Arhive lunare: August 2012

ZBURATOARE 11 – TURKISH STARS! de Mihai-Athanasie Petrescu

Un montaj realizat din poze de la evolutia formatiei de acrobatie a Fortelor Aeriene ale Turciei la Bias-2012

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

CENTENARUL UNUI EROU DE LEGENDĂ de Mihai-Athanasie Petrescu

Cpt. Av. Alexandru Şerbănescu

18 august 1944 – Muntii Buzaului – Căpitanul Alexandru Şerbănescu, comandantul Grupului 9 Vânătoare, este doborât de un Mustang. Aviatorul roman devenea legendă …

18 august 2012 – Cimitirul Ghencea Militar – Fundaţia “Erou Căpitan aviator Alexandru Şerbănescu”, în colaborare cu Statul Major al Forţelor Aeriene, îl comemorează pe marele înaintaş.

Cine a fost Şerbănescu?

Al doilea Război Mondial a fost pentru aviaţia militară română prilejul de a-şi demonstra întreaga capacitate de luptă, bazată în primul rând pe extraordinarele calităţi de zburători ale aviatorilor români, dar şi pe remarcabilele maşini de zbor, dintre care multe au fost fabricate în ţara noastră.
Printre piloţii de vânătoare români, un loc aparte îl deţine căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu, acela care, atât pe frontul de est, cât şi în apărarea teritoriului, a reuşit un număr remarcabil de victorii în luptele aeriene, fiind considerat, alături de cpt. av. (r.) Constantin “Bâzu Cantacuzino unul dintre marii aşi ai vânătoarei române.
Alexandru Şerbănescu s-a născut la Coloneşti, jud. Olt, la data de 17 mai 1912. De mic s-a simţit atras de disciplina militară, alegând să studieze la Liceul Militar “Mănăstirea Dealu” din Târgovişte. A urmat în continuare cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de infanterie de la Sibiu, absolvind-o în 1933 cu gradul de sublocotenent.
Prima lui funcţie a fost aceea de comandant de pluton la Batalionul 3 Vânători de munte de la Braşov, dovedindu-se, în ciuda tinereţii sale, un bun meseriaş. Era continuu preocupat să se perfecţioneze, de aceea a optat, în 1939, pentru Şcoala de observatori aerieni. Aici şi-a descoperit Şerbănescu adevărata vocaţie, aceea de zburător, pentru că în iarna lui 1939 a decis să renunţe la arma vânători de munte în favoarea aviaţiei, începându-şi exerciţiile de zbor pe avioane Fleet G. 10, I.A.R. 27 şi I.A.R. 38. A primit, la 31 octombrie 1940, brevetul de pilot de război. În anul următor s-a brevetat pilot de vânătoare şi, după ce a executat, în cadrul Flotilei 1, Grupul 9 Vânătoare, peste 60 de ore de zbor în misiuni de apărare a litoralului românesc pe I.A.R. 80, a făcut trecerea pe avionul Messerschmitt Bf-109. Cu acest tip de avion, Alecu Şerbănescu a fost încadrat în Escadrila 57, Grupul 7 Vânătoare, unitate pregătită pentu a fi aruncată în focul luptelor de pe frontul de est.
În septembrie 1942, de abia sosit pe aerodromul de la Karpovka, în apropiere de Stalingrad, lt. av. Şerbănescu este nevoit să preia comanda escadrilei 57, în locul cpt. av. Al. Manoliu, căzut în luptă. Misiunile grupului constau în acea fază a războiului în însoţirea avioanelor de bombardament, care executau atacuri împotriva oraşului Stalingrad, apărarea propriului teren de zbor şi, ceea ce le plăcea cel mai mult, vânătoare liberă.
După o perioadă în care aviaţia germană şi română au deţinut supremaţia aeriană, începând cu a doua parte a anului 1942, sovieticii, ajutaţi şi de americani, au reuşit să ridice în aer un număr impresionant de avioane de toate tipurile. Luptele erau crâncene şi inegale; vânătorii români zburau de obicei în formaţii mici, de două-trei avioane, erau nevoiţi adesea să se înfrunte cu grupuri mari de sovietici. Tehnica de pilotaj a alor noştri era superioară şi, ajutaţi şi de performanţele Bf-urilor 109 E, obţineau numeroase victorii. Pentru Şerbănescu, ziua de 17 septembrie a adus primul avion inamic doborât, un IAK.
Odată cu trecerea timpului, situaţia armatelor aliate germană şi română devenea tot mai grea. Deşi dădeau tot ce aveau mai bun în ei, luptătorii români au ajuns la un moment dat dat într-o situaţie disperată, atunci când trupele au fost încercuite în apropiere de Stalingrad. Terenurile de aviaţie aflate în folosinţa românilor se aflau într-o situaţie disperată, dintr-o clipă-n alta tancurile sovietice ameninţând să le ocupe. Aceasta ar fi însemnat nu numai căderea în prizonierat a piloţilor şi personalului tehnic, ci şi pierderea tuturor avioanelor , ceea ce ar constituit o grea lovitură pentru armata noastră. În această situaţie, locotenentul Şerbănescu a fost obligat să organizeze apărarea aerodromului, dispunându-şi subordonaţii în poziţii de luptă ca pe infanterişti. În disperare de cauză, atunci când tancurile inamice au apărut la lizieră, Şerbănescu a ordonat ca Messer-urile să fie ridicate cu bechia pe nişte butoaie de benzină, transformându-le astfel în redutabile arme de atac la sol. Sovieticii, surprinşi şi crezând că au în faţă tunuri antitanc, s-au retras, permiţând astfel avioanelor să se pregătească de decolare. Se cuvine remarcat aici spiritul de sacrificiu al piloţilor, care, renunţând la staţiile de radio, au reuşit să transporte cu avioanele monoloc Bf-109 membri ai unităţii tehnice (lt. av. Tiberiu Vinca a contrazis în acel moment toate instrucţiunile fabricantului, reuşind să decoleze cu încă doi oameni la bord).
După o perioadă de refacere la Poiana Braşov, piloţii Grupului 7 se reîntorc pe front, fiind încadraţi în flotila germană “Üdet”, dotată cu avioane Bf-109 G4, cel mai modern avion de vânătoare german al momentului. Românii au făcut cu acest prilej dovada profundului lor patriotism, refuzând categoric să poarte uniforma germană şi insistând ca avioanele lor să poarte culorile româneşti. În primă instanţă, nemţii nu au fost de acord, dar au acceptat totuşi, în felul acesta recunoscând profesionalismul aviatorilor noştri. Şerbănescu, avansat la gradul de căpitan aviator, a primit din nou comanda grupului, care a provocat inamicului pierderi grele, atât în tehnică volantă cât şi terestră.
Odată cu retragerea armatei române, şi Grupul 7 este nevoit să se retragă de pe un aerodrom pe altul, tot mai aproape de teritoriul românesc. Luptele aeriene sunt numeroase; cpt. av. Alexandru Şerbănescu (alături de neînfricaţii săi camarazi: “Bâzu” Cantacuzino, Dobran, Dicezare, Mucenica, Chirvăsuţă, Milu, Mălăcescu şi mulţi ani, ale căror nume au rămas scrise cu litere de aur în cartea de istorie a românilor) face minuni de vitejie la manşa “G”-ului său. Este iubit de ai săi, victoriile sale sunt popularizate şi în ţară prin presa de specialitate, dar şi mai mult este temut de adversari, care de cele mai multe ori preferau să evite lupta atunci când recunoşteau avionul cu nr. 1 galben. Totuşi, în luptele de pe frontul de est reuşeşte să doboare zeci de inamici.
Iarna 1943 – 1944 găseşte România într-o situaţie deosebit de dificilă. În est, frontul se apropia de graniţele patriei, în timp ce dinspre vest, forţele Naţiunilor Unite atacau prin raiduri de bombardament obiective strategice şi economice româneşti. Primul raid de proporţii a avut loc la 1 august 1943, atunci când peste 180 de bombardiere americane B 24 Liberator au atacat instalaţiile petroliere de pe Valea Prahovei. Vânătorii români erau la post. Zeci de avioane americane au fost doborâte sau avariate grav de către aceştia, altele au fost luate în primire de către artileria antiariană, iar sondele şi rafinăriile au avut destul de puţin de suferit. Acesta a fost însă doar începutul. În perioada următoare, americanii şi englezii au apărut tot mai frecvent, profitând de apropierea frontului. Aviaţia română de vânătoare făcea faţă tot mai greu puhoiului de atacatori, care dispuneau de o tehnică superioară, dar şi de posibilităţi de refacere mult mai bune. Grupul 7, care suferise mari pierderi atât în piloţi cât şi în avioane, a fost retras la apărarea teritoriului, locul său pe front fiind luat de nou creatul Grup 9 Vânătoare, iar comandant a rămas, la cerere, acelaşi neobosit căpitan aviator Şerbănescu. De pe un aerodrom pe altul, uneori chiar înainte de a se putea instala cu toată tehnica, Grupul 9 era nevoit să cedeze teren în faţa forţelor sovietice, astfel că în aprilie 1944 a fost dislocat pe Tecuci. Luptele erau deosebit de grele. Aviaţia de asalt a sovieticilor, Liberatoarele americane şi Lancasterurile engleze nu lăsau piloţilor noştri nici o zi de răgaz. Aceştia erau tot timpul în stare de alarmare, petrecându-şi uneori chiar şi nopţile în cabinele avioanelor, legaţi în centuri, gata de decolare. Luptele aeriene se purtau între obositele, deja, Me-uri cu cocarde tricolore, şi sute de bombardiere, însoţite de vânătorii Mustang şi Lightning. Deşi erau conştienţi de de diferenţa mare de potenţial, românii nu dădeau înapoi. Celulele de Me 109 se aruncau în luptă, stricând formaţiile americanilor, provocând accidente între ei, doborându-i; e drept că cele câteva avioane pierdute la noi nu erau esenţiale pentru inamic, care le putea înlocui cu uşurinţă. Iar piloţii americani care cădeau la noi erau trataţi ca prizonieri de război cu multă omenie de către armata română şi mulţi dintre ei îşi mai amintesc, chiar dacă nu cu plăcere, că aveau condiţii de cazare şi masă mai bune decât militarii români. În acerstă perioadă, căpitanul Alexandru Şerbănescu a obţinut un mare număr de victorii, totalizând împreună cu cele de pe frontul de est un număr de 50 (cincizeci!) de avioane inamice doborâte. Să amintim că puţini sunt aşii vânătoarei americane care au trecut de 20 de victorii.
Ultima luptă a lui Alexandru Şerbănescu a avut loc la 18 august 1944, ziua ultimului raid american. Cu moralul scăzut din cauza reproşurilor pe care ofiţerii statmajorişti le aduseseră întregului Grup, pe care îl acuzau de lipsă de curaj (pe ei, care atacau ca şi inconştienţi formaţii inamice mult mai numeroase), comandantul a decolat la alarmă “la americani” în fruntea ultimilor 12 coechipieri. A zărit formaţia de avioane americane care tocmai bombardase Paşcaniul şi, fără să ezite, a atacat-o. În elenul său nu a mai avut timp să observe cum a fost angajat de un P 51 Mustang. A fost doborât undeva în Munţii Buzăului, fiind găsit de camarazii săi după îndelungi căutări. A fost înmormântat cu onoruri militare la cimitirul Ghencea din Bucureşti, iar monumentul său funerar a devenit un loc de pelerinaj pentru foştii săi camaraăi, dar şi pentru cei care respectă în Alexandru Şerbănescu simbolul eroului care a luptat şi a căzut pentru patria sa.
Căpitanul aviator Alexandru Şerbănescu a fost citat, pentru faptele sale de arme, de numeroase ori, prin ordin de zi pe armată. A fost distins cu ordine şi decoraţii româneşti şi germane, printre care Ordinele “Mihai Viteazu”, “Virtutea Aeronautică”, “Coroana României” şi “Steaua României”.

4 comentarii

Din categoria Portrete

LOVE ME cu Crossfire

Sa facem cunostinta cu grupul CROSSFIRE!

Componenta: Robert Visa, Dani Stefanescu si Anisia (vocal)

Scrie un comentariu

Din categoria Muzica

ZBURATOARE 10 de Mihai-Athanasie Petrescu

Elicoptere IAR 330 Puma SOCAT la BIAS-2012

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

S-A AUZIT DESPRE UN AUDI de Mihai-Athanasie Petrescu

 

                                                Motto: Ce poate fi mai plăcut decât să

conduci o maşină bună, pe o şosea bună şi cu trafic redus?

                                                       (din cugetările unui clasic necunoscut)

Pe şoseaua naţională din sudul ţării maşinile erau destul de rare. Remarcabila hotărâre a conducătorului iubit al patriei şi partidului de a reduce consumul de carburanţi dădea rezultatele scontate. Dacă în zilele de lucru, posesorii de autoturisme economiseau raţia de benzină, ţinând-o pentru urgenţe, duminica aveau dreptul de a circula alternativ numerele de înmatriculare cu soţ sau fără soţ. Oamenii înţelegeau necesitatea acestor măsuri. Nu numai că bugetele familiilor erau mai puţin afectate de acest capriciu numit “maşină mică” dar benzina şi motorina aveau utilizări mult mai eficiente, cum ar fi agricultura, construcţiile şi, mai ales, exportul.

 

În acea dimineaţă de duminică, un AUDI albastru cu numar de Germania înghiţea cu lăcomie kilometrii de asfalt. Şoferul privea cu dispreţ la puţinele Dacii care îl împiedicau să dezvolte o viteză mai mare. Se grăbea. De abia traversase un sat unde fusese obigat să aştepte mai multe minute până când un căruţaş beat binevoise să elibereze calea de rulare, iar acum drumul era absolut liber şi se vedea în zare clopotniţa bisericii din aşezarea următoare.

Dar, ca şi cum incidentul cu căruţaşul nu ar fi fost de ajuns, iată că motorul maşinii tuşi de câteva ori, apoi se opri. Omul de la volan răsuci zadarnic de câteva ori cheia în contact, huruitul demarorului nu fu urmat de zgomotul dădător de speranţă al motorului. Trebuia căutată o defecţiune, iar şoferul, conştient de această necesitate, dechise capota şi dispăru sub ea. Apoi reveni la volan, dar motorul rămase la fel de tăcut. Omul mai  aruncă o privire la mecanismele complicate, apoi trecu la metodele extreme, cum ar fi loviturile cu pumnii sau cu picioarele, dar propulsorul continua, încăpăţânat, să tacă. Disperat, şoferul se sprijini de maşină, aşteptând ca providenţa să-i trimită un ajutor. Dar, pentru că în ţara aceasta religia oficială a epocii era ateismul, şoseaua rămânea pustie. Doar un Oltcit roşu trecu la un moment dat, dar ocupanţii lui, probabil buni cunoscători ai legii care reglementa relaţiile cu străinii, nu observară maşina germană rămasă în pană.

După un timp începu să plouă. De vreo două săptămâni, adică de la Ziua Partidului, în fiecare după amiază ploua în averse, transpunându-se în faptă hotărârea secretarului general.

 

Stropii grei de ploaie îi goniră de la muncă pe ţăranii repartizaţi la grădina de legume a C.A.P. RECOLTA RECORD. Ar fi vrut să mai rămână, cel puţin până la căderea întunericului, dar aversa duminicală facea pământul imposibil de săpat.

Îmbarcaţi într-un modern vagon remorcat de tractor, oamenii discutau despre planul de producţie agricolă, pe care îl considerau mult prea mic faţă de posibilităţile reale ale comunei şi ale ceapeului lor, când tractoristul opri. Ajunsese lângă AUDI-ul rămas în pană.

În câteva clipe, oamenii înconjurară maşina.

– Ce păţişi, bre, rămăseşi în pană, ha? întrebă unul.

– …

– Lasă-l, bă, că-i neamţ, de un’ să ştie ce-i latri tu! constată alt agricultor.

– Bre, neamţule, tu … ăsta … maşin … paradir? îndrazni sa intre în vorbă cel mai tânar sătean.

– Ja, ja, răspunse, înviorat, străinul.

– Văzuşi, bre, aşa se vorbeşte cu străinii, pă limba lor, se împăună tânărul.

– Pai, de bă, Năică, bă, eu făcui nemţeşte la şcoală, ca tine, sau uitai? îşi recunoscu inferioritatea tractoristul. Da’ măcar întreabă-l ce naiba are, dacă tot ştii să vorbeşti păsăreasca lui.

– Bre, nea Neamţule, chescăsestriche, bre?

– Mamă, ce le mai ştie ăsta! se minună careva.

– Motor Kaput! explică germanul.

– Ce zise, bă?

– Ce să zică, răspunse Năică, cică la motor n-are nimic.

– Ori n-are benzină? sugeră tractoristul.

– Hai că eşti tare! Mata nu ştii ca la ăştia le dă, că are dolari…

– Ja, dolaren, ja, ja.

– Bre! Ştiţi ce zic eu? Ce-ar fi să-l ducem în sat, la nea Călan? El e tata maşinilor, şi când o auzi de dolari … nu lasă ăsta să-I scape aşa un ciubuc! propuse Năică.

– Chiar, bă, că bine zsăşi! Ia întreabă-l, vrea? spuse unul.

– Bre, nea, ich karam le maşin na sat. O.K.? Nea Călan reparir. O.K.?

– Stai, bă proştilor! Păi cum ducem noi maşina? întrebă tractoristul. O urcăm cu voi, în vagon?

– Bre, io zâc să i-o împingem. Suntem atâţia, i-o-mpingem uşor, că nu-s dedcât fo trii kilometri, se auzi din mulţime.

– Bă, da’ chiar că eşti prost? reacţionă un ţăran mai în vârstă. Păi, cum suntem noi acuma obosâţi, împins ne trebe? Mai bine mergem până-n sat şi viu io cu calu’; ce, nu i-o trage calu’?

– Aşa e, nea Gore, se vede că bătrânii e mai dăştăpţi!

– Străinul, care până atunci tăcuse, neînţelegând ce se vorbeşte, deschise şi el gura:

– Mein herren, niet kal!

– Ce ‘ce ăla? se miră bătrânul.

– I-e frică de cal, traduse Năică.

– Niet kal, traktor traghe vagăn, explică germanul.

– Cum, bre? Repetir! spuse tânărul ţăran.

– Traktor traghe maşin, reformulă celălalt.

– Aoleo, bre! Păi d-aia e, bre, nemţii c-o sută de ani înaintea noastră! se extazie Năică. Cum de nu ne trecu, bre, şi nouă pân minte s-o remorcăm dă vagon?

 

– În mai puţin de un sfret de oră, maşina germană era la poarta lui Călan.

Manu Călan era o personalitate. Şofer de meserie, lucrase ani buni la garajul Partidului. Condusese maşini de toate felurile, de la Gaz la Volga şi de la Ceaika la Dacia. Într-o vreme i se repartizase chiar şi un Mercedes, fost pe la escorta prezidenţială, dar primul secretar fusese rotit în altă funcţie şi plecase cu Mercedes cu tot. Tot tunci revenise şi Călan în satul lui. Se angajase la S.M.T., dar lucra şi acasă, uimindu-i pe toţi cu priceperea lui de mecanic auto.

– Bre, nea Călane, ţi-aduserăm un nemţălău, că rămase în pană. Ce zici, te bagi la un ciubuc?

Mecanicul nu se lăsă rugat. Ajutat de consătenii lui, împinse AUDI în curte şi deschise capota.

– Hai că stau şi eu, se oferi Năică. Să-ţi traduc ce zice ăla.

Dar Călan avea multe calităţi.

– Lasă, bă, du-te-acasă. Nu ştii că eu l-am condus pe toaşu cu tot felul dă nemţi dă pân toate lumile?

Cu părere de rău, oamenii plecară. Speraseră că neamţul le-ar putea da ceva pentru osteneală, măcar o gumă de mestecat penru copii, poate şi o ţigară…

– Ei, mesiu, ce limbă vorbeşti? întrebă Călan când rămase singur cu străinul.

– Ich sprachen sie deutsch, răspunse acesta.

– Aha, şprehăneşti? Atunci şprehăn gde defecţion.

– Ich weiss nicht. Kaput.

– Zău, bă? Se strică capota? Mare bou mai eşti! spuse Călan, zâmbind.

– Ja, ja, răspunse germanul zâmbind şi el.

– Bă, ia fii atenţion hir! îl somă mecanicul. Mua reparit maşin, iar tua plătirit!

– Ja, ja, se grăbi străinul.

– Bă, da’ niet mani. Mua vrut…fugir.

– Fugir?

– Fugir na Doiciland. Ich vrut să … aia … cum îi zice?

După ce se gândi câteva clipe, germanul spuse:

– Azil politische?

– Aia-i, bă, pulitişe.

Cei doi bătură palma, iar Călan se apucă de treabă, vorbind singur.

– Deci … de unde aia … să încep? Unde-o fi carburatorul? Stai, stai, că-i simplu … am găsit joja! Aha, uite şi bateria!… Ce naiba, nu-i tot maşină?

După îndelungi căutări, mecanicul găsi bobina de inducţie şi apoi, mergând pe fir, o cutiuţă de plastic, topită pe jumătate.

– Ce o fi asta? se miră el. A delcou nu seamănă, că … Da’ ia stai! La Dacie e d-asta? Nu-i! Şi merge şi fără. Ce, AUDI are două perechi de pantaloni?

Scoţând capul de sub capotă, Călan se adresă străinului:

– Bă, mesiu, am găsit, ăsta, mua găsir la buba… eto! Cutiuţ ars. Tu avut cutiuţ de rezerv?

– Ich…nein…

– Pleci ca prostu’ d’acasă fără piese! înjură mecanicul. Bă, mua schimbir cutiuţ prost doiciland cu pies gut, românişe. Vrut?

– Jawohl! Du… avut pies gut?

– Avut, bă, avut. Hai să-ţi arătir.

Călan, cu un patent în mână, se îndreptă spre fundul curţii. Tăie o bucată de sârmă de la un balot de paie, se scufundă pentru câteva minute sub capotă, apoi spuse:

– Ba, mesiu, ia pornir!

Motorul porni imediat.

– Gata, bă, mesiu. Das motor funcţionir, das maşin putut circulir, mua putut fugir în Doiciland. Politişe.

 

O oră mai târziu, acelaşi AUDI albastru putea fi văzut zburând pe şosea. Tocmai trecuse ca o nălucă pe lângă un miliţian, care se dăduse grăbit la o parte şi salutase, respectând dreptul legitim al şoferului străin de a circula cu o viteză mult peste cea legală.

Cei doi ocupanţi ai habitaclului nu mai deschiseseră gura de când ieşiseră din curtea lui Călan. Germanul conducea liniştit, bucurându-se de calităţile bolidului, iar mecanicul aţipise, visând probabil la bnefacerile vieţii capitaliste. Drumul era pustiu, îmbia la viteză, orice pericol părea exclus…dar…motorul începu să hârâie nefiresc iar în ineriorul maşinii se răspâni un miros de ars. Călan se trezi din auza intensităţii invectivelor şoferului german:

– Fir-aţi afurisiţi de nemţi împuţiţi cu rablele voastre! Şi naiba să mă ia şi pe mine, că din toate maşinile alea meseriaşe din faţa hotelului n-am nimerit şi eu una ca lumea … exact nenorocirea asta a trebuit s-o fur?!

 

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

 

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

25.02.2001

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

ZBURATOARE 9, de Mihai-Athanasie Petrescu

Elicopterul SMURD 334 in misiune la Rosiorii deVede

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Un comentariu

Din categoria Galerie foto

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a IV-a

În Victimes du devoir (Victimele datoriei) ceştile se adună într-o piramidă care ar putea să-i acopere pe Madeleine  şi pe Choubert. Probabil că este vorba de aceeaşi ceaşcă, care se multiplică, la fel ca şi gestul cotidian făcut de femeie ca într-un ritual.

Progresia din ce în ce mai rapidă a ceştilor este în total dezacord cu numărul personajelor, dar autorul vrea, încă o dată, aşa cum se întâmplă în filmele mute, să realizeze saltul în ireal. Am încercat, în Victimele datoriei, să înec comicul în tragic, scrie Eugène Ionesco despre această piesă, în care comicul obţinut prin mişcarea de du-te – vino a Madeleinei care transposrtă ceşti şi prin scena nebună din final, când toate personajele trebuie să înghită şi să mestece (ca un fel de obligaţie de a trăi) este într-adevăr înecat în tragicul vieţii marcată de căutarea dureroasă a unui anumit Mallot. Pentru a-l găsi, personajul Choubert coboară în noroi, forţat de către soţia sa şi de poliţist. Dar nici urmă de Mallot, nici în noroi, şi nici în altă parte. Eroul nostru îşi dă toată silinţa să îl găsească pe Mallot. Oare cine ar putea fi acest personaj misterios ? Identitatea lui Choubert ? dificil de spus, dat fiind faptul că Madeleine nu l-ar lăsa niciodată să-şi ia zborul, să părăsească lumea în căutarea propriului eu. Ca majoritatea personajelor ionesciene, Choubert este marcat de cele două stări de conşiinţă : greutatea (noroiul) şi evanescenţa (urcuşul, zborul).

Procesul de proliferare atinge apogeul în mediul care îi este cel mai favorabil : familia. Am văzut acest lucru în Victimele datoriei şi îl vom regăsi în Amédée, sau cum să scapi, Viitorul e-n ouă, Macbett, Scaunele etc.

Autorul ne oferă în Convorbiri o imagine scurtă, dar elocventă, a piesei sale Amédée : În Amédée este vorba, desigur, despre un cuplu. Ceea ce este esenţial pentru mine, ceea ce explică piesa, este cadavrul. Restul nu este decât vorbărie, chiar dacă mai semnifică ceva. Cadavrul, pentru mine, este greşeala, păcatul original. Cadavrul care creşte înseamnă timpul.[1]

Amédée sau Cum să te debarasezi  este prima piesă în trei acte scrisă de către Ionesco care a incitat critica să vorbească despre proliferarea materiei. Apariţia în spaţiul scenic a unor obiecte terifiante constituie esenţa dramei. In lupta lor împotriva răului (reprezentat de către cadavru şi de către ciupercile otrăvitoare) cei doi soţi, Madeleine şi Amedée se dovedesc neputincioşi. De cincisprezece ani, cei doi trăiesc claustraţi în sufrageria apartamentului lor, pentru că dormitorul le este ocupat de către cadavrul care creşte fără încetare şi le otrăveşte viaţa, ca un simbol al sentimentului culpabilităţii.

Primele ciuperci apar în sufragerie încă de la începutul piesei, ca o cobe :

AMEDEU : O ciupercă ! Pfui ! asta-i culmea, au început să crească şi-n sufragerie ! […] numai asta mai lipsea !… Otrăvitoare… binenţeles ![2]

AMEDEU : Aha, uite-o, uite ciuperca.

MADELEINE : Asta-i a doua din sufragerie[3]

Numărul lor creşte pe măsură ce creşte cadavrul, producând trosnituri sinistre, picioarele sale apărând în camera locuită de cei doi soţi. Lungimea picioarelor cadavrului ar trebui să fie, potrivit indicaţiilor lui Ionesco, de un metru şi cincizeci de centimetri, ceea ce a constituit o problemă pentru regizori. Autorul  a făcut tot ce aputut pentru a-l convinge pe Jean-Marie Serreau de faptul că picioarele cadavrului trebuie să fie gigantice, în caz contrar efectul produs asupra spectatorului nu ar mai fi acela dorit de către Ionesco. Nişte picioare de şaizeci şi cinci de centimetri, pe care ar fi vrut să le folosească regizorul, nu au fost acceptate de către dramaturg. În actul II, sufrageria devine o adevărată sală de tortură, în care mobilele se înghesuie în partea dreaptă din cauza creşterii cadavrului. Cu cât creşte numărul ciupercilor, cu atât scade spaţiul vital al celor doi soţi : În jurul său, pe lângă perete, multe ciuperci uriaşe[4]. Aici există o asemănare cu noul locatar, cu singura deosebire că acesta din urmă nu este forţat să se îngroape în mobile. În dorinţa lor nebună de a coabita cu cadavrul, de a-şi amenaja camera în funcţie de dimensiunile acestui, angoasa atinge punctul culminant. Printr-un efort supraomenesc, Amédée încearcă să scoată cadavrul pe fereastră, dar picioarele sunt atât de lungi încât nu le poate trece. Amédée nu are decât o singură soluţie pentru a scăpa, pentru a-şi regăsi libertatea pierdută : zborul. « Al Doilea Sergent de stradă vrea să pună mâna pe Amédée ; Primul Sergent de stradă, din fosă, întinde şi el mâna ca pentru a-l prinde ; degeaba, Amédée este deja ridicat de la pământ, începe să zboare.[5]

De la greutate la evanescenţa reprezentată de levitaţie, Amédée a trebuit să străbată un drum lung, care a durat ani întregi. Dar apoteoza sa de la sfârşitul actului III şterge toate suferinţele îndurate.

Nu se poate spune acelaşi lucru despre Noul locatar sau despre Academician, care sunt striviţi de numărul crescând al obiectelor. În cazul lor este vorba despre un fel de resemnare, de acceptare a unei stări de lucruri. Din dorinţa de a se lăuda, Academicianul din Lacuna colecţionează diplome, iar succesul în toate acţiunile sale nu îl lasă să îşi vadă propriul eu. Salonul locuinţei sale adăposteşte o expoziţie permanentă. Diplomele academicianului acoperă pereţii încăperii, decoraţiile îi acopera pieptul până la brâu, având tendinţa de a invada tot spaţiul, ca şi sufletul personajului. Dragostea Academicianului pentru acest decor îl determină să întreprindă acte care frizează nebunia : în fiecare noapte contemplă pereţii salonului, trecând în revistă dovezile realizărilor sale anterioare şi încearcă să repereze orice « lacună », dintr-o dorinţă nesecată de a nu pierde nimic în materie de titluri. În momentul în care află de primul său eşec, el îşi rupe, violent, spada şi totul se năruie în jurul său :

Un salon specific pentru înalta burghezie şi în acelaşi timp oarecum « artist ». una sau două canapele, fotolii, dintre care unul verde, stil Régence, chiar în centrul camerei. Pereţii sunt plini de diplome enorme, pe care se pot citi scrise cu litere de-o şchioapă cuvintele « Doctor honoris causa », restul fiind mai puţin vizibil ; pe alte diplome se poate distinge « Doctorat honoris causa », pe altele şi mai mic « doctorat », « doctorat », « doctorat ». [6]


[1] Claude Bonnefoy, op. cit. pp. 96 – 97 (trad. A. P.)

[2] Eugène Ionesco, Ucigaşi fără simbrie, Teatru, Vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 21

[3] Ibid., pag. 40

[4] Eugène Ionesco, Ucigaşi fără simbrie, Teatru, Vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1994, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 45

[5] Ibid., pag. 83

[6] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, Teatru, vol. IV, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, pag. 105

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu