Arhive lunare: septembrie 2014

SĂ-ŢI ÎNVINGI FRICA: IATĂ ADEVĂRATUL CURAJ! de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Să-ţi învingi frica : iată adevăratul curaj !

image039

Evacuat la Fère-en-Tardenois şi apoi la Tours, m-am vindecat rapid după rănile primite. Când m-am făcut sănătos, am fost trimis la Chartres pentru un stagiu de trecere la vânătoare şi, la sfârşitul lui august 1918, m-am întors pe front la Montreuil-au-Lion. Acolo era baza pentru Spad 87, comandată de locotenentul Duplessis. Am înţeles foarte repede că starea de spirit avea să fie alta. Recunoaşterea şi bombardamentul încurajau constituirea de echipaje, deci de colective. Aici domnea individualitatea şi am avut ocazia să văd pe viu diferite temperamente de aviatori. Nimic nu poate ilustra mai bine răul şi binele decât aceşti doi piloţi al căror adevărat curaj mi-a fost dat să-l măsor.

Primul era un locotenent strălucit, care avea reputaţia de a doborî drachene, aceste baloane de observaţie plasate deasupra liniilor. Când îl ascultai îţi venea să crezi că nu-i rezista nimic. Oricât de rapid ar fi manipulat servanţii troliul, ei nu ar fi putut să salveze « cârnatul » de loviturile locotenentului. Într-o zi am insistat să-l însoţesc. Aproape de front se legăna, leneş, un drachen. De departe, camaradul meu a tras câteva rafale de mitralieră, după care a virat fără să mai aştepte să vadă rezultatul. Eu am rămas acolo şi am văzut cum « cârnatul » a fost pur şi simplu tras jos ca nu cumva să fie incendiat. Deci cam asta numea elegantul locotenent « a doborî » un balon – care cobora singur – şi el le adăuga, imperturbabil, la numărul său de victorii.

Al doilea era un locotenent de infanterie care, angajat voluntar la 17 ani, avea nişte state de serviciu excelente. Mutat, la cerere, la aviaţie, mereu se plângea de ghinion. De fiecare dată când participa la o misiune, avionul său, în luptă cu inamicul, trebuia să se întoarcă din drum. O astfel de regularitate în avea pană mi-a atras atenţia. Eu ştiam ceva în legătură cu faptul că unii piloţi, chiar dintre cei mai buni, erau cuprinşi de panică în momentul când se apropiau de front. Chiar atunci când nu se prevedea nimic deosebit, panica asta avea asupra lor efectul unui baraj de furtună. O forţă îi trăgea înapoi. Bănuiam că tânărul locotenent îi ceda acestei panici şi, pentru a-l pune la încercare, i-am ordonat să mă urmeze în patrulă. Pentru mai multă siguranţă am schimbat cu el aparatul. În felul ăsta eu eram cel care trebuia să cadă pradă rateurilor de motor.

Când nu mai era mult până la front l-am văzut pe coechipierul meu cum se îndepărtează şi am continuat singur, gândindu-mă să rezolv cazul la întoarcerea din misiune. Către sfârşitul perioadei de patrulare, am auzit focuri de armă, semn că nemţii trăgeau într-un avion. M-am grăbit în direcţia respectivă şi mi-am recunoscut avionul. Împreuna am luat direcţia către terenul de bază, unde am aterizat cu ultimele reserve de benzină. Atunci, camaradul meu mi-a povestit aventura sa:

„Cum am ajuns lângă linia frontului mi s-a făcut frică. Nimeni nu m-ar fi putut împiedica să fug. Dar când am ajuns la Montreuil m-am simţit ruşinat. M-am gândit că dumneavoastră sunteţi singur pe un cer duşman din cauza mea. Am făcut plinul şi am venit în calea dumneavoastră. La ieşirea dintr-un nor mi s-a părut că vă văd. Dar era un neamţ, care a deschis focul. Atunci frica mi s-a evaporat, am tras cât am putut şi l-am nimerit, domnule locotenent! Am doborât un neamţ! Dupa aia am continuat să vă caut …”

Din ziua aceea s-a terminat cu frica lui de linia frontului.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

ALBINA ŞI MUSCA de Nicolae Dărăbanţ

IMG_0003 - Copy

O muscă, stând pe gard la soare,

O luă la rost pe o albină,

Care zbura din floare-n floare,

După polen, într-o grădină:

– Ia ascultă – tu vecină –

I-a strigat murdara muscă –

Toate florile-n grădină,

De sărutul tău se uscă.

 

Albina se opri pe-un mac,

Îmbujorat de-atâta soare,

Şi căutându-se de ac,

Zise insectei bârfitoare:

 

– Chiar dacă sunt şi eu insectă,

Tu mă umpli de mânie,

Purtarea ta nu e corectă,

Şi tot ce spui e-o calomnie.

De ce vrei ca să dai prin tină,

Un simbol al hărniciei?

Port bunul nume de albină,

Şi-s furnizorul farmaciei!

Tu vizitezi doar ce-i murdar,

Şi animalele defuncte,

Pe farfurie şi pahar,

Îţi laşi produsul puncte-puncte.

 

Morala iese din cuprins,

Ca şi o rază de lumină,

Şi ne arată cam ce ins

Calomniază o albină.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

FLORIAN TROSCOT…DESPRE ALŢII:

Seniorul şi lumea satului…un senior risipitor de metafore!

Despre omul,poetul şi opera lui PAUL AMET s-a vorbit mult şi am convingerea că se va mai vorbi încă multă vreme de aici încolo. Înainte de toate însă, cel puţin pentru cei din urbea noastră pentru care arta în general, şi literatura în special reprezintă ceva, modul de a-l apela pe Paul Amet ar fi unul pe cât de simplu, pe atât de sugestiv: Seniorul.

amet

Nu afirm aceasta numai pentru faptul că este realmente decanul de vârstă al grupului de iubitori într-ale literaturii, dar Seniorul a ştiut tot timpul să-i adune pe oameni în jurul său, să-i facă să creadă într-o idee nobilă, să-i facă să simtă importanţa şi efectul benefic al muncii în grup. Îmi vine în minte, cu totul întâmplător, câteva exemple numai: formarea grupului care a pus pe picioare publicaţia şi cenaclul „DRUM” în urmă cu aproape opt ani, înfiinţarea Asociaţiei Culturale Mileniul 3 în luna ianuarie, 2000, ori realizarea volumului „Nepoţii lui Moromete 13 scriitori din Teleorman” în anul 2003.

O năbădăioasă boală îl ţine pe Senior cât mai aproape de casă. Atunci când şi, oricum, nemeritat de puţin faţă de cât timp ne poate permite, grupul nostru de prieteni îl vizitează, cât de acolo i se citeşte în ochi nerăbdarea de a se putea deplasa în voie, de a participa ca în urmă cu câteva luni la întâlnirile noastre săptămânale de cenaclu.

(Pentru ziua când îl conduceam pe ultimul drum pe autorul acestor rânduri, Domnia-Sa proiectase ca şedinţa de joi a milenarilor s-o facem acasă la nea Paul)

Şi mai ales să-şi depene pe îndelete, ca într-un veritabil ritual, alte şi alte amintiri adunate de-a lungul timpului cu migala unui chibzuit culegător de perle.

Iar din felul în care l-am cunoscut, gata oricând să se lupte pentru principiile sale, să nu se încovoaie în faţa nimănui, să nu se dea bătut cu una, cu două, sunt convins că în scurt timp va reuşi să treacă şi peste această încercare, ca peste atât de multe altele cu care l-a tot încercat cu şiretenia-i bine cunoscută viaţa.

Cu privire la poezia sa, aş dori să subliniez numai un singur aspect. În toate volumele ce au văzut lumina tiparului până în prezent este atât de uşor de sesizat locul aparte pe care îl ocupă în ansamblu operei sale poetice, dar, în egală măsură, bănuiesc eu, în sufletul Seniorului, lumea satului. Unica, inconfundabila şi cu un regret abia reţinut din partea autorului, când acesta conştientizează la un moment dat în curgerea poemului că, pentru sine, această lume (acea lume) este pierdută de fapt pentru totdeauna”.

(DRUM, anul VIII, nr. 31(331) din 23-29 iulie, 2004)

*

 

„În opinia mea şi, probabil, a multora dintre aceia care au reuşit să-l cunoască bine, Mihai-Athanasie Petrescu poate fi caracterizat într-un mod în egală măsură lapidar şi sugestiv ca fiind omul aflat constant între două pasiuni în cazul lui la fel de aprige şi acaparatoare: cea a scrisului şi cea a zborului. Pe amândouă însă el, ca nimeni altul, la slujeşte cu sinceritate”.

(DRUM, anul 69, nr. 342 din 8-14 octombrie, 2004)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

LANSARE DE CARTE: „PLOI IN OGLINZI” DE FLORINA ISACHE de Mihai-Athanasie Petrescu

Decor autumnal la Casa de Cultura din Roşiori, cu un covor de frunze moarte şi nori de ploi torenţiale … în oglinzi.

IMG_6027

Cu toate aceste semne de vreme complicată, sala este plină, de oameni, de poezie, de imagine, de muzică. Se lanseaza, în sfârşit, volumul poetei Florina Isache “Ploi în oglinzi”, iar cei care ii cunosc poezia şi sufletul vin să vadă, să audă, să citească.

Picture 014

Florina şi emoţiile ei sunt deja în centrul atenţiei tuturor atunci când discuţiile sunt deschise de doamna Aura Bărbuţ, gazda manifestării. O scurtă prezentare a personalităţii poetesei, un istoric al prezenţei ei pe scena literaturii române, o invitaţie la sensibilitate şi privire reflexivă.

IMG_6016 IMG_6018 IMG_6022

Liviu Comşia, “moaşa” primului volum al Florinei Isache, cunoaşte foarte bine creatorul şi creaţia. Cu o vorbă lină, calmă, de ardelean, explică asistenţei cine e Florina şi ce e poezia ei.

IMG_6035

Il completează şi invitaţii argeşeni, Nicolae Oprea si Dumitru Augustin Doman. Şi ei au citit toate textele din creaţia autoarei roşiorene, şi ei s-au lăsat seduşi de ea, şi ei incearcă să o explice, să şi-o explice, să ne explice. Nu mai puţin impresiona(n)t, Constantin Ciubotaru desenează o hartă a scriiturii roşiorene contemporane, încadrând-o pe Florina Isache şi în acest context.

IMG_6040 IMG_6043 IMG_6047

Iar Florina lămureşte totul: în stilu-i caracteristic recită una dintre poeziile din volum, în acel decor autumnal, cu ceaţă, care îi (ne) completează starea de spirit.

IMG_6049 IMG_6050 IMG_6054 IMG_6059

O activitate culturală pe care oraşul acesta şi locuitorii săi o merită, o primesc, o savurează. Un autograf pe un nou volum al colecţiei “Drum”, şi un nou volum cu autograf pentru un public obişnuit cu creaţia literară de valoare.

IMG_6073

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

SAGA FAMILIEI VIALHE 24 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Proprietatea lui Vialhe fusese lovită necruţător, dar norocul şi faptul că grindina urmase un culoar strâmt, câteva dintre locurile lui erau aproape neatinse; sigur, potopul le afectase, dar pierderile erau mai mici decât în alte părţi.

Droşca urca ultimul deal înainte de Ayeu. Pierre-Edouard se simţi cuprins de panică când îşi dădu seama că nu mai e în stare să-şi spună tabla înmulţirii cu şapte. Într-o clipă se văzu pierdut, disperarea îl cuprinse.

-Mai avem puţin, îl anunţă învăţătorul. Să ţineţi minte toate sfaturile mele.

Pierre-Edouard nu le uitase. Mai întâi, pagini scrise frumos, fără pete sau ştersături, cu o caligrafie perfectă. Punctuaţia să fie îngrijită, iar la nevoie să se folosească majuscule frumoase şi graţioase. Apoi, atitudinea lor să fie modestă, rezervată; fără mâini în buzunare sau degete în nas, să se ridice în picioare ca să răspundă, să stea cu mâinile la spate pentru a avea o voce clară şi să nu li se taie respiraţia; să se gândească bine înainte de a răspundeşi să se ferească de întrebările-capcană, ca: “Eşi sigur că revocarea Edictului de la Nantes a avut loc la 18 octombrie 1685? Eşti sigur?” Sau: “Parcă ai zis că şapte ori şase fac patruzeci şi patru?” După ce se vor fi gândit bine să spună “Da”, sau “Nu, domnu examinator”.

În sfârşit, şi asta era una dintre armele secrete ale învăţătorului, să nu ezite niciodată, dacă se iveşte prilejul, să facă aluzie la Alsacia şi Lorena. Era destul de uşor, mai ales la istorie şi geografie. Nimic nu te împiedică, de exemplu, să vorbeşti de frontierele actuale – şi provizorii – ale Franţei şi de frontierele naturale, istorice. Nu era interzis nici să aminteşti că Alsacia se alăturase Franţei prin tratatul de la Munster, din 1681, şi că Lorena era pământ francez încă din 1766.

Pierre-Edouard ţinea minte toate acestea, dar când intrară în reşedinţa cantonului încă se mai chinuia cu tabla înmulţirii cu şapte.

Mai întâi, copiii avură de rezolvat o problemă cu arii, o poveste tâmpită despre un teren de un hectar şi douăzeci de ari care trebuia împărţit la trei moştenitori: două cincimi la fratele mai mare, câte o cincime şi jumătate la ceilalţi doi. Pierre-Edouard se descurcă bine, chiar dacă printr-o metodă mai puţin ortodoxă. De fapt, obişnuit la el acasă cu suprafeţele măsurate în cartoane, nu în hectare sau ari, el făcu transformările: un hectar egal zece cartoane, doăzeci de ari egal două cartoane, în total douăsprezece cartoane, iar restul a mers de la sine.

La istorie şi geografie nu fost vorba de Alsacia şi Lorena, ci de domnia lui Henric al IV-lea şi de bazinul Aquitan, iar lui I s-a părut imprudent să mai amintească de Strasbourg şi de cursul Rinului.

În sfârşit, norocul – sau perfecta cunoaştere a programei de către învăţător – făcu ca dictarea propusă să fie una studiată cu trei săptămâni mai înainte. Pierre-Edouard recunoscu imediat textul lui Victor Hugo, îşi aminti toate dificultăţile şi nu făcu decât o greşeală şi jumătate.

Mai târziu, după ce totul se termină şi se aşezară pe terasa restaurantului să aştepte rezultatele, Pierre-Edouard îi dădu învăţătorului toate ciornele, pe care le păstrase cu grijă, şi aşteptă, îngrijorat, verdictul.

-Ei, băiete, dacă n-ai greşit la copiat, să ştii că-ţi iei diploma. E foarte, foarte bine.

O oră şi jumătate mai târziu, când se afişară rezultatele, Pierre-Edouard se apropie de panou cu paşi tremuraţi şi cu buzele uscate; dar nu ştiu unde să-şi caute numele şi învăţătorul fu acela care îl anunţă că reuşise primul pe comună şi al treilea pe canton. Nu era doar un succes, ci un adevărat triumf!

110124_160734

Lângă el, dar cu note mici, trecuse şi Edmond Vergne. Ceilalţi patru, în schimb, o adevărată nenorocire.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

LA REVEDERE, FRANCESCO FORNABAIO!

Pilotii nu mor, ei doar decoleaza si nu se mai intorc.

Dumnezeu sa-l ierte!

46029_143186572382422_3501594_n

Scrie un comentariu

Din categoria Of!...

LE JOUR „J” (6) de Mihai-Athanasie Petrescu

6.

Probabil ca dacă am avea în după amiaza asta timp cât într-o vacanţă am încerca să forţăm intrarea la Luvru. Dar am auzit ca Sire Roi nu ar fi acasă şi că, gelos fiind, ar pune gărzile cardinalului pe mine dacă aş îndrăzni să îi trec pragul spre femeia cea mai faimoasa din istorie: Mona Lisa. Aşa că ne mulţumim să strigăm catalogul personalităţilor de pe faţade, mai aruncăm o privire în urmă, să ne asigurăm că nu ne uităm ochii în preajma Piramidei, şi traversăm spre Rue Rivoli. Am auzit noi că acolo e tot la Paris şi că o să avem cu ce să ne clătim ochelarii.

IMG_3857

Găsim imediat ceva care să ne facă să discutăm: uite, Louis-XIV ala, avea timp si nu se jena sa şi-l petreacă în mod util şi plăcut!

IMG_3862

Pe de-o parte avea, ca Ceauşescu, şantiere de inspectat, pe de alta, după tăierea panglicii (oare exista obiceiul pe vremea lui, sau l-au inventat ăştia, acum?!) avea unde să meargă seara. Oare cât costa biletul pe vremea lui? Dar găsea bilete? că avea, bietul om, o grămadă de obligaţii, amante, chestii … Plus Molière, mai ţii minte?

“Si le Roi m’avoit donné
Paris, sa grand’ville,
Et qu’il me fallût quitter
L’amour de ma mie,
Je dirois au roi Henri :
« Reprenez votre Paris :
J’aime mieux ma mie, au gué !
J’aime mieux ma mie. »[1]

Cum naiba pe vremuri, când nu aveam bani, puteam merge la teatru în Bucureşti să vedem trupa de la Théâtre National de Paris cu “Le Misanthrope”, iar acum, când tot nu aveam bani, nu mai putem, nici la Bucureşti şi nici la Paris?! A, da, la Paris nu e stagiune în momentul ăsta, avem un pretext valabil.

Dacă nu putem beneficia de spectacolul din sala “Richelieu” (construită şi tot reconstruită din 1799 încoace), spectacolul străzii ne acaparează cu totul. Un spectacol colorat şi zgomotos, realizat de regizori şi actori de toate neamurile, beneficiind de recuzita cea mai variată şi de decorul cel mai somptuos al acestui “grand’ville”.

IMG_3856 IMG_3865 IMG_3866 IMG_3869 IMG_3870 IMG_3873 IMG_3875 IMG_3882 IMG_3891

Vorba românului (Joe Dassin):

“Dans Paris, à vélo,

On dépasse les autos;

IMG_3864

A vélo, dans Paris,

On dépasse les taxis”

IMG_3860

Noi nu avem biciclete decât pe nas, aşa că ne hotărâm uşor: Avenue de l’Opéra!

IMG_3868

Un edificiu pe care l-am admirat în poze. Are numarul 13 in seria teatrelor de operă pariziene, dupa ce tot Louis-XIV a hotărât că puţină variaţie în programul serilor nu strică. Napoléon III a avut ideea cea buna de a-l pune pe Garnier să construiască o operă nouă, iar noi am avut ideea cea bună de a-l găsi cu uşurinţă, se vedea de la un kilometru (sau mai mulţi, calculând după oboseala acumulată în picioare). Ne-am învârtit în jurul clădirii cu multă curiozitate, sperând să apară, prin vreo fereastră închisă ca şi casa de bilete, fantoma.

IMG_3878 IMG_3879 IMG_3881 IMG_3887 IMG_3902

Aia nu s-a ivit, dar am dat de “Galeries Lafayette”, o pravalioară de genul celor vestite, care trebuie vizitate.

IMG_3888 IMG_3889 IMG_3892 IMG_3893

Sigur că ne-am luat măsuri de prevedere, adică locul de întâlnire după foarte probabila despărţire din interiorul magazinului, datorată aglomeraţiei, apoi, cu mâna strânsă pe încuietoarea poşetei/ghizdanului şi pe camera foto, am pătruns în galerii. Nu ştiu la ce mă aşteptam, dar orice aşteptare mi-a fost mult depăşită de realitate: un miros greu, în care se combinau toate parfumurile din lume cu mirosul tuturor transpiraţiilor (întreţinute de o căldură de seră şi de nişte preţuri pe care nici Becali nu cred că le-ar plăti dacă nu ar fi obligat de “sa noblesse”). Entuziasmul nostru este evident.

IMG_3901

Am mai avut timp şi inspiraţie să trag iute nişte poze,

IMG_3894 IMG_3896 IMG_3899

apoi am căutat, cu febrilitate ieşirea. Am gasit-o la timp

IMG_3903

şi am înţeles de ce preţurile alea.

IMG_3904

Destul pentru o zi. Am găsit, bucuroşi, staţia de metrou, nu am stat prea mult să ne gandim unde putem ajunge, de fapt, chiar am bâjbâit niţel prin subterane,

IMG_3907

şi am încălecat pe-o şa (de Ligne 1), apoi pe a doua (ligne 13) şi am încheiat prima zi cu refacerea, în sens invers, a traseului spre Porte de Montmartre. Trăiască Ibis! Mai ales că ziua următoare va fi aceea a Muzeului de la Le Bourget.

[1] Alceste, in Molière, “Le Misanthrope”.

Un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

UN FEL DE SONDAJ DE OPINIE de Florian Troscot

Trecuseră ani buni de când apusese atât de agitata modă a minijupei, a pantalonilor evazaţi şi-a perciunilor lungi în Ţinut. Pe nesimţite şi oarecum inexplicabil, se instalase alt nouă: cea a sondajelor de opinie. Omului de pe stradă îi era zgândărat rapid orgoliul, se umfla în pene, cel puţin pe dinăuntru, în secret, simţind că i se conferă şansa de a fi plasat într-un eşantion reprezentativ, iar prin câtimea răspunsurilor sale date câtorva întrebări ar putea să schimbe peste noapte configuraţia întregului eşichier politic, ori, de ce nu, chiar să influenţeze opţiunile întregului popor.

Subiecte şi teme dintre cele mai diverse: partidul, formaţiunea politică, alianţa, candidatul cu cele mai mari şanse la viitoarele alegeri, instituţia în care omul simplu de pe stradă poate avea mai multă încredere. La un moment dat s-a ajuns chiar şi la problema poluării şi a subţierii în ritm alarmant a stratului de ozon, ori cea a câinilor vagabonzi, un veritabil pericol pentru sănătatea membrilor comunităţii.

Tânărul Reporter al postului local de radio ce urma a fi inaugurat oficial în prima zi a noului mileniu i-a venit ideea. În numai două minute a obţinut acordul Bosului. Da, pentru un nou post de radio care vrea să-şi câştige audienţa, este nevoie de ceva deosebit, de un lucru şocant, a trebuit s-o recunoască într-un mod cu totul neaşteptat însuşi Bosul de dinapoia opulentului său birou de lemn sculptat.

Investiţia a fost reprezentată de una bucată reportofon performant, una bucată microfon ultrasensibil şi alte câteva casete de o valoare modică.

Tânărul Reporter a repetat toată după-amiaza alternativ în faţa celor două oglinzi din sărăcăcioasa şi igrasioasa-i garsonieră. „Prima mea grijă ar trebui să fie aflarea profesiei celui intervievat”, şi-a zis. „După care, întrebarea să cadă brusc” şi-a continuat în mod firesc Tânărul gândul. Precum barda Călăului pe gâtul Condamnatului la moarte, care deşi se ştia că este bine ascuţită, mai este încă odată ascuţită cu meticulozitate în zori. ”Sigur, dacă se va impune cumva, se poate da asigurarea că Sondajul este un lucru cât se poate de serios”, completează instantaneu în şirul gândurilor proprii Tânărul Reporter.

120203_212311

Când prima casetă s-a umplut efectiv cu probe până la refuz, în care să nu se strecoare nici cea mai măruntă greşeală de pronunţie ori ezitare, tânărul s-a aruncat plin de speranţă în furnicarul bulevardului. Microfonul şi-l juca dintr-o mână în cealaltă cu o îndemânare demnă de invidiat chiar şi pentru cel mai agil prestidigitator aflat în arena circului.

O geantă diplomat din pielea cea mai fină, o pereche de ochelari fumurii cu ramă de aur, un costum bleumarin ireproşabil, ca turnat, şi-o pereche de pantofi negri cu lustru unei oglinzi dotate cu un grad de fidelitate sută la sută. Toate oprite brusc dintr-un mers efectiv elastic.

– Domnule, fiţi amabil!…Numai două minute am să îndrăznesc să vă rup din timpul Dv. Sunt reporter la postul local de radio care va începe să emită în prima zi a noului mileniu. Spuneţi-mi, vă rog, care este ocupaţia Dv.?

Mimica elegantului bărbat suferea instantaneu câteva rapide transformări succesive, motiv pentru care poate încerca să-şi mute greutatea corpului de pe un picior pe altul cu oarecare eleganţă şi lasă să-i urce pe buzele arcuite frumos deasupra gurii un surâs subţire, binevoitor, dar în mod vădit ironic.

– Sunt de-a dreptul şocat, tinere, Ţin să-ţi precizez doar pentru simplu motiv, că poza mea apare în ziare destul de des. Nu ţi-o ascund nicicum. De cele mai multe ori chiar pe prima pagină.Ca să nu mai aduc în discuţie emisiunile televizate, în care, ca un făcut, imaginea îmi este efectiv împinsă în prim-plan, de-au ajuns să mă arate cu degetul şi copiii de la grădiniţă. Mai simplu spus, eu sunt Bancherul. Vezi clădirea înaltă din spatele tău, îmbrăcată de sus până jos numai în sticlă? E-a mea şi acolo se află toţi banii mei, dar şi acţiunile şi ipotecile care au darul să mă pună la adăpost de năravul rău-platnicilor, a celor care, când le dai o sumă împrumut nu ştiu cum să facă să-mi mulţumească, iar când ratele ajung la scadenţă încep să dea din colţ în colţ şi inventează o sumedenie de scuze şi minciuni. Sunt nevoit că acum trebuie să ţi-o spun: am trăit cu impresia că şi cei aparţinând generaţiei tale mai încearcă din când în când să răsfoiască un ziar, să citească o carte ori să vizioneze măcar cele mai importante ştiri ale zilei transmise de posturile de televiziune. Spune totuşi…care este problema?

Tânărului Reporter i s-a urcat instantaneu sângele în obraji. De-ar fi fost posibil să se privească imediat într-o oglindă, ar fi constatat că arată precum unul pălmuit nemeritat şi abandonat în mijlocul străzii. În mod surprinzător pentru vârsta lui, şi-a găsit destul de repede cumpătul.

-Îmi cer o mie de scuze şi promit că aşa ceva nu se va mai întâmpla. Domnule Bancher, pentru postul nostru de radio despre care v-am vorbit, mi-am propus şi am obţinut deja aprobările de rigoare să realizez un fel de sondaj de opinie care va fi difuzat chiar în ziua lansării sale. Dacă sunteţi de acord şi când consideraţi că puteam să înregistrăm, am să vă fac un mic semn şi am să repet întrebarea referitoare la ocupaţia Dv. După care ar trebui să răspundeţi la o singură întrebare, care sună cam aşa: „Ce aţi face dacă cineva (şi-şi însoţeşte vorbele cu un gest scurt al degetului arătător îndreptat spre cer), v-ar spune că ziua de mâine ar fi de fapt pentru Dv. Şi ultima?”

Gândurile şi întreaga fiinţă a Bancherului s-au revoltat instantaneu în răstimpul în care ecoul întrebării încerca să se stingă în aerul încins al zilei.

– Interesantă…foarte…ipoteza. Într-un atare caz, tinere, aş fi mai mult decât revoltat. O recunosc deschis, fără menajamente. Ca oricare, am mai greşit de-a lungul vieţii, însă nu trebuie să se uite nicicum că am donat sume substanţiale pentru finalizarea lucrărilor abandonate la un moment dat la clădirea Catedralei din oraş. Afacerile mi-au mers parcă din an în an mai bine, dar ultimii patru ani au reprezentat pentru mine adevărate recorduri. Totuşi, dacă pentru mine ziua de mâine ar fi ultima, singurul lucru pe care l-aş face ar fi să-mi scot din seiful meu special şi să pun într-o mapă ultima variantă a testamentului. L-aş modifica de aşa natură încât Amanta mea de suflet să poată avea traiul asigurat până la adânci bătrâneţe, ca o răsplată a tot ce-a fost în stare să facă pentru mine. Membrilor familiei mele le-aş lăsa un mesaj sec, probabil, cu urarea de rigoare să se bată pe avere ani în şir, „ajutaţi” de cât mai mulţi avocaţi, dar şi foarte scumpi. Toate acestea pentru simplul motiv că nu m-au meritat de fapt niciodată.

*

Întrucât Autorul mi-a predat cu nemăsurată lehamite manuscrisul de faţă, după ce a tras concluzia că acesta reprezintă doar nişte simple hârtii lipsite de valoare literară, voi reda în cele ce urmează numai fragmentele răspunsurilor înregistrate de tânărul Reporter pe casetele audio, înainte de a fi prelucrate pentru difuzarea pe post a emisiunii propriu-zise.

*

Sunt Dama de Consumaţie, după părerea unora. După a multora din oraş, Târfa-Dansatoarea mi-ar fi numele. Ştiind cam cât durează obţinerea unor hârtii de la Autorităţi, chiar din zorii zilei mi-aş trezi din somn cei patru copii şi i-aş duce la orfelinat. Nu le-aş spune că n-or să mă mai vadă niciodată. Aş încerca fără discuţie să-i fac să înţeleagă că trebuie să plec pentru undeva câteva zile, departe, şi că fiecăruia să nu-i piară din minte sfatul pe care li l-am dat aproape zilnic: să se ajute unul pe altul, ajungând până acolo încât chiar şi un dumicat de pâine să îl împartă între ei. Iar dacă mi-ar mai rămâne ceva timp până la apusul soarelui, aş căuta bărbatul cu care să trăiesc măcar o singură oră de iubire adevărată, care să înţeleagă că am fost nevoită să comit nişte greşeli. Ar mai trebui să afle în legătură cu asta că nu-mi pare deloc rău pentru acele greşeli. Pentru că, după ce Tatăl copiilor mei ne-a părăsit pentru o altă femeie mai tânără, foarte frumoasă, Mezinul a fost grav bolnav. Trebuia operat în străinătate pentru o boală gravă. Disperată, dar sfătuită de prieteni, am început să bat la uşile oamenilor plini de bani. Nimeni nu s-a îndurat să dea măcar un sfanţ. În cele din urmă am decis să mă angajez ca Dansatoare la cel mai luxos restaurant de pe bulevard. Dansam seară de seară mascată, în cât mai puţină lumină, cum am stabilit de la început cu şeful localului. Aproape toţi bărbaţii ce intrau în local îmi dădeau bani. Mulţi îmi cereau să rămân câteva ore după terminarea programului într-o cameră lipăită de bucătăria restaurantului. Am reuşit să adun banii pentru operaţia Mezinului doar în câteva luni, iar operaţia copilului a fost, cu adevărat, una reuşită. Cea mai mare parte din bani am obţinut-o de la Bancher, primul dintre cei cărora m-am adresat cu rugămintea să mă ajute cu bani, înainte de-a ajunge Dansatoare.

*

Sunt Judecătorul. Dacă, realmente, m-aş găsi într-o atare situaţie, fără discuţie că aş încerca să scriu câte un bilet fiecăruia dintre condamnaţii mei, în legătură cu care, după ce am dat sentinţa, am ajuns la concluzia că, într-un fel, am greşit. Cu toate că textul de lege pe care l-am aplicat era rece, impersonal şi prevedea o pedeapsă cu un minim şi un maxim, ar fi trebuit să fac un pic altcumva atunci, dar n-am ştiut efectiv ce şi cum să fac!

*

– Da, desigur…nu vă faceţi nici cea mai măruntă grijă, pentru că, pentru mine, – iertaţi-mi repetiţia – , microfonul a devenit un fel de a doua natură. Sunt deci Liderul de Partid. Singura mea grijă, într-o astfel de situaţie ar fi să asigur alegerea drept succesor în funcţia pe care o deţin încă de la înfiinţarea partidului meu a aceluia care ar dovedi că poate să-mi arate că poate că ştie să-mi protejeze familia şi averea dobândită cu atâta trudă. Precizez, şi totodată vă rog să luaţi notă că nu sunt deloc sigur pe moment că dacă aş găsi bruma de curaj pentru a mă adresa alegătorilor mei fideli şi pentru a-mi cere scuze pentru multe dintre neîmplinrile mele din mandatele pentru care am fost ales.

*

Scriitorul sunt. M-aţi pus efectiv în încurcătură. Înainte de toate, mi-aş face ordine în notele de lectură. În legătură cu ele, familia întreagă m-a acuzat ani în şir că le ţin împrăştiate prin toată casa. Lucru pe care nici măcar o singură dată n-am avut tăria să-l recunosc. În mod sigur, pentru a nu da posibilitatea criticilor să-mi radiografieze cărţile pe care am fost în stare să le public până acum şi să mă pună într-o lumină mai defavorabilă decât cea pe care o merit de fapt pentru cele posibile, aş pune pe foc toate scrierile mele neterminate ori nefinisate. Şi, în fine, în fila de jurnal a zilei respective, m-aş feri să scriu o singură literă, cu toate că n-a existat niciodată o asemenea excepţie. Dacă totuşi mi-ar mai rămâne câteva ore după cele enumerate, în mod sigur m-aş plimba prin cea mai apropiată pădure, să încerc să compensez măcar a nu-ştiu-câta parte din timpul pe care l-am petrecut ani de-a rândul la masa de scris. Zile, dar mai ales nopţi.

*

Umilul slujbaş al lui Dumnezeu sunt, fiule, aşa cum mă arată sutana. Sunt convins că voia Domnului n-o ştie şi n-o poate afla nimeni niciodată. Dacă ar fi aşa cum spui dumneata, întreaga zi aş ţine larg deschise uşile Sfintei Biserici şi m-aş adânci în rugăciune. Orice semen ar fi binevenit şi l-aş îndemna să mi se alăture. Mai presus de toate însă, m-aş căi adânc pentru toate câte am putut greşi faţă de Cel Veşnic şi Atotputernic cu fapta, cu vorba, ori cu gândul.

*

Ce să afli de la mine, un amărât de Ţăran bătrân, domnule? Ştiu eu ce să zic? Aveam de gând să vin din nou la oraş, să încerc să mai vând câteva sticle de lapte şi-o pasăre-două, să-i cumpăr muierii medicamente, că e bolnavă. Nu, n-aş speria-o cu vestea asta. Dar sunt sigur însă că m-aş trei la aceeaşi oră, fără să fie nevoie de ceas, dis – de – dimineaţă, să potolesc vitele şi orătăniile, după care aş arunca pugul în căruţă, spunându-i muierii că buruienile din lotul în care am pus anul acesta porumb au crescut mari prea repede. Mi-aş dori ca hârca să vină peste mine după ce termin prăşitul, ori măcar ceva mai târziu, când chiar dacă m-ar găsi nespălat pe mâini înainte de a mă aşeza la masă. Şi poate că totuşi, bunul Dumnezeu va hotârî altcumva, îşi va întoarce mila şi mă va îngădui până spre toamnă, când se cam termină toate treburile câmpului.

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

DAR DUMNEAVOASTRĂ CÂŢI AŢI DOBORÂT? De Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Dar dumneavoastră câţi aţi doborât?

 

În iunie, în timpul unui zbor de supraveghere a drumului Roy – Amiens, am avut prima mea luptă aeriană nocturnă. Astfel de angajamente erau rare, al meu a fost declanşat cam din greşeală. Hoinăream liniştit la bordul Bréguet-ului meu când cerul a fost luminat de o rachetă luminoasă. Era un post de pândă german care, confundând zgomotul motorului meu Renault cu acela al unui motor Mercedes cerea unui semnal de răspuns valabil în noaptea respectivă. Spre marea mea surprindere, semnalul a apărut imediat, venind, de data asta, de la un avion inamic care zbura deasupra mea. Am virat şi am pornit în urmărirea adversarului. Cinci minute mai târziu, plasat exact în spatele lui, al recunoscut duşmanul şi, fără să mai stea pe gânduri, observatorul meu, locotenentul Farge, a executat prada care se oferea singură.

La 12 iulie am fost numit comandant al escadrilei BR 231 si am participat, în fruntea ei, la bombardamentul de zi al frontului german în apropiere de Reims. Acţiunea a început pe 14 prin bombardarea tuturor pasarelelor peste Marna. Obligaţi să zburăm în formaţie şi la joasă altitudine, eram o ţintă excelentă pentru artileria inamică. După ce această dobora doi sau trei dintre ai noştri, apărea vânătoarea şi ne dădea lovitura de graţie. Peste tot erau lupte împotriva unui inamic superior în număr şi maniabilitate. Seara aterizam, după executarea misiunii, şi ne număram absenţii. Au fost patru astfel de zile de iad. Pe 18 am venit la aterizare singur. Eu singur din 64 de piloţi câţi pornisem la uptă cu patru zile mai înainte !

20140917_183653 - Copy

Chiar şi astăzi mă întreb cum de am scăpat cu viaţă. Îmi amintesc că am deschis focul împotriva unui vânător inamic care s-a prăbuşit în flăcări. Apoi, vreo doisprezece nemţi s-au înverşunat împotriva mea. Gloanţele şuierau, smulgând bucăţi de voalură sau izbindu-se de blindaje. Unul dintre ele mi-a traversat trei degete de la mâna dreaptă, crispate pe manşă ; altul mi-a zgâriat capul. Plin de sânge, m-am refugiat într-un nor. Urmăritorii dispăruseră, eu habar n-aveam unde mă aflu iar ceilalţi oameni din echipaj nu ştiau nici mai multe. Simţind că îmi pierdeam puterile odată cu sângele, îmi ţineam mâna în sus, în afara carlingii. La ieşirea din nor am văzut un avion care venea spre mine. Am recunoscut, uşurat, un Spad, pe care l-am urmat până în liniile noastre.

Aerodromul era acoperit cu ceaţă când am aterizat. Când coboram din avion, a apărut un general. M-a privit cu o mirare îndurerată.

– Unde sunt ceilalţi?

– Au fost doborâţi toţi nouăsprezece.

– Dar dumneata câţi ai doborât ? mă întrebă el.

Aşa am rămas eu singur după patru zile în funcţia de comandant. Ceilalţi dispăruseră. Câţiva dintre ei erau prizonieri, dar cimitirul de la Cheppes are astăzi mai multe morminte de piloţi, observatori sau mitraliori căzuţi în timpul luptelor aeriene purtate de fiormaţiile de bombardiere de zi ale colonelului Vuillemin.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

TOT CE E FRUMOS E GRI de Florina Isache

Ele veneau în urma mea şi cărau un geamantan cu fotografii. .

 

Eram la ,,Terasa Verde’’, savuram un nectar de kiwi

şi în jurul meu nimeni.

Şi îmi plăcea singurătatea aceasta

şi îmi spuneam că trebuie să profit de ea,

ce este frumos nu ţine mult…

 

Ele se apropiau, traversau o stradă neiluminată.

CAM00580

Eram tot singură. În stânga se întindea câmpul,

în dreapta, oraşul din care plecaseră toţi

când toamna începea ca o primăvară şi mâine ne aştepta de azi.

 

 

Ele râdeau şi masa se umplea de sticle, semn că nu plecaseră,

erau aici, întotdeauna prezente, întotdeauna absente ca o ploaie de luni.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Florina Isache