Arhive lunare: februarie 2012

DOR de Bianca Vasile

Stau şi privesc prin fereastra uzată

La cerul  înflăcărat şi singuratic

Şi-mi amintesc şi azi ce-a fost odată

În acest peisaj mirific.

Vântul şi-atunci adia domol

Şi mişca perdeaua din uşă

Iar acea perdea din voal,

Acum zace-ntr-un colţ cu o papuşă.

Mă-mbată şi-acum miros de salcâm

Şi-mi amintesc cu drag de momente

Ale copilăriei, când adunam de pe drum

Mirositoare flori de salcâm.

Iar covoraşul de la intrare

Nu mai străluce ca atunci

Când mama-l spăla cu multă răbdare

Şi-apoi mirosea a frunze de nuci.

Apoi întorc privirea

Spre colţul mucegait

Şi văd vechiul pat

Că e tot ruginit.

Printre pânze de păianjen

Văd chipul mamei drag

Încerc să mi-o amintesc tânără

Dar parca totul e în van.

Şi tata mă priveşte din tablou

De parcă m-ar striga cu disperare

Şi strigătul său îmi e ca ecou

Ce se aude uşor din depărtare!

Reclame

Un comentariu

Din categoria Bianca Vasile

LEGENDA OUALELOR ROSII SI A PISTRUILOR DE PE FETELE EVREILOR / LA LEGENDE DES OEUFS ROUGES ET DES TACHES DE ROUSSEUR SUR LES VISAGES DES JUIFS de Vasile Berlic, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

Legenda oălelor roşii şi a pistruilor de pe feţele evreilor

           Spune legenda că nici nu se răcise bine în mormânt trupul lui Iisus, că mai marii sinagogilor începuseră să petreacă şi să se bucure de triumful lor asupra aşa-zisului Rege al Iudeii.

Deşi semne mari se făcuse la răstignirea Sa pe cruce, aceşti orbi şi păcătoşi nu le luau în seamă şi sărbătoreau cu cântece şi mâncăruri alese, neştiind că toate acestea vor fi aspru pedepsite la judecata de apoi.

În jurul meselor întinse veneau şiruri nesfârşite de slugi, cărând talere cu bucate alese şi băuturi scumpe să celebreze Victoria lor asupra omului Dumnezeu.

Dar iată că apare şi un vas mare, în care se găseşte un cocoş uriaş, bine rumenit, plutind într-un sos roşu, după moda timpului.

Pe mese se aflau coşuri mari, pline cu  fructe, pocaluri scumpe cu vin tare, cu ouă fierte, şi multe alte bunătăti şi delicatese.

Se zvonise printre romani şi iudei precum că la trei zile după moarte, Iisus va învia din mormânt. Mulţi priveau cu neîncredere, dar şi cu teamă aceste zvonuri. Se luaseră măsuri severe de păzire a mormântului lui Iisus, dar să vedem ce urmează.

Un mesean mai îndrăzneţ, dar şi ameţit de băutură, zice :

– Când va învia acest cocoş fript din tavă, atunci va învia şi Iisus Cristos !

Dar minune mare se întâmplă : unde nu se face cocoşul fript un ditamai cocoşul frumos penat şi, bătând din aripi, cântă cât îl ţinea gura !

– Cucurigu ! Cucurigu ! Cucurigu !

Sosul roşu din tavă este împrăştiat peste tot, încât chiar şi oăle devin roşii ! Ba mai mult, stropi de sos roşu sunt aruncaţi şi pe feţele iudeilor dimprejurul mesei, şi astfel ei devin pistruiaţi, până în ziua de azi.

Această faptă ne întăreşte credinţa că ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu se poate !

Să ciocnim în pace cu Dumnezeu un ou roşu cu tradiţionalul « Hristos a înviat ! », iar celălalt să ne răspundă : « Adevărat a-nviat ! »

La légende des oeufs rouges

et des tâches de rousseur sur les visages des juifs

La légende raconte qu’avant même que Jésus soit refroidi dans sa tombe, les chefs des synagogues avaient commencé à faire la fête pour se de leur triomphe sur le soi-dit Roi des Juifs.

Malgré les signes effroyables qui s’étaient produits lors de la crucifixion, ces pécheurs ne s’en faisaient pas et ils fêtaient en chantant et en faisant la bonne chère. Ils ne savaient pas que tout cela serait durement puni au jugement dernier.

Au tour des larges tables, la file de servants semblait être sans fin. Ils portaient des vases remplis de plats exquis et des boissons fines pour célébrer leur victoire contre l’Homme Dieu.

Mais voilà qu’on apporte un grand pot, dans lequel se trouve un coq géant, bien fait, qui flotte sur de la sauce rouge, selon la mode de l’époque.

Sur les tables il y avait des paniers énormes, remplis de fruits, des verres en or pleins de vin fort, des œufs à la coque, et encore beaucoup de gâteries et de délicatesses.

Le bruit avait couru parmi les Romains et les Juifs que, trois jours après Sa mort, Jésus allait ressusciter et sortir de Sa tombe. Les gens écoutaient ces rumeurs sans trop y croire, mais ils avait, quand même, peur. On avait pris des mesures strictes pour garder la tombe de Jésus.

Mais continuons notre réct.

Ayant pris du courage après avoir bien bu, un convive se leva et dit :

– Quand ce coq rôti sera ressuscité, à ce moment-là Jésus ressuscitera aussi !

Et voilà qu’un miracle eut lieu : le coq rôti redevint un beau coq couvert de plumes, qui se met à battre ses ailes et à crier :

– Cocorico ! Cocorico ! Cocorico !

La sauce rouge du pot est répandue dans toutes les directions, et les œufs sur la table deviennent rouges ! Encore plus, des gouttes de sauces tombent sur les visages des Juifs  autour de la table, et par cela ils acquirent des taches de rousseur qu’ils conservent encore aujourd’hui.

Ce miracle renforce notre foi et nous fait savoir que ce qui est impossible aux hommes est facile pour Dieu.

A Pacques, respectons la coutume qui nous demande de cogner des œufs rouges, en disant « Jésus est ressuscité ! », et à l’autre personne de répondre « En vérité Il est ressuscité ! »

Publicam povestirea de fata in ziua cand sfiintia-sa a ramas singur, dupa plecarea doamnei preotese la cele vesnice. Condoleante!

2 comentarii

Din categoria Vasile Berlic

APA VODISLAVEI de Paul Amet

Gala Galaction

Se urcă magul serii sub luna brumărită

Iscând acolo cântec şi foc de neuitare

În inima-mi se-aşează cuvânt peste cuvinte

Ca florile să-nsemne lumini prin sanctuare

Cinstire să-i aducem la ceasul când se mută

Spre alt ţărm de răscruce departe sau aproape

Să-i rotunjim statuia culcată sub ţărână

Şi moartea să i-o smulgem de sub eterne pleoape

Rostire de cuvinte peste Dideşti coboară

Când noi cu-nsingurarea topim în ochi pământul

Şi aşteptăm să vină de undeva Bătrânul

Pe Apa Vodislavei spre noi învolburîndu-l …

2 comentarii

Din categoria Paul Amet

PLOAIE DE FEBRUARIE de Daniela Andronache

Am strâns dimineaţa asta în pumni
Picături de ploaie pe zăpadă pătată de negrul oraşului
Aşteptam sărutul dimineţii
În ritmul ploii ce lovea zăpada îngheţată
Cu răsuflarea ta în urechea mea
Şi şoapte greu de înţeles la ora dimineţii
Unduirea dorinţei şi oftatul regretului ascuns
Secretul fericirii dorite
Cu ploaia ce încăpăţânat spală urmele negre ale oraşului de pe albul atât de alb al zăpezii.

Scrie un comentariu

Din categoria Daniela Andronache

25 februarie 1945 ULTIMA JERTFA de Mihai-Athanasie Petrescu

ADJ. (AV.) TRAIAN DÂRJAN

Dincolo de semnificaţia schimbărilor în ordinea geo-politică a globului, al doilea Război Mondial a fost cel mai mare măcel din istoria omenirii. România a pierdut în cei patru ani de război peste o jumătate de milion de luptători, la care se adaugă un număr imens de victime în rândul populaţiei civile. Românii au aruncat în luptă toate resursele, atât umane cât şi materiale, dar durata conflictului cât şi grelele lovituri primite din partea unor inamici mult mai puternici, mai ales prin raidurile de bombardament americane din vara lui 1944, au secătuit forţele ţării.
Aşa se face că în ultimile luni ale conflagraţiei, puterea Corpului Aerian Român era mult scăzută faţă de 1941; avioanele erau deja vechi, deteriorate în nenumăratele misiuni de luptă, iar piloţii de la toate grupurile, inclusiv Gr. 9 Vânătoare erau obosiţi, cu capacitatea de concentrare diminuată, dar nu mai puţin hotărâţi să lupte până la sacrificiu pentru distrugerea inamicului. Confruntările aeriene au fost frecvente, iar pierderile grele pentru ambele tabere. Ultimul aviator român căzut pentru patria sa a fost adjutantul Traian Dârjan.
La 18 noiembrie 1920 s-a născut în satul Someşeni, de lângă Cluj (acolo unde se afla un aerodrom al armatei), al patrulea copil al familiei Dârjan, Traian. Rămas orfan de tată de la 3 ani, băiatul a fost nevoit să muncească încă de la vârsta de 14 ani, pentru a completa bursa parţială de elev de liceu la Cluj. În 1939 rămas şomer, Traian revine în satul natal, pentru a face agricultură, dar, privind ore în şir la avioanele care zburau de pe aerodromul din apropiere, decide să devină aviator. A învăţat pilotajul, iar apoi a primit brevetul, în decembreie 1939, la Şcoala ARPA (Asociaţia Română pentru Propaganda Aviaţiei) de la Cluj, apoi a trecut examenul de admitere la Şcoala Militară de la Tecuci. A absolvit-o la 11 aprilie 1942, cu gradul de adjutant stagiar.
Traian Dârjan a rămas pentru câteva luni la Tecuci, ca instructor, dar în octombrie 1943 nevoia de piloţi pe front fiind acută, a fost trimis la Grupul 9 Vânătoare, unitatea care se pregătea la Tiraspol pentru luptă. A făcut trecerea pe Messerschmitt Bf 109 G, iar la 23 octombrie a fost trimis pe frontul din Rusia, acolo unde Grupul 9 trebuia să înlocuiască Grupul 7.
Nu a durat mult până la prima victorie, din 11, a lui Dârjan: a doborât un IAK de vânătoare la 22 februarie 1944. A urmat un al doilea, la 10 martie, apoi un Lagg la 17 aprilie şi din nou un IAK, la 28 aprilie.În toate aceste misiuni (de vânătoare liberă sau de escortare a bombardierelor), Dârjan a fost coechipierul căpitanului Gheorghe Popescu-Ciocănel.
Deja luptele se desfăşurau pe teritoriul României. Aviaţia noastră trebuia să facă faţă atacurilor sovietice, dinspre est, dar, şi mai ales, celor iniţiate de americani şi englezi, care dirijau formaţii de sute de bombardiere către obiective ca Valea Prahovei, cu petrolul şi rafinăriile sale, Braşov, unde era uzina I.A.R., Bucureşti, capitala ţării etc. Aviaţiile aliate română şi germană se confruntau acum cu forţe mult superioare. Deşi numărul victoriilor individuale ale piloţilor noştri creştea (Dârjan însuşi a adăugat câteva B 24 Liberator la scorul său – al şaptelea avion doborât la 24 iunie 1944, ceea ce a făcut ca el să fie considerat un “as”), avioanele pierdute de inamici erau rapid înlocuite iar aceştia continuau să provoace mari pagube patriei noastre.
Rămâne în istorie ziua de 26 iulie 1944, numită “Duminica neagră”. În acea zi, peste 300 de avioane americane (bombardiere B 24, însoţite de vânători P38 Lightning şi P41 Mustang) au atacat obiective româneşti. Au fost primite cu foc de către români, , dar preţul a fost imens: 7 avioane româneşti au fost doborâte şi 4 piloţi au fost ucişi. Mai contau cele 11 victorii obţinute de ai noştri, printre care un Lightning doborât de Dârjan?
La 18 august, Traian Dârjan a făcut parte din formaţia de 12 Me 109 româneşti ieşite “la americani”. El a fost acela care a văzut cum comandantul Grupului, căpitanul Alexandru Şerbănescu, a fost atacat de mai multe Mustang-uri în timp ce el se afla pe urmele unui Liberator. Dâjan a încercat să-şi prevină şeful că e în pericol, dar, din nefericire, staţia de radio de pe “numărul 1 Galben” (Me-ul lui Şerbănescu) probabil că nu a funcţionat, iar căpitanul a fost doborât în flăcări. A fost o pierdere deosebit de dureroasă pentru aviaţia română.
Ultima victorie a lui Dârjan în luptele pentru apărarea teritoriului a avut loc la 20 august, când, în patrulă cu Băzu Cantacuzino, a reuşit să doboare un avion sovietic în zona Iaşi. A doua zi, în timpul unei lupte cu sovieticii, avionul lui Dârjan a fost lovit, iar pilotul a aterizat forţat…în apropierea unei unităţi sovietice de blindate. A fost făcut prizonier, dar în timp ce era transportat cu maşina a avut loc un atac al avioanelor Stuka româneşti (bombardiere în picaj) – chiar acelea pe care Dârjan avusese misiunea să le protejeze. Profitând de deruta ruşilor, adjutantul român a reuşit să fugă, pentru a fi din nou capturat, de altă unitate rusească. Neţinând seama de armistiţiul de la 23 august, ruşii nu l-au eliberat, Dârjan evadând pentru a doua oară. A ajuns la unitatea sa tocmai la 30 septembrie. Grupul 9 era deja la Turnişor, lângă Sibiu.
Românii au continuat toată în iarna ‘44-’45 ofensiva spre vest. Vremea a fost destul de rea, îngreuind condiţiile de zbor, dar misiunile nu lipseau. Dar cât a fost de greu pentru ai noştri, care trebuiau să lupte atât cu inamicul – germanii şi hortyştii – cât şi cu perfidia ruşilor, noii noştri aliaţi!
La 25 februarie 1945, celula formată din căpitanul Băzu Cantacuzino, comandantul Grupului 9, şi adjutantul Traian Dârjan a decolat pentru o misiune în folosul trupelor terestre. Au întâlnit o formaţie germană de 8 Focke-Wulf-uri 190, care mitraliau un detaşament sovietic. Românii au angajat imediat lupta. Băzu a doborât un neamţ, dar, preocupaţi să fotografieze avionul căzut, pentru omologarea victoriei, ei au slăbit atenţia, fiind surprinşi de o patrulă de Me 109 germane. Un proiectil de 13 mm l-a decapitat, pur şi simplu, pe Dârjan. Cel care a tras a fost asul german Helmut Lipfert, cel care, culmea, îl instruise pe Traian Dârjan să piloteze un 109 G… Şi Bazu a fost doborât în această luptă, dar el a scăpat cu viaţă, întorcându-se, pe jos, la unitatea sa. A fost apoi trimis pentru investigatii la Spitalul Militar romanesc de la Debrecen, unde cel care a incercat sa-i faca un examen radiologic a fost chiar tatal meu, maistrul militar Atanasie Petrescu. Se pare ca Bazu era prea mare pentru bietul aparat Roentgen de campanie al spitalului.
A fost ultima jertfă din rândul piloţilor români de vânătoare din Grupul 9 cerută de un război monstruos…

2 comentarii

Din categoria Portrete

PLOAIA de NICOLAE DĂRĂBANŢ

Fulgeră, trăzneşte,

Ploaia-n geam plesneşte,

Curg afar’ şiroaie,

Că-i straşnică ploaie.

Ţaţa Margareta

Vine cu şareta

Din câmp de la fân.

Tare-i udă-n sân,

ud e păru-n smocuri

Prin unele locuri,

Hainele şi ele

Lipite-s de piele,

C-avu dor de ducă

Azi cu Ştefănucă.

Dar ajuns-acasă,

Alt trănet se lasă:

Că-i dă Pavălucă,

Soţul, de-o usucă.

… Vai ce soartă crudă

Are când se udă.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

DRAGOSTEA FURATA de Daniela Andronache

Ne-am risipit în vise, ne-am risipit în vorbe
Şi ne-am creat castele cu turle de argint
Ce se–înalţau în lumea fastastică creată
De dragoste, de-atingeri şi sublim

Ne aşteptăm în braţe cu sarutări frivole
Şi le simţeam aevea că erau
Lăsând uşor fiinţa să coboare
În lumea jocului de mult uitat

Şi o furam, şi o simţeam în suflet
Şi o doream pentru că ne-a lipsit
Era frumoasă îi simteam parfumul
Şi–o aşteptam pentru că ne-a dorit

N-o cunoşteam nici eu, nici tu, desigur
Nu am greşit, stângaci păream a fi
Dar am aflat că dragostea furată
Dă fericirii sensul ei deplin

Căci fericirea este efemeră
Când visele se risipesc încet
Şi turlele de-argint încep să cadă
Şi dragostea furată s-a sfârşit.

Scrie un comentariu

Din categoria Daniela Andronache

Veac de lumină de Paul Amet

Am venit sa asez peste plaiuri cununa,

Să văd dacă glasul câmpiei s-a frânt

Păsări înfrunzite de gânduri sub lună

Dacă au ars or au intrat în cuvânt.

Veacul durerilor de sub zidiri se frânge

Cad în genunchi ca florile de miere

Pădurile cu mirosul de tei se-ncinge

Iar apa Vodislavei mă unge cu tăcere.

Astă-seară voi aprinde candela sfântă

Cu ochi de-nlăcrimată grădină.

La Dideşti şi Cernica veşnicia cuvântă

Cu slavă de nesfârşită lumină.

Un comentariu

Din categoria Paul Amet

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul VII

TRISTEŢE GENERALĂ ŞI TRISTEŢEA GENERALULUI

– Alo! Alo! Sor-meo! Alo! Tu eşti Florico! Da, eu sunt, Petrică … da … al naibii telefon … alo! Hai, că parcă se aude mai bine … ştii de ce ţi-am dat telefon? … auzi? m-au făcut plutonier! … mulţam … da … nu … păi … da … ieri …da, ieri a venit ordinul … alo! alo! Mama lor de telefoane! S-a întrerupt.

– Tovarăşu plutonier, staţi că mai încerc, spuse soldatul centralist. Chem încă o dată Bucureştiul.

– Mulţumesc, frumosule, răspunse proaspătul plutonier Tuteaşcă, i-am spus ce era mai important, dar mai aveam o veste … aha, stai, că se aude. Alo, Florica? Poftim? … cine? … să trăiţi tovarăşu căp … imediat … pe tovarăşu general? … am înţeles, pe tovarăşu general! Mă băiete fă repede legătura la ţovarăşu general, îl caută ăia de la minister.

Telefonistul îl sună pe general, şi, după bunul obicei al tuturor centraliştilor, uită că nu are voie să rămână şi el pe fir.

– Ce vrea, mă, ăla de la Bucureşti? nu-şi stăpâni curiozitatea Tuteaşcă.

– Păi zice că să facem adunare, că … aoleo, tovarăşu plutonier!

– Ce-i, mă, ce s-a-ntâmplat?

– A murit Stalin!

– Ce?

– A murit tovarăşu Stalin!

– Pe cuvânt?! Bine-a făcut! … ăsta, vreau să spun, bine-a făcut ăla că ne-a anunţat şi pe noi!

– Da, zice că să ţinem adunare de doliu. Gata, a închis.

În scurt timp, anunţul comandantului îi surprinse pe toţi:

– Domnilor, spuse generalul Munteanu, trebuie să vă dau nefericita veste că în următoarele ore, poate şi zile, toate cadrele şi militarii în termen vor rămâne în unitate. Nu ieşim în dispozitivul de alarmă, dar ne găsim cu toţii la posturile noastre. Şi asta numai pentru că a murit domnul Stalin. Mâine dimineaţă, imediat după raport, ne întâlnim la club, locţiitorul politic, domnul colonel Moisescu va organiza adunarea de doliu.

– Tovarăşe general, dacă-mi permiteţi să raportez … interveni maiorul Paraschiv, tovarăşu colonel e internat în spital.

– Uitasem, recunoscu generalul. Dar dacă lipseşte şeful dumneavoastră, domnule maior, vă revine sarcina de a conduce adunarea de doliu.

– Cu mare bucurie, tovarăşe general! îşi manifestă entuziasmul Paraschiv.

– Bucurie la doliu? şopti Tuteaşcă către cei de lânga el. Deşi, vorba lui,

cam toată lumea se bucură.

A doua zi la club, maiorul făcea prezenţa.

– Tovarăşi, am regretul că unii dintre noi nu răspund la apel. Următorii  militari în termen şi-au permis să fie plecaţi acasă în permisie într-un astfel de moment greu pentru noi … iar tovarăşul colonel Moisescu pune o simplă problemă medicală înaintea tristeţii generale. Ruşine! Tovarăşi, continuă el, astăzi toată lumea este îndoliată. După cum ştiţi, ieri a încetat din viaţă marele conducător al Sovietelor, marele far care de îndruma dinspre răsărit…

– … cum s-ajungem mai repede la apus, mormăi cineva din sală.

Paraschiv nu auzi comentariul acesta şi nici multe altele. Îşi continuă oraţia funebră, trecând în revistă toate marile realizări ale Uniunii Sovietice, subliniind electrificarea, industrializarea, urbanizarea, centralizarea …

– În ritmul ăsta, ne ţine aici până diseară, căscă un subofiţer, uitându-se la ceas.

– N-are nimic, îi răspunse Tuteaşcă, şi aşa nu avem voie să plecăm acasă. Măcar ăsta ne mai face să râdem.

Maiorul ajunse la războiul mondial. Ridică în slăvi geniul strategic al marelui dispărut, care reuşise să-l păcălească pe Hitler, ademenindu-l până în inima ţării pentru a-l zdobi.

– Tovarăşi, spuse el, să ne ridicăzm în picioare şi să ţinem un moment de reculegere în memoria militarilor Armatei Roşii care s-au jertfit pentru eliberarea patriei lor.

– Domnule maior, îl întrerupse generalul, dă-mi voie să refuz propunerea dumitale. Suntem aici pentru Stalin, nu pentru soldaţii ruşi. Dacă vrei reculegere, atunci gândeşte-te la camarazii dumitale care au căzut în Basarabia sub focul perfid al ruşilor.

– Eu n-am fost acolo, tovarăşe! Eu nu sunt camaradul celor care au luptat împotrica fraţilor noştri sovietici într-un război nedrept, protestă Paraschiv.

– Să fii sănătos, îl calmă comandantul. Noi am luptat pentru eliberarea unui pământ românesc, iar dacă dumneata consideri asta un război nedrept, atunci ar trebui să mai înveţi câte ceva despre dragostea de ţară.

– Tovarăşe general, dumneavoastră nu ştiţi ce este patriotismul! Ţărişoara noastră nu poate trăi decât alături de marea patrie sovietică! Dar ce mă chinui eu să vă lămuresc, când toată lumea ştie că nici noţiunea de “tovarăş” nu vă este familiară.

– Domnule maior, te rog să rămâi la tema adunării şi să nu încerci să-mi faci mie propagandă. Adevăratul patriotism se dovedeşte pe câmpul de luptă, nu în şedinţe de partid.

Terminând de relevat meritele defunctului conducător, Paraschiv îi invită şi pe ceilalţi să ia cuvântul. Mai mulţi ofiţeri superiori preamăriră amintirea lui Stalin şi fiecare propuse şi câte un moment de reculegere.

– Mai bine ne-ar ţine tot timpul în picioare, decât să ne ridicăm de-o mie de ori, comentă în şoaptă un subofiţer.

– Zi mersi că nu te pune să faci flotări în loc de genuflexiunile astea, îl linişti Tuteaşcă.

După mai multe ore de dezbateri, adunarea se sfârşi. Paraschiv luă cuvântul în final:

– Şi acum, tovarăşi, să ne ducem la posturile noastre şi să plângem! Omenirea a pierdut pe cel mai mare fiu al ei.

– Chiar aşa mare nu era el , dar avea mustăţi uriaşe, se auzi o şoaptă.

După înmormântarea lui Stalin, lucrurile intrară în normal. Fiecare se întoarse la preocupările sale, iar familiile avură din nou fericirea să-şi vadă bărbaţii.

Numai maiorul Parasciv nu digera uşor corecţia primită în plenul adunării. Şi efectul indigestiei sale nu întârzie prea mult.

– Aţi auzit noutatea? Au venit doi colonei de C.I. de la Bucureşti. Îl anchetează pe general.

Vestea adusă de plutonierul Mangu, care era de serviciu la poartă, îi revoltă pe toţi.

– Asta-i mâna Lebedei, spuse Tuteaşcă.

– Categoric, numai el putea să fie atât de prost să-l reclame pe Munteanu, recunoscură şi ceilalţi.

Ancheta dură mai multe zile, iar rezultatul ei fu împărtăşit tuturor într-o nouă adunare la club.

– Tovarăşi cuvântă unul dintre cei doi colonei ceişti, cu durere trebuie să vă spun că de ani de zile aţi încălzit un şarpe la sân. Acest om, spuse el arătând cu degetul înspre general, este un duşman al poporului. Cum aţi putut, tovarăşi, să-i daţi încrederea voastră unui aşa-zis ofiţer care a luptat împotriva Armatei Roşii şi încă se mai şi laudă?

– Un om de cea mai joasă speţă, după cum rezultă din faptul că nu foloseşte cuvântul “tovarăş”, continuă al doilea colonel.

– Şi, mai mult decât atât, nici măcar nu a plâns la moartea marelui tovarăş Stalin.

– Tovarăşu, tovarăşu, permiteţi-mi să raportez, strigă maiorul Paraschiv din sală. L-am văzut eu plângând în ’47, când a fost alungat regele.

– Mulţumim, tovarăşe! Vigilenţa ta ne-a fost de mare ajutor şi te  vom avea în vedere pe viitor! îl aprecie ceistul.

– Tovarăşi, ce s-o mai lungim, folosindu-ne de puterea cu care am fost împuterniciţi, am hotărât imediata destituire a “domnului” Munteanu şi trecerea sa în rezervă cu gradul de soldat.

– De asemenea îi vom retrage toate decoraţiile pe care le-a obţinut prin impostură în război.

– Domnilor, nu-mi puteţi retrage nici o decoraţie pe care nu mi-aţi dat-o dumneavoastră, încercă Munteanu să intervină.

– Tu să taci, nimeni nu ţi-a dat şi nu-ţi va da dreptul să vorbeşti, îl repezi  unul dintre ceişti.

– Tovarăşi, cu aceasta adunarea s-a încheiat, pe tovarăşul maior Paraschiv îl  vom propune pentru avansare excepţională, este un adevărat patriot…

Câteva zile mai târziu, batalionul comandat de colonelul Marica trăi un eveniment ieşit din comun: întoarcerea lui Tuteaşcă.

– Ce zici mă? ai venit iar la noi? se miră Talabă.

– După ce l-au mazilit pe Munteanu s-au apucat să desfacă tot ce făcuse el. Aşa că mi-au anulat şi mie detaşarea.

– N-are nimica, mă Petrică, te-ai întors acasă, îl consolă Costandache.

– Şi eşti între prieteni, exclamă Alecu.

Numai lui Marica nu-i venea să creadă:

– Ce, bă majorule, te-ai crezut grozav că eşti la divizie, numai că ţi-a căzut guvernul? Şi mai eşti şi plutonier?

– Tovarăşu colonel, raportez, eu am cerut să vin înapoi, e mai bine aici decât la ăia.

– Lasă, bă, bancurile, ce, parcă nu te cunosc eu? Ai făcut cine ştie ce boacănă şi te-au trimis ăia pe capul meu. Ei lasă, că te bag eu la arest… Dar mai bine hai să hotărâm împreună ce-ţi dau de lucru.

– Păi, eu mă gândeam să raportez că m-am gândit la fostul meu atelier.

– Ce atelier, bă, care atelier? S-a dus naibii, kaput, vsio, l-am desfiinţat. N-ai decât să-ţi facu altul dacă găseşti unde, iar până atunci n-ai altă şansă decât să te rogi de Pişti baci să te lase şi pe tine la ţevile lui. I-auzi, atelier!

– Tovarăşu, dar măcar bancul şi sculele…

– Scule ziceai că ai acasă. Iar bancuri, mai fă tu multe şi te trezeşti la arest.

2 comentarii

Din categoria Un urs in oras

Slănina şi Salamul de Nicolae Dărăbanţ

 

Agăţată-ntr-o vitrină,

Mai în faţă, lângă geam,

Sta bucata de slănină

Lângă una de salam.

Slănina, cam afumată,

Cum a fost din eam în neam,

Însă şi puţin sărată,

I-a zis domnului Salam:

– O s-avem curând alegeri

Cică vin “anticipate”,

Nu prea vor unii manageri

C-au salam pe săturate.

Dar salamul din vitrină,

Agăţat de un cârlig,

Zise-atunci către slănina :

– Zău că-mi vine să te frig !

Eu nu vreau anticipate,

Că guvernul e sensibil,

De-asta face preparate

La un preţ inaccesibil.

Pe tine, slănină grasă,

Te procură, când iau banii,

Şi te pun pe a lor masă

Toată vara doar ţăranii.

– Vezi? – îi zise-atunci slănina –

Eu hrănesc pe toţi sărmanii,

Asta poate fi pricina,

Ca să cadă toţi tiranii.

Le lard et le Salami

Accroché dans une vitrine

Dans un magasin, on vit,

Un gros lard, on le devine,

A côté d’un salami.

Le lard, un peu trop fumé,

Comme il a toujours été,

Sans pouvoir être calmé,

Au salami parle sans arrêt.

– Tu vois, les journaux suggèrent

Des élections anticipées

Malgré certains managers

Qui du salami on à leur gré.

Mais le salami en cause,

Voyant qu’il voulait lui nuire,

Dit au lard, en bonne prose :

– J’ai envie de te faire cuire !

Pas d’anticipées pour moi,

Car le gouvernement, sensible,

Le salami prépara

A des prix inaccessibles.

Tandis que toi, le lard trop gras,

T’achètent, avec peu d’argent,

Les pauvres et les soldats,

Et même les paysans.

Aha! – répliqua le lard,

Je nourris les pauvres gens,

Et ils auront la force, ma foi !

De faire chuter les tyrans.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant