Arhive lunare: Iunie 2014

SAGA FAMILIEI VIALHE 21 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Jean-Edouard îşi umplu farfuria cu varză cu slănină şi-i aruncă o privire tatălui său, dar bătrânul nu voia să ia partea nimănui.

– Prostii, spuse el. Dacă se mai aude vreodată vânătorul zburător, eu ies în curte şi-l împuşc!

– Să nu faci una ca asta! îl imploră soţia lui.

– Ba aşa o să fac dacă mai vorbiţi tot fel de prostii din astea în faţa copiilor. Nu fac decât să-i sperie. Să nu crezi toate astea, îi spuse băiatului. Nu-s decât scorneli de-ale babelor!

– Tot aşa ne zice şi domnu’ învăţător, spuse, sfios, Pierre-Edouard.

Prins între două focuri, între două credinţe, el nu ştia ce să mai aleagă: nu îndrăznea să se situeze într-o tabără sau alta.

– Da? Şi ce-a zis învăţătorul? întrebă bunica.

– Păi…după ultimul vănător zburător, atunci, toamna…A zis că nu trebuie să credem că sunt nişte damnaţi …

– Aha! triumfă bătrâna.Nu crede nici în Dumnezeu nici în diavol!

– Lasă-l să vorbească, mârâi bătrânul. Povesteşte, puiule, ce-a mai zis domnu’ învăţâtor?

– Pierre-Edouard privi cu teamă spre mama, apoi spre bunica, şi se pregăti să eschiveze palma pe care o simţea iminentă.

– A zis că trec nişte păsări, gâşte sălbatice, şi… nu ştiu ce-a mai zis, sfârşi el brusc.

– Păgânul! se revoltă bunica. Păsări! Ha! păsările cinstite nu văd noaptea! Numai păsările rele, cum sunt cucuvelele şi bufniţele, alea zboară şi strigă noaptea! Aşa că, şi păsări de-ar fi, ar aduce ghinion. Dar nu sunt păsări!

– Ba da! I-o tăie Jean-Edouard. Şi mie mi s-a spus că sunt păsări, şi eu cred!

– Cine ţi-a zis? întrebă soţia lui.

– Castelanul. Şi la asta se pricepe.

Cele două femei rămaseră fără glas. Pe castelan nu-l puteau acuza de erezie. Mergea cu nevastă-sa la biserică în fiecare duminică, în afară de cele când se ducea la vânătoare sau la pescuit, sărbătorea Paştele şi îl invita pe părintele la castel la masă de două ori pe an.

– Şi totuşi, se înşeală! o ţinu bătrâna pe-a ei. Mai staţi, o să vedeţi că din cauza fetiţei ăleia or să e mai întâmple nenorociri…

Abatele Feix era paroh la Saint-Libéral de treizeci şi cinci de ani. Fiu de ţăraniu săraci, originar dintr-un cătun apropiat, el cunoştea perfect mentalitatea, viciile şi defectele enoriaşilor săi. Sever cu el însuşi, nu făcea nici un rabat când simţea că este ameninţată autoritatea Bisericii pe care o reprezenta. Cu o morală impecabilă, îşi conducea turma cu o mână de fier, şi atunci când, după ce se gândea şi se ruga mult, lansa o anatemă, nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească.

Astfel, el le interzisese enoriaşilor să meargă la băcănia lui Jean Latrailles; acesta, de când rămăsese văduv, trăia în concubinaj pe faţă cu o servitoare tânără, căreia ar fi putut să-I fie tată. Era inerzis şi bistroul mătuşii Eugène, dezmăţata aia care avea pat deschis pentru oricine. Şi tot interzise erau şi balurile de sâmbătă seara, organizate de câtăva vreme de soţii Chaulat. Dansurile de acolo nu puteau decât să pervertească tineretul prin exacerbarea murdăriei şi a neruşinării.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet, Uncategorized

DIFERENŢĂ de Florina Isache

Diferenţă

Bat şi mama îmi deschide.

Zâmbetul ei încolţeşte, neînrămat, pe pereţii de var.

 

Mama numără morţii care trăiesc în noi.

La fiecare întâlnire ni se intersectează oasele.

Decojim seminţe pe ziare îngălbenite.

Ea ştie că zilele îi sunt numărate

şi de aceea seamănă, seamănă…

Livezi întregi de cuvinte se nasc în cei nenăscuţi…

 

Creşte teama că am încurcat vieţile.

Singura diferenţă între morţi şi vii

este ora când înmuguresc florile.

2 comentarii

Din categoria Florina Isache

ICAR de Sorin Arbănaş

Ca braţele mamei te poartă

Aripile păsării nemaivăzută,

Eşti pruncul visării

Dincolo de zare,

unde îngerii asmenea ţie

Înfruntă zborul nemărginit.

 

Când în spate duşmanii

privesc prin ochiul spart al armei,

Veste cernită trimit iar,

clipa îşi cască orbita

Şi cerul se face pământ

Pământul devine fluid, în jur

Flăcări mistuie, şi umbrele firii,

Curcubeul este doar roşu.

 

Tu zbori mai departe, în urmă

Rămân aripi sădite în glie,

Din ele vor naşte alte păsări.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

SAGA FAMILIEI VIALHE 20 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

– Ce-o să facă cu cinci copii? întrebă Marguerite, punând castronul cu supă în mijlocul mesei.

Jean-Edouard făcu un gest evaziv; discutaseră subiectul în consiliul local şi nimeni nu găsise o soluţie.

– N-are decât să se întoarcă acasă la ea, decretă bătrâna Léonie.

Pentru ea afacerea era clară: înotdeauna spusese că Dupeuch nu era bun de nimic, şi el îi dăduse dreptate purtându-se ca un necredincios.

– Notarul îi lasă ferma, anunţă Edouard, mi-a spus în seara asta. Cu Léon se poate descurca: o să se ocupe de două vaci.

– Ar fi trebuit să-mi spui, remarcă fiul lui. La consiliu ne gândeam să facem o chetă…

– Numai asta ne-ar lipsi! Seindignă mama lu. Că doar aia amică a câştigat o grămadă de bani numai pentru că s-a născut! Ca să nu mai zic că nevasta notarului îi e naşă!

– Ba, mai mult, urmă Edouard, făcându-i soţiei lui un semn de enervare, doctorul îl va lua pe Léon să-i lucreze grădina. În felul ăsta o să mai câştige nişte bani.

Bătrânul începu să-şi mănânce supa, sorbind cu zgomot bucăţelele de pâine înmuiate, apoi, ştergându-şi mustăţile cu dosul palmei, spuse:

– Doctorul ăsta e cam ciudat, zice la toată lumea că el e de vină.

– Pentru ce? întrebă Jean-Edouard.

– Povestea asta cu Emile.

– Şi de ce, mă rog, ar fi vina lui?

– Cine ştie…

– Poate că aia mică seamănă prea mult cu el, ironiză bătrâna, fără să ridice privirea din farfurie.

Aceasta era o bârfă veche de peste douăzeci de ani. Pe vremea aceea, doctorul era burlac şi se iscaseră nişte zvonuri în legătură cu el. Se spunea că e prea grijuliu cu unle cliente tinere, vreo două-trei chiar se lăudaseră că ar fi primit – şi ar fi refuzat, binenţeles – avansuri fără echivoc.

Până la urmă, doctorul aflase povestea şi râsese ca de o glumă bună. După părerea lui, afacerea era atăt de banală – şi stupidă – încât nu i s-a părut niciodată util să înăbuşe o bârfă care reapărea periodic. “Mai ales primăvara!” asigura doctorul. “Am câteva cliente care ar avea nevoie de un decoct bun din rizomi e nufăr, e cel mai bun pentru calmarea căldurilor”…

– Taci odată! porunci Edouard, ascultă copiii. Ce tot spui? Cu o nevastă ca a lui crezi că mai are nevoie de Amélie Dupeuch? Slăbănoaga aia care miroae a grajd? Hai, taci din gură!

– Atunci de ce zice că e vina lui? insistă Jean-Edouard.

Bătrânul ridică din umeri.

– Ştiu eu, zise nora. Mi-a spus Germaine Lacoste.

Dar tăcu, şovăind din cauza copiilor. Apoi se gândi că ar fi bine să afle şi ei. Preveniţi, vor şti mai târziu să evite greşeala – şi chiar greşelile – familiei Dupeuch.

– Da, reluă ea, că doar Germaine a văzut-o, a asistat la naştere … Fetiţa are semnul nenorocirii, în stânga pieptului, o pată ca olună nouă. Şi, în plus, o să fie şi oarbă, a deschis ochii imediat.

– Ei, şi? întrebă, ironic, Jean-Edouard.

– Şi are nenorocirea în ea. Uite, deja taică-său…Dar era normal să se întâmple aşa, amintiţi-vă de vânătorul zburător…

– A! Da, murmură soacră-sa, ăla din martie, cam prin 25, socoteala e bună…

– Toţi îşi aminteau, chiar şi Pierre-Edouard. În seara aceea fusese trezit de zgomotul vânătorului zburător; un zgomot grozav, cu strigăte şi urlete venite din cer. Vânătorul trecea pe deasupra satului, iar lamentaţiile erau atât de apropiate, încât băiatul se aruncase în patul părinţilor săi. Maică-sa îi explicase atunci că se auzea strigătul tuturor damnaţilor din comună, care reveneau în jurul cimitiruluipentru a-i blestema pe toţi cei care nu se rugau destul pentru morţi, iar ea recitase imediat o rugăciune.

– Astea-s numai prostii! protestase violent Jean-Edouard.

– Taci din gură! porunci bătrâna, nevastă-ta are dreptate. Dacă în seara aia Dupeuch s-ar fi rugat în loc să se… n-ar fi fost pedepsiţi aşa după nouă luni. Semnul fetiţei de-aicea vine, este semnul păcatului şi al nenorocirii!

– Prostii! se încăpăţână Jean-Edouard. Şi în afară de asta, care ar fi vina doctorului?

– Doar ştii că nu permite să pui sare sau merişor sfiinţit în apa pentru prima baie. Zice că e murdar! Şi totuşi, e singura metodă de a preveni răul. De-aia e vina lui!

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

COMPUNERE CU ÎNCEPUT DAT de Mihai-Athanasie Petrescu

Compunere cu început dat

20140608_110105

– Dragi cinci B, azi o să scriem o scurtă compunere … cum am mai făcut noi, dar o să inventăm ceva nou: în loc să scriem pe caiete, scriem pe tabletă! Aveţi toţi tabletele la voi?

– Daaaaa!

– Doamna! Doamna! Manea n-are tabletă!

– Păi dacă nu are tabletă, el o să scrie pe caiet, ce să facă, îl linişti profesoara pe băieţelul din ultima bancă. Mai e cineva care nu are tabletă? continuă doamna, verificând, aşa cum se cuvine, starea clasei. Ştiţi ceva … aveţi măcar o tabletă la fiecare bancă?

După ce împărţi judicios inventarul de aparate la fiecare bancă – de fapt, aşeză elevii cate doi-trei … chiar patru, profesoara de limba engleză explică activitatea:

– Buuun … întâi să se logheze toată lumea la facebook, pe grupul nostru. Gata? Eu o să scriu pe telefon – că nici eu nu am tabletă la mine – prima propoziţie a compunerii, pe urmă, începând cu prima bancă de la geam o să continuaţi voi, tot cu câte o propoziţie. O să vedeţi, trebuie folosit past tense simple, pe care l-am învăţat data trecută. Hai, începem?

Pe displayurile copiilor apăru: Yesterday, Peter woke up at seven o’clock[1].

            – Hai, banca întâi! Gata? A, foarte bine! S-a sculat şi s-a dus la baie. Băi, care a scris acolo prostii? se revoltă doamna, citind în continuare, însoţită de chicotele copiilor. Şterge, n-auzi? Hai, banca a doua! Braaaavo! Apoi şi-a luat micul dejun. Continuă, banca a treia! Good, good, good! La şapte si jumătate a plecat la şcoală. Văd c-aţi înţeles, hai, banca următoare. La opt a început ora de engleză … aşa … La … ce-ai scris acolo mă, ora 100? Poate 10 … a mâncat un sandwich … ce frumos, vezi că ai mancat şi tu un h … hai, cine urmează? Lică, ce faci, dormi?

– Mi s-a oprit tableta, doamna, nu mai are baterie.

– Nici nu mă mir, Lică, tu niciodată nu ai ce-ti trebuie. Lasă, hai, care mai e? Peter a plecat acasă la ora 1 fără zece. Hai, că-i bine! Vă place, copii?

– Daaaaa!

Activitatea se derula conform cu aşteptările Luciei Costescu. O profesoară plină de imaginaţie, Lucia inventa mereu tot felul de şiretlicuri pentru a-şi atrage elevii şi a-i face să inveţe fără efort. De cele mai multe ori ajungea la efectul dorit, iar copiii se trezeau că au mai învăţat ceva, chiar dacă nu simţiseră nici o oboseală. Uneori, însă, sistemul ei de lucru nu era înţeles foarte bine de părinţi, pentru care un copil care nu stă la masa de lucru şi în timp ce serveşte masa de prânz e un copil care nu învaţă nimic pentru că profesorul e leneş si nu îi preda cum trebuie. Adevărul e că nici colegii nu prea înţelegeau cum e cu asta, metodele moderne. De aceea, doamna Costescu nu se miră când în clasă intră directorul, făcând o figură nemulţumită.

– Bună ziuaaaaaa!

– Staţi jos, copii, că vreau să vorbesc ceva cu doamna, anunţă domnul Ştefan, ieşind din sală şi lăsând uşa deschisă pentru colega lui. Doamnă, începu el pe hol, de douăzeci de minute vă urmăresc pe monitor şi ce văd? Vad o profesoară care, în loc să lucreze cu elevii, stă pe telefonul mobil! Nu se poate doamnă! Vorbesc eu acum, doamnă, dumneavoastră vă aşteptaţi rândul, doamnă, opri şeful tentativa profesoarei de a răspunde. Şi ce mai văd? Pai ce să văd, doamnă, decât ceea ce e absolut normal: când pisica nu-i acasă, elevii joacă pe masă, doamnă! Copiii se joacă şi ei cu tablete! În primul rând, eu am interzis categoric să vină elevii noştri cu jucării din astea la şcoală, iar în al doilea rând, doamnă, de ce au venit cu tablete la şcoală? Vorbesc eu, doamnă, dumneata, când vorbeşti cu mine, să taci! Mai ales că ştiu eu bine, doamnă, ce hram porţi!

Enervându-se pe măsură ce argumenta, directorul uitase de intenţia lui de a păstra discreţia. Reproşurile lui se auzeau pe tot etajul, acoperite, din când în când, de strigătele copiilor lăsaţi singuri în clasă, care, deşi nesupravegheaţi, continuau activitatea iniţiată de Lucia Costescu.

– La ora 3 Peter s-a culcat.

– La ora 4 după-amiază, mama lui Peter a venit de la muncă şi îl trezeşte pe Peter.

– Te spun lui doamna, ai greşit, ai pus present simple în loc de past simple!

– La ora 6 Peter şi-a făcut tema la engleză.

– Aşa, doamnă, că vă invit să lăsaţi în clasă alte activităţi şi să vă rezumaţi la predarea limbii engleze, pentru care sunteţi plătită! Nu vreau să ştiu nimic! strigă el şi mai iritat, văzând că Lucia din nou încearcă să spună ceva.

– La şapte şi jumătate Peter a ieşit la joacă în curtea blocului.

– Vedeţi, doamnă, copiii ăştia se joacă, în loc să înveţe! Doamnă, e inadmisibil! Voi cere să se discute cazul dumneavoastră în consiliul de administraţie.

Probabil obosit, sau convins că tânăra sa colegă era destul de speriată, directorul intră în clasă, unde strigătele elevilor încetară brusc.

– Aşa, măi copiii, ce făceaţi voi aici? Vă jucaţi cu tableta? Ia, acesta micu’ din banca a doua, cum te cheamă, ia spune tu, ce jocuri vă jucaţi?

– Nu ne jucăm, dom director, suntem pe facebook, răspunse copilul.

– A, pe facebook?!! Şi mai rău! Pe facebook în timpul orei de engleză. Puneţi poze?

– Nu, dom director, noi facem un exerciţiu de compunere.

Rămas cu gura căscată, domnul Ştefan luă tableta din mâna micuţului din banca a doua şi încercă să citească. Înţelegând, cu ajutorul copilului, propoziţiile, el aruncă o privire vinovată către profesoară şi ieşi din clasă, uitând să mai asculte „Bună ziuaaaaaaaa” celor din bănci. Iar în pauza următoare, uitând scena pe care i-o făcuse Luciei, o lăudă în cancelarie.

– O metodă excepţională, care combină spiritul ludic al copiilor cu necesitatea de a asimila noi cunoştinţe şi de a le aplica în viaţă. Ia, doamnă, daţi-mi puţin telefonul dumneavoastră, să le explic colegilor cum se face.

Directorul explică, cu lux de amănunte, demersul didactic al doamnei Costescu, nelăsând de-o parte nici impactul mijloacelor moderne de învăţământ asupra evoluţiei didacticii şi metodologiei de predare. Apoi reproduse din memorie conţinutul propoziţiilor scrise de elevii clasei a cincea B, poticnindu-se la ultimele.

– Doamnă, văd că mai sunt vreo patru-cinci fraze noi aici, vreţi să ni le citiţi? că eu mi-am uitat ochelarii în cabinet.

Lucia traduse noile contribuţii la dezvoltarea compunerii: La nouă, Peter a aprins televizorul./ La 10 şi jumătate, Peter s-a spălat pe dinţi /. La 11, mama lui Peter i-a spus lui Peter să se culce. / La 11 şi cinci, Peter s-a culcat.

– … Iar mama şi tata lui Peter ce-au făcut? interveni unul dintre profesorii veterani din cancelarie.

– Domnu Dan, e compunere cu început dat, făcută de copii de clasa a cincea. Doar n-o să ne apucăm să scriem şi amănunte picante, explică directorul.

– Las’ că amănuntele picante le scriem noi, propuse un alt profesor. Luci, ia dă puţin compunerea aia, să vedem noi …

– Nu puteţi să scrieţi aici, domnu Gelu, e un grup al copiilor şi ne facem de râs faţă de ei dacă scriem măscări.

– Ei na, facem alt grup. Mă Crenguţo, ia deschide tu calculatorul acela, să facem un grup al nostru, şi dacă n-m face noi o compunere de stă mâţu-n coadă, să-mi spuneţi mie cuţu!

Crenguţa Dacian, tânăra profesoară de informatică, nu se lăsă rugată şi după câteva minute cadrele didactice se înghesuiră în jurul calculatorului din cancelarie.

Eu o să scriu româneşte, anunţă Crenguţa, cine mai stă să traducă.

La 11 şi un sfert, tatăl lui Peter desfăcu o bere. / La 11 şi douăzeci, mama lui Peter se duse să stingă lumina din camera lui Peter. / La 11 jumătate, mama lui Peter şi tata lui Peter s-au dus la culcare.

– Să nu fim indiscreţi, domnilor, spuse directorul, uitând să mai arate ceasul de la mană colegilor, care nici nu se gândeau să plece la oră.

La 12 tata lui Peter…

– Cum dracu îl cheamă pe acesta, bre?

Nae începu să sforăie. / La 12 şi un minut mama lui Peter … Vasilica îl scutură.

– Intrăm în derizoriu, fraţilor, decretă profesorul de română. Eu o să scriu numai ce e important: La ora şase, când sună deşteptătorul, Nae dădu un recital de înjurături.

– Chiar că e important, critică directorul. Mai bine să scriem: Părinţii lui Peter au plecat la serviciu, aşa cum le cere datoria, la ora şapte.

La ora nouă şi cinci Nae fu chemat de şeful de tură

– Ştiţi ceva? Mă gândesc să ne împărţim munca, dintre noi să ne ocupăm de Nae, iar alţii de Vasilica, propuse directorul. De Peter se ocupă, în continuare, copiii de la a V-a B.

Pentru că gălăgia copiilor rămaşi nesupravegheaţi în clase creştea exponenţial, cadrele didactice abandonară, cu regret, calculatorul din cancelarie. Dar fiecare îşi propuse să urmărească evoluţia lui Peter şi a părinţilor lui şi se ţinură de cuvânt. A doua zi, cancelaria zumzăia:

– Ai văzut că Nae îşi înşeală nevasta? Eram sigură, şopti o învăţătoare.

– Erai sigură pentru că tu ai scris ce făcea la ora 16.45, replică alta. Tot aşa cum eu eram sigură că Vasilica trage la măsea, pe ascuns, ai vazut ce făcea ea pe la 18.25 …

Când intră în cancelarie pentru orele de după amiază, Lucia Costescu fu abordată frontal de către colega ei de franceză:

– Ma chère, de unde şi până unde ai inventat tu compunerea cu început dat? Eu fac exercice-ul acesta de când învăţam pentru definitivat şi îl cunosc foarte bine. Ia te rog să spui tare, aici, în cancelarie, să audă toţi, că de la mine l-ai învăţat. Auziţi, colegi, Costeasca recunoaşte că eu i-am explicat cum se face compunerea asta!

– Şi cui îi pasă? veni răspunsul de la ocupantul scaunului de la calculator. Mai bine veniţi să vedeti, Peter a fugit de acasă în dimineaţa asta, la 7.12, când Vasilica a încercat să-i dea la masă brânză feta, care nu-i place lui.

– Ia uite, Nae a aruncat farfuria pe jos şi a trântit uşa când a plecat repede după fiu-său, la 7.13!

– Iar Vasilica a plâns exact opt minute, de la 7.13 până la 7.21.

– Apoi a plecat şi ea la serviciu, la 7.33, dar a scăpat autobuzul şi a luat un taxi.

– Are cineva idee ce mai face Pete? Nu pot afla dacă a ajuns la şcoală. Nici măcar nu ştiu la ce şcoala învaţă, se lamentă profesoara de matematică, săracu, copil părăsit de părinţi şi ajuns al nimănui, pe străzi …

Câteva clipe, toţi cei din cancelarie rămaseră cu gura căscată. Apoi îşi aduseră aminte că se discuta despre o compunere cu început dat, dădură a lehamite din mână, unii, mai tineri, chiar îşi făcură, discret, semne care spuneau multe despre sănătatea mentală a colegei pensionare, apoi, cu cataloagele sub braţ, porniră spre clase.

Oraşul se cutremură a doua zi când află, din presă, ca bietul Pete, copil neînţeles de părinţii lui, încercase să se arunce în faţa tramvaiului. Chiar dacă municipalitatea nu se gândise niciodată să introducă o linie de tramvai în oraş, mulţi cetăţeni îi trimiseră mesaje disperate primarului, cerându-i, unii custodia copilului, alţii să trimită mai mulţi poliţişti de la rutieră pe străzi, pentru evitarea, pe viitor, a astfel de evenimente neplăcute.

Inspectoratul şcolar judeţean iniţie o anchetă internă, pentru a afla cine se face vinovat de tragedia prin care trecea elevul Pete. Investigaţiile conduseră, mai întâi, la profesoara de engleză Lucia Costescu, dar, aşa cum colegii ei declarară pentru un post de televiziune, adevărata vinovată era doamna de franceză, care se ocupa de mulţi ani, încă din anii de început a carierei didactice, cu maltratarea elevilor şi dezmembrarea familiilor.

Poliţia şi Protecţia Copilului nu aveau cum să stea cu braţele încrucişate. După îndelungi căutări reuşiră, datorită metodelor moderne de anchetă, să îl găsească pe fugitul de acasă Pete, pe care îl internară urgent într-un centru … de fapt în mai multe centre de plasament din judeţ.

Cu toate aceste, după câteva zile, şeful poliţiei locale şi inspectorul general fură nevoiţi să-şi prezinte demisia; Pete continua să îşi pună viaţa în pericol, căţărându-se, la ora 18.18, pe faţada gării. Ministrul transporturilor interveni urgent şi, refuzând să îşi dea demisia, dispuse demolarea imediată a secularei clădiri feroviare, ornamentele de pe faţadă şi de pe cornişe fiind un adevărat pericol social. Ba mai mult, trenurile fură deviate sine die de pe acea magistrală pentru că nimeni nu putea garanta că Pete nu va încerca şi alt act disperat.

Ministrul de interne fu interpelat în parlament şi trebui să dea socoteală pentru slaba activitate a poliţiei, care nu putea proteja un copilaş de clasa a cincea de răutatea oamenilor. Răspunsul oferit de demnitar nu făcu decât să încingă şi mai mult spiritele, el manifestându-şi regretul pentru aşa-zisa impotentă a forţelor de ordine, dar şi pentru ghinionul de a conduce aceste forţe într-o perioadă de criză.

La ora 19.06, Pete dădu o nouă dovadă a pericolului în care trăia permanent: se urcă într-un avion al unei companii străine pentru a călători, clandestin, spre o destinaţie necunoscută. Ministrul apărării, temându-se şi el de o interpelare, ordonă „numaidecâta” decolare a tuturor avioanelor de vânătoare disponibile, româneşti şi străine, pentru interceptarea zborului şi toate avioanele aparţinând acelei linii aeriene fură conduse şi obligate să aterizeze pe terenuri militare. Din păcate, Pete nu a fost găsit în nici unul dintre avioane, ceea ce dovedea că pericolul fusese real şi că, fără îndioială, băiatul căzuse din avion în timpul zborului.

Sub presiunea populaţiei, CSAT se întruni de urgenţă pentru a decide închiderea spaţiului aerian al ţării, pentru a evita, pe viitor, ca astfel de firme incompetente să mai facă bani pe spinarea cetăţenilor. Multe avioane suspecte fură reţinute pe aeroporturi, iar echipaje arestate. Mase de oameni furioşi, nesocotind somaţiile sentinelelor, reuşiră să pătrundă pe platformele respective, distrugând, aşa cum se cuvenea, aeronavele vinovate.

Din fericire, la ora 7.05, Pete îşi luă micul dejun, după care, la 7.30, porni spre şcoală. Presa locală şi centrală publică imediat ştirea, cu titluri de-o şchioapă, dar realitatea era, totuşi, tristă. Deşi la ora 8.00 Pete a intrat în clasă, iar la 13.00 a plecat acasă, odată cu colegii lui, el nu a mai ajuns acasă, ci în portul maritim al oraşului de câmpie, unde înregistră o tentativa de a urca la bordul unui petrolier arab. În scurt timp, serviciile secrete făcură public numele armatorului, iar marina militară, printr-un comando format din militari de diferite naţionalităţi, ocupă, după o scurtă luptă cu echipajul, marea navă comercială amarată într-un port din Marea Mediterană, din fericire fără a declanşa un incendiu la bord sau in port.. Eficienţa forţelor aliate a fost astfel demonstrată, iar comandantul suprem al NATO primi felicitări sincere din partea tuturor ţărilor.

Liniştea a fost, din păcate, de scurtă durată. În ciuda apelurilor repetate ale părinţilor săi, Pete nu reveni la domiciliu. Prezenţa lui fu semnalată, pe rând, în diferite locuri din ţară şi de pe toate continentele, provocând, de fiecare dată, mari emoţii. Norocul a fost că, de fiecare dată, autorităţile locale au ştiut să gestioneze momentele tensionate, evitând o prea mare vărsare de sânge. Până când, din cauza neatenţiei unui ofiţer de rang superior, copilul a pătruns, cu ajutorul lui Spiderman, la ora 22.54, într-un depozit de arme nucleare, unde, nefiind instruit cum se cuvine în legătură cu păstrarea şi utilizarea focoaselor (oare de ce cadrele militare respective nu si-au făcut datoria – întrebare la care Curtea Marţială şi plutoanele de execuţie din toate ţările deţinătoare a bombei atomice au răspuns cu sintagma „Înaltă trădare”) a iniţiat procesul de lansare a rachetelor.

 

………………………………………………………………………………………………

 

Lucia Costescu anunţă tema lecţiei următoare:

– So, Cinci B, azi vom face o nouă compunere pentru a înţelege mai bine prezentul simplu. Scriu eu începutul pe tabletă, voi continuaţi, doar ştiţi cum se face, nu?

În acest moment, Peter ia masa de prânz împreună cu mama şi cu tatăl său.

– Banca întâi de la uşă, hai, ce urmează?

            Chiar acum Pete mulţumeşte pentru masă.

– Banca a doua?

Pete stă la masă şi îşi face lecţiile pentru ziua următoare.

            – Banca a treia?

Pete vorbeşte cu părinţii lui despre şcoală şi familie.

 

I7.06.2014

 

[1] Ieri, Peter s-a trezit la ora şapte (eng.)

Un comentariu

Din categoria Proze

SCENE CU PENSIONARI de Florian Troscot

SCENE CU PENSIONARI

 

Bărbat între două vârste. Cu părul rărit serios, constată el însuşi în timp ce se rade, comparând imaginea din oglindă cu aceea păstrată de una din puţinele fotografii de pe vremea anilor tinereţii. Deja spicat. Mai ales pe la tâmple. S-a surprins de nenumărate ori cum admiră pe furiş freza fiului său, gata-gata să plece la armată. Acceptă situaţia ca atare, n-are încotro. Prin folia subţire a sacoşei de plastic se ghicesc câteva căpăţâni de salată şi o legătură de ceapă verde. Pătrunjel n-a mai găsit: ieşise prea târziu de la serviciu, iar grădinarii plecaseră cu ultimul tren.

Abătându-se un pic din drum să cumpere ziarul, Bărbatului îi sare ceva nou în ochi. N-a fost aici nici ieri, nici alaltăieri, sunt sigur, îşi zice.

Adăpostit de zidul înalt de lângă chioşcul de ziare, un bătrân cu pălăriuţă hazlie de fâş pe cap, primită în mod sigur în dar de la copiii săi ori de la alte rude apropiate, se străduia de zor cu nişte pietre mari şi curate să potolească avântul nesăbuit al mânzului de vânt ce tot încerca să deschidă coperţile cărţilor pe care le aşezase pe nişte pagini de ziare îngălbenite.

Nu s-a orientat deloc rău, Bătrânul, gândeşte Bărbatul între două vârste. Este ora la care angajaţii firmelor, de bine, de rău, îşi mai desfăşoară activitatea încă, se îndreaptă către casă. Şi chiar dacă este răsştiut că prea mulţi bani în portofele nu au, poate din întâmplare, câţiva dintre cei care trec pe buza trotuarului îşi vor arunca ochii şi înspre zidul lângă care îşi găsise adăpost Bătrânul, gândeşte mai departe acelaşi Bărbat.

Poftiţi, domnu’! Apropiaţi-vă, răsfoiţi-le, nu e nici un deranj! Poate că din toate, una-două v-ar trebui! Sunt convins că aveţi acasă bibliotecă…, nu ştiu cum să vă spun…,practic, vă trădează haina! Vă rog să remarcaţi în primul rând anul apariţiei acestor cărţi, dar mai ales cât de bine sunt legate…

Ochii Bărbatului între două vârste parcurg cu lăcomie şirul lung al cărţilor puse pe lângă zid, dar protejate spre perete tot cu hârtie de ziar. Scrisul de culoare aurie imprimat pe coperta şi pe cotorul cărţilor, de un albastru închis, îl ajută mult. Simte deodată cum sufletul îi tresaltă. Într-o duelare uluitoare a imaginilor păstrate în memorie, se vede pe sine cum stătea la masa lată a bibliotecii din liceu, cu D.E.X.-ul deschis alături, din care-şi scotea pe marginea maculatorului ieftin cuvintele necunoscute, ori cum mai semna o altă listă, pentru alte patru-cinci cărţi împrumutate, în fişa în care cu timpul se adunaseră destule pagini.

Aici, pe trotuar, a apărut o adevărată mină de aur, îşi zise. Ce-aş mai cumpăra acest Faulkner…şi Dostoievski…,dar şi Zola…Ce fac însă, că trebuie să plătesc…

Îşi pipăie instinctiv buzunarul. Acolo pusese în urmă cu câteva ore cam o jumătate din salariu. Le făcuse planul să-l cheltuie cu familia în concediul aflat deja aproape. Dar şi concediul poate fi scurtat cu o săptămână, i se luminează un gând. Măcar astea cinci cărţi să le cumpăr. Oare de când n-am mai cumpărat o carte, deşi aş fi vrut-o, dar uitându-mă în buzunar, a trebuit să renunţ?… Nu găseşte nicicum răspunsul la îndemână. Ştie însă că e vorba de un şir bunicel de ani.

– Cât m-ar costa astea cinci cărţi, domnule?

Bătrânul se pomeneşte dintr-odată pus la grea cumpănă. Nu ştie efectiv cât să ceară, cum să facă să nu-l sperie cumva pe client, primul de fapt pe toată săptămâna care este gata să se încheie.

Spune un preţ. Bărbatului între două vârste nu-i vine să-şi creadă urechilor. Bătrânul cere ridicol de puţin, se vede că nu intrase de multă vreme prin librăriile din centru, luminate din belşug din plafon, dar afişând preţuri de fac să-ţi tremure barba.

În timp ce, ca din greşeală îi pune Bătrânului o sumă de două ori mai mare decât cea solicitată, întrebă:

– Care este totuşi motivul pentru care vă despărţiţi de aceste comori adunate greu, pe durata întregii vieţi, poate, domnule?…

Bătrânul a stat câteva clipe lungi în mijlocul muţeniei care se prăbuşise peste el fără să prindă de veste. A reuşit să se elibereze în cele din urmă şi a zâmbit cu oarecare circumspecţie.

– Vreţi să aflaţi adevărul gol-goluţ?…Mă doare sufletul pentru fiecare carte de care mă despart…Ca de proprii copii care şi-au luat zborul în lumea largă să-şi caute norocul…Dar n-am încotro, pentru că din pensia mea şi a soţiei nu reuşim s-o scoatem la capăt niciodată, domnule!…De aia, a reuşit să îngaime Bătrânul cu un glas stins, abia stăpânindu-şi lacrimile aninate între pleoapele înroşite.

Tulburat, Bărbatul între două vârste a plecat imediat, fără măcar să mulţumească. Cu toate că a încercat, i-a fost imposibil să găsească puterea să-l privească măcar o clipă în ochi pe bătrân.

Soţia Bărbatului între două vârste a trebuit să plece în delegaţie, la minister, dis-de-dimineaţă.

O sâcâia mulţimea de formulare pe care trebuia să le completeze la fiecare etaj ori compartiment. Când l-a terminat pe cel din urmă, a oftat din adâncul sufletului, făcând să se îndrepte spre ea un buchet bogat de priviri, cele mai multe extrem de mirate, altele doar atinse de nedumerire.

I se uscase parcă cerul gurii, iar stomacul o sâcâia cu semnale repetate. Remarcase dimineaţă un local cochet deschis de curând alături de clădirea ministerului, în vitrina căruia erau expuse şi câteva sortimente de iaurt.

– Un iaurt şi un covrig împletit, fiţi amabilă, domnişoară!

Tânăra, mai mult decât atrăgătoare, cu părul împletit în multe codiţe, cum se putea vedea multe şi destul de des pe ecranul televizorului, a privit-o într-un mod cel puţin straniu.

Doamnă, dumneata…pe ce lume trăieşti?…Păi,…iaurt aducem zi de zi, e adevărat…tocmai pentru că oamenii nu prea au bani…şi-l vindem dimineaţă. Iar dacă am încerca să aducem mult,…ce-am putea să facem cu ceea ce rămâne? Uitaţi-vă cât e ceasul!…

I-l arată. Cu cadran auriu, oval, pe care limba secundarului se mişcă în ritmul impus de micuţa baterie ascunsă în interior.

-… Aţi vrea, poate să-l aruncăm pe apa sâmbetei sau să ni-l impute nouă acritura de patron! He-he-he, o sutură imediat, în continuarea vorbelor, un râs nefiresc, de om bătrân plin de hachiţe.

Soţia Bărbatului între două vârste îşi găseşte cu multă anevoie cuvintele. Doar privirea îi trădează uimirea ce-i cotropea fiinţa de la un capăt la celălalt.

– Da-ţi-mi, totuşi, un pachet de biscuiţi!Cu cât mai puţin zahăr, dacă se poate, v-aş ruga!

Tânăra vânzătoare ăi întinde cu mult sictir un pachet de biscuiţi apucat pur şi simplu la întâmplare din raftul cel mai apropiat.

Femeia se aşează cu mulă grijă la una dintre cele câteva mese cu picior metalic, împrejurul cărora nu fuseseră puse niciodată scaune.

Practic nici nu simte când apare ca din pământ o doamnă.

Îşi ridică ochii debordând de nedumerire femeia. Doamna, într-o muţenie atotcuprinzătoare, scoate din buzunar o reţetă. Deloc ieftină. Avea un pardesiu vechi, cârpăcit ici-acolo cu aţă asortată ţi subţire la mâneci şi pe la guler cu destulă îndemânare, dând impresia că este vorba de ţesătura originală.

– Doamnă, din suflet vă rog să mă ascultaţi…Sunt pensionată pe caz de boală de aproape cinci ani…Soţul meu, ceva mai tânăr decât mine…,a fost trecut la şomaj chiar de la începutul acestui an. Mai în glumă, mai în serios, ne-am zis că acela a fost cadoul nostru de sărbători. Dacă vă inspir suficientă încredere şi aveţi disponibilă o sumă de bani, vă implor în numele Celui de Sus să mă ajutaţi să strâng banii ce-mi sunt necesari să-l salvez pe soţul meu din ghiarele acestei gripe despre care ziarele şi posturile de televiziune ne tot spun că ar fi venit din Africa! Are, în permanenţă, aşa cum indică termometru nostru cumpărat de pe vremea tinereţii, câteva linii sub patruzeci de grade! Eu, una, continentul acesta îl ştiam din câte am învăţat la şcoală doar unul cald, încearcă ea în final să facă un spirit de glumă. Dar ochii o trădează: îi rămân pe mai departe la fel de împovăraţi de griji şi spaime.

Soţia Bărbatului între două vârste îşi duce în mod mecanic mâna spre poşetă. Îi dă femeii din faţa sa tot ce a putut strânge din portmoneul ponosit, fără să realizeze că pentru biletul de tren, la întoarcere, îi este necesară o parte din suma pe care bătrâna Doamnă tocmai o introduce cu infinită grijă în buzunarul din dos al pardesiului…

Îşi dă seama că nu mai scrisese o pagină de un timp greu de apreciat. În tot acest interval, când gândul de a scrie încerca să-l ispitească, cineva nevăzut îi şoptea o invariabilă întrebare: „la ce bun atâta puzderie de cărţi?”Cu o zi doar în urmă însă, a pus mâna parcă, fără să-şi dea seama pe creion, după ce tocmai auzise de la verii săi povestea unui bătrân de la scara de bloc.

Cel puţin la prima vedere părea trăsnit. Acela rămăsese fără nimeni pe lume. În doar câţiva ani, singurătatea îi pustiise sufletul…Se vedea din mersul său, chiar de la primii paşi pe care îi înşira pe aleea blocului, din privirea ce aducea tot timpul cu aceea a unui animal hăituit

Iniţial, bătrânul a solicitat să-i fie debranşată conducta de apă rece din garsonieră. A reuşit să obţină aprobarea după luni de zile de stat la cozi, ca să ia noi aprobări şi avize, dar mai ales pentru a da a nu ştiu câta oară explicaţii în legătură cu demersul său. Cum adică, fiinţă umană să nu aibă nevoie de apă…Apă rece…? Se întreba orice funcţionar căruia i se adresa el.

20140324_050849

Pe moment, după ce a primit hârtia, Bătrânul a crezut că e ca şi cum ar fi reuşit să-şi slăbească un ştreang din jurul gâtului. Prin asta, n-a făcut altceva decât să se amăgească pe sine însuşi pentru un prea scurt timp. Pentru iarna ce bătea la uşă, caloriferul l-ar fi copleşit!

A luat-o din nou de la capăt, cu alte şi alte hârtii, spre care nu de puţine ori se surprindea el însuşi aruncând priviri ascuţite, pline de ură. Cu multe uşi, cu greu deschise, cele mai multe dintre ele trântite ori închise. Cu aceeaşi promisiune: să aibă răbdare, că problema se va rezolva în mod cert,…că în prezent se află în atenţia cutăruia şi cutăruia…

El însă, să fie mai sigur, s-a chinuit câteva zile să taie toate conductele ce veneau către calorifere. Cu o pânză de bomfaier care i-a făcut pe nesimţite câte o rană adâncă în podul fiecărei palme. Le priveşte cu o satisfacţie nemăsurată, fără să simtă pic de durere, parcă fără să vadă sângele care se încăpăţânează să curgă fără încetare. În momentul în care termină, e cotropit de un soi neştiut de fericire şi-şi zise în sine, învârtindu-se cu nişte paşi uşori, ca de dansator, prin camera strâmtă a garsonierei: am luptat, am luptat şi…am învins.

Chiar a doua zi, din debaraua în care se strânseseră de-a lungul timpului atâtea lucruri devenite inutile într-o gospodărie, Bătrânul a ales un sac din cei aflaţi la îndemână. Nici prea nou, dar nici prea vechi. Ca să nu cumva să bată la ochi, îşi tot spunea sieşi când şi când.

S-a înfiinţat dis-de-dimineaţă în cartierul cu cele mai multe magazine din centru, despre care aflase că aveau cel mai mare dever. A descoperit însă în scurt timp că este să-şi încerce norocul aproape de ora închiderii. Atunci se putea evita şi conflictul cu tot grupul celor vechi ce-şi vedea teritoriul dobândit cu atâta trudă.

Nu se înşelase. Se găseau acolo din belşug cartoane: de săpun, de băuturi răcoritoare, de conserve de tot felul, de alte şi alte mărfuri importante din toate colţurile lumii, iar el după numai câteva seri presărate din belşug cu altercaţii, înjurături şi ameninţări surde, a încheiat cu membrii grupului o pace trainică, convingându-i că în sacul său adună numai cartoane, şi nicidecum resturi de pâine ori alte alimente.

Le-a depus meticulos, aşa cum se ştia de copil. Pe balcon. Stivuite în colete, pe grosimi şi mărimi, având inscripţionată deasupra data cu un creion cam butucănos de tâmplar. Toamna târziu, când a văzut că tot mai des cerul se încruntă şi scoate pe margini nori negri, învolburaţi, le-a acoperit cu o foaie de plastic pe toate, mustăcind a bucurie,frecându-şi de zor mâinile a satisfacţie.

Staţi aici cuminţi, …fetele moşului, le alinta el cu o voce mai mult murmurată, trecându-şi pe rând palmele amândouă peste baloţii de cartoane legate strâns cu sfoară. Voi şi nimeni altele o să-mi încălziţi serile multe şi lungi de iarnă!

Într-o zi, în Talcioc, Bătrânului i-a zâmbit norocul: a găsit să cumpere pe un preş aproape de nimic un godin de fontă, crăpat în mai multe locuri, dar încă utilizabil. Iar din fereastra strâmtă a garsonierei a scos geamul cu grijă, de sub coaja întărită de chit. Îi era teamă să nu se spargă. Asta ar fi însemnat să arunce pe apa sâmbetei o sumă deloc de neglijat.

Dintr-o tablă pe jumătate ruginită, găsită după multe căutări per terenul viran din spatele blocului, a croit anevoios o gaură prin care să se strecoare burlanul afară. La flacăra jucăuşă a cartoanelor din primul pachet, Bătrânul se bucura din adâncul sufletului. Îi vine în minte neaşteptat ceva nou: de ani de zile de când tot adună cartoane de pe la rampe şi ghene de gunoi e în stare să jure că niciodată nu i-a fost dat să găsească cel puţin o carte abandonată, oricât ar fi fost de jerpelită. Păi, dacă oamenii n-au bani să cumpere cărţi noi, cum ar putea îndrăzni să le arunce la gunoi pe cele vechi? Îi susură glasul abia auzit,

(Publicată în Nepoţii lui Moromete 13 scriitori din Teleorman, Ed.Muzeul Literaturii Române,Bucureşti, 2003, pag,2o7)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot