de carburanti şi lubrefianţi uz. Aflat la o oarecare distanţă de clădirile cazărmii, aşa cum prevedeau normele PCI, postul respectiv era sursa celor mai numeroase apeluri ale sentinelelor speriate, deşi nicioadată nu apăruse vreun element duşmănos.

– Unde eşti, mă, Dragomire? întrebă Cocoş, ajungând lângă lizieră. Ce-ai păţit, ai căzut din pat?

Dar fruntaşul TR Dragomir nu era nici langă uşa depozitului, păzită în lipsa lui de un enorm lacăt, nici lângă, nici în foişorul de pază.

– Mă, n-auzi? Ce, te-au răpit teroriştii? strigă ofiţerul din ce în ce mai neliniştit. Într-un târziu, teristul îi răspunse, iar vocea lui se auzi chiar deasupra ofiţerului.

– Ce-ţi veni, mă? De ce te-ai urcat in pom? L-ai văzut pe baubau?

– Raportez, toa’lent major, s-a dus încolo! răspunse tremurând ostaşul, arătând cu degetul.

– Ai văzut pe mă-ta! Dă-te jos de-aco…

– Comandantul gărzii la postul 4! îl întrerupse un nou apel îngrozit.

– Ce naiba aveţi azi, mă? se înfurie Cocoş. Cine-i la patru, Mincu?

– Nu, Mişu Sîrbulache, raportă Dragomir din înaltul bradului, fără a schiţa nici cea mai mică mişcare de coborâre. Mincu e la doi.

– A, Sîrbulache? se lămuri Cocoş, păi ăstuia îi e frică şi de-un popă.

– La toţi ne e frică de tovarăşu maior, toa’lent major, mărturisi teristul din înalturi.

– Comandantul gărzii la postul patru! se auzi din nou.

 

*

 

Strigătele sentinelelor se auzeau şi din pavilionul comandamentului. Colonelul Marica şi maiorul Popa erau tocmai într-o şedinţă operativă când pe geamul deschis se auzi clar groaza lui Sîrbulache.

– Lua-i-ar naiba de incapabili! se enervă şeful de stat major. Nici o cafea nu te lasă să bei liniştit în casa asta!

– Nu cumva sunt teriştii în gardă? sugeră Mareşalul. Numai ăştia fac pe deştepţi. Ar trebui să-i ţinem mai mult pe la arest, poate pricep şi ei ce-i aia armata.

– Comandantul gărzii la postul patru! răsună din nou chemarea sentinelei.

– Aştia-s nebuni, tovarăşul colonel, comentă maiorul Popa. După ce-mi termin ţigara o să mă duc să-l învăţ pe Cocoşu’ ăla să-şi instruiască soldaţii.

 

*

Între timp, locotenentul major Cocoş ajunsese la depozitul de echipament pe care-l păzea Sîrbulache. Având deja experienţa de când îl căutase pe Dragomir, îl găsi destul de repede pe Sîrbulache cocoţat pe stâlpul de la reţeaua electrică.

– Hai jos de-acolo, c-acu’ viu la tine! îl ameninţă pe ostaş. Şi tu l-ai văzut pe baubau?

– Ra-raportez, n-nu e-ra  ba-ba-ba-u, ve-ve-nea de l-la Dra-dra … se bălbăi Sîrbulache.

– Mă, dar ţie chiar ţi-e frică? se îngrijoră Cocos. Ce naiba, doar nu vin ruşii!

– N-nu ru-şş-şii, u-ur-şşii! reuşi să îngaime teristul.

– Ce urşi, mă? Dă-te jos şi spune odată! se răsti ofiţerul.

Cu chiu cu vai, militarul coborî de pe stâlp şi, mai liniştit, începu să raporteze:

– Era unul mare, a venit dinspre postul trei şi m-a speriat tare!

– Şi acum unde s-a dus? îşi continuă ofiţerul ancheta.

– Încolo! arătă sentinela.

– Comandantul gărzii  la postul doi! se auzi dintr-o dată.

– Aha! Acum ştim unde este inamicul! spuse locotenentul major, pornind înspre depozitul de alimente. Dar dupa câţiva paşi se întoarse.

– Mă, Sîrbulache, dar tu n-ai armă? De ce n-ai tras în urs?

– Eu? Nu m-am gândit, toa’lent major …

 

 

– Comandantul gărzii la postul doi!

Ecoul răsună în biroul comandantului, făcându-l pe Popa să strivească nervos ţigara în ceaşca din care nu terminase de băut cafeaua.

– Tovarăşul colonel, mă duc să-l bag p-ăla la arest! se ridică hotărât şeful de stat major.

– Bine, zici, Popicule! Îi dai şi din partea mea o zi.

 

*

– Iar se distrează teriştii, spuse Talabă, intrând în magazia lui Costandache.

– Săracu Cocoş, nicioadată nu l-au plimbat aşa de la un post la altul,  ai zice ca e o invazie, răspunse Costandache.

– Daca era ceva important, trăgeau, se auzi glasul lui Banu din fundul magaziei, unde se ascunsese auzind paşi în faţa uşii.

– Teriştii? Să tragă? se miră Talabă. Ha! De când a împuşcat ăla cucuvele, ăia nici măcar nu mai pun încarcatorul la armă!

 

*

          Ta-ta-ta-ta…

Zgomotul împuşcăturilor îl surprinsese pe comandantul gărzii. Deşi de abia îl înjurase pe Sîrbulache, Cocoş nu creadea că militarii din plutonul său vor avea curajul să folosească armamentul din dotare.

– Nu mai trage, Mincule! Să nu mă mai nimereşti pe mine, mai bine urcă-te pe vreun stâlp!

– Am înţeles! se auzi răspunsul teristului, şi, într-adevăr, ajungând lângă pivniţa cu cartofi, Cocoş îl văzu atârnat pe creanga unui măr.

– Unde-i, mă, ursul? strigă ofiţerul.

– Raportez, e chiar langă dumneavoastră, răspunse militarul, în timp ce şeful său escalada disperat bradul din apropiere.

– Mincule, dacă spui cuiva că m-ai vazut aici, te mănânc, îl ameninţă ofiţerul pe terist.

 

*

              – Am impresia că e totuşi ceva serios, spuse Costandache auzind seria de pistol mitralieră.

– Câte-au fost, trei sau patru? intrebă Talabă.

– De ce întrebi, ai vreun semnal convenit cu sentinelele ? îl contră Banu.

*

              – Băi, teristule, unde mă-ta te-ai băgat? Tragi de prost? Vrei permisie ca ăla din seria trecută? Cinci zile de arest, ticălosule, să te înveţi minte!

Strigătele lui Popa nu mai conteneau, dar maiorul încă nu-l vedea pe Mincu.

– Bă, unde eşti, ai dezertat? Zece zile de bulău, şi ai noroc că sunt în toane bune, că altfel …

– Tovarăşu maior, permiteţi să raportez? se auzi sentinela.

– Unde eşti, bă? se răsti şeful de stat major.

– Aici, în pom, răspunse, calm, teristul.

– Şi ce faci acolo?

– Raportez, am fugit de urs.

– De care urs, mă boule?

– Raportez, de ăla din spatele dumneavoastră.

– Aoleu! strigă Popa, luând-o la fugă … Bă, dacă spui cuiva …

– Am înţeles, nu spun la nimeni că v-aţi urcat langă mine în pom de frica ursului .

*

              – Alo, corpul de gardă? Colonelul Marica sunt, cu cine vorbesc?

– Caporal TR Simca Glupca, să trăiţi!

– Bă, cine a tras?

– Tovarăşu colonel, raportez, cred că Mincu.

– În cine, bă?

– Raportez, nu ştiu, dar e toa’lent acolo.

– Bă, ia du-te tu să-l ajuţi, şi după aia să-mi raportezi!

Simca n-a asteptat să i se spună de două ori, nu degeaba era el caporal de schimb. Fiu de ofiţer cu studii la Frunze, în U.R.S.S., îşi descoperise adevărata vocaţie la armată, cu toate ca terminase facultatea de matematică. Îşi uimise superiorii cu curajul şi spiritul de iniţiativă, dar acum, ajungând lângă pivniţă, şi-a dat singur ordinul: “În pom adunarea!” şi l-a executat în fuga cea mai mare: peste 270 de paşi pe minut, devenind coleg de ramură cu maiorul Popa.

– Să trăiţi, tovarăşu maior, permiteţi să raportez, la uşa pivniţei e un urs!

– Extraordinar, mă Simache, ai reuşit să-l identifici din viteza aia? îl înţepă Mincu de pe creanga vecină.

– Bă, bă, ia împuşcă tu animalul ăla! ordonă maiorul.

– Eu, tovarăşu maior? întrebă, bucuros, Simca.

– Nu puteţi să-l împuşcaţi, tovarăşu maior! se auzi Cocoş vorbind de pe altă creangă.

– Bă! eu am dat un ordin, împuşcaţi-l! se înfurie Popa.

– Dacă-l plătiţi dumneavoastră, îl împuşc eu, zise, din nou, Cocoş.

– Ce tot zici tu acolo, bă?

– Raportez, vă trebuie o autorizaţie de la vânători. Fără asta, te bagă la braconaj, ca pe un prieten de-al lui taică-meu, şi e amendă mare. Cică ursul e ocrotit.

– Bă, asumă-ţi răspunderea şi împuşcă ursul! Te acopar eu, după aia! propuse Popa.

*

– Nu se mai trage, nu se mai strigă… zise Talabă. Înseamnă că inamicul a nimicit toata garda, sau că a ajuns Cocoş la fricoşii lui şi i-a liniştit. Mă duc la biroul meu.

– Hai, că plec şi eu; mă duc la carne, spuse şi Banu.

Subofiţerii dădură mâna cu Costandache şi ieşiră. După câteva secunde erau înapoi.

– Era să devii tu carne, spuse Talabă, tremurând.

– Chiar aşa, nu mai trebuia să mă duc până la abator, răspunse Banu.

– Ce-i mă, ce s-a-ntamplat? se miră Costandache.

– Nimic, doar că în faţa uşii era un urs, răspunse Banu, şi nu era sigur pe care dintre noi vrea să-l mănânce.

– Uite-l acolo! spuse Talabă, arâtand pe geam. Se duce spre comandament.

– Hai să-i telefonăm Mareşalului! propuse Costandache. Măcar să nu-l înghită ursul înainte de a fi bine fiert în suc propriu.

*

– Ce bă? un urs? Bă! Bă! Prindeţi-l! Omorâţi-l! Goniţi-l! Băgaţi-l la arest! ţipă Marica în telefon.

*

          Încă de la terminarea raportului de dimineaţă, plutonierul Tuteaşcă se închisese în atelierul său. Nu voia să bage cineva de seamă că el are de reparat un magnetofon. Popa îi interzisese categoric să introducă în unitate aparate civile, dar dacă l-a rugat frumos Dominte … Din cauza concentrării nu auzise nici apelurile sentinelelor, nici focurile de armă. Iar acum, aparatul era gata, mai trebuia dus la compania întâi, şi Dominte era bun de cinste. De unde să ştie Tuteaşcă noutatea că unitatea era invadată de un urs?

Pândind cu grijă geamul maiorului Popa, Tuteaşcă traversa curtea, camuflând magnetofonul într-o trusă de scule. Nu mică-i fu mirarea când nu cu şeful de stat major se întâlni, ci cu un inamic mult mai puternic.

– Mrrrr …. făcu ursul, ridicându-se în două picioare.

Plutonierul mai văzuse urşi doar la grădina zoologică de la Noua, dar acolo stăteau frumos după gratii şi aşteptau bucăţele de zahăr. Acum nici măcar zahăr nu avea.

– Mă ursule mă, fii cuminte, mă! N-am zahăr, dar dacă vrei, îţi dau un magnetofon, că tot nu-i al meu, negocie Tuteaşcă.

– Mrrrr …

– Mă frumosule, stai, mă, blând!

Ca prin minune, ursul părea să se îmblânzească odată cu vorbele interlocutorului său. Reveni pe patru picioare şi se uită cu multă curiozitate la subofiţer.

– Mă, ce mai urs cuminte şi bun … cine ştie ce-o fi în mintea ta … mă păstrezi să mă mănânci mai târziu?

*

          La ferestrele tuturor pavilioanelor, militarii urmăreau cu interes spectacolul, curioşi să vada cât mai are Tuteaşcă de trăit. Toţi îl compătimeau pe plutonier, dar nimeni nu îndrăznea să intervină; în afară de Teodorescu, care, cu sânge rece, telefonase la miliţie.

Între timp, ursul şi Tuteaşcă deveniră cei mai buni prieteni.

– Bravo, Martinică, eu mor de frică şi tu te aşezi în fund? Înseamnă că ai chef de taifas?

Întrevederea se desfăşură într-o atmosferă caldă, prietenească. După mai multe minute, care lui Tuteaşcă i se părură nesfârşite, ursul probabil că epuiză toate subiectele interesante, pentru că se ridică, mai mormăi o dată, şi plecă, sărind gardul exact prin acelaşi loc pe unde-l treceau seara şi militarii fără bilet de voie.

*

          După ce se convinseră că ursul a plecat şi nu mai vine, aproape toată lumea ieşi în curte.

– Petrică, ai fost mare, mă! îi spuse Talabă prietenului său, bătându-l pe umăr.

– Chiar aşa! zise şi maiorul Loghin, s-ar fi spus că sunteţi amici de când lumea.

 

*

          În corpul de gardă, fruntaşul TR Mincu, ieşit din post, povestea:

– Băi fraţilor, mai întâi era să mă mănânce ursul. După aia, Cocoşu’. Iar la sfârşit mi-a cântat Popa, vă daţi seama?

*

– Ordonaţi, tovarăşu! spuse Tuteaşcă o oră mai târziu, intrând în biroul colonelului.

– Bă! Bă! regulamentele militare interzic categoric intrarea străinilor în unitate. Cum ai îndrăznit tu să-ţi aduci un prieten?

– Ce prieten, tovarăşu? N-am adus, raportez,  pe nimeni.

– Bă! Bă! tu să nu mă contrazici! ce, nu l-am auzit eu p-ăla când a zis că eşti amic cu ursul? Cinci zile de arest! Executarea!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu capitolul XVIII

CAPITOLUL XVIII

 

 

LINIA DE MIRARE

 

 

– Tovarăşu colonel, până şi la divizion şi-au luat!

– Mă Popicule, nu mă mai bate la cap, mă! Tu crezi că o să mă duc să mă ploconesc la ăia ca să-l pun la club? răspunse Marica.

– Cine a zis să-l punem la club, tovarăşul? se miră maiorul Popa.

– Cum cine, locotenentul Elefterie, că numai propagandiştii ăştia pot veni cu astfel de idei, îl lămuri colonelul.

– Păi da, că de abia a venit la noi şi deja face pe zmeul. Tovarăşul colonel, eu sunt împotriva dotării clubului cu un astfel de aparat. Am auzit că sunt destul de slabe, îl strică soldaţii una-două!

– Ai văzut ce eşti de acord cu mine că n-are rost să …

– Sunt de acord în ceea ce priveşte clubul, tovarăşul colonel. Cred că cel mai bine i-ar sta în biroul dumneavoastră.

– Cum, mă? La mine în … Dar ştii că ai dreptate? Toţi proştii au acum televizor în afară de noi. Mâine mă duc la divizie să cer aprobarea. Cum de nu m-am gândit mai devreme?

Televizoarele de abia începeau să apară, exista şi o televiziune naţională, care de doi-trei ani arăta lucruri foarte interesante, cum ar fi vizitele de lucru ale tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Un ofiţer de la divizie spunea cui voia să-l asculte că îl văzuse la televizor pe tovarăşu maior … adică locotenent-colonel Stroe în mulţimea care îl aclama pe primul secretar în timpul vizitei sale la Buzău. Dar aparatele erau scumpe şi nu şi le permitea orişicine. Nici măcar o unitate militară de talia batalionului comandat de colonelul Marica nu era sigur că poate obţine aprobarea de la forurile superioare. De teama unui refuz nu îndrăznise Marica să facă demersurile necesare pentru a da curs propunerii locotenentului Elefterie, noul locţiitor politic.

Iată însă că maiorul Popa găsise calea către inima comandantului. Un televizor în biroul lui, adică numai pentru el … da, asta merita osteneala.

Intervenţiile colonelului au fost încununate de succes. După câteva săptămâni, plutonierul major Banu a adus de la Bucuresti, direct de la fabrică, o adevarată bijuterie electronică: un televizor Cosmos.

Marica şi Popa nu-şi  mai încăpeau în piele de bucurie. Aşezară aparatul pe masă, îl băgară în priză, şi …

– Ce naiba emisiune e asta, bă? izbucni colonelul, făcând ochii mari la ecranul alb cu purici negri.

– Nu e bine reglat, tovarăşul, răspunse maiorul şi răsuci butonul cel mai apropiat de el. Efectul îi luă prin surprindere: un zgomot infernal umplu încăperea.

– Bă! Bă! Te … adică … ce i-ai făcut? Urlă de parcă e apucat.

Popa, fără să mai răspundă, continuă să manevreze butoane. Zgomotul ba dispărea, ba reapărea, ecranul era când mai alb, când mai negru, dar nici urmă de şpicheri, cum auziseră ei că ar trebui.

– Ba, ia mai lasă-l naibii, să nu-l strici! reuşi colonelul să-l stăpânească pe şeful de stat major care se pregătea să regleze aparatul cu lovituri de pumn. Mai bine du-te şi vezi cine are televizor de la noi, să vină să-l pună la punct.

Atras de zgomot, în acel moment bătu la uşă Elefterie. Locţiitorul politic venise de curând de la Sibiu, cu o recomandare din partea locotenent-colonelului Miron, fostul sobordonat al lui Marica, în prezent profesor de socialism ştiinţific la Şcoala de ofiţeri.

– Tovarăşe colonel, daţi-mi voie, se oferi locotenentul. Am mai umblat eu pe la televizoare, îi vin eu şi ăstuia de hac!

– Păi de ce nu spui, bă? Nu vezi că de o oră ne luptăm cu rabla asta? îl apostrofă comandantul.

– Staţi să vă arăt, îşi începu propagandistul demonstraţia. Uitaţi: prima dată se apasă aici ca să-i dăm drumul …

– Mersi frumos, asta am vazut şi eu, îl contră Popa. Dar nu are imagine.

– Probabil că nu aţi rasucit butonul de la canal, încercă Elefterie.

– Ce canal, bă? Ce, ăsta e chiuvetă? …auzi, canal în biroul meu! se enervă colonelul.

– Permiteţi să raportez, nu canal de-ăla, uitaţi aici, spuse locotenentul, întorcând un buton. Trebuie dat pe doi, continuă el hotărât, dar din prea mult entuziasm butonul îi rămase în mână.

– Bă! Bă! asta ai învăţat tu din cărţile de căpătâi ale marxism-leninismului? urlă Marica. Să distrugi bunul meu? Adică al poporului, se corectă el.

– Se pune la loc, încercă Elefterie să-l tempereze, uitaţi, are un şurub,  şi …

– Tovarăşul colonel, am o idee! interveni Popa, care până atunci stătuse deoparte, urmărind cu dispreţ activitatea colegului său. Apropo de şurub, hai să-l chemăm pe Tuteaşcă, să-l facem de râs! Sunt sigur că nici el nu ştie ce să-i facă.

Tuteaşcă apăru imediat.

– Să trăiţi, tovarăşu colonel, m-am prezentat …

– Lasă vrăjeala bă, şi fă televizorul ăsta să meargă.

– Dar ce are, tovarăşu?

– Ce ştiu eu? Uite, tovarăşu Popa a încercat să-l regleze, dar nu se vede nimic, o fi stricat.

Tuteaşcă se apropie de aparat, întinse mâna către butonul de pornire, dar se răzgândi:

– Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez, antena i-aţi băgat-o?

Cei trei ofiţeri rămaseră cu gura căscată, primul care-şi reveni fu, fireste, cel mai mare în grad.

– Antena? Ce antenă, bă?

– Cum, nu ştiaţi că-i trebuie antena? răspunse Tuteaşcă.

– Bă, unde-i antena aia? se repezi colonelul la şeful de stat major.

– Nu ştiu tovarăşul colonel. Banu a adus tele…

– Bă, ia să vină Banu ăla încoace, să raporteze ce-i antena! strigă Mareşalul.

Şoferul veni, dar raportul nu fu concludent:

– Nu ştiu de antenă, tovarăşu … pe repartiţie scria doar „una bucată televizor”.

– Aşa e, interveni Tuteaşcă, televizoarele se dau numai întregi, nu pe bucăţi.

– Şi noi ce facem? De unde găsim o chestie de-aia? ţipă comandantul.

– Permiteţi să raportez, spuse Tuteaşcă, se poate confecţiona din …

– Până mâine să fie gata! ordonă Marica.

– La ce oră? nu se putu abţine plutonierul.

– Păi, pe la 11, că la 12 are loc Plenara Comitetului Central, şi … propuse Elefterie.

– Atunci e mai bine la 10, să fim siguri, zise şeful de stat major.

– Cum la 10? Care 10? La prima oră să fii aici cu antena în dinţi! Executarea! tranşă comandantul.

Din fericire pentru el, Tuteaşcă avea prieteni în uzinele Braşovului. Câteva ţevi din aluminiu, un suport de oţel, iar a doua zi la adunarea  batalionului plutonierul putea să raporteze că îşi îndeplinise misiunea.

– Da, da, spuse Marica măsurând din ochi scheletul din metal, interesant. Dar cum vrei tu să bagi asta în televizor? Nici în birou nu încape cât e de mare!

– Tovarăşu colonel, raportez că asta se pune pe casă şi mai trebuie făcută o coborâre până la aparat, îi explică Tuteaşcă.

– Cine să coboare, bă? nu înţelese şeful.

– Se coboară un cablu coaxial, şi…

– Adică să urci pe acoperiş şi apoi cobori pe cablul ăla nu-ştiu-cum?

– Coaxial…

– Cocsal sau nu, dar nu se rupe?

– Tovarăşu, cablul de la antena la televizor se cheamă coborâre. Nu trebuie să facem alpinism cu el, spuse plutonierul.

– Aha, se cheamă … înţelese, în sfârşit, superiorul.

După o oră de muncă, Tuteaşcă şi nea Kiss, zidarul, reuşiră să monteze antena, să coboare cablul şi plutonierul raportă:

– Mai trebuie doar să găsesc o banană, şi putem să-l pornim, tovarăşu!

– Banană, acum, vara? Ce, te crezi în ţările calde? ripostă Marica.

– E un fel de mufă care se pune la capătul cablului, tovarăşu…

– Tovarăşu colonel, spuneţi-i să se grăbescă, mai e doar o oră până la plenară, apăru Elefterie.

– Bă, când vii la mine să vorbeşti ca la carte! se supără colonelul. Nu v-au învăţat aia la şcoala de ofiţeri?

– Tovarăşu colonel, cum să vorbesc ca din cărţile mele despre televizor, dacă pe vremea lui Marx, Engels şi Lenin încă nu se inventase?

– Ba, tu sau eşti prost, sau te prefaci bine; eu nu mă gândeam la Marx, ci la Regulamente.

– Foarte rău, tovarăşe, că nu vă gândiţi la Marx, care e părintele marxismului, pe când regulamentele sunt făcute de oameni. Iată, în opera lui Lenin, la pagina 638, paragraful 4, rândul 6, se spune că Marx a studiat cel mai profund raporturile dintre cetăţeni, şi …

– Bă, noi nu suntem cetăţeni, noi suntem militari! Aşa că pune mâna şi raportează regulamentar, că dacă nu, tot regulamentar te bag…

– Tovarăşe colonel!

– … la arest!

– Tovarăşu colonel, spuse în acelaşi moment Tuteaşcă, raportez că televizorul funcţionează regulamentar … ăăă … vreau să spun, corect.

– Ai văzut, locotenentule, cum se vorbeşte cu un superior? concluzionă comandantul.

Intrând grăbit în biroul său, Mareşalul fu surprins să vadă pe ecran nişte figuri geometrice.

– Da’ ce sunt rotundurile astea? întrebă el.

– Raportez, este o miră, explică Tuteaşcă.

– Cinci zile de arest! izbucni comandantul. Nu se poate să jigneşti aşa un colonel!

– Dar ce-am zis, tovarăşu? întrebă, surprins plutonierul.

– Mai şi întrebi? Nu tu ai spus „proştii se miră”?

– Nu tovarăşu, că eu eram atent la televizor şi nu mi-am dat seama că vă miraţi.

– Păi atunci ce-ai zis? nu se lasă Marica.

– Raportez, v-am adus la cunoştinţă faptul că aceasta este o miră, adică o imagine de control, îl lămuri plutonierul.

– Aha, bine, atunci la loc comanda, se calmă şeful. Dar, ia spune, pe cine controlează mira?

– Eu cred că face controlul la bilete, glumi Elefterie. Ştiţi, ca la cinematograf…

Dar comandantul o luă de bună:

– Ce bilete, bă? Doar n-o să mă pună ăia să iau bilete ca să intru în propriul meu birou?

– Glumeam, tovarăşe colo…

– Bă! Bă! Deseară o să dormi la garnizoană! Executarea! Iar tu, zi despre miră, se întoarse el spre Tuteaşcă.

– Raportez, mira controlează calitatea recepţiei şi reglajele aparatului.

– A, şi dacă nu le are pe toate îl amendează, spuse, lămurit în sfârşit, Marica.

cosmos01asdasda

 

(sursa foto: http://www.latrecut.ro/2007/08/televizor-cosmos/)

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XVII

CAPITOLUL XVII

 

PLEACĂ AI NOŞTRI. VIN AI NOŞTRI

– … maior maior Stroe.

– Multumesc, tovarăşu maior … încă maior, răspunse colonelul Marica, dând mâna cu şeful statului major. Tovarăşi militari, continuă el, trebuie să vă  aduc la  cunoştinţă vestea tristă pentru noi, dar bună pentru tovarăşu maior, (şi colonelul îi stranse din nou mâna lui Stroe) că tovarăşu  maior de mâine nu va mai fi maior, ci locotenent colonel şi …

– Are dreptate ăsta, tristă veste, şopti Tuteaşcă.

– …. Şi va prelua comanda unui batalion mecanizat la Buzău. Dă-mi voie să-ţi strâng mâna, tovarăşu colonel, îşi sfârşi Marica discursul.

– Retrag cuvintele, se auzi din nou vocea lui Tuteaşcă. E vestea cea mai bună din ultimii zece ani, în afară de apariţia firobuzului la Braşov!

– Tovarăşul colonel, permiteţi să raportez! strigă de la locul său şeful administrativului, căpitanul Popa.

– Ce-i dragă? întreabă comandantul.

– Tovarăşul colonel, Tutea …ăăă … tovarăşul plutonier Tuteaşcă se bucură că pleacă tovarăşul maior … ăsta … colonel!

– Şi noi ne bucurăm, băiatule, răspunse colonelul.

– Daaa? se miră Popa.

– Sigur, pentru că, în sfârşit, i se recunosc meritele şi primeşte o funcţie de comandant! Tovarăşi, continuă el, mai avem o veste îmbucurătoare: la propunerea mea,  ministrul Forţelor Armate a aprobat numirea în funcţia de şef de stat major a … tovarăşului maior Popa, aici de faţă! Ei, Popicule, acum te bucuri? Vă ordon să-l felicitaţi pe noul nostru şef de stat major!

Trei strigăte de  „Ura!” răspunseră la ordinul comandantului.

– Aşa e, ne exprimăm toată ura, comentă Tuteaşcă.

– Ce tot spui acolo, bă plutonier? îl  atenţionă colonelul. Nu-ţi pare bine?

– Raportez, nu, vi se pare, răspunse Tuteaşcă.

– Poftim? Ce zici de par? nu auzi colonelul.

– Par? Raportez, aveţi dreptate, tovarăşu colonel, ar trebui un par, spuse Tuteaşcă, făcându-se cu greu auzit din cauza discuţiilor care se iscasera  între colegii sai.

– Fraţilor, am dat de belea cu ăsta, se plânse locotenentul major Teodorescu. Nu numai că habar n-are meserie, dar mai e şi rău.

– Ba poate că-i bine, răspunse Cocoş. Măcar aşa nu mai stă tot timpul să ne spioneze ca să ne toarne la comandant.

– Ai dreptate, opină căpitanul Dominte, nu mai are nevoie  să ne toarne, ne dă sigur în cap.

Festivităţile prilejuite  de avansările lui Stroe şi Popa fură grandioase. Împreună cu Marica, cei doi participară la o masă festivă  în biroul statului major, la care ceilalţi nu au fost invitaţi.

– Bine s-au gândit, remarcă Tuteaşcă. În felul ăsta s-au ferit de ruşinea unui refuz.

În zilele următoare, viaţa batalionului a început să cunoască mari schimbări. Mai întâi, raportul de dimineaţă. Unde era laconismul lui Stroe?

– Tovarăşul colonel, în ultimele douăzeci şi patru de ore au avut loc următoarele evenimente: maiorul Dan a întârziat cu plutonul unsprezece minute la masa de prânz; fruntaşul  TR David a fost văzut fumând în timp ce executa serviciul de gardă; caporalul Ivan de la compania I a sărit gardul la ora 19,46, fiind observat de subsemnatul, care în prezent este la arest la corpul de garda şi propun degradarea; plutonierul major Banu a executat o pană de cauciuc pe strada De Mijloc; căpitanul Dominte a vrut să părăsească unitatea ieri la ora 14,48, cu douăsprezece minute înainte de sfârşitul programului, propun să i se reţină din salariu. Ieri s-au prezentat la poarta patru părinţi ai militarilor în termen, i-am controlat personal pentru a nu fi în bagaje cu băuturi alcoolice. Am luat toate măsurile pentru rezolvarea tuturor problemelor apărute. Raportează şef de stat major, tovarăşul maior Popa.

După câteva zile, în biroul comandantului avea loc o şedinţă operativă.

– Mă, băiatule, tu ai idei multe, spunea comandantul. Dar or fi şi bune?

– Tovarăşul colonel, dacă vă spun ! De ce să avem noi atâţia comandanţi  şi şefi de servicii? răspunse maiorul.

– Da, dar mai ştiu şi eu? … dacă n-or fi de acord cei de sus?

– Răspund eu, tovarăşul!

A doua zi, batalionul adunat la raport era supus unui adevărat bombardament de măsuri.

– Dragi tovarăşi, cuvântă şeful de stat major, este timpul să facem schimbări. Am efectuat un studiu amănunţit şi am observat că în batalionul nostru există următoarele subunităţi: compania I, a II-a, a III-a şi TR, serviciile administrativ, parc auto şi tehnic. Ce nevoie avem noi, tovarăşi, de atâtea subunităţi? Nu avem, tovarăşi!

Militarii, uluiţi, ascultau cu gura căscată analiza maiorului. Până şi Tuteaşcă uitase să mai arunce cu săgeţi.

– … De aceea, am hotărât, şi tovarăşul colonel a fost de acord, să reducem numărul de compănii. Două compănii sunt de ajuns, tovarăşi! De astăzi, compania I se uneşte cu compania a III-a şi se va numi compania a II-a!

– Înţeleg, socoti Tuteaşcă, a facut media: unu şi cu trei supra doi fac doi. Dar sa vedem cât face doi plus TR supra doi, am impresia că nu se împarte exact.

– Bă! Bă! izbucni maiorul, după modelul mentorului său, Marica, bă, Tuteaşcă, doi paşi înainte, marş!

– Ai dat de belea, îl încurajară colegii.

– Bă, de mâine, ba nu … de azi, chiar de ieri …

– Din totdeauna, tovăraşu maior! completă plutonierul.

– Aşa, aşa, continuă Popa. Din totdeauna, serviciul tehnic este inutil. De azi vei trece în subordinea mea nemijlocită, căci eu voi fi şeful serviciului auto-administrativ-tehnic. Ai inţeles? Şi tu şi Sarci o să fiţi sub mine!

– N-o să ne fie frig, dacă ne acoperiţi dumneavoastră, aprecie Tuteaşcă. Numai să nu-i iasă picioarele afară tovarăşului căpitan, că le are cam lungi.

– Bă! Bă! Două zile de arest că eşti obraznic! Eşti … ăăă … sunteţi de acord, tovarăşul colonel?

– Cu ce, dragă ? se trezi Marica. Adică, da, sigur, da, da!

– Tovarăşi, reluă Popa, m-am gândit şi cine vor fi comandanţii noilor subunităţi!

– Bine v-aţi gândit, tovarăşu maior! nu se stăpâni Tuteaşcă.

– Mersi, plutonier, răspunse Popa fără să se gândească …. Bă, dar de unde ştii tu ce-am hotârat? izbucni el, înţelegând înţepătura … Mai vrei o zi la ţambal?

– Numai dacă sunteţi dumneavoastră profesor de muzică, tovarăşu, nu-l iertă Tuteaşcă.

– Lasă, că vorbim noi mai târziu! îl ameninţă şeful de stat major pe subofiţer, şi continuă să-şi expună măsurile administrative: Maiorul Loghin va comanda noua companie a doua, iar căpitanul Dominte pe a-ntâia.

– Dragă, să nu uiţi să anunţi ce vor face ceilalţi ofiţeri, se auzi glasul lui Marica.

– Vai de mine, tovarăşul colonel, se poate? Deci, tovarăşi, ofiţerii disponibilizaţi nu vor rămane fără comandă. De azi înainte, dumnealor vor avea, pe rând, onorata funcţie, în acelaşi timp şi plină de răspundere, de comandanţi ai gărzii! Atenţie la vigilenţă, tovarăşi!

– Tovarăşilor, să-i mulţumim tovarăşului maior pentru ideile sale novatoare şi revoluţionare! spuse colonelul Marica. Treceţi la program!

Ca de obicei, după raport, cadrele comentară noutăţile.

– Ăsta se aşteaptă acum să-i fim recunoscători că nu ne-a dat afară, spuse, supărat Teodorescu.

– Am trăit s-o văd şi p-asta! izbucni maiorul Dan. Mă pune pe mine, maior, să fac o treabă pe care şi în marile unităţi o fac sergenţii şi caporalii! Auzi, comandant al gărzii! Mâine-poimâine ne urca şi în foişor, cu consemn particular…

Tuteaşcă, ca de obicei, era cel mai virulent:

– Ăsta, când era soldat trebuia să-l fi învăţat noi ce înseamnă respectul faţă de armată şi de ofiţerii săi adevăraţi. Cică serviciul auto-administrativ tehnic? Cum adică, se administrează singur prin mijloace tehnice?

– Mă Petrică, tu n-ai aparatul ăla de control la tine? îl întrebă Costandache. Verifică-l, mă,  pe Popa, poate-i filează vreo lampă!

– Se vede cu ochiul liber: îi filează jumatate din ele, iar celelate sunt arse, diagnostică tehnicianul.

Inovaţiile şefului de stat major fură puse în aplicare chiar în aceeaşi zi şi,  pentru că teriştii erau la rând să asigure serviciul de gardă, primul ofiţer care avu onoarea să intre comandant al gărzii fu locotenentul major Teodorescu.

– Nici nu am cum să-mi anunţ familia că nu mă duc acasă deseară, se lamentă el.

– Mă, Teo, tu ai norocul să faci muncă de pionerat şi te plângi? îl  consolă Cocoş.

De ce oare, exact în aceea noapte trebuia să aibă loc un eveniment deosebit? Caporalul TR Crăciun, aflat în postul 2, plictisit de monotonia serviciului, s-a jucat cu pistolul mitralieră din dotare şi a scăpat o rafală de trei gloanţe. Băiat inteligent, teristul a inventat o situatie limită, consemnată ca atare în foaia de stare a gărzii, dar tânărul şef de stat major era prea bătrân să se lase păcălit.

– Teodorescule! Vii cu ticălosul la mine! urlă maiorul Popa la raportul de dimineaţă. Vă învăţ eu pe amândoi cum se face de gardă!

Ancheta avu loc în biroul comandantului.

– Tovarăşul colonel, din acest eveniment putem vedea cât de slab sunt pregătiţi unii ofiţeri româneşti, îşi începu Popa rechizitoriul. Vedeţi, acest … nici nu mai pot să-i spun locotenent-major …

„Păcat că nu-i Tuteaşcă aici, că te trimitea el să iei lecţii de dicţie”, îl învăţă, în gând, Teodorescu.

– … n-a fost în stare să-şi instruiască subordonţii din dotare în vederea unei vigilenţe. Ia raportează, caporalule, ce prostie ai făcut azi-noapte, adică ieri-noapte,  pentru că azi-noapte a fost ieri noapte?

noapte

– Tovarăşu maior, sunt caporal TR Crăciun, raportez: azi-noapte, sau ieri-noapte, n-am înţeles prea bine … în jurul orei unu, patruzeci de minute şi cincisprezece secunde am auzit un fâsâit …

– Şi ce-ai făcut? interveni maiorul.

– Raportez: am somat: „Stai, cine-i?”

– Greşit, dacă ai auzit un fâsâit trebuia să strigi „Stai, fâsâit”, îl corectă maiorul. Şi după aia?

– Am zis „Stai că trag!” şi am tras.

– În fâsâit? se interesă Marica. L-ai nimerit?

– …

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez! Spuse locotenentul major Cocoş, intrând în acel moment.

– Ce vrei, bă? ţipă Marica. Nu vezi c-avem treabă?

– Tovarăşu colonel, am condus plutonul doi de la compania întâi şi TR să cercetăm locul evenimentelor de azi noapte şi să recuperăm tuburile trase.

– Să fii sănătos, ce mă doare pe mine? Du-i-le lui Costandache!

– Am înţeles, tovarăşu, dar să vedeţi … am găsit acolo acest intrus, raportă ofiţerul, aratând o bufniţă moartă. A fost împuşcat de militarul aflat în post.

Toţi cei prezenti, inclusiv teristul cercetat, se uitară cu ochii mari la bufniţa găurită de un glonţ.

– …Vezi, mă, Popicule? A fost vigilent băiatul! spuse comandantul, punând capăt momentului de surprindere. Şi tu care voiai să-l sancţionezi! Bă, ăsta cu termen redus, felicitări! … şi zi şi tu „Servesc Patria!” Bă, Teodorescule, mâine militarul să plece acasă! Cinci zile de permisie, fără drum, cu foi de drum!

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XVI

Capitolul XVI

NUMAI JUCÂND PUTEŢI CÂŞTIGA!

– Bă, Stroe, cum zici că se completează asta? întrebă Marica, agitând un formular de Loto.

– E simplu, tovarăşu colonel,trebuie să luaţi trei numere  între 1 şi 90, răspunse şeful  de stat major.

– De unde să le iau, bă?

– Rap … le alegeţi dumneavoastră, cum vreţi.

– Dacă zic 1, 2, 3?

– E foarte bine, tovarăşu colonel.

– Ba mai bine zic 12, 13, 14, se răzgândi comandantul.

– E şi mai bine, acceptă Stroe.

– Vezi, bă? Am început să mă pricep. Dar dacă zic 21, 22, 23?

– Înseamnă că deja sunteţi specialist, tovarăşu colonel.

– N-am spus eu că nu degeaba am fost pus într-o funcţie de conducere? Buun, am luat trei numere: acum?

– Trebuie să le scrieţi pe foaia asta , tovarăşu.

– Bă, ia scrie-le tu, că eu nu am ochelarii la mine, ordonă Marica, împingând discret un sertar al biroului … când ne dă ăia  banii?

– A, tovarăşu colonel, dacă câştigaţi …

– Cum?

– Vreau să spun, după ce câştigaţi. Într-o săptămână – două…

*

*    *

          Tot Braşovul vorbea despre un anume tovarăş Lupu. De mai multă vreme, poza lui era afişată peste tot; omul ţinea într-o mână un teanc de bani, iar cu cealaltă se sprijinea de un superb Moskvici 403. Alături de zâmbetul lui fericit era scris cu litere roşii: “Numai jucând puteţi câştiga” Nu era de mirare că mania numerelor pătrunsese şi în biroul comandantului de batalion.

2

*

*    *

              – Dar de unde are ăştia bani să le dea la câştigători? se miră colonelul.

– Vă spun eu, tovarăşu, răspunse Stroe. Din banii pe buletinele de concurs.

– Care buletine, bă?

– Păi, ăsta pe care l-am … l-aţi completat dumneavoastră. Ca să participe la extragere trebuie să plătiţi la ăia 3 lei.

– Să le dau eu 3 lei? sări comandantul. Da’ce sunt eu, bancher? Ce, fără asta nu se poate?

– Nu se poate, tovarăşu …

– Fir-ar… Bine, atunci le dau şi 3 lei. Da’ cum face din 3 lei o maşină?

– 3 lei de la dumneavoastră, 3 lei de la mine … se-adună, tovarăşu colonel.

– 3 şi cu 3 … ăăă … 6. Cât costă un Moskvici?

– Păi .. o fi vreo 40, 50 de mii …

– Stai, bă, de la 6 lei la 50.000, de unde-i ia ? Ha?

– Tovarăşu colonel, dar nu numai noi jucăm. Joacă şi plătesc mulţi oameni, şi cu cât sunt mai mulţi jucători, cu atât se adună bani mai mulţi pentru câştiguri.

– Ia stai, bă, mai zi o dată: trebuie să plătească cât mai multă lume ca să câştig eu bani serioşi?

– Raportez, ăsta-i principiul, confirmă Stroe.

Colonelul rămase câteva secunde tăcut, cu ochi la buletinul loto.

– Cât mai mulţi oameni … murmură el într-un  târziu. Bă, ia adună tu cadrele, ordonă apoi. Le trasezi sarcina ca pănă mâine să joace toţi la loto ăsta al tău. Care nu arată legitimaţia aia …

– Care legitimaţie tovarăşu?

– Aia, cum îi zice, de joc?

– Buletinul?

– Buletin, dacă vrei tu … care nu-l arată, trei zile de arest la garniozană,  pentru neexecutare de ordin. Executarea!

Mulţi dintre ofiţeri şi subofiţeri fuseseră atraşi deja de microbul jocului. Alţii, printre care şi Tuteaşcă, nu credeau prea mult în noroc.

– Decât să dau banii pe prostia asta, mai bine îi iau nevesti-mii nişte fructe. Vorba aia, acum are nevoie de vitamine, ca să-i dea şi la ăla micu.

Ordinul transmis de Stroe îi surprinse însă pe toţi.

– Păi ce, ne învaţă Mareşalul ce să facem cu banii noştri? Mormăi, nemulţumit, locotenentul major Teodorescu.

– Numai la loto nu jucasem eu pân-acum, răspunse colegul său de la compania T.R., locotenentul major Cocoş. Mai bine pun un leu sub cutia de table şi la un marţ am şi scos de-o bere.

– Care comentezi acolo, tovarăşi militari? se zbroşi Stroe. Voi tot n-aţi învăţat că ordinul se dis… ăsta… se execută pe loc şi fără discuţii?

– Tovarăşu maior, ridică mâna căpitanul Popa, vă rog să-mi permiteţi să raportez o propunere!

– Ia spune, tovarăşu căpitan.

– Tovarăşu maior, eu mă ofer să alcătuiesc un tabel nominal cu tovarăşele cadre şi mâine să verific dacă au executat ordinul.

– Bine gândit, căpitanule, mâine vii cu lista la tovarăşu colonel.

După terminarea adunării, oamenii mai discutau încă de noua misiune de luptă.

– Ce grijuliu e tovarăşu colonel! aprecie Popa. Cum se gândeşte dânsul la binele nostru!

– Se mai gândeşte el şi la altceva dacă ne împinge aşa, îşi exprimă opinia  locotenentul major Sarci. Eu oricum vroiam să joc la Loto, dar acum dacă-mi dă ăsta ordin, zău, parcă nu-mi mai vine…

– Ei, pănă la urmă, cu ordin sau fără ordin… interveni maiorul Loghin. Eu deja mi-am luat un bilet din ăsta, ce, mi-ar strica să câştig nişte bani?

În grupul subofiţerilor, discuţia era şi mai aprinsă.

– Mai dă-l încolo cu ordinele lui cu tot, spuse Tuteaşcă. Eu ştiu că ordinele se dau în conformitate cu prevederile Regulamentelor. Să-mi arate el unde scrie că militarul trebuie să joace la Loto.

– Ai dreptate, mă Petrică, îl susţinu Talabă. Să ne dea şi el ordin să mai avansăm în grad, nu să ne jucăm cu banii. Mâine-poimâine auzi că şi-a deschis un cazinou la comandament.

– Eu mă întreb ce interes are el în afacerea asta, spuse plutonierul adjutant Chirea, casierul unităţii. I-or fi promis ăia vreun comision?

– Cum ce interes are? încercă Tuteaşcă să-l lămurească. Nu vrea decât să ne sâcâie, asta-i tot.

– Mă fraţilor, eu îl bag în mă-sa, spuse Banu. Decăt să mă cert cu şeful, mai bine mă duc şi joc. Acuma mare lucru, trei lei!

– Parcă de trei lei e vorba? sări Tuteaşcă. Pe mine mă deranjează ordinele lui tâmpite! Eu nu joc, chiar dacă mă bagă la bulău. Uite-aşa!

– Ai şi tu dreptate, spuse Constandache. Dacă dormi la garnizoană, măcar nu te trezeşte bebelu]ul peste noapte. Dar şi Banu are dreptate, decât să mai fie scandal, mai bine facem ca el şi gata.

Subofiţerii hotărâră să-l trimită pe Chirea la agenţie.

– Tot eşti matale obişnuit cu bani mulţi de când ne plăteşti salariile, spuse Talabă. Poate, cine ştie, ai mănă bună şi ne îmbogţăeşti pe toţi.

Tuteaşcă, însă, tot nu cedă.

– Nu vreau şi gata. Dacă fac ce-mi spune Mareşalul înseamnă că nu mai sunt Tuteaşcă, zise el.

– Nea Ioane, dacă mergi acum în oraş, la agenţie, te duc eu cu dubiţa, că tot trebuie să ies după pâine, propuse Banu.

Brutăria de la care încărca Banu era pe strada Armata Roşie, iar pe Republicii, imediat după colţ, era şi agenţia loto-prono. Subofiţerii se duseră acolo împreună.

– Mă, Nae, eu tot nu sunt împăcat cu Tuteaşcă ăsta, zise Chirea. Parcă-mi pare rău de el să-l lăsăm să se bată singur cu colonelul.

– Şi ce să-i facem, nea Ioane? Dacă toţi au hotărât să-i facem pe voie…

– Mă, eu mă gândesc la o chestie: ce-ar fi să-i luăm şi lui Petrică un bilet? Ce, n-avem noi trei lei?

– Să nu se supere, se retrase Banu.

– Dacă se supără, se supără pe mine, îl linişti adjutantul. Şi pe urmă, nici n-ar avea de ce. El rămâne pe poziţia lui, jucăm noi pentru el, şi nici nu-i spunem până nu verifică Popicu…

– Cum vrei mata, nea Ioane. Dar ce numere să-i luăm?

– Mă, eu joc data de naştere a fie-mi. Mai ţii minte când s-a născut băiatul lui Tuteaşcă?

*

*    *

A doua zi, de dimineaţă, comandantul primi raportul lui Stroe:

– Tovarăşu colonel, toate cadrele şi-au luat bilet la Loto şi prin urmare batalionul este gata pentru începerea programului. Raportează şef de stat maior maior Stroe.

În grupul subofi\erilor însă se stârni rumoare.

– De unde a scos-o ăsta că toate cadrele şi-au luat bilet? Eu unul n-am jucat, se miră Tuteaşcă.

– Taci, mă, n-auzi! sări să-l liniştească Chirea. Las’ că-ţi explic eu cum l-am păcălit.

– Ba pe mine m-aţi păcălit, se supără Tuteaşcă ascultând relatarea adjutantului.

– Bine, mă, dacă vrei, n-ai decât să-mi dai în cap, răspunse casierul. Eu m-am gândit că orgoliul tău rămâne neatins din moment ce n-ai ştiut că eşti jucător. Şi dacă vrei, păstrez eu biletul, nu-i nici o problemă.

– Nu, nea Ioane, nu te supăra. Gata, am înţeles c-ai  vrut să-mi faci un bine. Uite colea trei lei şi dă-mi biletul, de dragul matale mă fac şi lotopronosportist.

*

*    *

După o săptămână, în tot batalionul nu se discuta decât despre rezultatele tragerii Loto. Colonelul nu era deloc mul\umit.

– B` Stroe, ai zis că dacă joacă toţi ăia câştig eu.

– Da, tovarăşu colonel, dar ce să…

– Bă! Bă! raportează!

– Raportez, tovarăşu: n-aţi avut noroc, ce să facem…

– Tu ai câştigat?

– Nu am… asta … raportez că n-am avut nici eu noroc, tovarăşu.

– Dac-aud c-a câştigat vreunui, arestul îl mănâncă! ţipă colonelul.

– Staţi liniştit, tovarăşul colonel, cine şi-ar putea permite? răspunse maiorul.

Exact atunci a trebuit căpitanul Popa să apară?

– Tovarăşul colonel! Tovarăşul colonel! Permiteţi să raportez?

– Ce-i, mă băiatule? se interesă Marica.

– Tovarăşul colonel, Tuteaşcă  a câştigat la Loto şi şi-a cumpărat maşină! raportă Popa dintr-o suflare.

– Cee faceee? ţipă comandantul. Trei zile de arest! O săptămână! Îl învăţ eu minte pe ticălos! Şi tu Stroe, la arest, că tu l-ai pus pe nemernic să joace şi să câştige. Pe banii mei! Popicule, ia adu-l încoace pe păcătosul ăla!

Tuteaşcă se prezentă imediat la raport.

– Bă! Bă! cum ţi-ai permis? La arest! O săptămână! Pe viaţă!

– De ce, tovarăşu? Ce-am mai făcut?

– Mai şi întrebi? Ai câştigat la Loto! Ce, ţi-am dat eu ordin să câştigi?

– Raportez, nu mi-aţi dat ordin nici să nu câştig, răspunse calm subofiţerul.

– Bă! Bă! Ai câştigat mult?

– Raportez, am… suficient.

– Şi ţi-ai luat maşină! De care, Moskvici?

– Nu, tovarăşu, nu mi-am…

– Atunci de care? continuă să ţipe Marica.

– Raportez, una mai mică, tovarăşu colonel.

– Mai mică? a, Fiat 600? nu se lăsă comandantul.

– Raportez, şi mai mică, şi nici n-am luat-o pentru mine, răspunse Tuteaşcă.

– Nu? Dar pentru cine? îşi continuă şeful interogatoriul.

– Pentru băiatul meu. I-am luat landou.

– Landou? Eu am auzit de Volga, de Moskvici, de Popeda, dar Landou? Ce marcă-i asta?

– Raportez, landoul înseamnă cărucior pentru copii, tovarăşu colonel, îşi lămuri Tuteaşcă, în sfârşit, şeful.

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras, Uncategorized

UN URS ȊN ORAŞ – CAPITOLUL XV de Mihai-Athanasie Petrescu

SĂ-ŢI TRĂIASCĂ!

 

De mai mult timp, în cazărmile braşovene domnea panica. Se zvonea că e posibilă o inspecţie de fond a unei comisii din M.F.A, acţiune în urma căreia era posibil ca multe capete de comandanţi să cadă.

Colonelul Marica era cât se poate de neliniştit. Ştia că militarii săi, mai ales proaspeţii recruţi, nu stăteau prea bine cu pregătirea de luptă şi politică, dar se temea şi mai mult de o eventuală discuţie om la om între cei de la minister şi subordonaţii săi.

– Tovarăşi militari, spuse Marica într-o dimineaţă, la raportul batalionului, în curând vom avea bucuria să primim în mijlocul nostru o inspecţie de la minister. Să facem totul pentru a-i primi cum se cuvine!

– Cum se cuvine, tovarăşu? se auzi o voce din front.

– Bă, Tuteaşcă, te-aş invita să-nveţi să raportezi! se burzului colonelul.

– N-a fost Tuteaşcă, tovarăşu, îi şopti maiorul Stroe.

– Nu mă mai învăţa tu pe mine, îi cunosc vocea lui Tuteaşcă dintr-o mie, replică şeful.

– Raportez, tovarăşu colonel, nu suntem aici o mie de oameni, explică Stroe. Şi, dacă-mi permiteţi. Tuteaşcă nu-i prezent la raport, l-am trimis la perfecţionare, la Oradea, aţi uitat?

– La Oradea? se chinui Marica să-şi amintească, parcă era ceva, de ce l-am trimis noi acolo?

– Chiar c-aţi uitat, tovarăşu, îi reproşă şeful de stat major. Şi doar am discutat atâta până ne-am hotărât unde să-l trimitem în perioada asta când trebuie să-i nască nevasta.

– Bă, ai dreptate, cum să nu-mi aduc eu aminte … dar ce vrei, cu zăpăceala asta! .. exclamă colonelul. Şi ce-a făcut, o fi născut nevastă-sa?

– Cred că nu, încă nu mi s-a raportat. Dar mai sunt încă vreo 2-3 săptămâni din cursul de la Oradea.

– Foarte bine, foarte bine, se bucură Mareşalul, poate-l ţin ăia acolo până scăpăm de inspecţie.

Apoi se adresă din nou militarilor adunaţi la raport:

– Tovarăşilor, cazarma trebuie să strălucească ca luna!

– Când e-n eclipsă, se auzi aceeaşi voce.

– Nu se poate, dacă ăsta n-a fost Tuteaşcă, eu îmi tai gâtul, strigă Marica.

– Pe cuvânt? întrebă vocea misterioasă.

– Batalioooon, dreeeepţi! tună colonelul. Treceţi la program! Comandanţii de subunităţi la mine într-o juma’de oră!

– Militarii rupseră rândurile, mulţi dintre recruţi împiedicându-se în bocancii cu o măsură – două mai mari sau mai mici decât picioarele lor. Fruntaşii şi caporalii îşi luară grupele şi porniră să le arate tinerilor soldaţi care e “ăl cu paie” şi care-i “ăl cu fân”. Subofiţerii şi angajaţii civili se răspândiră către magaziile sau atelierele lor, iar ofiţerii rămaseră să discute măsurile necesare în vederea inspecţiei.

– Tovarăşi, eu cred că e o adevărată onoare pentru noi să primim nişte oaspeţi atât de importanţi, îşi exprimă părerea căpitanul Pop.

– Ai dreptate, mă, Popicule, dar onoarea asta ne putem lipsi, răspunse locotenentul major Cocoş.

– Ce-ţi pasă ţie? Teriştii tăi sunt deja bine pregătiţi, că au deja patru luni de armată, interveni locotenentul major Dominte. Dar îţi închipui ce-or să arate bibanii?

– Dai şi tu vina pe gradaţi, zici că ei i-au pregătit pe ăştia noi, îl linişti Cocoş.

– Ai dreptate, dar pe gradaţi cine i-a pregătit, ha? ripostă Dominte.

– Mă, voi mai bine aţi tăcea. Oamenii se mai pun ei cumva la punct, îi mai înveţi, îi mai ameninţi… dar cu fiarele mele vechi ce naiba mă fac? se lamentă Sarci.

– Le duci la triaj, la marginea oraşului, îi propuse maiorul Loghin.

– La triaj? De ce tocmai acolo? se miră Sarci.

– Pentru că acolo e groapa de gunoi, îi explică maiorul.

– Tovarăşi, poftiţi la tovarăşul colonel! se auzi vocea lui Stroe din uşa comandamentului.

– Hai să ne scarmene Mareşalul, acceptă resemnat căpitanul Teodorescu, urmându-i pe colegii lui în birou la Marica.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să fac prezenţa, deschise discuţia şeful de stat major.

– Da, maiorule, ia-o pe subunităţi, fiecare trebuie să ştie bine ce are de făcut, spuse Marica.

– Am înţeles, tovarăşu colonel. Compania I, căpitanul Dan?

– Prezent!

– Compania a II-a, maiorul Loghin?

– Prezent!

– Compania a III-a, locotenentul major Dominte?

– Prezent!

– Serviciul administrativ, căpitanul Popa?

– Prezent! Vǎ rog să-mi permiteţi să raportez!

– Da? Spuse, curios, colonelul.

– Tovarăşul căpitan Teodorescu a zis că venim aici la scărmănat.

– Aşa ai zis, bă? ţipă comandantul. Ce noroc ai tu că vine inspecţia asta! Să-mi aduci aminte să te bag la arest după ce se termină. Hai, bă Stroe, mai repede cu prezenţa aia!

– Am înţeles, tovarăşu! Parcul auto, locotenent major Sarci?

– Prezent!

– Tovarăşu colonel, mai avem serviciul tehnic, dar Tuteaşcă e plecat, ştiţi dumn…

– Prezent! răsună glasul lui Tuteaşcă şi plutonierul răsări din spatele înaltului Cocoş.

– Cum să fii prezent, bă? se frecă la ochi Mareşalul. Tu nu eşti aici, eşti la Arad!

– Oradea!

– Ha?

– Raportez, sunt la Oradea, nu la Arad, dar astăzi sunt prezent.

– Bă, tu te-ai născut ca să-mi fii mie piază rea! strigă şeful. De ce-ai plecat de la Oradea? S-a terminat cursul? Prost eşti, bă, Stroe, ai greşit data.

– Tovarăşu colonel, spuse Tuteaşcă, raportez: la prima întrebare, nu, cursul nu s-a terminat, la a doua, da, adică… nu.

– Stai, bă, plutonier, dacă nu s-a terminat cursurile alea, ce cauţi la Braşov? se miră Stroe.

– Raportez, acum se fac verificări, şi…

– Aha! ţie ţi s-a făcut frică şi ai fugit, se dumiri şeful de stat major.

– Nu tovarăşu, dar am raportat că rog să fiu verificat primul ca să pot da o fugă pănă acasă. Ştiţi, trebuie să nască nevastă-mea.

– Felicitări, nea Petrică, îi strânseră mâna Cocoş şi Sarci.

– Bă, aici e şedinţă, nu nuntă! urlă Marica. Să trecem la lucruri serioase!… Probabil că te-au trimis ăia acasă că n-ai fost în stare să răspunzi, îl întrebă el pe Tuteaşcă.

– Raportez, tovarăşu colonel, am luat febe, răspunse plutonierul.

– Probabil că le-a dat vreun plocon, tovarăşu colonel, încercă Stroe să-l liniştească pe comandantul care fierbea.

– Bă! Bă! … tu să pleci! La Oradea! … ba nu, nu la Oradea, că ăia sunt proşti, în altă parte! Şi să stai acolo, să nu mai vii pe capul meu!

– Am învoire 3 zile începând de azi, spuse Tuteaşcă. Dacă-mi permiteţi, vreau să ajut şi eu la pregătirile pentru inspecţie.

– Lăsaţi-l, tovarăşu colonel, interveni Stroe. Sunt destule de făcut şi la partea tehnică: echipamente electronice, chestii …

– Să stea! … să se ducă! se înecă în ţipete Marica. Să trecem la treabă! Bă, trebuie să …

– Tovarăşu colonel, sunt caporal T.R. Dandu, vă rog să-mi termiteţi să raportez, îl întrerupse telefonistul de serviciu intrând în birou.

– Ce mă-ta pe gheaţă mai vrei şi tu, bă soldat? se supără din nou Marica.

– Îl cheamă la telefon pe tovarăşu plutonier Tuteaşcă.

– Spune-le că nu poate, e în şedinţă.

– Raportez, zice că e urgent.

– Ai auzit, bă? Du-te-n … ăsta, la telefon , ordonă şeful.

– Permiteţi să vorbesc de aici? întrebă Tuteaşcă ridicând receptorul aparatului de pe birou. Alo? … eu sunt … poftim? Când? … vă mulţumesc, sărut mâna, încheie plutonierul.

– Bă, cum vă zic, la compănii trebuie să …

– Cine era, nea Petrică? şopti căpitanul Dan.

– De la serviciu de la nevastă-mea. Au dus-o la maternitate, răspunse tot în şoaptă Tuteaşcă.

– Eu nici nu ştiam că e însărcinată, comentă Dominte. Dar cum poţi să stai atât de liniştit?

– Ce să fac? Mă mănâncă ăsta dacă cer voie să plec, fug mai târziu, după şedinţă.

– Ce tot şupotiţi voi acolo, bă? aţi auzit că aveţi sarcina să …

– Raportez, despre sarcină vorbeau, tovarăşu colonel, spuse Popa.

– A, despre … păi cum, nici n-am apucat să spun ce gânduri am?

– Nu despre sarcina dumneavoastră era vorba, tovarăşu colonel, îl lămuri căpitanul. Raportez: vorbeau despre sarcina nevestei lui Tuteaşcă.

– Tovarăşu plutonier Tuteaşcă, dacă nu vă supăraţi, tovarăşu fost soldat în termen Popa, îl corectă plutonierul.

– Bă! Bă! … tu-l înveţi pe căpitan să vorbească? Ce naiba mai vrei iară, bă, ţipă colonelul la teristul care băgase din nou capul pe uşă.

– Raportez, îl caută din nou pe tovarăşu plutonier. I-am făcut legătura aici.

– Alo? spuse Tuteaşcă la telefon, fără să mai ceară aprobarea, cine? A, maternitatea? Cum? … Ura! Sărut mânuşiţele, doamnă, mulţumesc mult de tot, mai adăugă el şi închise. Ura!

– Ce-i, nea Petrică? se grăbiră să-l întrebe Cocoş şi Dan.

– Ce să fie, băiat e! explodă de bucurie plutonierul. Trei kile şi trei sute. Tovarăşu colonel, aprobaţi să fac cinste?

– Ce-i bă, ce tot spui tu acolo? se miră Mareşalul.

– A născut nevastă-mea, am un băiat, explică Tuteaşcă.

– Nu se poate, cum să nască acum? Trebuia să mai aştepte măcar 3 zile, să fii tu plecat, comentă Stroe.

– Tovarăşu colonel, ar trebui să-l lăsăm pe Tuteaşcă să plece, spuse maiorul Loghin. Trebuie să-şi vadă şi el copilul …

– De copilul lui ne doare pe noi acuma? Doar ştiţi că la 15 septembrie vine ministerul peste noi şi nu mai avem decât două săptămâni. Ce, îmi pune copilul ăstuia cazarma la punct? urlă Marica. Doar v-am spus că aici e vorba de sarcini!

– Gata cu sarcina, tovarăşu colonel, spuse Tuteaşcă. N-auziţi c-am născut?

5

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ÎN ORAS – CAPITOLUL XIV de Mihai-Athanasie Petrescu

SALUTĂRI DE LA IONESCU

 

Deşi miezul nopţii a trecut de mult, în strada Pavlov, la etaj, lumina este încă aprinsă. Familia Tuteaşcă are musafiri. A venit în vizită Dumitru Ionescu, vechiul coleg de la Şcoala militară.

Ionescu şi Tuteaşcă nu s-au mai văzut din … 1943, când, după ce au absolvit şcoala, au fost repartizaţi în unităţi diferite şi au plecat pe frontul de est, cu gradul de maiştri clasa a treia.

– Nu te-ai schimbat deloc, mă Dem. E drept că ţi-a crescut puţin burta şi parcă ţi s-a mai rărit şi părul, dar încolo eşti tot aşa cum te ştiam. Cum o mai duci?

– Mai bine ca tine, răspunse Ionescu.

– De ce spui aşa? nu ştii încă nimic despre mine.

– Ba ştiu, că doar te văd. Porţi tot uniforma militară, Si dragă trebuie să-ţi fie dacă şi acasă umbli tot cu ea, iar tablele de pe epoleţi sunt mai puţine decât la terminarea şcolii.

– Păi ce, tu ai ajuns ofiţer? se miră Tuteaşcă.

– Ofiţer? Doamne fereşte! Cine mă făcea pe mine ofiţer? Nu, băiete, sunt civil.

– Nu se poate! Ai ieşit din armată? Păi de ce?

– Cum de ce? Eram prost să mă mulţumesc cu un grad amărât de sergent major, când pentru merite pe câmpul de luptă mă făcuseră maistru clasa a doua? I-am băgat în mă-sa pe toţi ş-am plecat!

– Unde?

– Stai că-ţi spun. În ’50 am lăsat armata ş-am deschis un atelier pentru prelucrarea sticlei.

– A sticlei, sau a sticlelor?

– Hai, mă, lasă bancurile.  Făceam fiole şi globuri de pom de Crăciun.

– Care Crăciun, mă? poate pentru pomul de iarnă?

– Mai du-te! … Atunci îi ziceam Crăciun. După câţiva ani, adică prin ’53, partidul a hotărât că ce facem noi acolo e capitalism şi ne-a închis prăvălia. Acum sunt strungar la 6 Martie.

– Dar eu n-am înţeles de ce ai plecat din armată, nu se lăsă Tuteaşcă.

– Din cauza unor şefi proşti. Să vezi: în ’46, după ce am venit din Tatra, m-au dat ăia la Arad, la un batalion de artilerie. De unde să mă pricep la tunuri, când eu eram maistru electromecanic? Am cerut transfer şi după un an am ajuns la Timişoara, la un regiment mecanizat.

– Oho! comentă Tuteaşcă, unitate mare!

– Mie-mi spui? Era atât de mare încât pentru mine nu s-a gă`sit nimic de lucru în specialitate.

– N-aveau ăia aparatură de întreţinut?

– Aparatură o fi fost,  dar nu trebuia întreţinută. Se strica, o aruncau.

– Poate, că ăştia de la Bistriţa aveau numai fiare vechi. Probabil că scormoneau gunoaiele de la Timişoara. Şi ce-ai făcut?

– Păi, mi-au dat în primire în loc de atelier, un depozit de materiale capturate de la nemţi, răspunse Ionescu.

– Cum, mă! te-au făcut magazioner?

– Magazioner, cu gradul de sergent major.

– Asta am păţit-o şi eu. Dacă aşa le-a căşunat ruşilor!…

– Exact, a fost influenţa lor.

– Şi n-a fost bine la depozitul ăla? se interesă Tuteaşcă.

– Dar cine stătea acolo? Am făcut un inventar şi gata, că doar n-avea nimeni nevoie de toate zdranţele alea; adică eu credeam că-s zdranţe.

– Şi ce făceai toată ziua?

– Ce să fac? Mă certam cu comandantul, răspunse Ionescu. Mai ţii minte seceta din 46-47 ?

– Cum să nu? Murea lumea de foame. Eu am văzut la Bistriţa cum plecau oamenii după un sac de grâu tocmai în Banat… dar stai puţin, acolo erai, ce, duceai lipsă de ceva?

– Dacă nu mă laşi să spun! Tocmai ăsta e chichirezu, că pe-acolo se găseau de toate, şi şmecherii s-au îmbogăţit. Colonelul meu m-a trimis într-o  zi la un depozit să aduc o căruţă de grâu. M-am dus, ce să fac? Nu era treaba mea, dar eram şi eu la-nceput, nu mă puneam cu şeful. Am adus grâul la regiment, dar când să se apuce soldaţii să-l descarce, pac! Apare un locotenent colonel cu ordin de la comandant: căruţa pleacă la şefu’ acasă. Şi lent-colonelul ăla a luat frumos hăţurile-n mână, şi dus a fost!

– Ce spui tu, mă? se miră Tuteaşcă. Locotenent-colonel şi mâna caii?

– Exact! Ca la balamuc!… Aşa… după vreo câteva zile istoria se repetă, şi tot aşa, încă de vreo 3-4 ori. Adică eu mă duceam la depozit, semnam de primire, iar colonelul îşi ducea grâul acasă. Noroc că nu s-a mirat nimeni ce naiba face un regiment cu atâta grâu.

– Ce să facă? Îl vinde bob cu bob, glumi Tuteaşcă.

– De unde ştii? L-a vândut, dar nu regimentul, ci comandantul, nu la bob, ci la kilogram. Or fi cumpărat şi bistriţenii tăi de la el.

– Bravo lui, s-a căpătuit.

– Şi încă cum! Acum alta. Într-o zi n-are de lucru şi m` trimite tot pe mine la G.A. să duc cu soldaţii ceapa…

– Ştii că am fost şi şef de G.A. la ăştia, acum câţiva ani?

– Bravo ţie, comandant la porci! La noi era tovarăşu locotenent colonel.

– Ăla cu hăţurile?

– Ăla. Dar unde eram?

– La grădină după ceapă.

– A, da. Se făcuse ceapă multă, o scoteau soldaţii şi o făceau grămezi. Am încărcat căruţa şi când am venit cu ea în cazarmă, iar apare porcu şef, cică hai cu ea la comandant acasă.

– Locotenent-colonelul ăsta de care tot zici tu, era o persoană importantă.

– Un prost, se pripăşise şi el prin Timişoara după război şi zicea că-i student la drept. Nu ştiu dacă şi mergea pe la dreptul ăla al lui, că toată ziua stătea pe lângă comandant şi-i mâna căruţele cu grâu şi ceapă. Şi cum îţi spun, duce căruţa cu ceapă, după aia vine iar la mine, să mai luăm o căruţă de la G.A., tot pentru colonel. Păi mi-au venit nervii şi i-am zis prostului de lent-colonel că şeful ar face bine să nu mai fure mâncarea soldaţilor. A încercat el să mă ducă cu vorba, că domnul colonel are familie mare şi are nevoie… de unde, că avea doar un copil, o nevastă şi o soacră. Mâncau ăştia tone de ceapă? Le vindeau, vezi bine. Ei, şi a doua zi mă cheamă comandantul.

– Ai dat de belea!

– Ba a dat el. Că de ce îl fac eu hoţ pe el, care e un şef atât de bun, că are şi el necesităţi, ca tot omul… a, şi când am început eu să-i spun ce-aveam pe suflet, că fură hrana soldaţilor, că se îmbogăţeşte din banii armatei, că nu-i în stare să-mi dea de lucru conform calificării… s-a făcut săracul mic de tot. A încercat să mă mituiască cu un sac de ceapă, cică ştie el că şi eu am familie grea… de unde, că eu eram burlac, şi tot aşa…

– De ce te-ai oprit? îl apostrofă Tuteaşcă. Zi, cum s-a terminat?

– Nu s-a terminat. El mi-a dat ordin să nu mai ies din depozitul meu, iar eu l-am ameninţat că dacă-l mai văd că fură îl spun la partid. Dar a doua zi, când tocmai ieşeam pe poartă, cine trece pe lângă mine? colonelul, cu şareta, iar sub şaretă, legaţi bine, doi saci. Eu în loc să tac, îl întreb pe şefu ce are în saci, iar soldatul care mâna calul…

– Nu mai era lent-colonelul ăla prost?

– Nu, probabil că la şaretă nu avea carnet, era un soldat cu gură mare, săracul a scăpat porumbelul din gură, păi ce să fie, e nişte uruială pentru porcii lu dânsu, adică ai colonelului. Să fi văzut ce s-a înroşit comandantul, dar eu nu l-am iertat de loc. “A, zic, furaţi şi hrana porcilor armatei, nu numai pe a soldaţilor. Ce, şi porcul dumneavoastră are familie numeroasă?”

– O fi avut, săracul.

– Avea, şi nu numai o singură familie. De, mâncare avea de unde.

– A zis colonelul asta?

– Nu, dar soldatul uitase că nu e bine să vorbeşti prea mult. A doua zi a intrat la bulău.

– Aşa se întâmplă întotdeauna, filozofă Tutea]că. Tot ăia nevinovaţi intră la apă. Am şi eu experienţă…

– Lasă, că-mi spui după aia. Mai trece timpul, într-o zi mă pomenesc la depozit cu locotenent-colonelul student la drept.

– Voia să înveţe acolo, era mai linişte, nu?

– Nu, că învăţătura nu era pentru el. Avea probabil nişte pile mari  pe undeva. Venise să-mi facă inventar. Eu eram cu toate în regulă, ţi-am zis că nu venea nimeni niciodată acolo. Se apucă ăsta să numere, să verifice… nici nu-ţi închipui ce prostii erau adunate acolo… efecte personale de-ale nemţilor amestecate cu tot felul de cearceafuri, pături, lame de bărbierit, haine, căşti, aparate medicale,… mai era şi o ladă cu aparate de radio Siemens, noi nouţe, sigilate, şi un aparat de Roentgen, tot nou… ce mai, numai soacră-mea nu era acolo.

– Pentru că nu erai însurat, comentă Tuteaşcă.

– Ai dreptate.

– Ei, ai ieşit bine la inventar?

– Normal. Studentul meu îşi scrie documentele şi mergem amândoi la comandant, raportăm, toate la locul lor. Dar a doua zi, cine intră în depozit? domnul locotenent-colonel; mă trimite la comandant şi el rămâne în depozit, ci-că să păzească. Mă duc la colonel, mai semnez o copie după inventar, şi doar mai semnasem nu ştiu câte, dar când mă-ntorc, celălalt era printre rafturi. “Bă, zice, ia uite ce pături frumoase, iau şi eu una pentru domnul colonel”. A luat-o şi s-a dus, iar a doua zi iar vine şi alege încă o pătură şi mai ia şi o cutie cu lame. “ Luaţi tot ce vreţi, zic, dar faceţi acte de ieşire”. “Ce acte, bă, şi aşa nu ştie nimeni ce-i aici”. “Da, zic, dar eu am semnat un inventar.”… Până la urmă am convenit că face comandantul formele şi mi le trimite.

După câteva zile îmi vine o telegramă că mi-a murit o rudă. Îmi iau permisie, las cheile la comandament şi plec. Când ajung acasă, cu cine crezi că mă întâlnesc pe stradă, cu unchiu-meu, ăla care murise. Telegrama era falsă. Când mă-ntorc la Timişoara, ce să vezi, în magazia mea sufla vântul. Nici urmă de pături, de lame, de Siemens-uri, până` şi aparatul de raze dispăruse. Mă duc la colonel să-i raportez, ăsta înnebuneşte, “Curtea marţială te mănâncă, majorule, ai furat tot!” Dar eu nu eram prost. “Dom’le colonel, zic, cheile erau la dumneavoastră cât am lipsit. Cui i le-aţi dat?” Şeful parcă era lovit de apoplexie: “Cum îţi permiţi, nu le-am dat nimănui!” “Atunci le-aţi folosit personal”, zic, “şi acum fiecare porc de-al dumneavoastră se înveleşte cu pături nemţeşti şi ascultă muzică la radiourile de captură”. M-a dat afară, m-a-njurat, mamă, ce mai ţipa! Eu m-am dus să-ntreb soldaţii. Ei, săracii, mi-au spus imediat cum i-a pus dom’ locotenent-colonel să care tot la căruţă, o zi întreagă a făcut naveta căruţa la colonel acasă.

– Cu tovarăşul locotenent colonel la volan, bănuiesc, interveni Tuteaşcă.

– Vorba ta, la volan, acceptă Ionescu gluma.

– Măi omule, dar chiar nu i-a mai văzut nimeni cum fură? Nu a intervenit nimeni?

– Precis i-a văzut toată lumea, dar dacă furau de la mine şi nu de la ei, de ce să se bage?

– Bună filozofie, ce să zic. Şi ce-ai făcut?

– Ce să fac? Scandal. M-am dus iar peste colonel şi am ţipat la el că vrea să mă bage-n puşcărie pentru furtişagurile lui, că-nşeală statul, că mai bine i-ar fi stat să fie vechil pe vreo moşie, ce mai, i-am făcut albie de porci.

– Aşa e, tot avea el o familie numeroasă, cu porci. Şi, le-a adus înapoi?

– Nu. A falsificat nişte acte şi l-am lăsat în pace. N-am mai avut de lucru cu el vreo 2-3 ani până când l-au scos la pensie şi iar şi-a dat în petic. A trimis bucătarul să taie 2 porci…

– Din familia lui?

– Nu, de la G.A. Ci-că să facă din unul fripturi pentru masa de rămas bun, iar pe celălalt să i-l trimită acasă, să facă şi acolo chef cu prietenii.

– Voia să te invite şi pe tine?

– Să fii sigur.

– Auzi, mă Dem, tu numai printre porci te-ai învârtit acolo, sper că nu te-ai amestecat în tărâţe.

– Nu, dar l-am amestecat pe colonel.

– Cum?

– Păi, în toiul banchetului m-am ridicat şi i-am urat să trăiască mulţi ani de pensie, cel puţin câte aparate radio şi câte pături mi-a furat mie din depozit. Nu-ţi spun ce râs a fost. Iar a doua zi s-a găsit un om de bine care a trimis la el poliţia militară să-l percheziţioneze.

– Şi au găsit la el tot ce-a furat?

– Nu, doar jumătate, că a doua jumătate o furase prostul celălalt, Marica, dar pe el nu l-au mai găsit, că se transferase.

– Cum ai zis? sări ca ars Tuteaşcă.

– Se transferase.

– Lasă, mă, cum ai zis că-l chema?

– Pe boul ăla? Marica.

– Dar l-au prins, l-au băgat la zdup?

– Nici măcar nu l-au urmărit, nu ţi-am spus că a plecat din Timişoara?

– Unde?

– Habar n-am, îl bag în mă-sa.

– Mă, Dem, când a fost asta?

– Stai să văd… dacă în ’50 am plecat din armată, el a plecat în ’49.

– Prin februarie?

– Cam aşa.

– Mă omule, tu ştii unde e Marica ăsta al tău acum?

– Nu, ţi-am spus că nu mai ştiu nimic de el?

– Mă, mâine dacă vrei, te duc să-ţi fac cunoştinţă cu tovarăşul colonel Marica.

– Colonel? Vezi dacă-i hoţ ? l-au avansat ! comentă Ionescu.

– L-au avansat şi i-au dat şi o comandă. Acum conduce un batalion mecanizat.

– Să nu-mi spui! Nu cumva? …

– Ba da, mă, e şeful meu.

…………………………………………………………………………………………………………………….

A doua zi, plutonierul Tuteaşcă ceru să fie primit la raport la comandant. Marica, foarte curios să vadă ce vrea subordonatul său preferat, îl primi în birou.

– Bă plutonier, spune repede ce ai de spus, că am treabă, începu « Mareşalul », aruncând sub masă seminţele pe care tocmai le ronţăia.

– Tovarăşu colonel, raportez,  am venit să vă trasmit salutări de la colegul meu Ionescu Dumitru.

– Mersi, bă, dar cine-i ăsta?

– Raportez, e fostul sergent major tehnic de la magazia de material de captură de la Timişoara.  M-a rugat să va raportez că dacă vi s-a stricat vreun SIEMENS din cele pe care le-ai capturat dumneavoastră de la el, să mi-l daţi să-l repar.

– Sergent major tehnic la Timişoara?… căuta comandantul să-şi reamintească. Aha! Ăla cu magazia! … nu-l cunosc.

– Şi cu păturile, şi cu ceapa …

– Bă, bă, tu … vezi să nu-l crezi pe ăla, e un instigator şi un provocator, şi de altfel ţi-am spun că n-am auzit de el în viaţa mea.

– Nici de familia cea numeroasă de porci?

– De porci? Adică de a colonelului? Bă, de ăştia am auzit, dar de mincinosul ăla de Ionescu …

– Tovarăşu colonel, raportez, îmi pare bine că nu ştiţi cine e Ionescu, colegul meu de şcoală, pentru că el mi-a povestit tot ce aţi păţit la Timişoara.

– De-aia aveţi amândoi aşa gură mare, pentru că aţi fost şi colegi! Bă, bă, ia pleacă de-aici cu Ionescu ăla al tău, că dacă mă mai superi mult, vă bag pe amândoi la arest. Executarea!

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras