Arhive lunare: Martie 2014

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 15

15.

Numai o zi le-a fost necesară oaspeţilor de la Han să se cunoască între ei, să-şi afle ticurile şi ciudăţeniile. Încă din cursul serii zilei în care ce se ocupaseră toate camerele. Cititorul în Stele îi convinsese cu destulă uşurinţă pe toţi să i se adune împrejur pe terasa Hanului. A folosit un teanc de planşe desenate pe un carton lucios, înşiruite cu meticulozitate pe lângă ziduri, în scopul de a se face mai uşor înţeles. I-a invitat în mod expres pe cei care doresc cu adevărat să se convingă de adevărul spuselor sale, să privească prin lentilele telescopului, precizând că niciodată de când cercetează cerul nu a existat o conjunctură mai favorabilă a astrelor, strecurând cu abilitate în expunerea sa supoziţia că Mesagerul nu-şi alesese deloc întâmplător perioada. Când a intuit că firul răbdării oaspeţilor se subţiase ameninţător, Cititorul în Stele a mai dat la iveală una dintre ideile sale ce-l preocupaseră dintotdeauna: nimeni şi niciodată de-a lungul existenţei, n-ar trebui să se amăgească cu ideea că se află în mijlocul Lumii. Gestul mâinilor sale larg deschise, ce a încheiat expunerea, cuprindea în egală măsură atât persoanele de faţă şi cel câteva telescoape de diverse mărimi, în lentilele cărora sclipea înşelător focul rece al stelelor.
În cursul serii următoare a existat riscul ca scena să se repete. Tocmai Păsărarul a avut inspiraţia salvatoare: s-a ridicat de pe scaun cu un oftat adânc, făcându-i pe toţi cei de faţă să tresară, după ce în urechi îi răsunase deja melodia frazei introductive rostită doar cu o zi înainte de Cititorul în Stele, şi s-a îndreptat către capătul scării ce coboară în sala de mese. A constatat cu stupoare, după ce a tras cu coada ochiului, că este urmat de majoritatea celor de faţă, într-o veritabilă procesiune mută.
În timpul mesei de seară, oaspeţilor le-a fost dat să afle un lucru cât se poate de surprinzător. Cerşetorul solicitase ceva mai devreme să-l vadă imediat pe Hangiu şi i-a cerut acestuia să-i fie daţi câţiva oameni care să-l ajute ca, din tot ceea ce strânsese din milostenia neaşteptată a celor întâlniţi în lungul său drum, să împartă câte ceva oamenilor năpăstuiţi de soartă de prin împrejurimi. Îi văzuse pe toţi, de-a lungul drumului său către Han, şi sufletul parcă i se face mai mic acum dintr-o dată, pentru că nu a înţeles şi n-a putut gândi că şi pentru ei ar fi fost ceva de făcut.
După prânz, pe terasa Hanului a apărut tiptil Păsărarul. Şi-a cărat pe rând din cameră toate coliviile, prudent, cu cât mai puţin zgomot cu putinţă, iar atunci când spera să nu fie văzut de careva, a deschis larg uşiţele de sârmă împletită ale coliviilor, îndemnându-şi păsările să iasă, să-şi ia zborul şi să-şi încerce aripile în aerul nemăsurat al libertăţii.
Îndemnurile sale nu erau exprimate prin vorbe, ci printr-un fel de triluri izvorâte de pe buzele sale fremătânde, din gâtul şi adâncul fiinţei sale, iar păsările toate, înainte de a porni în zbor, i se aşezau pe umeri şi-n palme. Cu toate că scontase să nu fie văzut, scena a fost savurată de mulţi oaspeţi ai Hanului ce îşi făceau siesta pe alei, în parcul răcoros din curtea interioară. Atunci când unul dintre ei a avansat presupunerea că de-acum încolo, în mod sigur Păsărarul va începe să bată târgurile, să cumpere păsările sechestrate în colivii, pentru ca apoi să le elibereze, un murmur prelung l-a redus la tăcere.
S-ar fi părut că singurul dintre toţi oaspeţii Hanului care s-a bucurat de intimitate a fost Pescarul. A pornit-o spre baltă încă de la primii zori, cu toate undiţele şi ustensilele în spinare şi s-a întors după asfinţit, cu numai câteva scobitori aruncate pe fundul unei pungi transparente de plastic, văzându-se cât de acolo că sunt cioplite din lemn de bambus ori din coaja sănătoasă a tulpinilor de trestie.
În cursul după-amiezii, într-o perioadă în care în Han şi în împrejurimi pogoară un soi aparte de linişte, Vânzătorul de Vechituri şi Iluzii a prins brusc să se lamenteze pe o bancă din capătul aleii celei mai îndepărtate a parcului. Stând la unul din capete, de unul singur pentru început, dar asistat câteva minute mai târziu, în timp ce îşi reproşa sieşi cum de fusese în stare ca ani în şir să aibă parte să practice o asemenea îndeletnicire. Da, acum o ştia foarte bine, părea să sugereze tot amalgamul vorbelor sale: dintotdeauna, hainele vechi au avut adânc imprimat în ţesătură izul perioadelor deja apuse, iar ele, toate acele haine, preluaseră cu viclenie şi pe neobservate toate gândurile şi sentimentele foştilor proprietari. Pe vremuri, cu o grămadă de vorbe meşteşugite, el şi nimeni altul se străduise neobosit să-i convingă pe potenţialii cumpărători de faptul că dacă vor cumpăra de la el haine vor economisi mulţi bani. Cu privire la iluzii o recunoştea acum cu francheţe: în anii tinereţii, pe când începuse să practice negoţul, le confundase pur şi simplu cu speranţele, ba chiar le vânduse pe bani buni, în cantităţi greu de apreciat, tuturor sosiţilor din cele patru zări. Şi parcă, pentru a-şi repara o parte din greşelile tinereţii, în ultima perioadă îi avertiza din capul locului pe clienţii ce-şi îndreptau paşii din curiozitate către taraba sa, de riscurile şi chiar pericolul ce îl comportă cumpărarea iluziilor în locul speranţei.
În toiul nopţii, Vânătorului i-a fost dat să fie surprins în zona cuştilor animalelor de pradă de către paznicii Grădinii Zoologice, în timp ce aceştia îşi făceau rondul obişnuit. Armele şi muniţia şi le abandonase într-un tufiş, chiar în spatele barăcii dărăpănate de la intrare, imediat după ce sărise gardul înalt, supraînălţat cu alte câteva rânduri de sârmă ghimpată. La lumina unei lanterne aproape oarbe, el fusese surprins pe când se străduia să rupă lacătele şi încuietorile, aşa cum se consemnase negru pe alb în procesul verbal constatator.
Deşi încercase d mai multe ori în faţa unui ciob de oglindă cât palma, fără a găsi totuşi doza suficientă de curaj, Florăreasa n-o mărturisea încă, dar se vedea că îşi abandonase deja atât găleţile în care păstra de obicei florile, cât şi umbrela multicoloră ce le apăra pe acestea de suflarea arşiţei, mulţumită fiind acum să-şi piardă mai toată ziua învârtindu-se pe lângă grădinarul Hanului, pipăind ca fermecată seminţele şi bulbii căraţi de la beci până în seră în lădiţe de lemn.
Niciodată în viaţa sa nu bănuise că ele ar fi putut arăta astfel. Separa cu degetele fremătânde fiecare răsad de flori ce urma să fie plantat în pământul reavăn al ronturilor din seră şi se minuna în sinea sa cum de era cu putinţă ca ele să poată găsi puterea să dea la iveală doar numai după câteva luni atâtea culori în atâtea nuanţe.
Circarul nu fusese niciodată observat la întâlnirile oaspeţilor Hanului. Avusese câteva tentative, despre care s-a aflat repede şi-au devenit de notorietate, niciuna din ele însă încununată de succes, de a ieşi pe furiş din camera în care dormeau înghesuiţi el, Poetul şi Pictorul. Încercări determinate de dorinţa de a merge în curtea interioară a Hanului, de unde, prin fereastra camerei răzbătea mai ales în cursul după-amiezei murmurul vocilor oaspeţilor, să îşi pună la încercare îndemânarea, pentru cel puţin câteva dintre scamatoriile şi jongleriile sale gustate de public, ori să execute un număr de pantomimă. Dar atât Poetul cât şi Pictorul, lungiţi în paturile lor strâmte, cufundaţi într-un somn aparent profund, început abia în zori, după o noapte întreagă petrecută în faţa meselor de brad ori a şevaletului, migălind neobosit hârtia, pânzele şi cartoanele, se ridicau ca arşi în capul oaselor, surprinzându-l de fiecare dată cu mâna pe clanţă. „Nu, aşa ceva nu este cu putinţă! Dacă chiar îţi doreşti să ieşi, să te consideri astfel a fi unul de-al celor de-afară, ai girul nostru deplin şi chiar te asigurăm că poţi pleca oricând! Totodată, te avertizăm însă că în camera aceasta paşii tăi nu vor mai călca niciodată!”
Un val înalt de umilinţă îl copleşea de fiecare dată pe Circar, iar după ce Poetul şi Pictorul se lăsau cu adevărat cuprinşi de aripa dulce a somnului, în colţul cel mai îndepărtat şi întunecos al camerei el vărsa în tăcere lacrimi amare.
Presupunând numai că aşa dictase jocul întâmplării, Judecătorului şi Temnicerului, pe de o parte, dar şi Poliţistului şi Avocatului, pe de altă parte, li se repartizaseră două camere alăturate, confortabile, oricum cu mult mai bune decât ale tuturor celor ce sosiseră înaintea lor, cu singurul dezavantaj că erau situate în cea mai îndepărtată aripă a Hanului şi pe partea clădirii niciodată văzută de soare.
Toţi patru apăreau zilnic în grup complet, fie în sala mare, la masă, fie pe aleile curţii interioare ori pe cărările din împrejurimi, într-o plimbare desfăşurată întotdeauna într-o tăcere rareori întreruptă. Unii din oaspeţii Hanului observaseră deja că, destul de des, între Judecător şi Temnicer, dar şi între Poliţist şi Avocat, erau schimbate hainele, frizurile, ochelarii. Într-una din zile, s-a ajuns să fie schimbată între ei chiar mimica.
JOCUL CU BANII FALŞI ŞI ZARURILE MĂSLUITE (Într-o sală dosnică, strâmtă, nu prea la îndemâna tuturora, s-a încins jocul de zaruri. Aproape toţi de la o margine mimau perfect trăirile fireşti ale celor aflaţi la masa de joc, fără ca nici unul dintre organizatori ori dintre participanţi să mărturisească faptul că se juca cu bani falşi şi că zarurile rostogolite pe suprafaţa lucioasă a mesei sunt măsluite).
JOCUL CU TRENULEŢUL ELECTRIC, JOCURI MECANICE ŞI JUCĂRII VORBITOARE (S-a decis brusc de către Omul de încredere al Hangiului că în jocul organizat în acea sală vor fi admise numai locomotivele acţionate cu abur, în tenderul cărora să se afle cărbuni cu putere calorică ridicată, lignit ori huilă, care să se opintească spornic pe nenumăratele pante ale defileelor montane construite cu migală pe podeaua camerei celei mari a Hanului curăţată cu migală încă din timpul nopţii. Cei care au îndrăznit să aducă locomotive electrice, cu baterie, au asistat neputincioşi la un veritabil şi neaşteptat spectacol prin care Majordomul, instruit de însuşi Hangiul cu câteva zile în urmă, le-a expediat cu un gest scurt pe fereastra deschisă larg către Curtea Interioară a Hanului, unde nişte câini mecanici le devorau cu rapiditate, într-oi linişte aproape completă. Jucăriile vorbitoare – animale cu blana curată, ca scoase din cutie, şi omuleţii – , se dedau destul de des, chiar imprevizibil, de cele mai multe ori după câteva fraze memorabile rostite coerent, tocmai bune de a fi incluse ca maxime între coperţile unei cărţi cu succesul garantat încă din start, la obrăznicii grosolane şi gesturi obscene. Creatorul lor, un inginer nonagenar căruia i se pierduse nu se ştie în ce împrejurări numele prin multele pagini smulse cândva din Registrul general al arhivelor, nu se gândise nici măcar în glumă să le introducă într-o părticică din memoria lor vastă, capabilă să înmagazineze câteva Biblioteci din Alexandria, în afară de asta ştiind că mai există şi-o rezervă, pentru dimensiunile căreia lăsau să străbată la suprafaţa feţei lor de maşini inteligente un zâmbet ambiguu, larg, atotcuprinzător, îngăduitor).
BALUL MASCAT (măştile trebuie să pună în evidenţă adevăratele defecte, vicii, …ale persoanei reale, cotidiene)
CURSA MELCILOR (în care, culmea, va fi declarat câştigător melcul cel mai lent ori cel care, prin orice mijloace omise a fi înscrise în Regulament, nu reuşeşte să termine cursa).

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

RALIUL BRAŞOVULUI 2014 2 de Mihai-Athanasie Petrescu

Un inventar al masinilor participante la editia din 2014 a Raliului Brasovului, asa cum s-au prezentat la startul ultimei probe speciale. Dacii, Forduri, Mitsubishi, Suzuki, Peugeot, Renault, Citroen … mai mari sau mai mici, toate la fel de zgomotoase si colorate, pentru un spectacol sportiv de exceptie.

000 Adam + Bohiltea 0 Mulner + Man (1) 1 Marco Delecourt + Sovignoni 3 Marco Tempestini + Baggio 5 Girtofan + Berghea 99 Keleti + Csomortani 20140322_163150 20140322_163221 20140322_163315 20140322_163419 20140322_163536 20140322_163621 20140322_163712 20140322_163849 20140322_163920 20140322_164017 20140322_164124 20140322_164218 20140322_164316 20140322_164416 20140322_164716 20140322_165216 20140322_165316 20140322_165419 20140322_165522 20140322_165623 20140322_165817 20140322_165914 20140322_170122 20140322_170219

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

RALIUL BRAŞOVULUI 2014 1 de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Nu îmi propun să fac aici o cronică a unei competitii sportive. Raliurile, ca orice concurs automobilistic, nu pot fi povestite decât de specialişti.
Altceva vreau să fac : să demonstrez, de fapt, să-mi demonstrez mie însumi, ce fain e să asişti la un raliu, ce bucurie e să revii pe traseu după mulţi ani în care ai văzut doar la televizor maşinile colorate şi zgomotoase, să îţi umpli urechile (şi sufletul) de pârâitul eşapamentelor …
Anii ’60. Bulevardul Lenin din Braşov este, surprinzător şi pentru vremea aia, pustiu. Un miliţian pe care îl cunoşteam din vedere de când pândea, din “borcanul” de la Ceasu Rău, circulaţia din intersecţie, jucându-se şi de-a semaforul când luminile colorate nu funcţionau, stătea în acea zi cu spatele la strada Castanilor şi nu lăsa nici o maşină să intre in bulevard, fiind, însă, foarte tolerant cu pietonii. De la el am aflat că nu e voie să mergi cu maşina pe Lenin (pe bulevard, desigur) pentru că vine … raliul.
Am aflat curând şi ce însemna aia : concurs de maşini. Apoi a început să vină raliul. La început nu am înţeles ; erau niste masini ca toate maşinile, Trabant, Fiat, Renault (sigur că ne pricepeam grozav, noi, băieţii, la maşini, ca toţi băieţii de la facerea automobilului încoace). Doar că pe uşile lor erau lipite nişte cifre, numerele de concurs şi inscriptia “Castrol”. Şi făceau un zgomot … de mamă-mamă! Un zgomot cu nu mai auzisem până atunci, dar cum îmi doresc oricând să aud. Un zgomot care nu semăna cu cârâitul obişnuit al Trabantului şi nici cu bâzâitul Fiatului 600. Poate aducea cumva cu motorul de avion, aşa cum îl auzeam, uneori, pe aerodromul de dincolo de Tractoru.
Nu am înţeles atunci (şi sigur nu pot pricepe nici acum, pentru că nu am citit toată bibliografia necesară) de ce maşinile treceau foarte rar, nu se opreau în oraş ci îl traversau ca nălucile. Din când în când, cei mai deştepţi oameni de pe marginea traseului recunoşteau vreun concurent şi spunea tuturor : “Ăsta e Puiu !” sau “Ăla e Pescaru” sau “Vedeţi că vine Graef!”. Lumea le făcea semne de încurajare celor numiţi, dar maşinile continuau să zboare spre … cine ştie unde.
Numele lui Pescaru, Puiu şi Graef mi-au devenit şi mie familiare după puţin timp. Catalogul clasei mele îi punea alături pe Pescaru şi Petrescu. Da, Pescaru era chiar fiul pilotului nălucă. Şi ce ar putea discuta nişte băieţi de clasa a doua care sunt mari specialişti în maşini, coordonaţi de Jean Pescaru, decât despre maşini de raliu? Şi cum ar putea fi evitată tema, când, surpriză, naluca Graef locuia într-un bloc de pe Karl Marx aflat la câteva zeci de metri de şcoala numărul 5, iar maşina lui, cu numerele de concurs şi inscripţia “Castrol” pe ea se odihnea în curtea pomenitului bloc, iar noi, băieţii, aveam acces acolo, pentru că doi dintre colegii de clasă locuiau şi ei acolo?

horst-graef-1973-bmw-livada-postei(sursa foto: autorally.ro, citat de steagulrosu.wordpress.com)

Am devenit cei mai mari iubitori de maşini şi de raliuri, ştiam tot (de la Jean) despre Pescaru, Puiu şi Graef, despre Renault, Beamve şi Ford, Trobont şi alte mărci mari, despre motoare şi curse. Iar când raliul venea din nou la Braşov, “A-iştii” (adică băieţii de la A) se postau în cel mai bun loc de pe traseu, să-i vadă şi să-i încurajeze pe Graef, Puiu şi Pescaru.

Anii au trecut. “Beamveul” de pe Karl Marx a dispărut, Pescaru şi Puiu s-au lăsat de raliu, « A-iştii » au terminat a opta şi s-au răspândit pe la Meşotă, Şaguna, Tractorul, Steagu, Unirea sau Energetic, despărţindu-se şi uitând de raliuri.

Ba nu, pentru că Jean a continuat să fie înaintea lui Petrescu la catalog, şi chiar dacă Pescaru nu mai alerga, dacă Trobonţii nu mai erau de actualitate ci noile maşini româneşti, Daciile 1100 S şi 1300, luptau in curse cu Renault-le 12 Gordini, dacă Puiu nu mai era cunoscut pentru raliuri, ci pentru Sala Sporturilor de lângă gara, al cărei arhitect era, eu ma duceam pe traseu înainte de a porni zgomotul eşapamentelor sport : în parcarea de la ARLUS, la al doilea viraj de pe Drumul Poienii, în colţul parcului, ba chiar la Ceasu Rău, pentru că traseele, schimbate de la an la an, treceau peste tot, iar raliurile nu mai erau doar raliuri, se inventaseră curse de viteză în coastă, circuite de viteză, probe speciale de oras, de macadam, de asfalt, de … lovit stâlpul cu ceas pe el de langă restaurantul cu nume meritat şi mai mult după acest incident.

Alţi ani, altă despărţire. De liceu, de Jean, de Braşov. Nu mai ştiu ce face Jean azi. Dar ştiu că Braşovul meu a continuat să fie un oraş al sportului automobilistic, că raliul, după ce a fost al oraşului, al uzinelor, al Zăpezii, a trecut şi el, ca toată lumea, prin reformă, primind numele sponsorilor (Atlanta, Tess, Romtelecom, cui îi pasă – raliu să fie). Iar zgomotul asurzitor al motoarelor tot mai mari şi mai puternice a revenit, periodic, în centrul oraşului, atrăgând alţi « A-işti », alţi specialişti, alţi nostalgici. Circuitul din jurul Parcului Central s-a scurtat, s-a strecurat prin faţa Prfecturii şi a Primăriei, maşinile nu mai pleacă toate odată, ci numai câte două, nu mai sunt nici Dacii 1300 ci Mitsubishi sau Suzuki, printre ele târându-se cu viteze de peste 120 km/h şi autohtonele Loganuri, cum le-a caracterizat un comentator (oficial) al « specialei mari ».
Volanele monştrilor zgomotoşi sunt învârtite azi de români ca Delecour, Tempestini, apoi Gîrtofan, Mihalache şi … oare am auzit bine ?! Graef ? Cum Graef, domne, că ăla are 1000 de ani. Ba Graef, scrie şi pe maşina alb-albastră care apare din întuneric, urlă şi dispare ca o nălucă după colţul clădirii primăriei, întoarce pe lângz Casa de apă, se bagă în parcarea de la Prefectură dispare pe lângă parcul mic, în care e un cimitir al Eroilor Revoluţiei. Mai urlă o dată, la fel de vehement, apoi vine, cuminte, să culeagă aplauzele spectatorilor, specialisţilor, « A-iştilor » … Gunther Graef, fiul lui Horst Graef, idolul copilăriei mele, devine instantaneu noul meu idol, iar micul lui « Beamve » năluca alb-albastră, e cea mai frumoasă maşina din raliu.
Alain Prost ? ba nu, Marcel Proust, a descoperit, mâncând o prăjitură şi band ceai de tei, cum poate fi întors timpul. Eu am descoperit altă metodă : Graef + Beamve !

PS. Pentru o documentare completă, rezultatele raliurile sunt afişate pe Internet. Dar cui îi pasă de rezultate ?!

20140322_211610 20140322_165522

2 comentarii

Din categoria Of!...

SAGA FAMILIEI VIALHE 15 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

 

CAM00931

Jeantout şi Gaston, vineţi de frig, veniseră lângă Jean-Edouard. Furioşi că se deranjaseră degeaba, ei fumau tropăind din picioare, ca să se încălzească.

–         Ce naiba or face ăia pe sus? Ar fi trebuit să vină până acum, mormăi Gaston. Precis lupii au plecat, atunci de ce mai aşteptăm?

–         Or să vină ei, spuse Jean-Edouard, dându-şi pumni în coaste.

Deodată se auzi latratul câinilor.

–         Pe mă-sa! La posturi! ordonă Jean-Edouard, aruncându-şi ţigara.

Şi o luă la fugă, urmat de Gaston, care era din ce în ce mai nervos.

–         În viaţa mea n-am văzut aşa ceva. Ce naiba, au stat la taifas cu lupii înainte de a lansa câinii?

Alergând, el se împiedică de o rădăcină, întinzându-se cât era de lung.

–         Fir-ar al naibii, astăzi şi mâine! Înjură el, ridicându-se şi privindu-şi hainele şi puşca ple de zăpadă.

Supărat şi dezamăgit, ridică din umeri în direcţia celor doi prieteni ai săi, de unde se auzeau hohote înăbuşite. În acel moment, animalul apăru la cincisprezece paşi de el.

……………………………………………………………………………………………………………………………………..

Primarul şi castelanul înaintau umăr la umăr, când, deodată, câinii începură să latre.

–         Ei bine, grozave explicaţii! exclamă primarul.

–         Dragul meu, dumneavoastră nu-mi cunoaşteţi câinii, răspunse Jean Duroux. Ascultaţi-l pe Trompetă, îl auziţi?

–         Da, şi cu pasul nostru de plimbare şi cu puştile agăţate de umar am lăsat animalul să fugă. Bravo! O să ţin minte explicaţiile tale despre lupi!

–         Sper că da! Vedeţi, dragul meu prieten, ceea ce vă lipseşte este o bună cunoaştere a canideelor. Vă reamintesc că lupii şi vulpile fac parte din acestă familie nobilă, ca şi câinii, binenţeles, fără a uita şacalii şi alţi coioţi, dar acum nu vorbim despre ei.

–         Da, şi? îl întrerupse, furios, Antoine Grigoux.

–         Ei bine, dragul meu, Trompetă nu se dă la lup, ci la vulpe; chestie de dimensiuni, nu-i aşa?

–         Zici că urmăreşte un vulpoi?

–         Categoric, ce altceva? Cu zgomotul pe care-l facem de când i-am depistat, n-ar fi rezistat nici un lup.

Dar vulpea asta trăieşte pe-aici, s-o fi ascuns prin vreun tufiş cu speranţa că trecem fără s-o observăm, dar cu Trompetă n-are nici o şansă. Sper că trăgătorii aflaţi în posturi să n-o rateze.

–         Doar dacă n-or fi plecat, murmură primarul. Că I-am făcut să aştepte cam mult.

 

–     Haide! Haide! urlă Gaston. Trage, fir-ar să fie! Uite! Acolo!

Jean-Edouard epolă, dar tot nu vedea nimic.

Şi, dintr-o dată, descoperi vulpea, care, întorcându-se brusc, începu să reurce panta. Trase, şi un nor de

fum îi ascunse ţinta.

–         Dublează! Dublează! îl încurajă Gaston.

Dar vulpea era departe; o zăriră ajungând pe culme şi dispărând apoi printre tufişuri.

–         Da’ tu de ce n-ai tras? strigă Jean-Edouard.

–         Pen’ că nu vreau să-mi plesnească puşca-n bot. Ia uite-aici! Când am căzut, v-aţi stricat de râs, dar ia

uitaţi-vă la ţevile mele. Le vezi că sunt acoperite cu zăpadă? I s-a întâmplat o dată şi lui taică-meu, numai că el a tras, şi era cât pe ce să-I ia capul!

–         Ai lovit-o? întrebă Jeantout.

–         De unde! Era prea departe. Şi măgarul ăsta îmi tot zicea: “Trage! Trage!” dar nu-mi spunea unde să

trag.

–         Ehe, ce-or să mai râdă ceilalţi! Na! Uite câinii. Mamă, ce mai fug, dobitocii! Pe zăpada asta nici nu mai

miros urma, fug degeaba.

–         Mi-ar fi trebuit puşca lui Jean Duroux, murmură Jean-Edouard, nu pocnitoarea mea… Era dezamăgit şi

căuta o scuză. Chiar aşa, insistă el, era la peste patruzeci de metri! Şi tu, tocmai acuma ţi-ai găsit să cazi!

–         Păi ce naiba, crezi c-am vrut? Că dacă nu vezi bine, n-ai decât să-ţi pui ochelari!

–         Haideţi, nu vă mai certaţi! spuse Jeatout.

Îi făcu cu ochiul lui Jean-Edouard, mimă stângaci scena căderii şi izbucni în râs, sub privirea mânioasă a lui

Gaston.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SCRISOAREA LUI ALEXANDRU MOCSONYI CĂTRE STIMAŢII ALEGĂTORI AI CERCULUI ELECTORAL LUGOŞIU găsită şi publicată de Nicolae Dărăbanţ

Scrisoarea lui Alexandru Mocsonyi

Către Stimaţii alegători ai cercului electoral de Lugoşiu !

Viena, 12 iunie 1872

Mult stimaţii mei !

 

Cu sincer sentiment de bucurie am primit onoranta provocare ce mi-aţi adresat-o din partea Conferinţei Partidei – naţionale, ţinută in 9 a lunei curente, pentru a primi iarăşi candidatura în acest cerc cu ocazia alegerilor. Regret că din cauza unei suferinţe nu am putut fi în mijlocul vostru.

Îmi exprim deci mulţumirea mea adâncă pentru simpatie şi încredere şi din nou declar că îmi ţin dorinţa de a primi candidatura sub stindardul Partidei Naţionale. Partida naţională ţinteşte la realizarea ideii de egală .. naţională pentru progres pe calea adevăratei democraţii iar eu, pentru acest obiectiv voi lupta mai departe. Aceste idei fundamentale ale progresului au fost exprimate încă din anul 1869 în Timişoara, la Conferinţa generală, precum şi la Conferinţa din 9 mai de la Arad.

Cei mai mulţi dintre contrarii noştri s-au ridicat şi se ridică aducând acuzaţii grave contra partidei noastre. Partida Naţională a respins aceste acuzaţii şi calomnii nedemne.

Cei care recurg la astfel de suspiciuni o fac dinadins pentru promovarea scopurilor lor.

Ideea de stat a Ungariei este împotriva popoarelor nemaghiare. În condiţiile acestea ideea patriei noastre, a dezvoltării ei libere, este imposibilă. Pericolul cel mare pentru întreaga viaţă de stat este spiritul dominatoriu în politica guvernamentală (sau dictatură, cum s-ar spune azi) supremaţia unei părţi … asupra întregului nu este posibilă şi deci nu e posibilă o dezvoltare armonioasă. De aici neîncrederea generalului în popoarele subjugate, în naţionalităţile socotite neoficiale.

Încă înainte de închiderea Dietei de la 1865 – 1868 s-a votat legea despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor, care, sub pretextul integrităţii politică-teritorială a ţării asigură în special limbei maghiare o extensie atât de mare, iar cerinţele administraţiei fireşti nu o pot motiva.

În Transilvania s-a creat un stat excepţional, care numai prin măsuri excepţionale se poate susţine.

Guvernul, prin legea electorală nu reuşeşte un sistem reprezentativ. Prin această lege, ¾ din popoarele din stat sunt respinse de la votul în cadrul constituantei.

Dreptul de reprezentare în Dietă îl are clasa privilegiată care abia ajunge la 10%. Drepturile şi libertăţile esenţiale nu există. Presa reprezintă interesele maghiare.

Dreptul municipiilor de a-şi alege judele s-a şters prin lege, acest drept este în mâna guvernului.

Tot prin legea municipală şi prin legea comunală s-a introdus un privilegiu bazat pe posesiune şi care este în contradictoriu cu dezvoltarea istorică dar şi cu prevederea constituţiei noastre.

Prin aceasta s-a făcut un pas înapoi, o ştirbire a drepturilor cetăţeneşti garantate prin legea din 1848. vedem tot mai mult o restricţionare a drepturilor şi libertăţilor noastre constituţionale.

Scopul acestor modificări este asigurarea unei superiorităţi artificiale a naţiunii maghiare. Cum să se admită a se compune un juriu din mijlocul cetăţenilor nemaghiari?

Oare se poate aştepta de la guvern alt proiect de lege electorală care să lăţească dreptul de alegere? Oare se poate chiar şi cugeta la o reformă liberală a legilor noastre electorale?

Se poate regenera parlamentul nostru? Nu. Nu pentru că dezvoltarea liberă şi supremaţia artificioasa se exclud reciproc.

Naţiunea maghiară are supremaţia între popoarele patriei, o supremaţie artificială, căci supremaţia naturală este rezultatul condiţiilor naturale de dezvoltare, respectarea ei este deci condiţia oricărei dezvoltări! Ea se află în factorii naturali.

Supremaţia artificioasă îşi caută privilegii, deci este o falsificare a garanţiilor constituţionale, tocmai de aceea ea stă într-o contradicţie cu îndreptăţirea naţională, cu progresul liber. Principiile acestea sunt esenţiale pentru înflorirea statului. Dar nu sunt singurii factori. O nouă greşeala fac cei care astăzi aprobă politica guvernamentală de azi.

Aceste referinţe noi de viaţă trebuie să fie reconsiderate, căci altfel nu este cugetabilă o dezvoltare normală a puterilor latente ale societăţii pentru deşteptarea de noi trebuinţe, numai acestea germinează orice progres cultural, care este condiţia progresului general. Politica guvernamentală care, prin falsul lor punct de vedere, exclude principiile dezvoltării libere nu poate fi caracterizata decât reacţionară.

Să nu pierdem din vedere că politica guvernului ungar vatămă interesele îndreptăţite ale poporului român prin supremaţia artificioasă a naţiunii maghiare – nu naţiunea maghiară ci numai şi numai partida guvernamentală poate fi responsabilă.

De aceea, lupta noastră politică are să fie îndreptată numai contra acestei partide şi nicicând în contra naţiunii maghiare, cu care, în cele din urmă, avem în toate privinţele interese comune.

Înflorirea adevărată a patriei noastre va veni numai de la o politică sinceră condusă de principiul egalei îndreptăţiri.

Acestea sunt părerile mele, pornite din convingerea mea adâncă asupra politicii noastre interne şi asupra politicii guvernamentale. Voi, stimaţi alegători sunteţi chemaţi acum sa aprobaţi sau nu.

Oricare va fi rezultatul alegerilor viitoare, eu vă trimit sentimentul meu de mulţumire şi-mi voi aduce aminte de cetăţenii acelui cerc pe care am avut onoarea a-l reprezenta în dieta trecută.

Aless Mocsonyi

Viena 12 iunie 1872

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

SAGA FAMILIEI VIALHE 14 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

 

Se vedeau urmele. Veneau de pe panta abruptă, care, pornind din extremitatea podişului, cobora până la vale, printre pădure şi grohotişuri.

–  E unul tânăr, comentă Jean Duroux, n-are mai mult de doi ani. Apropo, aş vrea să ştiu cine or fi copiii care au venit să hălăduiască  pe-aici. Aţi văzut? Trei puşti, din ăia mici, dacă e să ne luăm după urmele de saboţi.

–         Am văzut şi eu urmele astea, spuse primarul. Cred că sunt copiii Séraphinei, că numai ăia umblă peste tot.

Séraphine locuia la doi kilometri de acolo, într-o cocioabă, în locul numit Calvaire. De patru ani văduva unui zilier, ea supraviţuia, de bine de rău, datorită primirii bune de care avea parte la fermele din regiune.În funţie de anotimp şi pentru a evita dezonoarea cerşitului, I se dădeau rufe de spălat în Diamond; mai ajuta şi la meliţrea inului şi a cânepii. Ştiind bine să mânuiască secera, era primită şi la recoltat, iar proprietarii mai închideau ochii dacaă ea lăsa şi câte un pai netăiat; trebuia să-I lase şi pe copiii ei să găsească câteva spice în timp ce hoinăreau peste tot. Agili ca nişte veveriţe, copiii erau afaraă pe orice vreme, culegând ici vreo sfeclă uitată, colo nişte castane…

–         Tare sunt curajoşi copilaşii ăştia, comentă castelanul. Animalul nostru fuge direct către pădurea de castani. Le-aş da drumul la câini, dar mai întâi aş vrea să ştiu unde-s ceilalţi doi…

–         Aici! strigă unul dintre vânători, care, luându-se după urme, mersese către pădure.

Ceilalţi îl ajunseră din urmă.

–    Oho! Asta e un lup mare şi bătrân! explică Jean Duroux. Nu e tânar, animalul, ia uitaţi-vâ la labele astea!

Vine din aceeaşi direcţie şi meege în acelaşi loc. Uitaţi-vă, tânărul a găsit drumul bătrânului, care nu a fost deloc încântat! Vedeţi acum a urinat ca să ascundă mirosul? Vreţi părerea mea? Puţin mai încolo o să găsim şi urma lupoaicei. E începutul perioadei de călduri, pariez că femela asta e văduvă şi cheamă masculul.

Oamenii intrară în pădurea deasă de castani. Câinii trăgeau, chelălălind, de lanţuri.

–         Uşor, frumoşilor, încet! Un pic de răbdare!

Gasiră şi a treia urmă.

–         Aşadar, iată şi femela! anunţă Jean Duroux.

Îşi mângâie câinii, apoi le dădu drumul. Ei se repeziră înainte, furioşi la culme.

–         N-ar trebui să ne desfăşurăm? sugeră primarul.

–         Dacă ţineţi neapărat, răspunse castelanul. Ştiţi, n-aş vrea să vă decepţionez, dar vânătoarea s-a terminat…

Oamenii se uitară la el, aşteptând o explicaţie. Nimeni nu-i punea la îndoială spusele, dar voiau să înţeleagă.

–         Femela asta vânează, cred că acum e la cincizeci de kilometri de aici, îi lămuri Jean Duroux. Vedeţi aici? aleargă. Nici un ocol, drept înainte, şi pariez că a traversat pădurea cu aceeaşi viteză, fuge spre Cublac, şi probabil că a părăsit podişul coborând prin lizierele mele de salcâmi.

–         Dar de ce nu i-a aşteptat pe ceilalţi? Că doar îi chema.

–         Da, dar aici nu e teritoriul ei, n-a venit decât din întâmplare. Nu v-am spus eu că e văduvă? E dezorientată şi nu ştie unde să se oprească În nici un caz aici. A, dacă am fi avut de-a face cu vreo pereche de lupi tineri, da, cu puţină şansă I-am fi putut găsi pe-aici: pădurea e calmă, plină de vânat; ar putea să stea vreo câteva zile. Dar necăjita asta cu ardei roşu în cur…Ei, haideţi totuşi să mergem mai departe, că trebuie să-i anunţăm pe ceilalţi care or fi îngheţat jos, la postul lor.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 13 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Mica trupā de hāitaşi trecu de piscul Blanc şi coborî spre pāduricea de castani care începea la poalele pantei stâncoase.

Piscul Blanc, şi geamānul sāu, piscul Caput, încā mai aveau urma spalierelor care, cu douāzeci de ani mai înainte, le acopereau pânā la vârf. Stratul gros de zāpadā nu reuşea sā acopere ondulaţiile solului modelat de mulţimea de butuci ai viţei ce creştea aici pe vremuri.

Coline martor, cu panta accentuată, solul alb-murdar, plin de pietre, îngreunat de un calcar gros, curiozitate geologică pierduta pe acest podis de pământ roşu, fertil, piscurile fuseseră rebele la orice altă cultură în afară de viţa-de-vie. Lăsate în paragină după ce filoxera distrusese planaţia de viţă, ele nu mai tolerau acum decât ienuperii, merişorul şi grozama.

Înainte de atacul bolii americane, viile de pe piscuri asigurau venituri importante pentru majoritatea agricultorilor din sat. Astfel, ori de câte ori veneau pe locurile astea condamnate, pe toţi îi cuprindea o tristeţe adâncă, întreţinută şi de multele eşecuri cu care se soldaseră toate încercările de a aclimatiza soiuri americane.

Solul le refuza, numai el era vinovat. Într-adevăr, plantate în alte locuri ale comunei, viţele se dezvoltau normal şi preoduceau un vin băubil. Sigur, nu era de valoarea celuilalt, ni pe departe; nu avea nici forţă, nici buchet, era neutru. Dar era abundent şi viile tinere creşteau bine.

Aici, inexplicabil, răsadurile de Répéria sau de Rupestris se veştejeau încă din primul an, făceau nişte frunze anemice şi murdare. La nimeni nu rezistaseră mai mult de trei ani.

Satui să tot muncească degeaba, oamenii abandonaseră unul câte unul cultura pe aceste pante. Treptele neîntreţinute ele teraselor cedaseră sub presiunea pământului, sub acţiunea torenţilor şi a gerurilor. Dizlocate, răsturnate, ele nu reţinuseră un sol pe care numai munca oamenilor îl păstra, căci ei cărau înapoi primavara tot ce ducea apa la vale iarna.

De acum, piscurile erau sterile şi copiii din sat nu mai înţelegeau de ce locurile purtau nume ca Via de Sus, Via Frumoasă, Bolta de Viţă, sau Via de Jos. Pentru tinerii sub douazeci de ani, aceste denumiri erau lipsite de sens, ba ei chiar gaseau nume noi: Locul de la Carieră, Piatra Seacă, Vârful de Piatră, Locul cu Ienuperi.

Hăitaşii tocmai ajungeau la pâlcul de castani, când unul dintre ei îl strigă pe Jean Duroux, care încă mai era urmat de Cécestin; acestuia îi era din ce în ce mai greu să stăpânească câinii.

–  Aici! anunţă omul, şi fu imediat înconjurat de ceilalţi.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet