Arhive pe categorii: Un urs in oras

UN URS IN ORAS EPILOG de Mihai-Athanasie Petrescu

E P I L O G

 

 

Odatǎ cu venirea noului comandant, viaţa batalionului s-a schimbat radical.

Dacǎ pânǎ atunci se mulţumeau sǎ trǎiascǎ şi sǎ-i lase şi pe alţii sǎ trǎiascǎ, militarii au început sǎ fie ambiţiosi, obţinând rezultate din ce în ce mai bune în pregǎtirea de luptǎ şi politicǎ, fiind mândri cu citarea prin ordin de zi pe armatǎ în repetate rânduri.

La 23 august 1965, dupǎ reintroducerea gradelor de maiştrii militari, Tuteaşcǎ se vǎzu maistru principal, avansare la care contribui şi prietenul lui, maiorul Scufaru.

În ceea ce-l priveşte pe Marica, el rǎmase Mareşal, fǎrǎ sǎ mai ajungǎ general. La o verificare atentǎ, funcţionarii din Ministerul Forţelor Armate descoperirǎ ca ofiţerul intrase la Şcoala Militarǎ, dar şi la facultatea de drept, fǎrǎ sǎ prezinte o diplomǎ de bacalaureat. Nu o avea, dar cine sǎ i-o cearǎ unui adevǎrat erou al Armatei Române în anii ’40? Trecut forţat în rezervǎ, Marica trǎieşte acum din muncǎ cinstitǎ: face sobe de teracotǎ, asistat fiind de vechiul sǎu colaborator, fostul colonel Popa. Acesta a fost trecut în producţie atunci când tovarǎşul tatǎ a fost eliberat din funcţia sa de membru al C.C. de cǎtre noul secretar general.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Într-o zi de varǎ, în 1978, maistrul principal Tuteaşcǎ Petre luǎ cuvântul la adunarea festivǎ a batalionului, sprijinindu-se în bastonul pe care de-abia îl primise de la colegii lui, într-o poziţie prea puţin regulamentarǎ:

– Aproape 30 de ani…

În jurul lui, veveriţele se întreceau în salturi vioaie, ca un simbol al libertǎţii, chiar dacǎ erau între zidurile unei cazǎrmi.

Era libertatea unui “tânǎr” rezervist …

1712 1749 264Maistru Militar Principal (2004 – maior) (veteran de razboi) ATANASIE PETRESCU „TUTEASCA” (1921-2005)

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CAPITOLUL XXII INFORMARE POLITICA de Mihai-Athanasie Petrescu

INFORMARE POLITICĂ

 

– Cum, nu ştiaţi? şopti Sarci.

– Ce vreţi sǎ spuneţi, tovarǎşu cǎpitan? se mirarǎ ceilalţi.

– Hai, mǎ, cǎ şi copiii vorbesc despre asta pe stradǎ. E mâna ruşilor!

– Domne, sǎ ştiţi cǎ şi eu am auzit ceva. Cicǎ l-ar fi gazat când ar fi fost ultima datǎ la Moscova.

– Ce sǎ-l gazeze, mǎ nene! L-au radiat, dar nu la Moscova, la Varşovia, când a fost toamna trecutǎ, cu Tratatul, îl contrazise Sarci.

– Pǎi ce-au avut cu el sǎracu’? întrebǎ locotenentul Stoian.

– Ce-au avut? Dar tu pe ce lume trǎieşti, tinere? îl luǎ Sarci peste picior. N-ai vazut c-a închis robinetul? Gata, celovecilor, a zis el mai lǎsaţi-ne şi nouǎ câte ceva, ce naiba, nu vǎ mai sǎturaţi?

– Ce se executǎ aici? întrebǎ colonelul Marica, intrând în club pe neaşteptate.

Şeful de stat major, locotenent-colonelul Loghin, luǎ poziţia de drepţi ca toţi ceilalţi :

– Atenţiune! strigǎ el, şi apoi continuǎ: tovarǎşu colonel, batalionul executǎ program de informare politicǎ.

– Cum, bǎ, voi vǎ informaţi de la televizor? întrebǎ, nedumerit, Marica.

– Are dreptate, şopti Tuteaşcǎ, televizorul mai degrabǎ dezinformeazǎ.

– Tovarǎşe colonel, se simţi obligat Elefterie sǎ lǎmureascǎ situaţia, trebuie sǎ înceapǎ plenara.

– Ahaa! … ce plenarǎ?

– Cum, tovarǎşe colonel, nu ştiţi? Plenara C.C. al P.C.R.

– Al … ce ce re? … cum sǎ nu ştiu, bǎ? Voiam numai sǎ vǎ verific.

– Ce ziceţi, tovarǎşu colonel, pe cine vor s-aleagǎ ǎia? întrebǎ Loghin.

– Unde, bǎ?

– Pǎi… la plenarǎ…

– Adicǎ, se alege?

– Ziceaţi cǎ ştiţi… îl alege pe secretarul general, îi explicǎ şeful de stat major.

– Cum, bǎ, ce, plenara îl alege? Nu poporul?

– Tovarǎşu colonel, raportez, îl alege poporul din Comitetul Central, îl asigurǎ Tuteaşcǎ.

– În sfârşit, unul care ştie sǎ explice, se linişti colonelul. Dar ce pregǎtire politicǎ aveţi voi, bǎ dacǎ nu ştiţi pe cine alege? Doar se ştie cǎ pe Maulǎr.

– Maurer? Nu-i cam bǎtrân? aprecie Cocoş. Eu cred cǎ pe Chivu Stoica.

– Mamǎ, da’ ce tânǎr l-ai gǎsit pe ǎsta, râse Teodorescu. Eu, ca sǎ fiu sincer, sunt de aceeaşi pǎrere cu tovarǎşu colonel. Tot Maurer iese, cǎ …

– Uite-l pe tovarǎşu Popa! sǎri de pe locul sǎu plutonierul adjutant Costandache, care pânǎ atunci urmǎrise cu atenţie imaginile de pe micul ecran.

– A dat norocul peste el, comentǎ plutonierul adjutant Lascu. Ce-ar fi sǎ-l aleagǎ secretar?

– Nu-l alege, cǎ e nou la ei, opinǎ Costandache. Dar hai sǎ ne uitǎm cu atenţie în salaǎ, poate îl aratǎ şi pe tovarǎşu colonel.

– Unde sǎ mǎ arate, bǎ? se sperie Marica.

– Nu pe dumneavoastrǎ, tovarǎşu, eu mǎ gândeam la tovarǎşu Popa, rǎspunse subofiţerul.

– Boul ǎla? zise comandantul. Bine c-am scǎpat de el de-aicea, cine ştie ce-o fi ajuns…

– E vai de capul lui, îl linişti Loghin. E un amǎrât de şef de birou pe la minister, pierde timpul degeaba toata ziua şi ia leafǎ mare.

– Vedeţi? Eu i-am spus mereu cǎ nu-i nimic de capu’ lui, dar vǎd cǎ nu a vrut s-înţeleagǎ, concluzionǎ Marica.

– Dar ǎla de lângǎ tovarǎşu Popa, cine mǎ-sa pe ghiaţǎ o mai fi? întrebǎ Tuteaşcǎ.

– Ăla? nu ştiu cum îl cheamǎ, dar sunt sigur cǎ e general. L-am vǎzut într-un jurnal la cinema, odatǎ, acum câţiva ani, spuse Lascu. Mi se pare cǎ era ceva cu agricultura.

images

– Am impresia cǎ îl cheamǎ Ceauş, sau cam aşa ceva, se ocupa cu cooperativizarea, întǎri Elefterie.

– Nu vorbeşte el cu un defect, cumva? Cred cǎ l-am vǎzut pe la televizor… da, Ceauşu sau Ceaunu îl chema, zise şi Banu.

– Sǎ vedeţi cǎ ǎsta iese, spuse Tuteaşcǎ.

– Bine ar fi, dacǎ ziceţi cǎ e general, aprecie Teodorescu. Înseamnǎ cǎ-i de-al nostru şi-o sǎ aibǎ grijǎ de armatǎ.

– Bǎ, voi habar n-aveţi care e politica partidului, ţipǎ Marica. Partidul nostru are nevoie de oameni deştepti, nu de-alde ǎştia… nu vedeţi ce mutrǎ de bou are? … şi e şi prea tânǎr.

…………………………………………………………………………………….

– Mǎ Petricǎ, tu ai citit ziarul de mâine? spuse Talabǎ în aceeaşi dupǎ-amiazǎ, la terminarea lucrǎrilor plenarei.

– Chiar, domne, dintre toţi numai Tuteaşcǎ s-a gândit la Ceauşescu, recunoscu şi Loghin. Ai fler politic, tovarǎşe, îl felicitǎ el pe plutonierul major, bǎtându-l pe umǎr.

– Mie mi-a plǎcut ce-a spus tovarǎşul Ceauşescu, sublinie Elefterie. A promis cǎ va face totul pentru a îmbunǎtǎţi potenţialul de apǎrare a patriei, bazânduse pe experienţa ofiţerilor cu experienţǎ, şi a mai zis cǎ de acum se va ţine seama de competenţǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ va fi mai bine decât înainte.

– Auziţi, tovarǎşu colonel? experienţa ofiţerilor cu experienţǎ, spuse Tuteaşcǎ.

– Ce tot zici tu acolo, bǎ? întrebǎ comandantul.

– Raportez, îşi explicǎ Tuteaşcǎ gândul, tovarǎşu secretar general a spus cǎ-i va promova pe ofiţerii cei mai buni.

– Cum, bǎ? aşa a spus? înseamnǎ cǎ se gândea la mine…

– Exact! Exact! La dumneavoastrǎ se gândea spuserǎ şi ceilalţi.

– Da, tovarǎşu, interveni maiorul Dominte. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, se cam ţinea seama de pile, dar acum a venit şi rândul celor buni sǎ scape de unde s-au îngropat zeci de ani, irosindu-şi talentele.

– Bǎ… voi cam aveţi ceva dreptate… cum am stat eu aici atâta vreme… spuse, gânditor, Marica.

– A venit şi timpul dumneavoastrǎ, tovarǎşu colonel! raportǎ în poziţia de drepţi Tuteaşcǎ.

– Bǎ… voi râdeţi de mine?

– Cine şi-ar putea permite, tovarǎşu colonel? se linguşi Dominte. Noi ştim cǎ sunteţi un ofiţer capabil, aţi demonstrat-o de atâtea ori!

Scǎrpinându-se sub chipiu, Marica cuvântǎ cu vehemenţǎ:

– Dar ce? eu sunt mai prost decât alţii? au plecat ei şi Miron, şi Stroe, şi Popicu, care … vorba aia … şi eu sǎ rǎmân un biet colonel? O sǎ mǎ gândesc serios ce e de fǎcut, promise el, ieşind din sala clubului, în timp ce toţi ceilalţi îşi fǎceau cruce şi se rugau ca visul sǎ i se împlineascǎ.

…………………………………………………………………………………….

Câteva sǎptǎmâni mai târziu, vestea se rǎspǎndi ca fulgerul:

– Pe Mareşal l-a chemat la minister, spunea unul. A plecat în cizme şi cu centurǎ.

– Cicǎ la 23 august îl face general-maior şi îi dǎ un regiment, completa altul.

– Ba eu am auzit cǎ-l susţine Popa şi rǎmâne pe la Marele Stat Major, supralicita un al treilea.

Versiunea oficialǎ fu expusǎ într-o dimineaţǎ la raportul batalionului. Bui-Bui, cum era alintat Loghin de când preluase statul major, rǎmas acum şi comandant interimar, anunţǎ:

– Tovarǎşi militari, dupǎ câte se pare, tovarǎşu colonel Marica a avut succes în demersurile sale. Memoriul dumnealui a fost avizat favorabil de cǎtre tovarǎşu ministru, care i-a solicitat sǎ întocmeascǎ un dosar complet. Pânǎ una-alta, tovarasul colonel a fost detaşat la un regiment de tancuri de la Ploieşti, pe funcţia de loctiitor al comandantului, iar la noi urmeazǎ sǎ fie numit în cel mai scurt timp un nou comandant.

În rândurile militarilor se stârni rumoare, dar Loghin reuşi sǎ opreascǎ uralele pe care era sǎ le provoace trista veste.

– E prea frumos ca sǎ fie adevǎrat, comentǎ, dupǎ aceea, Talabǎ. Chiar sǎ scǎpǎm de Mareşal?

– Cu cine mǎ mai rǎzboiesc eu de-acum? se lamentǎ, râzând, Tuteaşcǎ.

– Şi cine ne mai bagǎ la arest cǎ nu-i raportǎm în pas de defilare? completǎ Banu. Sau cǎ se sparge un cauciuc…

– Ba! Ba! ia vezi! îl repezi, în glumǎ, Tuteaşcǎ imitându-l pe fostul comandant.

– Mie, parcǎ-mi pare rǎu dupǎ el, se destǎinui cǎpitanul Teodorescu. Prin câte am trecut noi împreunǎ …

– Mai bine aduceţi-vǎ aminte prin câte ne-a trecut el pe noi, îl sfǎtui Tuteaşcǎ. Aţi uitat când v-a fǎcut comandant de gardǎ? Când a tras teristul ǎla dupǎ ciori?

– Te rog frumos, a tras dupǎ cucuvele, nu dupǎ ciori îl corectǎ cǎpitanul.

– Mǎ, Teo, dar când plângea cǎ-l mǎnâncǎ ursul? îl întrebǎ Cocoş.

– Da, pe asta o ştiu, dar nu numai pe el îl mânca … Dar când te-a bǎgat pe tine la bulǎu încǎ din prima zi, mai ţii minte?

– Când, mǎ? Cǎ de câte ori am fost acolo … vorba aia, am şi uitat de ce.

– Ce, ai uitat cât de jignit s-a simţit cand i-ai zis cum se numeşte Tâmpa?

– Tovarǎşi, eu cred cǎ întreaga mǎsurǎ a talentelor sale a arǎtat-o când am câştigat concursul de amatori, astǎ iarna, îşi spuse pǎrerea Elefterie.

– Da, atunci când juriul a crezut cǎ noi am venit cu o brigadǎ satiricǎ, şi ne-a dat 10 … Când colo, noi eram un cor care cânta cântece patriotice, evocǎ Tuteaşcǎ.

– Domne, vorba e cǎ ǎsta era destul de prost ca sǎ-l putem duce de nas cum voiam noi, spuse Loghin.Cine ştie ce dobitoc vine în locul lui şi ne mǎnâncǎ sufletul…

– Eu cred cǎ dumneavoastrǎ sunteţi marele favorit, tovarǎşu colonel, se trezi vorbind Tuteaşcǎ.

– Bǎ! te…reacţionǎ, din reflex, ofiţerul, dar, stǎpânindu-se, continuǎ: d-aia dormeai tu mereu pe la garnizoanǎ, mǎ Petricǎ…

– De, tovarǎşu, dar mǎcar nu mǎ certam în fiecare searǎ cu nevasta-mea, rǎspunse Tuteaşcǎ, uitând cǎ superiorul sǎu era în plin proces de divorţ.

…..……………………………………………………………………………………

Odatǎ cu vara, veni şi numirea aşteptatǎ. Potrivit principiului rotǎrii cadrelor, în funcţia de comandant fu numit maiorul Scufaru din Sibiu. Adresa semnatǎ de Ministrul Forţelor Armate sosi la Braşov înaintea fericitului ofiţer, care era în concediu de odihnǎ. Cadrele batalionului avurǎ deci timp sǎ facǎ multe pariuri în legaturǎ cu persoana şi caracterul noului şef.

– Domne, dupǎ nume pare sǎ fie un somnoros, spunea Loghin. Scufaru de la scufie de noapte.

– Doar dacă n-o fi vreun lup, din ǎia care m mǎnânca Scufiţe Roşii, rǎspunse, precaut, Cocoş. Sǎ nu ne mǎnânce şi pe noi!

În atelierul electro-mecanic, la şezǎtoarea subofiţerilor, se afişau pǎreri asemǎnǎtoare. Talabǎ, ajutându-l pe Tuteaşcǎ sǎ repare tabloul de siguranţe de la Trabantul lui Sarci, spunea:

– Eu cred cǎ-i bǎiat bun. Dacǎ i-au dat pe mânǎ un batalion ca al nostru la gradul lui de maior, înseamnǎ cǎ e tânǎr, dar ştie ceva meserie.

– Şi asta-i bine, nea Lambe? Poate pune şaua pe noi, replicǎ sergentul-major Mǎrgǎrint.

– Dar de ce s-or fi dus ei sǎ-l caute tocmai la Sibiu? se întrebǎ şoferul Banu. N-aveam noi aici oameni capabili?

– Vorba aia, ce-i la Braşov nu gǎseşti în toate Europele din Sibiu, glumi Tuteaşcǎ. Dar mie, numele asta, Scufaru, mi se pare cunoscut. Acum 14-15 ani, când eram pe la Bistriţa, era acolo un locotenent stagiar, Scufaru. Venea mereu pe la atelier sǎ meşterim împreunǎ.

– Îi reparai şnurul de la caschetǎ? îl tachinǎ Talabǎ.

– Tu ştii cǎ eu repar orice. Totuşi, nu poate sǎ fie ǎla, cǎ era prea tânǎr… vorba aia, parcǎ numai o scufie are moţ? Doar cǎ era bǎiat cumsecade, locotenentul ǎla…

…………………………………………………………………………………….

Veni şi ziua cea mare. Dupa 16 ani, batalionul de sub Tâmpa avea un nou comandant. Militarii, adunaţi pe platoul din faţa pavilionului central, aşteptau cu nerǎbdare sǎ-l cunoascǎ.

– Parcǎ mǎ vǎd în ’49, când am venit aici prima datǎ. Tot în ziua aia a venit şi Mareşalul, evocǎ Tuteaşcǎ.

– Vezi, mǎ, Petricǎ, o nenorocire nu vine niciodatǎ singurǎ, îl ciupi Costandache.

– Batalioon, drepţi! ordonǎ şeful de stat major. Pentru onor, înainte

prezentaaaţi, arm’!!

În momentul acesta, când se apropie comandantul, regulamentele militare interzic pânǎ şi muştelor sǎ bâzâie.

Dar Tuteaşcǎ nu era muscǎ.

– Ăsta e, domne! Extraodinar!

– Tovarǎşu maior… îşi începu Loghin raportul.

– Alo, tovarǎşu! Unde te trezeşti? ţipǎ, supǎrat, noul comandant. Ieşi imediat la raport! Aşa respectaţi dumneavoastrǎ regulamentul?

– Ai început-o bine şi cu ǎsta, Petricǎ, murmurǎ Talabǎ, cu reproş, în timp ce Tuteaşcǎ ieşea în faţa frontului.

– Tovarǎşu maior, sunt plutonier-major Tuteaşcǎ Petre, m-am prezen…

– Mata erai, nea Petricǎ? Intrebǎ, cu bucurie în glas, maiorul. Nemaipomenit, ce bine-mi pare cǎ te gǎsesc aici! Eu, care mǎ temeam cǎ n-o sǎ cunosc pe nimeni! Ce bine-mi pare! repetǎ el, lǎsându-i pe toţi cu gura cǎscatǎ.

3 comentarii

Din categoria Un urs in oras

UN URS ÎN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu capitolul XXI

12.MAP_a1960_3_E0_A0_P1(Foto Maior (r.) Atanasie Petrescu, expusa in editia 2013 a expozitiei „Orasul Memorabil”)

CAPITOLUL XXI

 

TONUL LA CÂNTEC!

– Ce s-o fi întâmplat domnule, de face ăsta adunarea batalionului la o juma’ de oră după adunarea batalionului? îl întrebă Tuteaşcă pe căpitanul Dominte, în timp ce amândoi executau deplasare rapidă către platoul din faţa comandamentului.

– Poate c-a uitat să ne spună ce-a visat azi noapte, presupuse căpitanul.

– Sau o fi luat hotărârea eroică să-şi dea demisia şi să mă pună pe mine în loc? spuse plutonierul. Mi-o fi aprobat ministrul memoriul şi m-o fi făcut general ca să-l iert că m-a uitat la 23 august.

Colonelul Marica era deja nerăbdător.

– Tovarăşi, cuvântă el in faţa militarilor, v-am adunat aici…

– … ca să fim strânşi la un loc, completă Tuteaşcă.

– Da… şi pentru că locotenentul-major Elefterie are o comunicare importantă de făcut. Hai, bă, dă-i drumul, îi trecu colonelul cuvântul locţiitorului său politic.

– Tovarăşi, am primit un ordin de la Marele Stat Major şi trebuie să-l executăm.

– Cine a semnat ordinul? îl ajută Marica

– Ce să executăm? se auzi în acelaşi timp locotenent-colonelul Popa, care, ca un şef adevărat, întârziase la adunare.

– Ăăă … tovarăşul general …, locţiitorul politic, răspunse, derutat, Elefterie.

– E clară, trebuie să-l executăm pe general, comentă Tuteaşcă, stârnind un hohot de râs.

– Bă! Bă! ce …? izbucni comandantul.

– Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez ridică mâna Cocoş, nu vrem sǎ ne încărcăm conştiinţa cu tovarăşu general.

– Degeaba nu vreţi voi să-l cunoaşteţi, că dacă vine în inspecţie, ha, ha, vedeţi voi! îl contră Marica.

– Nu vine, tovarăşe colonel, interveni Elefterie, a trimis doar ordinul acesta, continuă el căutându-se de zor prin toate buzunarele.

Momentul se prelungi. Hârtia de la Marele Stat Major părea să se fi volatilizat; în front începură să se audă chicoteli, care se transformară în râsete făţişe atunci când ofiţerul, transpirând abundent din cauza emoţiilor, îşi scoase cascheta şi din ea căzu adresa cu pricina.

– Cum vă spun, tovarăşi, iată ordinul, e vorba de o întrecere artistică, reuşi să îngaime locţiitorul politic, topindu-se sub privirea intransigentă a coloneilor.

– Ce naiba-i aia? se miră comandantul.

– Vorbim cu cei de la Teatrul de stat şi vedem care din noi fuge mai repede, spuse Tuteaşcă şi fu răsplătit cu un nou hohot de râs.

– După femei? întrebă, cu naivitate, Talabă.

– Nu, domne, după firobuz, îl lămuri Tuteaşcă.

Explicaţia veni de la Elefterie:

– Nu, tovarăşe, e vorba de o activitate de amatori, şi …

– Păi eu ce spuneam? Ce, parcă artiştii ăia ştiu să fugă?! nu se lăsă plutonierul.

– Bă, locotenent, eu n-am înţeles, interveni comandantul.

– Şi cât de clar îi explicasem, şopti Tuteaşcă.

– Uitaţi, tovarăşe colonel, scrie aici că să ne pregătim pentru a lua parte la o întrecere artistică cu colegii noştri de la U.M … cică: recitări, cor şi altele, menite să vădească dragostea militarilor pentru…

– Dragostea pentru altele? Păi, ne omoară nevestele, se auzi glasul lui Tuteaşcă.

– N-aţi înteles bine, tovarăşe! E vorba de dragostea de ţară.

– Da cum mă-sa se face asta, bă locotenent, întrebă colonelul, tot mai derutat.

– Raportez… încercă timid Elefterie, ăăă … trebuie să formăm un cor şi să creem un program…

– Să ce? ţipă Marica.

– Să… ne băgăm în cor, tovarăşul, îl lămuri Popa care părea să priceapă mai uşor.

– Aha… ei, ia să vă ocupaţi voi de băgatul ăsta, că sunteti mai tineri, ordonă şeful. Când trebuie să fie întrecerea?

– Peste o lună, de ziua Republicii, răspunse politicul.

– Aveţi timp. Cu ce începeţi?

– Păi … cu stabilirea dirijorului, propuse tânărul ofiţer.

– Ce face un dirijor? ceru Marica informaţii suplimentare.

– Comandă corul, spuse Popa.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez! ridică mâna Tuteaşcă, făcându-le cu ochiul celor din jurul lui.

– Ce e, bă? răspunse, plictisit, colonelul.

– Tovarăşu colonel, noi suntem obişnuiţi să ne conduceţi dumneavoastră pe câmpul de luptă, sunteţi cel mai bun comandant de batalion pe care îl avem, şi propun să ne comandaţi şi în lupta aceasta.

– Cum, bă, tu zici să fiu eu dirijor d’ăla?

– Desigur, tovarăşu colonel. Sunteţi persoana cea mai calificată dintre noi.

– S-a prostit Tuteaşcă, comentă Popa. A început să umble cu periuţa.

– Lasă-l, bă că s-a gândit bine, răspunse comandantul. Bine, bă, dacă mă rugaţi voi aşa de mult, accept, spuse el modest.

– Suntem salvaţi! exclamă Tuteaşcă.

– Bun, concluzionă comandantul, zâmbind mulţumit, dacă am rezolvat chestia cu corul, nu mai rămâne decât să vă ocupaţi voi de restul. Acum să ne întoarcem la program!

– Pemiteţi să raportez? Când avem repetiţia? întrebă Teodorescu.

– Ce repetiţie, bă? se miră şeful.

– Păi, nu trebuie să repetăm, să ne punem la punct?

– Cum? Aşa trebuie?

– Cam are dreptate ăla, tovarăşu colonel, interveni Popa. Ar fi bine să…

– Da, bă? atunci… mâine la prânz, ne întâlnim la ora 12 la club, tranşă comandantul.

 

A doua zi, la ora fixată toţi ofiţerii şi subofiţerii se aflau în sala de festivităţi. Elefterie îi alinie la intrarea comandantului.

– Tovarăşe colonel, corul vă prezintă onorul!

Tuteaşcă speculă imediat:

– Păi ce, începem cu poeziile, nu cu cântecele?

– Bă! tu să taci! se repezi colonelul.

– Am înţeles tovarăşu. Dar când cântăm, am voie să nu tac?

Aruncând o privire dispreţuitoare către tehnician, colonelul spuse:

– Prost mai eşti, bă! eu ţi-am spus să taci numai când vorbeşti cu mine, nu când cântam. Hai să repetăm! Atenţiune! Tonul la cântec!

– La care, tovarăşu colonel? întrebă căpitanul Dominte.

– Cum adică la care? Păi voi nu ştiţi cântece?

– Le ştim, raportez, numai pe alea cu care deplasăm subunitatea. Doar n-o să cântăm la întrecere aşa ceva!

Marica rămase cu gura căscată, privind disperat către locţiitorul său politic. Dar Elefterie se ascunse după ceilalţi, nici el nu ştia cum să iasă din încurcătură. Numai subofiţerii din jurul lui Tuteaşcă ştiau ce va urma.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez tovarăşului locotenent-major! ridică vocea plutonierul.

– Dacă ai vreo idee, ceea ce m-ar mira, dă-i drumul, aprobă comandantul.

– Tovarăşu, ce fel de cântece se cer la regulament?

– Păi … mi se pare că din alea patriotice … merg şi prelucrări de folclor …

– Atunci avem soluţia, tovarăşu colonel! spuse triumfător Tuteaşcă, făcându-le semne discrete celor din jurul lui să nu mai chicotească.

– Bă, dacă ai vreo idee bună, te avansez! spuse, uşurat, Marica.

– Lăsaţi, tovarăşu, nu vă deranjaţi pentru atâta lucru, că până la 30 decembrie poate mi se aprobă memoriul. Tovarăşu colonel, m-am gândit că dumneavoastră, care ştiţi atâtea lucruri folositoare, precis cunoaşteţi cântece populare frumoase, bănăţene, că doar e locul dumneavoastră de baştină.

– Ehei, ce mai cântam eu cu mama când eram mic… se destăinui Marica. Mama mea avea o voce aşa de frumoasă! Mereu … of! Ce vremuri! … ce vremuri!

– Vedeţi, tovarăşu colonel? ne învăţaţi şi pe noi un cântec şi îl prelucrăm împreună cu tovarăşul locotenent-major, că doar dânsul e specialist, întotdeauna ne prelucrează documentele de partid şi de stat, spuse Tuteaşcă.

– Adică … să vă învăţ eu un cântec? Bă, dar o să fiţi voi în stare să cantaţi ca mine?

– Ca dumneavoastră, imposibil. Dar vom face totul, raportă solemn căpitanul Sarci, doar e vorba de prestigiul nostru, al batalionului!

Convins, colonelul începu să cânte:

Trecui asară călare

                                                   Pe la poarta dumitale…”

– Măi fraţilor, numai corbul ăla din fabulă s-a lăsat aşa de uşor dus de nas, comentă Talabă, stăpânindu-şi cu greu râsul la auzul vocii lui Marica.

– Bă! Bă! ai ceva de raportat? se burzului colonelul.

Talabă improviză pe moment:

– Tovarăşu colonel, raportez, le spuneam la băieţi că aveţi o voce la fel de frumoasă ca gradele pe care le purtaţi.

– Ce, bă, şi tu ai luat-o pe urma lui Tuteaşcă cu periatul? Mai bine puneţi mâna şi deschideti urechile, să învaţaţi odată!

Timpul trecea cu folos. Militarii îşi notară conştiincios versurile cântecului popular şi, sub îndrumarea dirijorului, reuşiră să îngaime tot mai bine melodia, chiar dacă vocile nu-i ajutau prea mult.

– Parcă rage o turmă de măgari! constată Marica. Bă, dacă nu cântaţi corect, vă bag la arest pe toţi! Executarea!

– Permiteţi să raportez, spuse căpitanul Teodorescu, când făceam cor la şcoala de ofiţeri începeam repetiţiile cu vocalize. Să facem şi acum, poate cântăm mai bine.

– Vocalize? Ce-i aia?

– E pentru încălzirea vocii, tovarăşu, raportă căpitanul.

– Bă, tu crezi că eu sunt prost? se supără colonelul.  Ştiu şi eu de încălzirea vocii, că altfel nu ajungeam comandant şi dirijor de batalion. Dar asta nu se face decât iarna, când se cântă afară, în ger, iar noi cântăm în sală. N-ai decât să-ţi pui fularul la gât dacă ţi se pare că ai vocea rece! Of, of, of, biată armată română, cu ofiţeri ca voi proşti şi friguroşi!

Mai trecu o oră de muncă pe tărâm cultural, când în sala clubului îşi făcu apariţia şeful de stat major.

– Am fost la plenara Comitetului Organizaţiei Orăşaneşti de partid, spuse Popa răspunzând la întrebarea nerostită a comandantului. Tata a fost numit membru al Comitetului Central, adăugă el cu falsă modestie.

– Felicitări pentru tovarăşu tata! se linguşi Marica. Dar să ştii că nici noi n-am stat degeaba. Am muncit aproape patru ore şi am pus la punct primul  cântec din program. Ia ascultă şi spune-ţi părerea! adăugă colonelul, făcându-le semn coriştilor să-şi arate talentul.

Popa ascultă cu o mutră plictisită.

– Ei, ţi-a plăcut? întrebă Marica la sfârşit.

– Tovarăşu colonel, răspunse şeful de stat major, noi nu putem cânta aşa ceva. Ne facem de râs!

Toţi rămaseră surprinşi. De bine, de rău, cântecul suna, totuşi, destul de muzical.

– De ce, bă? întrebă comandantul.

– Nu ni se potriveşte, tovarăşu, ce naiba! auzi, “ Trecui călare”! Păi noi suntem infanterişti mecanizaţi, tovarăşu, nu cavalerişti!

 

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XX

CAPITOLUL XX

20 DE ANI DE LA ELIBERARE

 

– Tovarăşe colonel, vă rog să-mi permiteti să vă supun atenţiei o propunere, spuse locotenentul Elefterie, intrând în biroul lui Marica.

– Bă, tu iar ai inventat chibritul care se freacă la un capat şi se aprinde la celălalt? îl luă colonelul peste picior. Ai mai avut tu idei din alea grozave şi inutile.

– Tovarăşe colonel, vă rog frumos, chiar ieri am vorbit cu tovarăşul colonel Miron, care mi-a apreciat iniţiativa.

– Bă, ăsta, cum te cheamă, ia mai du-te … şi fă-i capu’ mare şi lui Popa. Eu am un batalion de comandat, n-am timp să stau după prostiile tale, tranşă comandantul.

Locotenentul ieşi cu spatele, în timp ce colonelul scoase din sertar ultimul număr al revistei “Cinema”.

Câteva minute mai târziu, însă, lectura îi fu întreruptă de intrarea vijelioasă a şefului de stat major, în urma căruia păşea, timid, locţiitorul politic.

– Tovarăşul colonel, am stat de vorba cu ăsta, spuse maiorul Popa, arătând cu  degetul peste umăr, şi mi-a venit o idee grozavă.

– Îmi pare bine. În cazul asta, puteţi să vă duceţi… să vă vedeţi de treabă, răspunse, plictisit, colonelul.

– Dar e importantă, tovarăşu, pe cuvânt, insistă Popa.

– Bă, atâta mă bateţi la cap cu fleacuri… ce mai e de data asta?

– Să vedeţi la ce m-am gâandit după ce a venit la mine locotenentul, răspunse maiorul, am zis că ar fi bine să mai dăm nişte decoraţii, să mai facem avansaări… doar vine 23 August.

– Păi de ce tocmai anul ăsta? Doar am mai încercat noi şi anul trecut şi n-a ţinut.

– Raportez, interveni locţiitorul politic, am făcut socoteala că anul ăsta se împlinesc 20 de ani de la Insurecţia Armată de la 23 August 1944, şi…

– Asta ţi-am spus eu, se răsti Popa.

– Permiteti, tovarăşe maior, doar cu asta am deschis eu discuţia…

– Mă Popicule, dar tu ştii ceva? spuse Marica. Suntem în 1964, nu? Bă, voi ştiţi că anul ăsta se împlinesc 20 de ani de când ne-am eliberat de nemţi? Ar trebui să propunem nişte avansări, ceva, poate şi nişte decoraţii… doar e o cifră rotundă, nu?

Cei doi tineri ofiţeri rămaseră cu gura căscată. Primul care îşi reveni din uimire, şeful de stat major, răspunse:

– Aveţi dreptate, tovarăşu colonel! Cum de nu m-am gândit şi eu?

– Dar exact asta am spus eu! îngăimă Elefterie.

– Bă, ia fă tu bine şi pleacă de-aici. Du-te şi ia regulamentele alea, poate înveţi odată şi-odată să raportezi, îl repezi Popa pe locotenent.

– N-o s-ajungă niciodată un bun ofiţer boul ăsta, comentă Marica.

– Aveţi dreptate, tovarăşu colonel, şi doar i-am spus de mii de ori să urmeze exemplul ofiţerilor mai în vârstă…uite, să mă ia pe mine ca model! spuse, modest, Popa.

– Mai dă-l…trase Marica concluzia. Hai mai bine să ne gândim pe cine propunem pentru avansare, pe cine pentru decoraţie…

– Eu, tovarăşu colonel, zic să vă propunem pe dumneavoastră în primul rând.

– A, pe mine… n-ajung eu general… cu funcţia asta… Da, dacă mi-ar da măcar un regiment, acolo, dar e atâta mâncătorie, încât oamenii capabili nu mai sunt apreciaţi. Totusi, cred că o decoraţie nu mi-ar strica.

– Sunt de acord, şi propun “Meritul militar clasa I”, dacă aprobaţi şi dumneavoastră.

– Bine, bă, ca să-ţi fac ţie o plăcere… Mai ai şi pe altcineva în vedere? Tu nu vrei să fii locotenent – colonel?

– Credeti ca aş putea? Merit eu să …?

– Cum să nu? Meriţi şi un “Merit”, clasa a II-a, că eşti cam tânăr.

– Ce să facem, tovarăşu, mai am timp… poate la 7 Noiembrie?

– Hai, las-o şi tu pentru la anul, ce naiba, vrei să intri în gura lumii?

– Dacă ziceţi dumneavoastră… se lăsă Popa. Mă duc să întocmesc documentele, să le trimitem la Marele Stat Major.

– Mai stai puţin, nu crezi că ar trebui să ne gândim şi la alţii? îl reţinu colonelul. Să vedem cine mai are vechime în grad, să-i punem la avansare…

– Aoleo, tovarăşu, păi avem noi timp de pierdut, ca să căutam în acte? Mai bine să le dăm ordin să-şi facă singuri socotelile.

– Nu-i bine aşa, că vin toţi cu cereri. Cel mai bine ar fi totuşi să vină comandanţii de subunităţi cu situaţii exacte.

A doua zi, programul de pregătire de luptă şi politică începu la fiecare companie cu analiza activităţii din ultima perioadă, pentru ca acei ofiţeri şi subofiţeri care s-ar fi distins în mod deosebit să beneficieze de recomandarea pentru avansare.

Şi în atelierul plutonierului Tuteaşcă era şedinţă, dar neoficială.

– Or să înceapă să-şi scoată ochii, prognostică Costandache. Mai ţineţi minte cât s-au înjurat după aplicaţie?

– A, atunci când am fost în Dobrogea? zise Tuteaşcă. Prostu` ăla de Stroe a muncit pănă s-a îmbolnăvit, iar Mareşalul a fost citat prin ordin de zi şi a primit gratificaţie.

– Te-a apucat mila de Stroe? se miră Costandache.

– Nu de Stroe, de noi îmi e milă, răspunse tehnicianul. Vreau să spun că la noi numai comandantul are merite deosebite, subofiţerii sunt buni numai să execute.

– Eu mă gândeam să ne propunem şi noi la avansare, spuse Talabă. Vorba aia, ne-au ruginit tablele astea pe umeri, poate facem rost de unele noi.

– Şi cum facem, mergem să-l rugăm frumos pe Mareşal? Cred că de abia aşteaptă, săracu’, să ne dea grade. Ha! Nici n-o să se uite la noi!

În acel moment, uşa se deschise şi îşi făcu apariţia nedorită şeful de stat major.

– Ce se execută aici? La cine să se uite şi cine? vru el să ştie.

– Raportez: la Marilyn Monroe, răspunse plutonierul adjutant Lascu.

– A, voi pierdeţi timpul povestind filme imperialiste?! constată Popa. Staţi numa’ să afle tovarăşu colonel.

– Tovarăşu maior, ridică mâna Tuteaşcă, noi de fapt vorbeam despre avansări.

– Taci, mă! şopti Talabă.

– Lasă-l, tovarăşul, să vorbească. Vorbeşte, bă, că ai tot dreptul. Militarii trebuie să ştie tot. Tovarăşi, puteţi să staţi liniştiţi, eu şi tovarăşul colonel am hotărât încă de ieri că pot să devin locotenent-colonel.

– Chiar, că ne făceam probleme, tovarăşu maior, spuse Tuteaşcă.

– Pentru mine, bă?

– Da, tovarăşu, că nu ştiam precis dacă puteţi avansa având numai funcţia de şef de stat major la noi.

– Cum, se sperie ofiţerul, crezi că? …

– Raportez, poate că într-o unitate mai mare …

– Mulţumesc, mulţumesc, se trezi vorbind maiorul. E prima dată când te aud şi pe tine vorbind cu cap. Trebuie să mă interesez dacă pot avansa aici, că dacă nu, o să-mi cer transferul.

– Bine ar fi, scapă, fără să vrea, Tuteaşcă.

– Bă! Bă! tu vrei să scapi de mine?!? se răsti ofiţerul, ieşind în trombă din atelier.

– Ne-ai bagat în bucluc, Petrică, spuse Talabă după o clipă de tăcere. O să mai vedem noi avansare la sfântu` aşteaptă.

Şedinţa se termină fără proces verbal.Totuşi, un teanc de hârtii plecă spre comandament, pentru că toţi subofiţerii îşi întocmiră memorii de activitate.

Zilele următoare au fost încărcate de emoţii. Toţi militarii aşteptau cu nerăbdare Ziua naţională a Republicii Populare Române, neştiind încă ce propuneri plecaseră la Bucuresti, dacă vor primi sau nu gradele visate.

Luni, 18 august, la raportul de dimineata colonelul Marica anunta:

– Tovarăşi, vineri, în ajunul Zilei României, vom avea o adunare festivă, la care va participa şi tovarăşu general Stejeroiu, de la Marele Stat Major. Să aveţi ţinuta în ordine, să nu ne facem de râs.

– Tovarăşul, la cât se ţine adunarea? se interesă maiorul Popa.

– Dimineaţa, pe la 10, răspunse comandantul.

– Dar dacă plouă?

– O ţinem după-amiază.

– Şi dacă plouă după-amiază?

– Ce naiba, vrei să-ţi explic eu tot? Dacă plouă dimineaţa, adunarea va avea loc după-masă, iar dacă plouă după-masă, ţinem adunarea dimineaţă. Nici atâta nu-ţi dai seama singur?

Generalul Stejeroiu sosi de joi, iar în prima zi a delegaţiei sale execută o misiune de cercetare. Ochiul său nu lăsă să-i scape nici un obiectiv important, nici chiar Hotelul Sport din Poiană, proaspăt renovat dupǎ incendiu, care avea un restaurant din cele mai frumoase. Iar vineri, deşi nu ploua, adunarea festivă nu putu începe la ora 10; invitatul de la Bucureşti îşi reveni cu greu, abia după prânz.

– Tovarăşi … hâc … cuvântă generalul, sunt foarte… hâc… să vă feli…hâc… cu ocazia zilei de … hâc… august.

– Am ajuns şi tovarăşi hâc, îi sopti Tuteaşcă locotenentului – major Teodorescu.

– Îl pomeneşte cineva, răspunse ofiţerul.

– Aveţi dreptate, poate Ovidiu.

– Care Ovidiu, nea Petrică?

– Ăla de trei stele, pe care l-a băut toată noaptea, explică Tuteaşcă.

Cu ajutorul colonelului Marica, care probabil că avea ochelari mai buni, generalul reuşi să citească un discurs interesant, prin care le explica celor de faţă în ce a constat eroismul ostaşilor români în războiul antihitlerist.

– Dacă n-aş fi fost acolo poate-l credeam, comentă plictisit Tuteaşcă.

Iar Stejeroiu silabisea exact în acelaşi moment:

– …cel… ăsta… cei care n-au… hâc…acolo-şa… acolo… ăăă … pe…hâc…

– … pe front, îi suflă Marica.

– … pe … aşa… nu pot să … ăăă… ştie cum a… hâc… fost.

Cu chiu cu vai, momentul Carei a fost, în sfârşit, menţionat, iar generalul de la Bucureşti adaugă, fără să mai privească foaia:

– Iar eu… hâc… împreună cu ceilalţi… hâc…colegi ai mei de … hâc… birou… putut sărbători la Capşa elibe … hâc … ultimei … brazde … hâc …  românesc.

– Aha, deci cu hâc ca tine ai făcut războiul în tranşee la Capşa! sublinie Tuteaşcă. Adevărat erou al neamului !

Punctul următor al adunării festive era cel pe care toţi îl aşteptau cu nerăbdare:

– Tovarăşi militari, spuse colonelul Marica, cu ocazia zilei de 23 august, patria îşi arată recunoştinţa faţă de cei care, cu arma în mână, au luptat atunci pentru libertate. Militarii din armată primesc astăzi din mâinile ţării – aici Marica îl salută ceremonios pe Stejeroiu – înalta distincţie “20 de ani de la eliberarea Romaniei de sub jugul fascist”. Tovarăşu general, permiteţi să citim ordinul tovarăşului ministru?

– Hâc!

– Mulţumesc! … ăăă … trecem peste introducere… aha: “Ordon: se conferă insigna jubiliară … nu ştiu ce … următorilor tovarăşi: colonel Marica şi locotenent-colonel Popa … să ne traieşti! … pentru minunatele fapte de vitejie săvârşite pe câmpul de luptă. Semnează: Ministrul Forţelor Armate”. Vă ordon să-i felicitaţi pe militarii evidenţiaţi.

Conţinutul ordinului ministrului, dar şi laconismul său, i-a surprins în mod neplăcut pe militarii batalionului. Nu numai că nu se conferea nici un “Merit”, dar insigna revenea unui ofiţer care ascultase războiul la radio şi altuia care în 1944 n-ar fi putut participa la lupte datorită vârstei prea fragede.

Totuşi, al doilea ordin pe care-l citi comandantul mai linişti spiritele. Avansările sosiseră, cadrele erau relativ mulţumite şi adunarea s-a încheiat într-o atmosferă sarbatorească.

– Băieţi, vă invit la o bere sub Tâmpa, propuse proaspătul plutonier adjutant Talabă.

– Bună idee, spuse şi plutonierul adjutant Costandache, după ce-şi verificase, discret, conţinutul portofelului.

– Sub Tâmpa, Lambe? întrebă Lascu. Ce, crezi că la Coroana nu găsim locuri?

– Îi e ruşine să se arate pe Republicii cu oameni din ăştia de rând, ca mine, cu grade mici, spuse necăjit Tuteaşcă. Aşa că se ascunde prin păduri.

– Mă Petrică, tu nu cunoşti ierarhiile militare? se justifică Talabă.

– Ce, şi la cârciumă se merge pe grade în ziua de azi?

– Stai să vezi: Mareşalul şi cu Popicu îl iau pe general la Aro, i-am auzit eu când şuşoteau. La Coroana se duc maiorii şi capitanii, dacă nu crezi întreabă-i. Aşa că nouă ne mai rămâne grădina de sub Tâmpa. Mai ştii tu vreun local bun aproape de centru?

– Staţi puţin să vedem dacă am înţeles bine, zise Tuteaşcă. Deci de sus in jos se elimină localurile, nu? Atunci mie îmi mai rămâne să merg singur în colţ, la Ceasu’ Rău, fiind cel mai mic şi singurul neavansat.

– Nu fi, mă, supărat, că nici pe mine nu m-au avansat, îl consolă Lascu.

– Păi matale erai deja adjutant, doar nu voiai să te facă general!?

Vremea bună şi localurile excelente din Poiana îi dădură lui Stejeroiu ideea să sărbătorească Ziua Naţională prin muncă, la Braşov. Iar luni, când toată activitatea lui rămăsese o amintire, fu surprins să afle că un oarecare plutonier Tuteaşcă vrea să iasă la raport.

– Cine-i ăsta …plu … hâc… şcă? întrebă generalul.

– Un subofiţer, tovarăşu, îl lămuri Marica.

– Aha! şi ce… hâc?

– Ordonaţi?

– … hâc … vrea?

– Raportez, bănuiesc că hâc … ăsta …, că vrea să mă bârfească pe mine, tovarăşu general. Numai asta face tot timpul.

– Cum adi … hâc?

– Umblă cu reclamaţii, tovarăşu.

– Pe… hâc… vânt? Unde?

– Raportez, la dumneavoastră, la Bucureşti. Vrea să mă calomnieze pe mine şi pe maio… colonelul Popa.

– Zău? eu n-am …hâc… de aşa ceva. Ia cheamă-l pe … hâc încoace.

– Tovarăşu general, sunt plutonier Tuteaşcă şi m-am prezentat la raport.

– Foarte… hâc… ce… hâc?

– Raportez, tovarăşu general, vă rog să-mi permitetţi să vă înmânez acest memoriu.

– Tovarăşu … hâc… eu nu accept nici un fel … hâc … lamaţie.

– Va rog să-mi permiteţi, nu e h… ă… reclamaţie. E un memoriu care mă priveşte numai pe mine.

– Şi ce  scrie… hâc … el?

– Raportez: am făcut o descriere a studiilor şi activitatii mele, considerând că aveam dreptul la avansare.

– Avan… hâc? N-ai fost.. hâc?

În aceeaşi seară în timp ce la televizor se citeau masajele de felicitare adresate tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej de către conducătorii naţiunilor prietene cu ocazia zilei de 23 august, Tuteaşcă îi povestea soţiei sale:

– … şi m-a înebunit cu hâcurile lui.

– Cum adică? se miră Ileana.

– Păi, a tras la măsea cam mult coniac Ovidiu.

– Ovidiu zici? Păi d-aia vorbea latineşte.

– De unde ai mai scos-o  şi pe asta? n-a auzit ăla de limba latină …

– N-o fi auzit dar a învăţat de la Ovidiu: hic, haec, hoc. Dar de memoriu ce a zis?

– Când a auzit că cer să mă facă maistru, m-a întrebat de ce vreau să plec din armată. Credea că vreau să fiu maistru în fabrică, habar n-avea că există în armată gradul asta.

– Dar te face sau nu?

– Cine mai ştie? Bine că a luat măcar hârtia cu el la Bucureşti, că dacă nu insistam, i-o lăsa Mareşalului, s-o trimită prin curier. O făcea pierdută, ca şi pe cealaltă.

– Bine, bine, dar te face maistru? Ce-a zis Stejeroiu?

– Vrei să ştii ce a zis? A zis: “Hââc!”

ovidiu

Sursa Foto: http://s630.photobucket.com/user/emilion572009/media/epoca%20de%20aur/ovidiu.jpg.html

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XIX

PRIETENI PANA LA MOARTE

 

– Comandantul gărzii la postul 3!… Comandantul gărzii la postul 3!

Astfel de apeluri se auzeau în mod frecvent pe timp de noapte, mai ales când în posturi se aflau terişti, iar ofiţerii de la plutoanele TR aveau funcţia de comandant de gardă. Unii terişti se speriau pe întuneric, dar cei mai mulţi erau bucuroşi să-şi deranjeze superiorii la ore când plantonul unu deja doarme, plantonul trei înca nu s-a trezit, iar plantonul doi nici nu doarme, dar nici nu s-a trezit.

Dar la ora nouă dimineaţa nici măcar teriştii nu se sperie degeaba. Aşa a gândit locotenentul major Cocoş, pornind în cea mai mare grabă către postul numărul trei, adică la marginea lizierei de brazi, acolo unde consemnul particular cuprindea paza şi apararea unui obiectiv foarte important: micul depozit de carburanti şi lubrefianţi uz. Aflat la o oarecare distanţă de clădirile cazărmii, aşa cum prevedeau normele PCI, postul respectiv era sursa celor mai numeroase apeluri ale sentinelelor speriate, deşi nicioadată nu apăruse vreun element duşmănos.

– Unde eşti, mă, Dragomire? întrebă Cocoş, ajungând lângă lizieră. Ce-ai păţit, ai căzut din pat?

Dar fruntaşul TR Dragomir nu era nici langă uşa depozitului, păzită în lipsa lui de un enorm lacăt, nici lângă, nici în foişorul de pază.

– Mă, n-auzi? Ce, te-au răpit teroriştii? strigă ofiţerul din ce în ce mai neliniştit. Într-un târziu, teristul îi răspunse, iar vocea lui se auzi chiar deasupra ofiţerului.

– Ce-ţi veni, mă? De ce te-ai urcat in pom? L-ai văzut pe baubau?

– Raportez, toa’lent major, s-a dus încolo! răspunse tremurând ostaşul, arătând cu degetul.

– Ai văzut pe mă-ta! Dă-te jos de-aco…

– Comandantul gărzii la postul 4! îl întrerupse un nou apel îngrozit.

– Ce naiba aveţi azi, mă? se înfurie Cocoş. Cine-i la patru, Mincu?

– Nu, Mişu Sîrbulache, raportă Dragomir din înaltul bradului, fără a schiţa nici cea mai mică mişcare de coborâre. Mincu e la doi.

– A, Sîrbulache? se lămuri Cocoş, păi ăstuia îi e frică şi de-un popă.

– La toţi ne e frică de tovarăşu maior, toa’lent major, mărturisi teristul din înalturi.

– Comandantul gărzii la postul patru! se auzi din nou.

 

*

 

Strigătele sentinelelor se auzeau şi din pavilionul comandamentului. Colonelul Marica şi maiorul Popa erau tocmai într-o şedinţă operativă când pe geamul deschis se auzi clar groaza lui Sîrbulache.

– Lua-i-ar naiba de incapabili! se enervă şeful de stat major. Nici o cafea nu te lasă să bei liniştit în casa asta!

– Nu cumva sunt teriştii în gardă? sugeră Mareşalul. Numai ăştia fac pe deştepţi. Ar trebui să-i ţinem mai mult pe la arest, poate pricep şi ei ce-i aia armata.

– Comandantul gărzii la postul patru! răsună din nou chemarea sentinelei.

– Aştia-s nebuni, tovarăşul colonel, comentă maiorul Popa. După ce-mi termin ţigara o să mă duc să-l învăţ pe Cocoşu’ ăla să-şi instruiască soldaţii.

 

*

Între timp, locotenentul major Cocoş ajunsese la depozitul de echipament pe care-l păzea Sîrbulache. Având deja experienţa de când îl căutase pe Dragomir, îl găsi destul de repede pe Sîrbulache cocoţat pe stâlpul de la reţeaua electrică.

– Hai jos de-acolo, c-acu’ viu la tine! îl ameninţă pe ostaş. Şi tu l-ai văzut pe baubau?

– Ra-raportez, n-nu e-ra  ba-ba-ba-u, ve-ve-nea de l-la Dra-dra … se bălbăi Sîrbulache.

– Mă, dar ţie chiar ţi-e frică? se îngrijoră Cocos. Ce naiba, doar nu vin ruşii!

– N-nu ru-şş-şii, u-ur-şşii! reuşi să îngaime teristul.

– Ce urşi, mă? Dă-te jos şi spune odată! se răsti ofiţerul.

Cu chiu cu vai, militarul coborî de pe stâlp şi, mai liniştit, începu să raporteze:

– Era unul mare, a venit dinspre postul trei şi m-a speriat tare!

– Şi acum unde s-a dus? îşi continuă ofiţerul ancheta.

– Încolo! arătă sentinela.

– Comandantul gărzii  la postul doi! se auzi dintr-o dată.

– Aha! Acum ştim unde este inamicul! spuse locotenentul major, pornind înspre depozitul de alimente. Dar dupa câţiva paşi se întoarse.

– Mă, Sîrbulache, dar tu n-ai armă? De ce n-ai tras în urs?

– Eu? Nu m-am gândit, toa’lent major …

 

 

– Comandantul gărzii la postul doi!

Ecoul răsună în biroul comandantului, făcându-l pe Popa să strivească nervos ţigara în ceaşca din care nu terminase de băut cafeaua.

– Tovarăşul colonel, mă duc să-l bag p-ăla la arest! se ridică hotărât şeful de stat major.

– Bine, zici, Popicule! Îi dai şi din partea mea o zi.

 

*

– Iar se distrează teriştii, spuse Talabă, intrând în magazia lui Costandache.

– Săracu Cocoş, nicioadată nu l-au plimbat aşa de la un post la altul,  ai zice ca e o invazie, răspunse Costandache.

– Daca era ceva important, trăgeau, se auzi glasul lui Banu din fundul magaziei, unde se ascunsese auzind paşi în faţa uşii.

– Teriştii? Să tragă? se miră Talabă. Ha! De când a împuşcat ăla cucuvele, ăia nici măcar nu mai pun încarcatorul la armă!

 

*

          Ta-ta-ta-ta…

Zgomotul împuşcăturilor îl surprinsese pe comandantul gărzii. Deşi de abia îl înjurase pe Sîrbulache, Cocoş nu creadea că militarii din plutonul său vor avea curajul să folosească armamentul din dotare.

– Nu mai trage, Mincule! Să nu mă mai nimereşti pe mine, mai bine urcă-te pe vreun stâlp!

– Am înţeles! se auzi răspunsul teristului, şi, într-adevăr, ajungând lângă pivniţa cu cartofi, Cocoş îl văzu atârnat pe creanga unui măr.

– Unde-i, mă, ursul? strigă ofiţerul.

– Raportez, e chiar langă dumneavoastră, răspunse militarul, în timp ce şeful său escalada disperat bradul din apropiere.

– Mincule, dacă spui cuiva că m-ai vazut aici, te mănânc, îl ameninţă ofiţerul pe terist.

 

*

              – Am impresia că e totuşi ceva serios, spuse Costandache auzind seria de pistol mitralieră.

– Câte-au fost, trei sau patru? intrebă Talabă.

– De ce întrebi, ai vreun semnal convenit cu sentinelele ? îl contră Banu.

*

              – Băi, teristule, unde mă-ta te-ai băgat? Tragi de prost? Vrei permisie ca ăla din seria trecută? Cinci zile de arest, ticălosule, să te înveţi minte!

Strigătele lui Popa nu mai conteneau, dar maiorul încă nu-l vedea pe Mincu.

– Bă, unde eşti, ai dezertat? Zece zile de bulău, şi ai noroc că sunt în toane bune, că altfel …

– Tovarăşu maior, permiteţi să raportez? se auzi sentinela.

– Unde eşti, bă? se răsti şeful de stat major.

– Aici, în pom, răspunse, calm, teristul.

– Şi ce faci acolo?

– Raportez, am fugit de urs.

– De care urs, mă boule?

– Raportez, de ăla din spatele dumneavoastră.

– Aoleu! strigă Popa, luând-o la fugă … Bă, dacă spui cuiva …

– Am înţeles, nu spun la nimeni că v-aţi urcat langă mine în pom de frica ursului .

*

              – Alo, corpul de gardă? Colonelul Marica sunt, cu cine vorbesc?

– Caporal TR Simca Glupca, să trăiţi!

– Bă, cine a tras?

– Tovarăşu colonel, raportez, cred că Mincu.

– În cine, bă?

– Raportez, nu ştiu, dar e toa’lent acolo.

– Bă, ia du-te tu să-l ajuţi, şi după aia să-mi raportezi!

Simca n-a asteptat să i se spună de două ori, nu degeaba era el caporal de schimb. Fiu de ofiţer cu studii la Frunze, în U.R.S.S., îşi descoperise adevărata vocaţie la armată, cu toate ca terminase facultatea de matematică. Îşi uimise superiorii cu curajul şi spiritul de iniţiativă, dar acum, ajungând lângă pivniţă, şi-a dat singur ordinul: “În pom adunarea!” şi l-a executat în fuga cea mai mare: peste 270 de paşi pe minut, devenind coleg de ramură cu maiorul Popa.

– Să trăiţi, tovarăşu maior, permiteţi să raportez, la uşa pivniţei e un urs!

– Extraordinar, mă Simache, ai reuşit să-l identifici din viteza aia? îl înţepă Mincu de pe creanga vecină.

– Bă, bă, ia împuşcă tu animalul ăla! ordonă maiorul.

– Eu, tovarăşu maior? întrebă, bucuros, Simca.

– Nu puteţi să-l împuşcaţi, tovarăşu maior! se auzi Cocoş vorbind de pe altă creangă.

– Bă! eu am dat un ordin, împuşcaţi-l! se înfurie Popa.

– Dacă-l plătiţi dumneavoastră, îl împuşc eu, zise, din nou, Cocoş.

– Ce tot zici tu acolo, bă?

– Raportez, vă trebuie o autorizaţie de la vânători. Fără asta, te bagă la braconaj, ca pe un prieten de-al lui taică-meu, şi e amendă mare. Cică ursul e ocrotit.

– Bă, asumă-ţi răspunderea şi împuşcă ursul! Te acopar eu, după aia! propuse Popa.

*

– Nu se mai trage, nu se mai strigă… zise Talabă. Înseamnă că inamicul a nimicit toata garda, sau că a ajuns Cocoş la fricoşii lui şi i-a liniştit. Mă duc la biroul meu.

– Hai, că plec şi eu; mă duc la carne, spuse şi Banu.

Subofiţerii dădură mâna cu Costandache şi ieşiră. După câteva secunde erau înapoi.

– Era să devii tu carne, spuse Talabă, tremurând.

– Chiar aşa, nu mai trebuia să mă duc până la abator, răspunse Banu.

– Ce-i mă, ce s-a-ntamplat? se miră Costandache.

– Nimic, doar că în faţa uşii era un urs, răspunse Banu, şi nu era sigur pe care dintre noi vrea să-l mănânce.

– Uite-l acolo! spuse Talabă, arâtand pe geam. Se duce spre comandament.

– Hai să-i telefonăm Mareşalului! propuse Costandache. Măcar să nu-l înghită ursul înainte de a fi bine fiert în suc propriu.

*

– Ce bă? un urs? Bă! Bă! Prindeţi-l! Omorâţi-l! Goniţi-l! Băgaţi-l la arest! ţipă Marica în telefon.

*

          Încă de la terminarea raportului de dimineaţă, plutonierul Tuteaşcă se închisese în atelierul său. Nu voia să bage cineva de seamă că el are de reparat un magnetofon. Popa îi interzisese categoric să introducă în unitate aparate civile, dar dacă l-a rugat frumos Dominte … Din cauza concentrării nu auzise nici apelurile sentinelelor, nici focurile de armă. Iar acum, aparatul era gata, mai trebuia dus la compania întâi, şi Dominte era bun de cinste. De unde să ştie Tuteaşcă noutatea că unitatea era invadată de un urs?

Pândind cu grijă geamul maiorului Popa, Tuteaşcă traversa curtea, camuflând magnetofonul într-o trusă de scule. Nu mică-i fu mirarea când nu cu şeful de stat major se întâlni, ci cu un inamic mult mai puternic.

– Mrrrr …. făcu ursul, ridicându-se în două picioare.

Plutonierul mai văzuse urşi doar la grădina zoologică de la Noua, dar acolo stăteau frumos după gratii şi aşteptau bucăţele de zahăr. Acum nici măcar zahăr nu avea.

– Mă ursule mă, fii cuminte, mă! N-am zahăr, dar dacă vrei, îţi dau un magnetofon, că tot nu-i al meu, negocie Tuteaşcă.

– Mrrrr …

– Mă frumosule, stai, mă, blând!

Ca prin minune, ursul părea să se îmblânzească odată cu vorbele interlocutorului său. Reveni pe patru picioare şi se uită cu multă curiozitate la subofiţer.

– Mă, ce mai urs cuminte şi bun … cine ştie ce-o fi în mintea ta … mă păstrezi să mă mănânci mai târziu?

*

          La ferestrele tuturor pavilioanelor, militarii urmăreau cu interes spectacolul, curioşi să vada cât mai are Tuteaşcă de trăit. Toţi îl compătimeau pe plutonier, dar nimeni nu îndrăznea să intervină; în afară de Teodorescu, care, cu sânge rece, telefonase la miliţie.

Între timp, ursul şi Tuteaşcă deveniră cei mai buni prieteni.

– Bravo, Martinică, eu mor de frică şi tu te aşezi în fund? Înseamnă că ai chef de taifas?

Întrevederea se desfăşură într-o atmosferă caldă, prietenească. După mai multe minute, care lui Tuteaşcă i se părură nesfârşite, ursul probabil că epuiză toate subiectele interesante, pentru că se ridică, mai mormăi o dată, şi plecă, sărind gardul exact prin acelaşi loc pe unde-l treceau seara şi militarii fără bilet de voie.

*

          După ce se convinseră că ursul a plecat şi nu mai vine, aproape toată lumea ieşi în curte.

– Petrică, ai fost mare, mă! îi spuse Talabă prietenului său, bătându-l pe umăr.

– Chiar aşa! zise şi maiorul Loghin, s-ar fi spus că sunteţi amici de când lumea.

 

*

          În corpul de gardă, fruntaşul TR Mincu, ieşit din post, povestea:

– Băi fraţilor, mai întâi era să mă mănânce ursul. După aia, Cocoşu’. Iar la sfârşit mi-a cântat Popa, vă daţi seama?

*

– Ordonaţi, tovarăşu! spuse Tuteaşcă o oră mai târziu, intrând în biroul colonelului.

– Bă! Bă! regulamentele militare interzic categoric intrarea străinilor în unitate. Cum ai îndrăznit tu să-ţi aduci un prieten?

– Ce prieten, tovarăşu? N-am adus, raportez,  pe nimeni.

– Bă! Bă! tu să nu mă contrazici! ce, nu l-am auzit eu p-ăla când a zis că eşti amic cu ursul? Cinci zile de arest! Executarea!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu capitolul XVIII

CAPITOLUL XVIII

 

 

LINIA DE MIRARE

 

 

– Tovarăşu colonel, până şi la divizion şi-au luat!

– Mă Popicule, nu mă mai bate la cap, mă! Tu crezi că o să mă duc să mă ploconesc la ăia ca să-l pun la club? răspunse Marica.

– Cine a zis să-l punem la club, tovarăşul? se miră maiorul Popa.

– Cum cine, locotenentul Elefterie, că numai propagandiştii ăştia pot veni cu astfel de idei, îl lămuri colonelul.

– Păi da, că de abia a venit la noi şi deja face pe zmeul. Tovarăşul colonel, eu sunt împotriva dotării clubului cu un astfel de aparat. Am auzit că sunt destul de slabe, îl strică soldaţii una-două!

– Ai văzut ce eşti de acord cu mine că n-are rost să …

– Sunt de acord în ceea ce priveşte clubul, tovarăşul colonel. Cred că cel mai bine i-ar sta în biroul dumneavoastră.

– Cum, mă? La mine în … Dar ştii că ai dreptate? Toţi proştii au acum televizor în afară de noi. Mâine mă duc la divizie să cer aprobarea. Cum de nu m-am gândit mai devreme?

Televizoarele de abia începeau să apară, exista şi o televiziune naţională, care de doi-trei ani arăta lucruri foarte interesante, cum ar fi vizitele de lucru ale tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Un ofiţer de la divizie spunea cui voia să-l asculte că îl văzuse la televizor pe tovarăşu maior … adică locotenent-colonel Stroe în mulţimea care îl aclama pe primul secretar în timpul vizitei sale la Buzău. Dar aparatele erau scumpe şi nu şi le permitea orişicine. Nici măcar o unitate militară de talia batalionului comandat de colonelul Marica nu era sigur că poate obţine aprobarea de la forurile superioare. De teama unui refuz nu îndrăznise Marica să facă demersurile necesare pentru a da curs propunerii locotenentului Elefterie, noul locţiitor politic.

Iată însă că maiorul Popa găsise calea către inima comandantului. Un televizor în biroul lui, adică numai pentru el … da, asta merita osteneala.

Intervenţiile colonelului au fost încununate de succes. După câteva săptămâni, plutonierul major Banu a adus de la Bucuresti, direct de la fabrică, o adevarată bijuterie electronică: un televizor Cosmos.

Marica şi Popa nu-şi  mai încăpeau în piele de bucurie. Aşezară aparatul pe masă, îl băgară în priză, şi …

– Ce naiba emisiune e asta, bă? izbucni colonelul, făcând ochii mari la ecranul alb cu purici negri.

– Nu e bine reglat, tovarăşul, răspunse maiorul şi răsuci butonul cel mai apropiat de el. Efectul îi luă prin surprindere: un zgomot infernal umplu încăperea.

– Bă! Bă! Te … adică … ce i-ai făcut? Urlă de parcă e apucat.

Popa, fără să mai răspundă, continuă să manevreze butoane. Zgomotul ba dispărea, ba reapărea, ecranul era când mai alb, când mai negru, dar nici urmă de şpicheri, cum auziseră ei că ar trebui.

– Ba, ia mai lasă-l naibii, să nu-l strici! reuşi colonelul să-l stăpânească pe şeful de stat major care se pregătea să regleze aparatul cu lovituri de pumn. Mai bine du-te şi vezi cine are televizor de la noi, să vină să-l pună la punct.

Atras de zgomot, în acel moment bătu la uşă Elefterie. Locţiitorul politic venise de curând de la Sibiu, cu o recomandare din partea locotenent-colonelului Miron, fostul sobordonat al lui Marica, în prezent profesor de socialism ştiinţific la Şcoala de ofiţeri.

– Tovarăşe colonel, daţi-mi voie, se oferi locotenentul. Am mai umblat eu pe la televizoare, îi vin eu şi ăstuia de hac!

– Păi de ce nu spui, bă? Nu vezi că de o oră ne luptăm cu rabla asta? îl apostrofă comandantul.

– Staţi să vă arăt, îşi începu propagandistul demonstraţia. Uitaţi: prima dată se apasă aici ca să-i dăm drumul …

– Mersi frumos, asta am vazut şi eu, îl contră Popa. Dar nu are imagine.

– Probabil că nu aţi rasucit butonul de la canal, încercă Elefterie.

– Ce canal, bă? Ce, ăsta e chiuvetă? …auzi, canal în biroul meu! se enervă colonelul.

– Permiteţi să raportez, nu canal de-ăla, uitaţi aici, spuse locotenentul, întorcând un buton. Trebuie dat pe doi, continuă el hotărât, dar din prea mult entuziasm butonul îi rămase în mână.

– Bă! Bă! asta ai învăţat tu din cărţile de căpătâi ale marxism-leninismului? urlă Marica. Să distrugi bunul meu? Adică al poporului, se corectă el.

– Se pune la loc, încercă Elefterie să-l tempereze, uitaţi, are un şurub,  şi …

– Tovarăşul colonel, am o idee! interveni Popa, care până atunci stătuse deoparte, urmărind cu dispreţ activitatea colegului său. Apropo de şurub, hai să-l chemăm pe Tuteaşcă, să-l facem de râs! Sunt sigur că nici el nu ştie ce să-i facă.

Tuteaşcă apăru imediat.

– Să trăiţi, tovarăşu colonel, m-am prezentat …

– Lasă vrăjeala bă, şi fă televizorul ăsta să meargă.

– Dar ce are, tovarăşu?

– Ce ştiu eu? Uite, tovarăşu Popa a încercat să-l regleze, dar nu se vede nimic, o fi stricat.

Tuteaşcă se apropie de aparat, întinse mâna către butonul de pornire, dar se răzgândi:

– Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez, antena i-aţi băgat-o?

Cei trei ofiţeri rămaseră cu gura căscată, primul care-şi reveni fu, fireste, cel mai mare în grad.

– Antena? Ce antenă, bă?

– Cum, nu ştiaţi că-i trebuie antena? răspunse Tuteaşcă.

– Bă, unde-i antena aia? se repezi colonelul la şeful de stat major.

– Nu ştiu tovarăşul colonel. Banu a adus tele…

– Bă, ia să vină Banu ăla încoace, să raporteze ce-i antena! strigă Mareşalul.

Şoferul veni, dar raportul nu fu concludent:

– Nu ştiu de antenă, tovarăşu … pe repartiţie scria doar „una bucată televizor”.

– Aşa e, interveni Tuteaşcă, televizoarele se dau numai întregi, nu pe bucăţi.

– Şi noi ce facem? De unde găsim o chestie de-aia? ţipă comandantul.

– Permiteţi să raportez, spuse Tuteaşcă, se poate confecţiona din …

– Până mâine să fie gata! ordonă Marica.

– La ce oră? nu se putu abţine plutonierul.

– Păi, pe la 11, că la 12 are loc Plenara Comitetului Central, şi … propuse Elefterie.

– Atunci e mai bine la 10, să fim siguri, zise şeful de stat major.

– Cum la 10? Care 10? La prima oră să fii aici cu antena în dinţi! Executarea! tranşă comandantul.

Din fericire pentru el, Tuteaşcă avea prieteni în uzinele Braşovului. Câteva ţevi din aluminiu, un suport de oţel, iar a doua zi la adunarea  batalionului plutonierul putea să raporteze că îşi îndeplinise misiunea.

– Da, da, spuse Marica măsurând din ochi scheletul din metal, interesant. Dar cum vrei tu să bagi asta în televizor? Nici în birou nu încape cât e de mare!

– Tovarăşu colonel, raportez că asta se pune pe casă şi mai trebuie făcută o coborâre până la aparat, îi explică Tuteaşcă.

– Cine să coboare, bă? nu înţelese şeful.

– Se coboară un cablu coaxial, şi…

– Adică să urci pe acoperiş şi apoi cobori pe cablul ăla nu-ştiu-cum?

– Coaxial…

– Cocsal sau nu, dar nu se rupe?

– Tovarăşu, cablul de la antena la televizor se cheamă coborâre. Nu trebuie să facem alpinism cu el, spuse plutonierul.

– Aha, se cheamă … înţelese, în sfârşit, superiorul.

După o oră de muncă, Tuteaşcă şi nea Kiss, zidarul, reuşiră să monteze antena, să coboare cablul şi plutonierul raportă:

– Mai trebuie doar să găsesc o banană, şi putem să-l pornim, tovarăşu!

– Banană, acum, vara? Ce, te crezi în ţările calde? ripostă Marica.

– E un fel de mufă care se pune la capătul cablului, tovarăşu…

– Tovarăşu colonel, spuneţi-i să se grăbescă, mai e doar o oră până la plenară, apăru Elefterie.

– Bă, când vii la mine să vorbeşti ca la carte! se supără colonelul. Nu v-au învăţat aia la şcoala de ofiţeri?

– Tovarăşu colonel, cum să vorbesc ca din cărţile mele despre televizor, dacă pe vremea lui Marx, Engels şi Lenin încă nu se inventase?

– Ba, tu sau eşti prost, sau te prefaci bine; eu nu mă gândeam la Marx, ci la Regulamente.

– Foarte rău, tovarăşe, că nu vă gândiţi la Marx, care e părintele marxismului, pe când regulamentele sunt făcute de oameni. Iată, în opera lui Lenin, la pagina 638, paragraful 4, rândul 6, se spune că Marx a studiat cel mai profund raporturile dintre cetăţeni, şi …

– Bă, noi nu suntem cetăţeni, noi suntem militari! Aşa că pune mâna şi raportează regulamentar, că dacă nu, tot regulamentar te bag…

– Tovarăşe colonel!

– … la arest!

– Tovarăşu colonel, spuse în acelaşi moment Tuteaşcă, raportez că televizorul funcţionează regulamentar … ăăă … vreau să spun, corect.

– Ai văzut, locotenentule, cum se vorbeşte cu un superior? concluzionă comandantul.

Intrând grăbit în biroul său, Mareşalul fu surprins să vadă pe ecran nişte figuri geometrice.

– Da’ ce sunt rotundurile astea? întrebă el.

– Raportez, este o miră, explică Tuteaşcă.

– Cinci zile de arest! izbucni comandantul. Nu se poate să jigneşti aşa un colonel!

– Dar ce-am zis, tovarăşu? întrebă, surprins plutonierul.

– Mai şi întrebi? Nu tu ai spus „proştii se miră”?

– Nu tovarăşu, că eu eram atent la televizor şi nu mi-am dat seama că vă miraţi.

– Păi atunci ce-ai zis? nu se lasă Marica.

– Raportez, v-am adus la cunoştinţă faptul că aceasta este o miră, adică o imagine de control, îl lămuri plutonierul.

– Aha, bine, atunci la loc comanda, se calmă şeful. Dar, ia spune, pe cine controlează mira?

– Eu cred că face controlul la bilete, glumi Elefterie. Ştiţi, ca la cinematograf…

Dar comandantul o luă de bună:

– Ce bilete, bă? Doar n-o să mă pună ăia să iau bilete ca să intru în propriul meu birou?

– Glumeam, tovarăşe colo…

– Bă! Bă! Deseară o să dormi la garnizoană! Executarea! Iar tu, zi despre miră, se întoarse el spre Tuteaşcă.

– Raportez, mira controlează calitatea recepţiei şi reglajele aparatului.

– A, şi dacă nu le are pe toate îl amendează, spuse, lămurit în sfârşit, Marica.

cosmos01asdasda

 

(sursa foto: http://www.latrecut.ro/2007/08/televizor-cosmos/)

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XVII

CAPITOLUL XVII

 

PLEACĂ AI NOŞTRI. VIN AI NOŞTRI

– … maior maior Stroe.

– Multumesc, tovarăşu maior … încă maior, răspunse colonelul Marica, dând mâna cu şeful statului major. Tovarăşi militari, continuă el, trebuie să vă  aduc la  cunoştinţă vestea tristă pentru noi, dar bună pentru tovarăşu maior, (şi colonelul îi stranse din nou mâna lui Stroe) că tovarăşu  maior de mâine nu va mai fi maior, ci locotenent colonel şi …

– Are dreptate ăsta, tristă veste, şopti Tuteaşcă.

– …. Şi va prelua comanda unui batalion mecanizat la Buzău. Dă-mi voie să-ţi strâng mâna, tovarăşu colonel, îşi sfârşi Marica discursul.

– Retrag cuvintele, se auzi din nou vocea lui Tuteaşcă. E vestea cea mai bună din ultimii zece ani, în afară de apariţia firobuzului la Braşov!

– Tovarăşul colonel, permiteţi să raportez! strigă de la locul său şeful administrativului, căpitanul Popa.

– Ce-i dragă? întreabă comandantul.

– Tovarăşul colonel, Tutea …ăăă … tovarăşul plutonier Tuteaşcă se bucură că pleacă tovarăşul maior … ăsta … colonel!

– Şi noi ne bucurăm, băiatule, răspunse colonelul.

– Daaa? se miră Popa.

– Sigur, pentru că, în sfârşit, i se recunosc meritele şi primeşte o funcţie de comandant! Tovarăşi, continuă el, mai avem o veste îmbucurătoare: la propunerea mea,  ministrul Forţelor Armate a aprobat numirea în funcţia de şef de stat major a … tovarăşului maior Popa, aici de faţă! Ei, Popicule, acum te bucuri? Vă ordon să-l felicitaţi pe noul nostru şef de stat major!

Trei strigăte de  „Ura!” răspunseră la ordinul comandantului.

– Aşa e, ne exprimăm toată ura, comentă Tuteaşcă.

– Ce tot spui acolo, bă plutonier? îl  atenţionă colonelul. Nu-ţi pare bine?

– Raportez, nu, vi se pare, răspunse Tuteaşcă.

– Poftim? Ce zici de par? nu auzi colonelul.

– Par? Raportez, aveţi dreptate, tovarăşu colonel, ar trebui un par, spuse Tuteaşcă, făcându-se cu greu auzit din cauza discuţiilor care se iscasera  între colegii sai.

– Fraţilor, am dat de belea cu ăsta, se plânse locotenentul major Teodorescu. Nu numai că habar n-are meserie, dar mai e şi rău.

– Ba poate că-i bine, răspunse Cocoş. Măcar aşa nu mai stă tot timpul să ne spioneze ca să ne toarne la comandant.

– Ai dreptate, opină căpitanul Dominte, nu mai are nevoie  să ne toarne, ne dă sigur în cap.

Festivităţile prilejuite  de avansările lui Stroe şi Popa fură grandioase. Împreună cu Marica, cei doi participară la o masă festivă  în biroul statului major, la care ceilalţi nu au fost invitaţi.

– Bine s-au gândit, remarcă Tuteaşcă. În felul ăsta s-au ferit de ruşinea unui refuz.

În zilele următoare, viaţa batalionului a început să cunoască mari schimbări. Mai întâi, raportul de dimineaţă. Unde era laconismul lui Stroe?

– Tovarăşul colonel, în ultimele douăzeci şi patru de ore au avut loc următoarele evenimente: maiorul Dan a întârziat cu plutonul unsprezece minute la masa de prânz; fruntaşul  TR David a fost văzut fumând în timp ce executa serviciul de gardă; caporalul Ivan de la compania I a sărit gardul la ora 19,46, fiind observat de subsemnatul, care în prezent este la arest la corpul de garda şi propun degradarea; plutonierul major Banu a executat o pană de cauciuc pe strada De Mijloc; căpitanul Dominte a vrut să părăsească unitatea ieri la ora 14,48, cu douăsprezece minute înainte de sfârşitul programului, propun să i se reţină din salariu. Ieri s-au prezentat la poarta patru părinţi ai militarilor în termen, i-am controlat personal pentru a nu fi în bagaje cu băuturi alcoolice. Am luat toate măsurile pentru rezolvarea tuturor problemelor apărute. Raportează şef de stat major, tovarăşul maior Popa.

După câteva zile, în biroul comandantului avea loc o şedinţă operativă.

– Mă, băiatule, tu ai idei multe, spunea comandantul. Dar or fi şi bune?

– Tovarăşul colonel, dacă vă spun ! De ce să avem noi atâţia comandanţi  şi şefi de servicii? răspunse maiorul.

– Da, dar mai ştiu şi eu? … dacă n-or fi de acord cei de sus?

– Răspund eu, tovarăşul!

A doua zi, batalionul adunat la raport era supus unui adevărat bombardament de măsuri.

– Dragi tovarăşi, cuvântă şeful de stat major, este timpul să facem schimbări. Am efectuat un studiu amănunţit şi am observat că în batalionul nostru există următoarele subunităţi: compania I, a II-a, a III-a şi TR, serviciile administrativ, parc auto şi tehnic. Ce nevoie avem noi, tovarăşi, de atâtea subunităţi? Nu avem, tovarăşi!

Militarii, uluiţi, ascultau cu gura căscată analiza maiorului. Până şi Tuteaşcă uitase să mai arunce cu săgeţi.

– … De aceea, am hotărât, şi tovarăşul colonel a fost de acord, să reducem numărul de compănii. Două compănii sunt de ajuns, tovarăşi! De astăzi, compania I se uneşte cu compania a III-a şi se va numi compania a II-a!

– Înţeleg, socoti Tuteaşcă, a facut media: unu şi cu trei supra doi fac doi. Dar sa vedem cât face doi plus TR supra doi, am impresia că nu se împarte exact.

– Bă! Bă! izbucni maiorul, după modelul mentorului său, Marica, bă, Tuteaşcă, doi paşi înainte, marş!

– Ai dat de belea, îl încurajară colegii.

– Bă, de mâine, ba nu … de azi, chiar de ieri …

– Din totdeauna, tovăraşu maior! completă plutonierul.

– Aşa, aşa, continuă Popa. Din totdeauna, serviciul tehnic este inutil. De azi vei trece în subordinea mea nemijlocită, căci eu voi fi şeful serviciului auto-administrativ-tehnic. Ai inţeles? Şi tu şi Sarci o să fiţi sub mine!

– N-o să ne fie frig, dacă ne acoperiţi dumneavoastră, aprecie Tuteaşcă. Numai să nu-i iasă picioarele afară tovarăşului căpitan, că le are cam lungi.

– Bă! Bă! Două zile de arest că eşti obraznic! Eşti … ăăă … sunteţi de acord, tovarăşul colonel?

– Cu ce, dragă ? se trezi Marica. Adică, da, sigur, da, da!

– Tovarăşi, reluă Popa, m-am gândit şi cine vor fi comandanţii noilor subunităţi!

– Bine v-aţi gândit, tovarăşu maior! nu se stăpâni Tuteaşcă.

– Mersi, plutonier, răspunse Popa fără să se gândească …. Bă, dar de unde ştii tu ce-am hotârat? izbucni el, înţelegând înţepătura … Mai vrei o zi la ţambal?

– Numai dacă sunteţi dumneavoastră profesor de muzică, tovarăşu, nu-l iertă Tuteaşcă.

– Lasă, că vorbim noi mai târziu! îl ameninţă şeful de stat major pe subofiţer, şi continuă să-şi expună măsurile administrative: Maiorul Loghin va comanda noua companie a doua, iar căpitanul Dominte pe a-ntâia.

– Dragă, să nu uiţi să anunţi ce vor face ceilalţi ofiţeri, se auzi glasul lui Marica.

– Vai de mine, tovarăşul colonel, se poate? Deci, tovarăşi, ofiţerii disponibilizaţi nu vor rămane fără comandă. De azi înainte, dumnealor vor avea, pe rând, onorata funcţie, în acelaşi timp şi plină de răspundere, de comandanţi ai gărzii! Atenţie la vigilenţă, tovarăşi!

– Tovarăşilor, să-i mulţumim tovarăşului maior pentru ideile sale novatoare şi revoluţionare! spuse colonelul Marica. Treceţi la program!

Ca de obicei, după raport, cadrele comentară noutăţile.

– Ăsta se aşteaptă acum să-i fim recunoscători că nu ne-a dat afară, spuse, supărat Teodorescu.

– Am trăit s-o văd şi p-asta! izbucni maiorul Dan. Mă pune pe mine, maior, să fac o treabă pe care şi în marile unităţi o fac sergenţii şi caporalii! Auzi, comandant al gărzii! Mâine-poimâine ne urca şi în foişor, cu consemn particular…

Tuteaşcă, ca de obicei, era cel mai virulent:

– Ăsta, când era soldat trebuia să-l fi învăţat noi ce înseamnă respectul faţă de armată şi de ofiţerii săi adevăraţi. Cică serviciul auto-administrativ tehnic? Cum adică, se administrează singur prin mijloace tehnice?

– Mă Petrică, tu n-ai aparatul ăla de control la tine? îl întrebă Costandache. Verifică-l, mă,  pe Popa, poate-i filează vreo lampă!

– Se vede cu ochiul liber: îi filează jumatate din ele, iar celelate sunt arse, diagnostică tehnicianul.

Inovaţiile şefului de stat major fură puse în aplicare chiar în aceeaşi zi şi,  pentru că teriştii erau la rând să asigure serviciul de gardă, primul ofiţer care avu onoarea să intre comandant al gărzii fu locotenentul major Teodorescu.

– Nici nu am cum să-mi anunţ familia că nu mă duc acasă deseară, se lamentă el.

– Mă, Teo, tu ai norocul să faci muncă de pionerat şi te plângi? îl  consolă Cocoş.

De ce oare, exact în aceea noapte trebuia să aibă loc un eveniment deosebit? Caporalul TR Crăciun, aflat în postul 2, plictisit de monotonia serviciului, s-a jucat cu pistolul mitralieră din dotare şi a scăpat o rafală de trei gloanţe. Băiat inteligent, teristul a inventat o situatie limită, consemnată ca atare în foaia de stare a gărzii, dar tânărul şef de stat major era prea bătrân să se lase păcălit.

– Teodorescule! Vii cu ticălosul la mine! urlă maiorul Popa la raportul de dimineaţă. Vă învăţ eu pe amândoi cum se face de gardă!

Ancheta avu loc în biroul comandantului.

– Tovarăşul colonel, din acest eveniment putem vedea cât de slab sunt pregătiţi unii ofiţeri româneşti, îşi începu Popa rechizitoriul. Vedeţi, acest … nici nu mai pot să-i spun locotenent-major …

„Păcat că nu-i Tuteaşcă aici, că te trimitea el să iei lecţii de dicţie”, îl învăţă, în gând, Teodorescu.

– … n-a fost în stare să-şi instruiască subordonţii din dotare în vederea unei vigilenţe. Ia raportează, caporalule, ce prostie ai făcut azi-noapte, adică ieri-noapte,  pentru că azi-noapte a fost ieri noapte?

noapte

– Tovarăşu maior, sunt caporal TR Crăciun, raportez: azi-noapte, sau ieri-noapte, n-am înţeles prea bine … în jurul orei unu, patruzeci de minute şi cincisprezece secunde am auzit un fâsâit …

– Şi ce-ai făcut? interveni maiorul.

– Raportez: am somat: „Stai, cine-i?”

– Greşit, dacă ai auzit un fâsâit trebuia să strigi „Stai, fâsâit”, îl corectă maiorul. Şi după aia?

– Am zis „Stai că trag!” şi am tras.

– În fâsâit? se interesă Marica. L-ai nimerit?

– …

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez! Spuse locotenentul major Cocoş, intrând în acel moment.

– Ce vrei, bă? ţipă Marica. Nu vezi c-avem treabă?

– Tovarăşu colonel, am condus plutonul doi de la compania întâi şi TR să cercetăm locul evenimentelor de azi noapte şi să recuperăm tuburile trase.

– Să fii sănătos, ce mă doare pe mine? Du-i-le lui Costandache!

– Am înţeles, tovarăşu, dar să vedeţi … am găsit acolo acest intrus, raportă ofiţerul, aratând o bufniţă moartă. A fost împuşcat de militarul aflat în post.

Toţi cei prezenti, inclusiv teristul cercetat, se uitară cu ochii mari la bufniţa găurită de un glonţ.

– …Vezi, mă, Popicule? A fost vigilent băiatul! spuse comandantul, punând capăt momentului de surprindere. Şi tu care voiai să-l sancţionezi! Bă, ăsta cu termen redus, felicitări! … şi zi şi tu „Servesc Patria!” Bă, Teodorescule, mâine militarul să plece acasă! Cinci zile de permisie, fără drum, cu foi de drum!

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras