Arhive lunare: martie 2017

VEDI NAPOLI E POI POMPEII (17)

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA POMPEII (17)

Două  străzi mai ȋncolo, batem la altă uşă. De fapt, batem ȋn aer, că uşa a luat-o careva după el (erupţia?)

Noul nostru obiectiv este Casa lui Menandro, un exemplu tipic de vilă pompeiană aparţinȃnd unui om cu bani. A, nu acelui Menandro, el nu era decȃt un biet dramaturg grec, ci, probabil, unuia Quintus Poppaeus Sabinus, posibil bogătaş şi politician (sigur liberal, ca şi centenarul nostru) local, dar mai probabil un turist care apărea la Pompeii doar ȋn sezonul de vacanţă.

Pentru o clipă, Livio ȋi pomeneşte pe oamenii ăia ,stȃnd ȋn prag, dar apoi ne invită, ȋn numele oricăruia dintre ei, să vizităm vila.

In vestibul ne arată un fel de fȃntȃnă; de fapt e o cisternă, unde ăştia, de-aldeo Sabinus, colectau apa de ploaie. A, staţi liniştiţi, nu au băut din ea, era doar pentru gospodărie, pentru baie etc. OK, dar dacă le era sete? Nu vedem nici un robinet … or fi avut rezerve de bere?

Ȋn dreapta şi ȋn stȃnga vestibului sunt scările de acces la etaj. Avea acces Quintus si tot neamul lui, noi, bieţii musafiri … am avut acces spre curtea interioară.

 

 

 

Un peristil frumos, ce să spunem. Iarbă verde (ȋn februarie), gard viu, arbuşti bine tunşi (oare cu ce? Cu foarfecă manuală, sau cu una electrică?)

Fotografiez peristilul din toate direcţiile, de dragul peisajului verde. Livio vine cu o idee neaşteptată: el crede (şi sunt sigur că are şi argumente) că gardul viu nu e un simplu gard viu – mă rog, nu ăsta din poze, ci ăla de e vremea venerabilului Poppaeus – ci un mini labirint. O concepţie de organizare pe care au preluat-o englezii şi pe carea u făcut-o celebră americanii (Stan şi Bran studenţi la Oxford). Ca idee senzaţională e interesant. Oare asta o fi realitatea?

Ȋnconjurȃnd peristilul, aruncăm priviri indiscrepe spre interioare. Ne spune Livio că şi camerele strămoşilor noştri romani aveau destinaţii speciale. Dormitoarele sunt la etaj, ca la americani şi, discreţi fiind, nu ne ducem sus. La subsol, pe lȃngă cisternă, mai există cȃteva spaţii, pe care probabil că le foloseau pentru depozitare.

Iar la parter, de jur ȋmprejur, admirăm de toate. Una dintre camere a fost biblioteca, adică depozitul de /păpairăsiz/ cum a zis Livio. Peste tot ziduri colorate ȋn acele culori justificate prin pigmenţii naturali ai regiunii vezuviene.

Una dintre caracteristicile vilei o reprezintă frescele. O scenă de vȃnătoare povesteşte despre obiceiurile vechilor locatari.

Principala decoraţiune a vilei este aceasta.

Este vorba chiar de naşul casei, dramaturgul elin Menandro.

O altă podoabă a casei: galería de portrete ale ȋnaintaşilor. La semnul de ȋntrebare zugrăvit pe ochelarii mei, Livio explică: fiecare statuetă reprezintă, mai mult sau mai puţin stilizat, cȃte un strămoş mort. Statuetele erau scoase şi puse la ȋndemȃnă la ocaziile deosebite din viaţa familiei, astfel ȋncȃt familia se reȋntregea, sărbătorind sau plȃngȃnd ȋmpreună, vii şi morţi.

Interesant … eu credeam că numai pe vremea lui Ceauşescu se vorbea de reȋntregirea famliei …

Ȋn tot cazul, cei care au gȃndit organizarea vilei ȋn zilele noastre au şi ei cultul lor pentru morţi.

Ne strecurăm printre coloane şi ieşim din nou ȋn bulevard. Livio ne aşteaptă nerăbdător, cu partea roşie a umbrelei deasupra capului. Mai avem destule de văzut.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

VEDI NAPOLI E POI VEDI POMPEII (16) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA POMPEII (16)

Urmȃnd mica umbrela roşie, clasa lui Livio o ia de-a lungul străduţelor anticului oraş. Pavajul, acolo unde este, e din piatră vulcanică, Livio ȋl denumeşte tuf şi ne spune că acelaşi tuf este folosit, ȋn mare parte, şi ca material de construcţie pentru casele din jur. Ȋn materia de geologie eu sunt tufă, dar credeam că tuful e ceva moale şi poros, iar pietrele de pe jos sunt unele dure. Sunt convins ca e bazalt, dar cum sunt nepriceput, mai bine rămȃn cu presupunerile. A, pe mijlocul viei, şanţul acela ţine loc de canalizare. Sistem ȋncă ȋn vigoare ȋn destule oraşe europene, măcar pentru scurgerea apelor pluviale. Montpellier şi Brasov sunt exemple valabile.

 

Unde nu e pavaj, e norocul nostru că nu ne-am nimerit pe-acolo cu cȃteva zile mai devreme, pentru zilele ploioase din săptămȃna precedentă transformaseră străzile ȋn rȃuri de noroi …

Neglijenţi locatarii ăştia … La noi, cei care nu-şi ȋngrijesc imobilele aflate ȋn proprietate sunt puşi să plătească un impozit mai mare. Pompeienii de ce nu or proceda la fel? Văd că şi-au tras nişte bariere metalice, să se ferească de intruşi, dar gardurile şi zidurile părăginite nu ȋi deranjează.

Ne spune Livio că ȋn oraşul ăsta, pricipalele culori sunt roşu, galben şi negru. (Galben negru? Hopa, deci Steagu Roşu are suporteri ȋn zona!) Pigmenţii sunt bio, obţinuţi din rocile vulcanice. Foarte bine, luptăm ȋmpotriva poluării. Dar de ce nu reparăm şi tencuiala, dacă tot ne apucăm?

Atenţie cum traversăm strada! Pietroaiele din mijlocul drumului nu sunt altceva decȃt marcajul trecerii de pietoni. Totul este cal … culat! Pe de-o parte, fiind denivelate faţă de restul pavajului, pietrele care configurează zebra te feresc de apele curgătoare. Pe de alta, distanţa dintre bolovani este exact ampatamentul roţilor carelor de luptă romane, adică principalele vehicule care aglomerau traficul rutier ȋnainte de  24 august. Mă gȃndesc ce şoferi ȋndemȃnatici erau patricienii aia, dacă reuşeau să nimerească, ȋn viteză … ăsta … ȋn fuga calului exact prin locul permis …

Trecem (ne)regulamentar via

pentru a face un scurt popas la mecdonaldus. Credeam că n-am auzit bine, dar Livio chiar aşa a zis. Suntem la un fel de restaurant, iar inelele reprezintă, cel mai probabil, nişte recipiente pentru alimente. A, da, dar etichetele cu preţurile unde sunt, domn’ patron? La voi nu acţionează agentus de protectiae consumatorum? Nici deneaus? Măi, măi, măi … auzisem eu că societatea romana era cam depravată, dar chiar aşa?!

Andiamo, ladies and gentlemen, andiamo piu presto, aş vrea să-l vizităm pe un anumit domn Cornelium. Dacă dormim aşa pe stradă riscăm să un-l găsim acasă.

Ce v-am spus … Ia uite, e plecat … de vreo 1938 de ani. Dar poarta e bine ȋncuiată, a tras un grilaj şi a pus lacata chinezesca. Ce să mai ȋncercăm să intrăm la el …

Livio nu pare supărat. Are el planurile lui. Ne adună şi ne conduce spre alte cartiere, mai bogate. Poate găsim acolo loc de găzduire.

 

2 comentarii

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI VEDI POMPEII (15) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA VEDI POMPEII (15)

E timpul să ne ȋntoarcem ȋn timp.

Acum cȃţiva ani, adică la 24 august 79, Vezuviul  şi-a adus aminte că este un un deal potrivit pentru culturile de viţă de vie, precum credeau oamenii trăitori ȋn zona, ci un vulcan fioros. Atȃt de mult i-a plăcut amintirea asta ȋncȃt a sărit (ȋn sus) ȋn aer de bucurie şi a distrus tot cea găsit ȋn apropierea sa. Cele mai cunoscute victime ale erupţiei sunt oraşele Pompei şi Herculaneum, care au fost ȋngropate sub cenusă şi noroi vulcanic, odată cu o mare parte dintre locuitorii lor.

După o mie şi vreo şapte sute de ani, răstimp ȋn care lumea a uitat de nenorocirea de atunci, un mai nou viier care ȋşi săpa via (prost obicei, de care mă feresc cu grijă) a găsit, din ȋntȃmplare, nişte vestigii interesante. Altruist, omul nu le-a păstrat pentru sine, ci le-a popularizat, atrăgȃnd armate de arheologi. Rezultatul este că azi, ȋn timp ce noi am urmat sfaturile Sarei, Livio ne-a buzunărit de cȃte 10 euro pe care i-a investit  ȋn bilete de acces ȋn interiorul perimetrului cunoscut drept “Pompei scavi”. (Ȋntre noi fie vorba, din prospectul pe internet al excursiei reieşea că preţul biletului de intrare se cuprinde ȋn cel al excursiei, dar … ) Adică erupţia altora a devenit obiectivul turistic şi comercial al altora.

La ieşirea de la Cellini, surpriză: Sara şi Livio ne oferă cȃte o cască audio şi o mică staţie de radiorecepţie, un gadget care avea să ne umple urechile de istorie antică. Aflăm şi semnificaţia umbreluţei roşii: Livio o va folosi drept element de identificare pentru membrii grupei sale mici, purtand-o tot timpul deasupra capului.

Trecem vitejeşte de casa de bilete, unde nici un cerber nu s-a deranjat să ne numere …

Şi pătrundem intr-o zona străjuită de maiestuoşii pini-umbrelă, caracteristici acelei zone geografice (pe care insist să ȋi iau cu mineȋn cardul de memorie – sunt acea specie arboricolă despre care am ȋnvăţat la botanică şi la muzică (ȋn legătură cu Ottorino Respighi) şi vreau să am şi acasă cȃţiva).

Trecȃnd de etapa asta, Livio ȋşi instalează microfonul şi ȋncepe să turuie. Engleza lui supersonică relatează despre ȋnceputurile comerţului executat de marinarii greci veniţi prin partea locului, despre contribuţia lor la denumirea viitorului oraş Neapolis, despre gusturile şi pretenţiile lor, ca oameni cu bani şi despre impactul dintre civilizaţia elenă şi cea italică. Ȋntre timp ne apropiem de zidurile antice, trecȃnd aproape nepăsători pe lȃngă cȃteva opere de artă modernă.

Primul obiectiv este arena pentru luptele de gladiatori. Plasată ca şi stadioanele moderne, la marginea localităţii, arena are configuraţia unui amfiteatru, mărginit de ziduri de apărare şi de cabinele protagoniştilor.

Ȋn stadioanele zilelor noastre, sub tribune se găsesc vestiarele pentru sportivi. Pompeienii au avut cam aceeaşi idee, asigurȃndu-le celor care aveau să moară pentru deliciul lor tot confortul: celule la parter pentru ei, camere la etaj pentru gardienii şi antrenorii lor, iar lȃngă ele alte camere, mai confortabile, unde nobilele romane fără soţ (sau …) petreceau bine, sau le asigurau gladiatorilor ultimile bucurii ȋnainte de lupta finală (şi fatală). Cu ocazia asta am aflat că băştinaşii erau, ȋn general, nişte oameni de statură mică (ceea ce ni se va demonstra puţin mai tȃziu), cei mai mari nedepăşind 1,60m, iar doamnele se bucurau de cei veniţi de aiurea, adică sclavi-gladiatori voinici şi puternici.

Arena, ȋn sine, este o jumatate de teren din zilele noastre. Am văzut filmul apărut ȋn 2014 despre Pompei, arena aratată acolo nu seamănă deloc cu asta. Ȋn schimb, chiar acest loc a fost folosit de legendara formaţie de rock simfonic Pink Floyd pentru un concert live, in 1973. Recunosc, atunci nu mă interesa nici rock-ul, nici Pompei, altfel n-aş fi lipsit de la eveniment (sigur, regimul lui Ceauşescu ar fi fost de altă părere).

Stȃnd ȋn centrul amfiteatrului mă simt un adevărat gladiator, urmărit de o patriciană din tribună.

Dar scap cu viaţă şi urc, la rȃndul meu, pe gradene. Sunt sigur că UEFA nu ar omologa o astfel de arenă, unde locurile un sunt nici măcar numerotate, d’apăi să fie dotate cu scaune din plastic colorat! Ce-i drept, romanii un inventaseră petardele şi fumigenele colorate.

Livio cu faimoasa lui (mă rog, a Sarei) umbreluţă roşie, rămȃne ȋn centrul arenei, de unde ne umple urechea (dacă aveam o singură cască …) cu poveşti despre luptele de gladiatori.

Cȃnd lupta ia sfȃrşit cu victoria ghidului nostru, urcăm pȃnă pe buza tribunei – la stadionul “Silviu Ploieşteanu” din Braşov se putea urca şi mai sus, ȋn plopi, atunci cȃnd nu mai erau bilete.

Aici se poate urca mai departe spre celelalte cartiere ale vechiului oraş Pompei, ceea ce un vom ȋntȃrzia să facem

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI VEDI POMPEII (14)

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA VEDI POMPEII (14)

Dincolo de indicatorul rutier descoperim un orăşel cu vreo 20.000 de locuitori, fondat ȋn secolul al XIX-lea ȋn apropiere de vechea aşezare romană. Sara si Livio nu au grija lui Bartolo Longo (O avea vreo legătură şi cu cartierul meu din Braşov?!), cel care este considerat părintele aşezării moderne, ci a noastră, a turiştilor. Ȋnainte de a ne descărca din Otokar, cei doi ne previn că maşina va pleca spre alte zări şi alţi pasageri, deci să un lăsăm nimic la bord. Apoi ne descriu programul: o jumătate de oră pentru vizitarea unui magazin, după care ne regăsim pentru a ataca antichitatea. Sara e cea cu partea practică: ne atrage atenţia că magazinul e foarte interesant, mai ales pentru le donne, dar pe langă marfa expusă are şi o toaletă mare şi foarte curată, pe care ar fi bine să o vizităm, pentru că vizita ruinelor pompeiene avea să dureze peste două ore.

Spartacus? O mai fi pe-aici? Am auzit că ar fi petrecut niţel timp prin coclaurile Vezuviului, unde şi-a instruit co-revoltaţii, dar nu ştiam că ȋntre timp s-a privatizat. Din păcate, nu e ȋn programul nostru.

Vedem şi restaurantul personajului sadovenian. Deci literatura romȃnă e cunoscută si pe la oamenii ăştia.

Sara ordonă adunarea plutonului şi ne mai spune ceva: iată această umbrelă rosie. Ea va fi farul călăuzitor al grupului nostru. Era o zi atȃt de frumoasă, la ce oare servea umbrela ȋn context?

Magazinul “Cellini”, primul punct pe ordinea de zi, este ȋn acelaşi timp un important producător şi un important comerciant de bijuterii şi suveniruri cunoscut şi apreciat pe plan mondial. Moştenitori ai numelui şi obiectului de activitate ale faimosului florentin Benvenutto Cellini, principalul lor obiect de activitate este cameea. Am auzit de multe ori cuvantul, dar un ştiam ce e; un domn mai ȋn vȃrstă, care ne-a ȋntȃmpinat la intrare vorbind limba engleză, ne-a lămurit: cel puţin ȋn accepţia locală, cameea este o mică operă de artă obtinută prin sculptarea scoicilor. Definiţia de dicţionar mai menţionează şi alte materii prime (pietre semipreţioase stratificate), dar aldeo Cellini sunt specialişti ȋn scoici. Ȋncă un amănunt pe care ni-l serveşte domnul ăla e că preţul obiectelor este dat şi de autorul lor (se clasifică pe trei nivele: ucenici, lucrători şi meşteri) Şi, ȋntr-adevăr, văzȃnd obiectele expuse, un ai cum să nu devii fan. Miniaturi care reprezintă figuri feminine, cu contururi şi detalii mai mult sau mai puţin exacte şi numeroase (depinde de nivelul de calificare al realizatorului, dar şi de ochii (sau ochelarii) şi conţinutul portofelului clientului.

După ce ne completăm patrimoniul cu o camee (de obicei m-aş strȃmba, dacă un chiar opune la achiziţionarea usor obiecte de podoabă, dar de data asta nu am facut-o: astea sunt nişte chestii faine, chiar şi după părerea mea) continuăm să vizităm magazinul. Vedem şi sculele folosite de meseriaşi, aş fi curios să ȋncerc şi eu, mai ales că prin casă am păstrat scoici aduse de fiecare dată cȃnd am fost la mare.

Exponatele (sau marfa?!) sunt numeroase şi diverse. Podoabe feminine cȃt cuprinde, cred că ar putea mulţumi toate doamnele din jumătatea de sud a Romaniei

Dar vedem (fără să atingem) jocuri de şah care costă cȃt maşina mea

Ceasuri care valorează cȃt fosta mea maşină

Dotări pentru cabinetul de geografie (dacă vindem şcoala, poate facem rost de bani să le cumpărăm)

Ramele pentru tablouri ar costa cam cȃt tablourile, dacă ar ȋncadra picassouri sau rembrandturi. Dacă nu, ar face ȋn aşa fel ȋncȃt şi alţi pictori să devină valoroşi.

La asemenea exponate e nevoie, desigur, de un arsenal bogat

Dar şi de un cavaler iscusit, care să le asigure securitatea.

Cȃnd am intrat, credeam că ȋn cinci minute vizităm tot. Deja au trecut aproape 40 de minute şi mai e mult de văzut. Trebuie să ne grăbim, de aceea căutăm principalul obiectiv recomandat de Sara, după care ne ȋndreptăm spre locul de adunare. Odată şi odată tot trebuie să mergem şi la ruinele romane!

3 comentarii

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI … VEDI POMPEII (13) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA VEDI POMPEII (13)

Ziua de marţi, 7 februarie, trebuia să fie aceea a pricipalului nostru obiectiv turistic, stabilit ȋncă de la alegerea destinaţiei suditaliene: Vezuviul şi oraşul antic de la poalele sale, Pompei.

Pentru o astfel de expediţie, cel mai bine e să te laşi pe mȃna celor care ştiu să o organizeze. Cu cȃteva săptămȃni mai devreme ȋmi uşurasem contul bancar de cȃteva zeci de euro, transferaţi ȋn contul unei firme de turism (local, credeam atunci, dar am aflat mai tȃrziu că ei se ȋntind mai mult decȃt o plapumă).

Din programul oferit de ei, ştiam că la ora 0800 trebuia să fim ȋn faţa hotelului StarTerminus, vizavi de Stazzione Centrale, unde aveam să fim preluaţi de un autocar cu aer condiţionat etc. Ca romȃni ȋncercaţi ce suntem, eram la punctul de ȋntȃlnire cu mult mai devreme, executȃnd o misiune de cercetare ȋn vederea asigurării de luptă. Aglomeraţia de oameni şi vehicule de toate felurile şi de toate capacităţile cilindrice era foarte mare, dar nici urmă de autocar. Se vedeau mai multe maşini staţionate, ca ȋn faţa oricărei gări, dar nici una care să corespundă aşteptărilor noastre. Recepţionerul marelui hotel StarTerminus (denumiriea ȋi vine de la proximitatea gării, nu de la realitatea că sunt cam terminaţi ca politeţe şi competenţă de comunicare) habar nu avea că acolo vin uneori nişte autocare.

Ultima speranţă de a afla noutăţi rămȃnea un midibus parcat la vreo două sute de metri de hotel. Mi-am asumat riscul de a traversa strada şi m-am apropiat de el, ţinȃnd ȋn mȃnă voucherul printat al excursiei. Nu mică mi-a fost mirarea cȃnd, de la o distanţă destul de mare, l-am văzut pe şofer coborȃnd grăbit de la volan şi alergȃnd spre mine. Nici n-am avut timp să-i spun cine sunt şi ce vreau, că omul, vorbind o engleză foarte bună, m-a poftit la bord şi mi-a luat hȃrtia din mȃnă. M-a arătat un loc liber şi mi-a prezentat doi tineri, cu menţiunea “these are your guides”. După mai multe ȋncercări, am reuşit şi eu să deschid gura şi să mă interesez cine sunt răpitorii. Binenţeles că erau cei cu care aveam eu ȋntȃlnire, dar prin ce metode absconse m-au recunoscut nu am reuşit să ȋnţeleg. Doar eram unul dintre zecile de trecători anonimi care circulau pe-acolo, şi nu sunt convins că numai eu dintre toţi ţineam o hȃrtie ȋn mȃnă. Soţia mea, convinsă că ȋmi executasem corect misiunea, a venit şi ea ȋn midiautocar şi, după cȃteva clipe, timp necesar pentru cei doi tineri ghizi să ne ofere nişte stickere de identificare, autovehiculul s-a pus ȋn mişcare.

Am aflat curȃnd că gazdele noastre sunt Giuseppe, şoferul şi abilul cercetaş care mă identificase ȋn mareea de pietoni, şi ghizii Sara şi Livio.

Giuseppe ȋşi croia, abil, drum printre miliardele de participanţi la trafic, ȋn timp ce Livio ne prezenta itinerariul, vorbind englezeşte cu viteză italiană.

Am recunoscut o parte din traseul pe care ȋl străbătusem ȋn ajun, după care, urmărind troleibuzele care circulau fără reţea de contact,

am trecut de teatro şi de pallazzo Reale, pentru a ȋntoarce pe la Piazza dei Martiri, pe lȃngă un tunel rutier (de remarcat că nu se ȋntrezăreşte luminiţa de la capătul tunelului).

După ce Giuseppe a oprit din loc ȋn loc pentru a primi noi călători, face staţie, ultima oară ȋn acest scop, la hotelul Excelsior. Puţin mai mare (sic!) decȃt Albergo Colombo, Excelsior se găseste pe via Partenope, adică locul cel mai scump din oraş, chiar pe malul Mediteranei (al Golfului Napoli), la poarta portului. Se anuntă o pauză de 10-15 minute, prilej excelent pentru a coborȋ din midibus pentru cȃteva poze.

Ar trebui să scot o piatră din pavaj şi s-o bag ȋn gură, e prima oară cȃnd văd, cu ochelarii proprii, Mediterana.

Ȋn soarele dimineţii, sub soare, marea cea mare, mai mare decȃt marea noastră Neagră, se joacă cu lumina. Ȋncalc toate regulile ȋnvăţate la Cercul Foto de la Casa Pionierilor şi declanşez camera cu ochii ȋn soare. Efectul nu e chiar rău. Ca sa nu mai zic că orizontul este obturat de ţinta călătoriei noastre din zia asta, Vezuviul.

 

Portul turistic

Un vapor mare in zare pe mare. Dupa puntea plata as zice ca e un petrolier, daca nu cumva e un portconteiner neȋncărcat (sau poate descărcat).

Farul călăuzitor

Ȋn apropiere, unul dintre obiectivele fixate de acasă: Castel dell’ Ovo. Situat pe fosta insulă Megaride, castelul se pare că ȋşi trage numele de la o remarcă a poetului latin Vergilius (ala cu Eneida). Cica Vergilius ar fi plasat un ou in fundaţia viitoarei cetăţui, cu blestemul că dacă cineva ȋndrăzneşte să-l spargă (oul, nu pe Vergilius), vremuri grele se vor abate asupra oraşului. Probabil că nimeni nu a găsit ouşorul, altfel un-mi explic că e ȋncă ȋntreg. Mai există şi legenda mai puţin credibilă că denumirea castelului s-ar datora formei sale ovale. Nuu, eu nu cred aşa o explicaţie simplă.

Deci avem un autocar Otokar. Ciudat, de ce oare nişte mari şi recunoscuţi fabricanţi de autocare Fiat şi Iveco (casă nu zic Irisbus) or importa maşini turceşti, pe care le ȋnjură toată lumea?!

La Bucureşti, joggerii preferă să alerge prin parcuri. Aici ȋşi pracţică sportul preferat pe via Partenope. Totuşi, e o diferenţă de mentalitate.

La cȃteva zeci de metri de locul de parcare de la Excelsior am ochit ceva care seamănă cu un arc de triumf Carousel de la Paris.  Ȋnghesui monumentul ȋn memoria camerei foto şi apoi aflu: e La Fontana dell’ Immacolatella.

 

Cele 10-15 minute au cam trecut, e timpul să o iau la fugă spre Otokar. Timpul este, cazul nu prea e, ȋncă nu au revenit Livio şi Sara. Eh, apar şi ei şi Giuseppe bagă ȋn viteză şi rulează de-a lungul cheiului pe via Colombo, via Nuova Marina şi via Amerigo Vespucci, pătrunde pe autostrada A3

şi o rupe la fugă spre Pompei. Nu ştiu cu ce viteză poate merge un Otokar, dar multe maşini rămȃn ȋn urma noastră.

Sara ne atrage atenţia că ȋnspre orizont se vede o insulă, ceva asemănător cu corpul unui crocodil. Crocodil ca formă, capră ca denumire; e insula Capri.

Ȋn scurt timp, Livio ne atenţionează că ne apropiem de prima destinaţie a zilei: oraşul Pompei.  Ne strȃngem lucrurile şi ne pregătim să debarcăm.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

VEDI NAPOLI ET POI TORNARE A CASA (12) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI ET POI TORNARE A CASA (12)

După dezamăgirea suferită la Muzeul de arheologie nu ne mai rămȃnea mare lucru de făcut ȋn acea zi. Ciudat, parcă ȋnserarea se lasă mai devreme ȋn sudul Italiei decȃt ȋn sudul Romȃniei. Mai aveam puţin timp pentru a identifica hotelul Star Terminus, de care urma să avem nevoie a doua zi, şi apoi să ne ȋndreptăm spre propriul nostru Colombo.

O scurtă incursiune pe Corso Garibaldi. Exista linii de tramvai, dar,oricat de atent am fost, tramvaie nu am vazut.

Găsim o poartă ȋnchisă la culoare, decidem să  o vizităm şi, surpriză, la cȃţiva paşi dincolo de ea găsim Via Nolana. Deducem, şi nu greşim, că tocmai văzusem Porta Nolana.

Un scurt popas la 308 ne permite să uităm de cȃt de tare ne strȃngeau ȋncălţările, după care coborȃm din nou. Pretextul: să cumpărăm apă minerală.

Cea pe care o găsim la gelatteria de la albergo nu ni se pare bună, fiind prea aproape, aşa că ne ȋndreptăm spre Corso Umberto.  Artera pare să fie destul de prost deservită de iluminatul public, dar magazinele asigură acea sintagma pur romȃnească: “a giorno”!

Şi străzile laterale beneficiază de acelaşi tratament

Chiar dacă becurile de pe ei un sunt chiar sori, stȃlpii sunt adevărate opere de artă

Ȋncă o trecere pe via Nolana, pentru a ajunge ȋn Piazza Garibaldi. Stiu eu acolo un magazin.

Tentativa de a realiza un portret al cunoscutului patriot italian eşuează din cauza aceleiaşi lipse de lumină electrică la ȋnălţime şi la distanţă. Totuşi, iau cu mine cȃteva imagini cvasi ratate cu edificiile din jur. Noroc cu reclamele luminoase …

Scurta plimbare a fost utilă; am găsit apă minerală şi un subiect pentru episodul 12. Iar pentru a combate superstiţia cu 13, rezervăm acest număr pentru  capitolul dedicat startului matinal către obiectivul principal al vizitei noastre la Napoli: Vezuviul şi opera sa de artă, Pompeii.

 

2 comentarii

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (11)

Unul Dintre obiectivele zilei, fixat de Nario cu roşu pe harta metropolei, este Museo. Denumirea poate părea săracă, şi este, dacă ne gȃndim că Napoli e un oraş cu zeci de muzee, dar şi Braşovul e la fel, iar lumea, spunȃnd simplu “Muzeu”, se referă ȋn cele mai multe cazuri la cel de istorie din Piaţa Sfatului. La Napoli se referă la Muzeul de Arheologie.

Ca să ajungem acolo trebuia să ajungem la cea mai apropiată staţie de metrou. Harta ne indică “Dante”, chiar la capătul străzii cu tribunale (pe care, apropo, nu le-am văzut). Ȋn consecinţă o luăm la dreapta, spre a vizita şi restul străzii.

Ȋntr-un fel de piaţă a Miracolelor găsim o policlinică, mentionata si de harta, ceea ce ne confirmă că suntem pe calea cea bună.

Şi ei au clopote pentru reciclare, la fel de populare ca la noi, iar ȋn spate un mic local, cu terasa ȋn solarul strajuit de palmieri. Luam o cafea şi ȋnţelegem rostul solarului: se poate fuma (din păcate).

Prăvălie de cărţi (nu librărie). Nu am de gȃnd să le fac vȃnzare, dar numele unui autor ȋmi atrage atenţia. Am şi eu un tȃnăr prieten poet. De obicei ȋl cheamă Baldovin, dar i s-a ȋntȃmplat să fie şi Baldobere, ba chiar şi Baldoţuică.

Ȋn sfȃrşit, trecȃnd pe sub o boltă (păi cum altfel, trebuie să fie un fel de poartă, ca peste tot)

ieşim la cȃmp ȋntins. Piazza Dante. Fosta Largo del Mercatello, piazza a căpătat forma actuală ȋncepȃnd cu secolul al XVIII-lea, definitivată fiind ȋn 2002, după construirea staţiei de metrou de care aveam noi nevoie.

Monumentul principal al pieţei ar fi trebuit să fie o stătuie ecvestră a lui Carol al III-lea, dar regele a murit la timp, iar patron a devenit Dante.

Cladirea care domină locul este Convitto Nazionale Vittorio Emanuele, construit ȋn stil romano-gotic.

Interesant, la oamenii ăştia nu a trecut Crăciunul, sau păstrează bradul aşa, preventiv?!

Găsim staţia de metrou şi facem o călătorie de o staţie, pȃnă la Museo. E vorba de Museo Archeologico Nazionale, găzduit de un edificio construit la sfȃrştul secolului al XVII-lea, iar azi e păzit de un Sandero Stepway.

Ȋncă de la ȋnceput, palatul

(foto: http://www.sed.beniculturali.it/index.php?it/229/museo-archeologico-nazionale-di-napoli)

a primit colecţii peste colecţii, iar după 1860 devine Nazionale, adică muzeu de stat. Ne bucurăm că e de stat, dar ne trece bucuria cȃnd vedem cȃt e de … stat la coadă la bilete. Avȃnd timp berechet, mă apuc să citesc afişele. Aflu că biletul pentru mine ar costa numai 6 euro, pentru că am artecardul. Pai cum, chiar dacă e muzeu al statului (la coadă)?!  Mă rog, dacă aşa cer interésele lor, aşa să fie. Ȋn altă parte scrie că fotografiatul este interzis. Să fie, am mai fentat eu muzee, folosind telefonul. Mai citesc şi alte afişe, care descriu diferite colecţii, pȃnă cȃnd găsesc o foaie printată cu un singur anunţ: este interzis accesul vizitatorilor cu un rucsac ȋn spinare. Pai?! Deci: foto, nu; rucsac, nu (unde şi cui ȋl las pe-al meu, cu camera interzisa in el?); e 17:30 iar muzeul, care cere cȃteva ore de vizitare ȋnchide la 19:30. Hmmm …

Hai să plecăm, poate găsim timp ȋn altă zi.

2 comentarii

Din categoria Memorii

ŞERLOC de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞERLOC

Motto: “Numai fata lui, ce sta în cartier, nu e nicăieri, nicăieri”

(Mircea Vintilă, “Popa Nan)

 

I se spunea Şerloc. Şerloc, adică Sherlock, adică Sherlock Holmes. Da, vestitul personaj al lui Conan Doyle. Ca şi londonezul fictiv, Şerloc era un detectiv, eh, unul amator, nu cerea nimănui onorariu pentru anchetele sale, dar asta nu înseamnă că nu avea talent de anchetator, ba din contră, obţinea de fiecare dată rezultate spectaculoase.

A, dar avea şi resurse. De când ieşise la pensie pe caz de boală, Şerloc avea timp destul, iar funcţia, la început onorofică, dar după o vreme remunerată, de administrator al Asociaţiei de Proprietari “Fabrica de pâine”, îi oferea şi necesara sursă de informaţii. Cu atât mai mult cu cât biroul era deschis non-stop, căci Şerloc nu prea avea treabă acasă (doctorii din comisie i-au prescris scutire de efort). Multe persoane alegeau să îşi petreacă o parte din zi în biroul administraţiei, unele veneau şi cu un termos de cafea, sau cu o sticluţă cu ceai de sunătoare, sau de mătase de porumb, după caz (medical), iar interdicţia de a fuma era suportată cu stoicism de toată lumea.

– Coană Şerloc, am venit să-ţi dau citirea la apă, să nu se adune iar pe nu ştiu câte luni.

Pentru Şerloc, adică doamna Pîrvulescu Sanda, administrator, cum scria pe uşa biroului, registrul consumului de apă nu avea nici un secret. Nici nu a fost nevoie să-l deschidă la pagina locatarei nou venite pentru a-şi formula întrebarea:

– Tot un metru jumate, coană Varvaro? Cum, Doamne iartă-mă, consumi atât de puţin?! Ia zi nea Paul ăla de deasupra dumitale te mai deranjează cu gălăgia?

– Sigur că consum puţin, coană Şerloc, pai ce, eu fac ca ăia care stă noaptea şi face treabă, ca nea Paul?! Că bine ştii matale, coană Şerloc, toată noaptea umblă de colo – colo prin casă şi dă drumul la apă. Da’ nu mai zic nimic, că mi-a făcut şi mie nişte poze frumoase de ziua mea … şi nu mi-a cerut nici un leu.

– Am auzit că şi-a lăsat barbă.

– Aşa e, coană Şerloc, parcă e Amza Pellea. Ăla de a jucat în Dacii, trebuie să-l ştii, că el e şi Mihai Viteazu şi tot. M-am şi speriat de el când l-am văzut prima oară.

Punând cu grijă în raft registrul pentru consumul de apă, Şerloc îşi puse imediat la îndemână un alt registru, mai mic, dar, din câte ne putem da seama după rapiditatea cu care îşi notă informaţia dobândită, la fel de bine organizat.

– De ce oare şi-o fi lăsat barbă, coană Varvaro?

– Nu ştiu, coană Şerloc, poate se irită la bărbierit. Că am auzit că unii barbaţi aşa se irită, la bărbierit. Al meu, fie iertat, săracu, n-avea treabă cu lama. Se bărbierea mereu şi nu se irita niciodată. Ce bărbat!…

Deschizând, din nou, registrul, administratorul adăugă şi părerea locatarei, marcând cu litere groase: “Ciudat. Trebuie aflat neapărat de ce şi-a lăsat pozarul barbă.”

– Mi-ar prinde bine un calculator, ce uşor mi-aş clasifica total … murmură Şerloc. Dar de unde bani din leafa asta de administrator de doi bani.

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, declamă cu emfază un bărbat între două vârste, intrând în biroul administraţiei. Ce mai e nou?

– Nimic, domnu                 Jane, nimic … cică ăsta, cum îl cheamă, Dumitrescu din blocul H3 e cam bolnav. Să vezi matale că ajunge la cuţit, sigur are apendicită. Să-mi spui mie “cuţu” dacă n-o fi aşa.

– Care Dumitrescu, ăla de şi-a schimbat uşa la apartament de-a pus una de fier? S-a păcălit rău, e de lemn, doar marginile sunt din fier de aluminiu, că am văut eu una la fel la o firmă de uşi pe Molotov. Prunului, cum îi zic ăştia acum, da’ eu tot Molotov îi zic, că aşa m-am învăţat. Am auzit şi eu că-i bolnav. Cică ieri a vomitat toată noaptea, că Dică, ăla cu Skoda de sub el, n-a putut deloc sa doarmă şi era şi el cu plecatul la muncă de dimineaţă. Coană Şerloc, continuă domnu Jane, sorbind din sticluţa lui cu apa plată, dar pe aia ai auzit-o, cu madam Pagu, aia de şade la trei în D? Cică nu mai lucrează la prăvălia aia de pantofi, acum s-a mutat la unul de suvenire, pe centru. Cică are leafă mai mare.

– Suvenire? Porcării de-alea?! Las’ că-i bine. Dar cu ce merge la lucru? Douăjoptu nu circulă dimineată când se deschid magazinele de pe centru.

– A, păi s-a înhăitat cu domnul Zisu, că el merge mereu cu maşina la birou.

Şerloc asculta şi nota conştiincioasă. Cine ştie când era nevoie de o informaţie ca asta, chiar era interesant să urmărească evoluţia ăstora, că … Deci merge cu el, cu maşina …

– Ia zi, domnu Jane, dumneata te iriţi când te razi?

– Eu? Păi, coană Şerloc, mă mai irit şi eu, ce să fac, depinde de lamă. Dar acum, de când cu lamele astea noi, de plastic, Bic cu două lame, că trei sunt prea scumpe, nu prea …

– Aşa? Că am auzit că unii se cam irită şi …

De pe scaunul unde se refugiase, coana Varvara sări:

– Păi nu-ţi spusei? Nea Paul …

– Nu ştiu bre, nu-l cunosc pe Paul ăsta. Să ia să folosească Bic, cu două lame, sau cu trei dacă are bani şi nu se mai irită. Şi să dea cu aftărdupă d-ăla … că ajută.

– Eh, domnu Jane, o fi scump … dar spune, că mata trebe să ştii, ce mai zice ăştia de de maşina douăjnouă? Că zicea că o bagă şi prin Galbȋn, şi mie ȋmi convenea, că sorumea aia de lucră la Bitrico stă acolo.

– Da, coană Şerloc, zicea, da’ văd că n-o mai bagă. Cică face o maşină nouă acolo, care vine din Drapelu’ … şi dă şi pe la gara nouă, că ăia merg pe jos la gară.

– Ȋnseamnă că ne-a chinuit degeaba cu podu-ăla … mai bine-l lăsa p-ăl vechi, că era bun.

– E mai bun ăsta … pentru aurolaci, s-au strecurat vreo doi acolo.

– Cum?! Aurolaci la noi şi eu nu am aflat?! exclamă doamna administrator, notȃnd imediat ȋn registru informaţia.

– Daaa! Cică sunt doi inşi bărboşi şi ȋmpuţiţi, dorm sub pod pe nişte cartoane. Nu e plăcut să te ȋntȃlneşti cu ei. Am auzit că miros ca dracu şi ȋnjură mai rău decȃt el. De vreo trei zile s-au aciuat acolo. Am văzut şi eu unul, ieri. Doamne fereşte să ȋţi iasă seara ȋn faţă pe stradă, cine ştie ce s-ar putea ȋntȃmpla! …

Studiindu-şi cu atenţie sticluţa de apă plată, golită ȋn focul discuţiei, domnul Jane se ridică să plece.

– No, coană Şerloc, eu mă cam duc. Hai, coană Varvaro, să te duc gratis pȃnă afară, adăugă el, deschizȃnd uşa biroului.

Rămasă singură, Sanda, alias Şerloc deschise din nou registrul operativ. Studie informaţiile de abia notate, ȋncercȃnd să tragă nişte concluzii. Deci aşa, aurolaci ȋn zona ei? De n-ar fi fost picioarele astea atȃt de obosite, ar fi mers să-I vada cu ochii ei. Păcat că trebuia să se mulţumească cu lucruri aflate de la alţii.

– Bună ziua, coană mare!

Noul vizitator, un militar, colonel sau gradat, din cȃte aflase Sanda Pȋrvulescu, se mutase de curȃnd ȋn blocul B, ȋn locul unui fost comandant de la tunuri. Sau ceva asemănător. Militar fiind, omul nu se chinuia cu formule de politeţe şi nici porecla administratoarei nu i se părea potrivită. Se mulţumea cu “coană mare”, iar femeia, probabil intimidată de uniformă, nu ȋndrăznea să protesteze.

– Venii să-ţi plătesc ȋntreţinerea, dacă ai nevoie de bani. Dacă nu, un mă supăr, adăugă noul venit.

– Ba da, ba da, aveţi o sută douăzeci şi trei şi trei bani, domnu colonel.

– Cam mult costă pe-aici, deşi nu avem nici lift nici ghenă, bodogăni locatarul, căutȃnd ȋn portofel. Ȋmi spusese mie cineva că e cam scump prin cartier, adăugă el, dar ce să fac, mi-a convenit apartamentul şi l-am luat.

– Cine v-a zis că e scump? Nu e, e la fel ca ȋn Drapelu’.

– Mata compari mahalaua asta cu Drapelu’? Hai să fim serioşi, acolo e zona frumoasă, curată, nu cu rȃuleţe printre blocuri, să pută a canal. Şi podul ăla, bine că l-au terminat naibii odată, că …

– Podul cu aurolaci … comentă femeia.

– Exact asta ar mai lipsi, pufni vizitatorul, băgȃndu-şi portofelul ȋn buzunar. Să ne invadeze şi aurolacii, pe lȃngă mirosul ăsta pestilenţial care nu ne lasă să deschidem geamul.

– Cică sunt doi aurolaci sub pod …

– Nu ştiu, coană mare, eu n-am văzut nici unul, că chemam imediat poliţia să-I ducă.

După plecarea locatarului, numele lui apăru pe registrul operativ cu menţiunea: “Nemulţumit de condiţii. De urmărit”

Fiind zi de lucru, vizitatorii erau puţini. De aceea, munca de cercetare a lui Şerloc era foarte intensă, ceea ce ducea la noi şi noi semne de ȋntrebare. Cȃnd, spre seară, ȋn birou pătrunse un cetăţean bărbos, mirosind puternic a ceva, un miros pe care Şerloc nu-l putu identifica, funcţionara fu aproape muţumită că are cu cine să schimbe o vorbă.

– Bonsoir, madam Şerloc, salută vizitatorul.

– Bonsoir, nea Paule, răspunse gazda. Bine că ţi-am recunoscut vocea, că te-ai schimbat foarte tare de cȃnd nu te-am mai văzut.

– La barba asta te referi, coană Şerloc? M-a convins fata mea să ȋmi las barbă. Mă obişnuiesc greu cu ea, dar ce să fac, dacă aşa am primit ordin …

– Te iriţi la bărbierit?

– Nuu, au apărut acum nişte aparate bune, cu două sau cu trei lame. Eu folosesc de-alea cu trei, adică foloseam. Nici vorbă să mă irite. Şi chiar dacă mă supără lamele, dupa aia mă dau cu aftershave, n-am treabă.

– Poze mai faci, nea Paule?

– Păi cum să nu fac, coană Şerloc. Din ce altceva să fac bani să-ţi dau matale? Numai că acuma un mai fac cu aparatul de mărit, ca pe vremuri, mi-am luat un robot, le face automat. Apeşi pe buton şi merge singur. Uite, adăugă el şi scoase din buzunar un plic, pe astea le duc acum la un client pe centru.

– Ce progres, domne! se minună administratora. Dar aparatul asta merge fără chimicale d-alea cum cumparai matale odată?

– A, nu, merge cu chimicale, dă-l dracu! Ieri s-a ȋncins prea tare şi a pufnit cu substanţe, m-a udat tot. Mi-a pătat şi hainele, şi covorul şi tot.

– De la asta miroşi aşa?

– Cum miros?

– Ai aşa, un miros necunoscut, un ştiu cum să zic.

– Da, e posibil. Eu m-am obişnuit cu mirosurile astea, nu le mai bag ȋn seamă.

– Daaa … Auzi, nea Paule, de fapt de ce ai venit? Matale nu prea vii să stai de vorbă.

– Chiar, că uitai, naibii. Am venit s-o scot pe fiică-mea de la ȋntreţinere. Nu mai stă cu mine.

– De cȃnd?

– Păi, de la ȋntȃi, de luna viitoare, nu?

– Nu, de cȃnd un mai stă cu mata?

– A, a dispărut de o vreme. De fapt, de două zile.

– A diiiispăruuut … suspină Şerloc.

– Da. Şi nu are rost să-i mai plătesc ȋntreţinerea.

– A diiiispăruuut … repetă femeia, scotȃnd, maşinal, registrul operativ din raft. Apoi ȋşi luă seama şi luă registrul asociaţiei, ȋn care notă solicitarea fotografului.

Mult timp după ce rămăsese singură ȋn birou, Şerloc continuă să ȋntoarcă informaţiile pe toate feţele.  A doua zi, venind să bea ȋmpreună cafeaua, coana Varvara află noutăţile.

– … şi i-a dispărut fata de acasă, ȋncheie Şerloc.

– Să ştii că n-am mai vazut-o de cȃteva zile …

– Pe mine mă miră de ce nu e afectat. Eu aş plȃnge, aş face scandal, aş chema poliţia …

– Şi pe mine. Să nu cumva …

– Bună ziua, coană Şerloc şi coană Varvaro, salută domnu Jane, cu un termos ȋn mȃnă. Ce mai e nou?

Cele două femei se grăbiră  să-i povestească despre dispariţia misterioasă a fetei fotografului. Uitȃnd de termos, domnu Jane se trȃnti pe un scaun.

– Deci … s-a ȋntȃmplat pȃnă la urmă …

– Ce să se ȋntȃmple? ȋntrebă Varvara.

– Nu vă spuneam eu de aurolacii ăia? Ei au rapit-o, au violat-o şi au omorȃt-o.

– Să ştii că şi eu m-am gȃndit la fel, mărturisi Şerloc. Cartierul ăsta a fost calm şi curat pȃnă să apară aurolacii. O să sun la poliţie.

Echipa de poliţişti criminalişti veni ȋn cȃteva minute şi intră ȋn biroul asociaţiei de locatari. Ȋntrecȃndu-se ȋn amănunte, Şerloc, Varvara şi domnu Jane ȋncercară să-i pună pe detectivi la curent cu mersul evenimentelor, dar, se vede treaba, ei nu erau prea bine pregătiţi ȋn meseria lor, căci nu pricepură mare lucru. Cu mare greutate reuşiră să-i scoată din birou pe domnu Jane şi pe Varvara, iar pe Şerloc o puseră să scrie o declaraţie. Dar de abia reuşi ea să scrie primul cuvȃnt pe hȃrie, că domnu Jane dădu buzna:

– Uite-l, el e, ăsta a rapit-o!

– Cine, domnule?

– Ăla, aurolacu’ăla bărbos de trece pe stradă. Ăla jegos şi ȋmpuţit, ȋl ştiu eu, el e!

Doi ofiţeri se repeziră afară şi reveniră după cȃteva secunde, ȋmpingȃndu-l pe bărbosul denunţat de domnu Jane. Cu mȃinile ȋntoarse la spate şi ȋncătuşate, omul nu opunea nici un fel de rezistenţă.

– Criminalule, banditule! se dezlănţui domnu Jane, aruncȃnd il el cu termosul desfăcut şi murdarindu-i costumul cu cafea deja pătat.

Femeile erau mai puţin violente, dar nu mai puţin curioase:

– Cum, nea Paule, ţi-ai răpit şi violat fata?

Fotograful, speriat, nu putu mult timp scoată nici un cuvȃnt. Fu trȃntit de către poliţişti la pămȃnt, pe burtă, legitimat şi scuturat cu forţă.

– Spune, mă, ai răpit-o pe fata fotografului? Ai omorȃt-o, ce-ai făcut cu ea?

Venindu-şi, ȋncet-ȋncet ȋn fire, bărbosul reuşi să ȋngaime:

– N-am răpit-o … a plecat ea …

– A plecat? Unde a plecat mă, cum să plece?

– La Braşov, a plecat acum trei zile la Braşov, cu bărbatu-său.

– Ce? Cum?

Şerloc un reuşea deloc să pună lucrurile cap la cap.

– Păi nu ţi-am spus, coană Şerloc, că a plecat şi s-o scoţi de la ȋntreţinere? S-a dus după bărbat, doar nu era să stea cu mine toată viaţa.

Un comentariu

Din categoria Proze

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (10) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (10)

Soarele napoletan străluceşte cu poftă la ieşirea noastră din muzeul de pe via dei Tribunali. Ploaia de dimineată, aducătoare de profit pentru vănzătorii ambulanţi (sau nu) de umbrele, lăsase loc unei frumoase zile de primăvară, caldă şi ȋnsorită.

Pe artera istorică a metropolei supraterane, turiştii continuau să ȋşi exercite drepturile de invadatori, studiind prăvăliile cu suveniruri şi trăgȃnd poze …

Pizza aia recomandată de gazdele de la Albergo Columbia ne tot defila prin memorie. Din păcate, pizzeriile nu prea defilau pe stradă. Găsim, ȋn schimb, o vitrină care mă atrage cu puterea unui elctromagnet de la cimitirele de maşini, pentru că expunea nişte relicve din al doilea Război Mondial, păzite de soldaţi SS.

Din “fericire”, bolta respectivă e ȋncuiată, altfel probabilitatea să murim de foame ar fi fost destul de mare. Am aflat mai tȃrziu că bolta conţinea doar o mostră a unui túnel, parte a oraşului subteran, aflat undeva pe lȃngă Piazza del Plebiscito, deci departe de la punctul nostru de staţie.

Auzeam, de cȃteva clipe, un sunet de difuzor. Ne-am ȋnchipuit că vreo maşină cu megafon face convocarea pentru un spectacol de circ, aşa cum se face la Roşiori. Tot păşind, ȋncet, pe pavajul de pe via, aveam să găsim şi sursa anunţurilor: un cetăţean ţipa cȃt ȋl ţineau bojocii ȋntr-o portavoce. Conţinutul mesajului oral? Simplu, nişte cifre. Iar vorbele portavocei erau ascultate si sorbite cu nesaţ de zeci de oameni, ȋntr-o scenă pe care am asemuit-o cu o bursă …

Enigma s-a dezlegat cȃnd am avut răbdarea să citesc firma de deasupra omului cu portavoce: locul era “Pizzeria di Matteo” (aveam să aflăm, seara, că era chiar cea mai căutată pizzerie de pe Via dei Tribunali).

Am devenit, brusc, victimele celei mai corneliene dintre toate dilemele lumii: stăm şi noi cu urechile ciulite la numerele de ordine pe care, din cȃnd ȋn cȃnd, le anunţă portavocea, sau căutăm altă soluţie? Am ales a două variantă, şi nu ne-a părut rău. Pentru că la cȃţiva metri ne-a abordat o fată frumoasă cu un teanc de prospecte ȋn mȃnă (credeam că ȋncearcă să ne ȋnmȃneze o reclamă oarecare): – Turisti? – Si. – Inglese? – No. – Ma parla English? – Yes, I do. Atȃt i-a trebuit. Ȋntr-o limbă engleză fluentă şi rapidă, frumoasa domnişoară ne-a făcut un expozeu amplu şi cuprinăztor despre restaurantul Napoli Notte şi menu-ul său. Dacă nu ne-ar fi fost foame, precis ni se făcea, ascultȃnd discursul fetei. Am oprit-o, totuşi, convins ȋn mare parte că are dreptate. Din discuţia particulară pe care am avut-o, comentȃnd ceea ce auzisem, urechea tinerei desprinde cuvantul “carne”. – A, parla italiano? No, it was Romanian? – A, Rumeni? Alora parlate un po d’ italiano? – No, ma parliamo francese. Parcă conectată la un alt post de radio, fata o ia de la ȋnceput, vorbind franţuzeşte la fel de rapid, frumos şi corect. Convinşi mai degrabă de talentul ei de poliglotă decȃt de conţinutul discursului, ne lăsăm antrenaţi pe mica via Atri, intr-o sala mica si cocheta,

(foto: profilul de facebook al locandei)

IMG_20170212_0001 - Copy (3)

unde fata ne pasează unei persoane … de două persoane, o chelnăriţă care se mulţumea cu limba proprie şi care ne-a invadat, apoi, intimitatea unei mese destul de mici cu o mulţime de base şi pahare, pe care ȋn scurt timp le-a umplut cu:

Antipasto: Bruschetta al pomodoro con zeppoline

Primo: Rigatoni con cozze

Secondo:Frittura mista di gamberi, calamari e alici

Contorno: Insalata mista

Digestivo: Limoncello

Am adăugat o sticlă mică de vin roşu, venită la iniţiativa noastră şi o sticlă de apă minerală (la iniţiativa dublei persoane).

Ce pizza, care pizza? Meniul specific napoletan de la Napoli Notte ne-a făcut să uităm că există şi cuvȃntul pizza ȋn lumea asta.

Iar bunăvoinţa ospătăriţiei ne-a făcut să-i trecem cu vederea şi auzul debitul verbal pe care ȋl revărsa ȋn alt colţ al localului. De, aşa sunt italienii, vorbăreţi, iar italiencele trebuie să fie de două ori mai gureşe decȃt ei. Inclusiv frumoasa car ene răpise pe stradă şi care reapare, şprehănind de zor cu alţi clienţi. Cu siguranţă fata era o studentă la limbi străine, probabil angajată pentru a-şi plăti studiile.

Nici ştim cum a trecut mai mult de o oră şi jumătate pentru această primă luare de contact cu bucătăria napoletană. Părăsim mica trattoria, ȋn căutarea unei noi aventuri: il grande Museo.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (9) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (9)

Tȃnara vȃnzătoare francofonă de bilete ne asigurase că, după revenirea din adȃncurile pămȃntului vom avea parte de o a doua parte a turului, pentru a vedea toate obiectele recuperate ȋn timpul escavaţiilor. Am respectat lipsa ei de indicaţii şi, ghidaţi de cȃteva săgeţi care vorbeau o limbă universală şi ne-am pomenit ȋn inima unui muzeu de istorie si de artă. Iar primul obiect recuperat din subteran pe care l-am ȋntalnit a fost .. un ascensor modern (chiar am regretat că ȋl recuperaseră, dacă ȋl lăsau la subsol nu mai oboseam urcȃnd scările de fier).

00

Complexul San Lorenzo Maggiore, găzduit de catedrala franciscană patronată de Sfȃntul lor Laurenţiu, cuprinde, binenţeles partea bisericească, pe care nu am găsit-o (lipsă săgeţi), şi partea muzeu. Aici am putut vedea şi admira mai mult decȃt ne promitea frumoasa biletistă.

La primul nivel am făcut, cu grijă, slalom printre vitrinele care ne arătau o mulţime de cioburi. Neglijenţi oameni, strămoşii noştri, romanii amestecati cu marinari greci – sau invers, au spart o muţime de obiecte casnice care astăzi ar fi putut costa o gramadă de bani. Printre ele, o mulţime de opaiţe, lucru normal dacă ne gȃndim că proveneau din hrubele ȋntunecate.

01

02

03

04

05

Noroc că ȋn zilele noastre au ȋnceput să apară adezivii puternici. Nici o picătură nu va mai curge vreodata din amfora asta.

051

Studiind bucăţile de coloane, nu ne mirăm de ce avem ocazia să vedem atȃtea ruine. Păi dacă nu foloseau materiale de construcţie ca lumea …

06

07

08

Tentativă de intrare prin efracţie, sau pe acolo ieşeau găinile ȋn uliţă?

09

După ce admirăm mozaicurile (ăştia or fi auzit de Constanţa?) …

010

011

… respectăm odihna strămoşilor, păziţi de cȃini fără cap (interesant e la două astfel de relicve, reprezentȃnd romani aflaţi la odihnă (veşnică?), cȃinii au capul taiat) …

012

013

… şi facem transferul către epoca creştină.

015

016

017

Deja uităm antichitatea. Suntem ȋn perioada postrenascentistă (dacă prin asta se ȋnţelege tot ce s-a creat de la Renaştere ȋncoace). Cum se vede, artele vizuale sunt foarte frumos reprezentate.

018

019

020

021

?????

As avea ceva de comentat ȋn legătură cu felul cum sunt iluminate sălile, cel puţin acolo unde sunt expuse picturi atȃt de ȋntunecate (clar-obscur?!) Iată că folosirea bliţului are o contribuţie negativă la calitatea pozelor.

?????

Ultimul nivel al muzeului, un fel de pod, accesibil pe o scară destul de incomodă, adăposteşte o colecţie de statuete cu subiect religios (dacă nu erau ȋntr-un muzeu, le-aş fi denumit bibelouri) şi, ȋn vitrinele alăturate, o altă colecţie, de veşminte bisericeşti şi obiecte de cult.

025

026

027

028

029

030

031

032

033

034

Mai sus decȃt mansarda nu mai putem urca şi, pentru că şnurul roşu care ȋnconjoară băncuţa nu ne permite o clipă de odihnă,

035

ne hotărȃm să verificăm, totuşi, dacă pizza de pe Via dei Tribunali chiar este aşa de bună.

036

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized