Arhive lunare: Aprilie 2017

ȊNAINTEA UNUI FINAL FOUR de Mihai-Athanasie Petrescu

ȊNAINTEA UNUI FINAL FOUR

Peste cȃteva zile, una dintre echipele de jocuri sportive din Romȃnia va participa la turneul final de patru pentru recȃştigarea Ligii Campionilor – ma refer la echipa de handbal feminin CSM Bucureşti.

La noi handbalul nu a fost niciodată la fel de popular ca fotbalul – pe nedrept, pentru că marile performanţe romȃneşti au fost atinse cu mingea cea mică, atȃt de către băieţi cȃt şi de către fete, numărul exact de campionate mondiale şi europene, de cupe europene, de medalii la Jocurile Olimpice le ştie numai Ţopescu – dacă nu le-o fi uitat şi el. Dar echipele mari au fost echipe mari, fie că vorbim de cele naţionale, fie de cele ale unor cluburi, dintre care nu lipsesc Steaua şi Dinamo, ca la toate sporturile, dar şi Rulmentul, Oltchim, Explorări sau HC Baia Mare, HC Constanţa, Reşiţa, Universitatea sau Jolidon Cluj, iar ȋn ultimii ani CSM Bucureşti. Numele unor jucători de handbal erau, altă dată, cunoscute şi de copiii de grădiniţă (eu eram unul dintre ăia). Ne jucam de-a Gruia şi de-a Gaţu, eram, la orele de sport, Voica, Voinea, Stȃngă, Birtalan, Ibadula, Tȋrcă … Iar ȋn toiul jocului, il imitam şi pe Topescu, cu strigătele lui entuziaste (şi aici ar putea fi o altă discuţie – oare aveam atunci rezultate ȋn toate sporturile pentru că ȋl aveam pe Cristian Ţopescu, sau Ţopescu a devenit mare pentru că ȋl puneau ȋn valoare sportivii?).

E o introducere lungă, iar pentru tineretul din ziua de azi absolut inutilă şi străină. Voiam să ajung la cel mai recent exemplu de dragoste pentru handbal şi pentru sportivele care ȋl practică la nivel de mare performanţă.

Sala Sporturilor din Braşov a fost azi, 29 aprilie 2017, gazda ultimului meci al CSM-ului ȋnainte de final four-ul menţionat la ȋnceput. Partener a fost echipa braşoveană Corona. Am zis partener, şi nu adversar, ceea ce am de gȃnd să demonstrez ȋn cotinuare.

M-am dus la sală ȋncercȃnd să ȋmi fixez echipa preferată. Sigur că ţin dintotdeauna cu echipele braşovene. Corona e o echipă faină, continuatoare a tradiţiei locale ȋncepută de Rulmentul.

Le-am urmărit tot timpul parcursul ȋn campionat, am strigat la televizor pentru ele. Dar cu CSM am strigat şi mai des, pentru că a jucat ȋn competiţia aia pe care televiziunea specializată ȋn sport nu o ratează niciodată. Mă gȃndeam că voi asista, poate, la un meci ȋn care echipa mai scumpă (şi, implicit, mai bună) va cȃştiga ȋn faţa favoritelor publicului şi că fetele alea pe care le aplaudăm la tv vor ȋnghiţi ȋnjurături live.

La intrarea ȋn sală, cele două echipe erau la ȋncălzire. Am ȋncercat, ȋmpreună cu prietenii mei, să identificăm jucătoarele. Ei, mai duşi la handbal decȃt mine, le ştiau şi pe ale noastre. Eu doar pe adversare. Uite-o pe Mica, pe Paula, pe Mehmetovici, pe Gullden, pe Martin, pe Oana Manea, a uite-o şi pe Denisa Dedu … e de la noi, dar e marea colegă a Paulei Ungureanu la naţională şi o ştim bine.

Şi … mai uite arbítrele care fluieră ȋnceputul meciului şi cȃteva decizii semigreşite ȋn favoarea adversarelor, urmate de una la fel de semi ȋn favoarea noastră. După care scorul ȋncepe să evolueze rapid, ȋn favoarea marilor campioane.

Ele marcau cu oarecare uşurinţă, noi nu nimeream poarta, deşi ştiam să ne strecurăm prin apărarea lor. La pauză aveam minus patru, la final aveam minus zece. Iar ȋn tribună …

Ei bine, ȋn tribună aveam aplauze şi ovaţii la fiecare acţiune a jocului, la orice poartă, aplauze foarte puternice cȃnd băgam noi gol (acompaniate de tobele Urşilor Tȃmpei),

aplauze puternice cȃnd băgau ele. Şi remarci laudative de genul “ce uşor pare pentru ele!” sau “se cunoaşte că sunt campioane”, ori “extraordinar! Ce cȃrlig are Manea aia!”.

Finalul ăla cu minus zece (am uitat valoarea termenilor) nu a supărat pe nimeni (sigur, idealizez …). Minute multe după ultimul fluier, jucătoarele din ambele echipe au rămas pe teren să primească aplauzele spectatorilor (şi să răspundă la flash-interviurile pentru televiziune). Ce deosebire faţă de situaţia de la meciurile de fotbal, unde gazdele care greşesc au parte de ȋnjurăţuri, iar oaspeţii care cȃştigă primesc blesteme – şi asta doar atunci cȃnd nu se ajunge la bătaie, la gaze lacrimogene etc (da, de curȃnd s-a ȋntȃmplat asta şi ȋntr-o sală de handbal, dar e doar o excepţie).

Cu toate că speakerul sălii a omis să ureze adversarelor noastre de azi succes ȋn competiţia internaţioanală la care vor participa peste cȃteva zile, ele au plecat din sală ȋnsoţite de urările sincere ale spectatorilor.

Am mai remarcat un lucru. Dacă la fotbal un jucător care părăseşte o echipă pentru alta este primit apoi cu ȋnjurături de foştii lui mari fani, aşa cum s-a ȋntȃmplat, cu mulţi ani ȋn urmă cu Marius Lăcătuş, Aurelia Brădeanu, handbalista care a jucat la Corona pentru a obţine poziţii fruntase ȋn campionat şi care acum poartă un tricou albastru, a fost primită pe teren cu aplauze şi a răspuns la fel.

Am demonstrat că cele două echipe au fost azi mai mult partenere decȃt adversare? Antrenorul suedez al jucătoarelor clubului din Bucureşti spusese că speră să fie un joc (etc. – limbaj de lemn) din care să profite echipa lui ca de un antrenament ȋn condiţii reale de război. Condiţiile au fost reale, războiul inexistent. Mi-a spus cineva că era normal ca jocul dintre două echipe cu mari diferente de valoare să fie caracterizat prin fairplay ȋn teren şi ȋn tribune, pentru că rezultatul oricum se ştie. O fi şi aşa, nu pot nega, deşi diferenţa de valoare nu a fost chiar aşa de evidentă, dacă ne gȃndim la frumuseţea multor faze legate de jucătoarele Coronei. Dar totuşi, eu cred că toată lumea din sală, jucătoare, oficiali şi spectatori merită felicitări petru ceea ce s-a ȋntȃmplat acolo.

La ieşirea din sală, după ce mi-am luat rămas bun de la prietenii mei, am ochit un autocar ȋn care se ȋncărcau nişte sacoşe cu inscripţia CSM.

Am luat decizia să stau să-l păzesc cȃteva minute, poate am noroc să mai văd odată, de aproape, jucătoarele pe care le vom susţine peste cȃteva zile privindu-le la televizor. Au apărut curȃnd şi ale noastre şi ale lor (adică tot ale noastre) şi s-au integrat ȋn mulţime, semnȃnd autografe şi discutȃnd cu cunoşcuţi şi necunoscuţi.

 

Deşi de obicei nu ȋndrăznesc să mă apropii de vedete, de data asta mi-am făcut curaj şi am abordat-o pe vedeta ambelor echipe, pe Mica Brădeanu. Nu m-a gonit, din contră, mi-a ȋntins mȃna (surprinzător, mă aşteptam la o mȃnă mare şi aspră, doar a marcat sute de goluri cu ea, dar am strȃns o mȃnă feminină ca toate mȃinile feminine) şi ne-am fotografiat ȋmpreună, ea primindu-mi cu drag urările de succes la Budapesta.

Le reȋnoiesc acum.

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria Evenimente

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (26) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (26)

Oare ce se mai poate face la finalul unei zile ȋntr-un oraş frumos din Italia?… Poate să mai căutăm ceva de văzut ȋntr-un cartier unde n-am mai fost?

No, hai! Mergem undeva să ne plimbăm cu un funicular. Care e cel mai simplu de găsit?! Păi … de exemplu la Piazza Vanvitelli ar fi două, ar trebui să fie uşor de găsit.

Votăm ȋn unanimitate Vanvitelli, pentru că este pe línea 1, care se ia de colea, de la Garibaldi. Se ia el, dar drumul spre rai este pavat cu prăvălii atrăgătoare ȋn Centro Comerciale, printre melci, aşa că facem o scurtă oprire şi acolo.

Ne lămurim că marfa expusă e de slabă calitate (doar “Candida” e ȋn subsolul gării, nu ȋntr-o galerie de lux)

şi ne ȋndreptăm spre metrou. Coborȃm ȋn abataje şi, datorită spiritului de observaţie foarte ascuţit care ȋi caracterizează pe toţi turiştii, observăm că cineva ne face poze de pe scara din faţă.

Piazza Vanvitelli. Seamănă cu ceea ce văzusem şi prin alte pieţe din centrul comercial al metropolei, dacă nu prin altceva măcar prin ospătarul de la o mică terasă din celofan, care ne indică (greşit, sau am ȋnţeles noi aiurea) direcţia spre Funicolare di Chiaia. Ne ducem aşa cum am ȋnţeles şi, din fericire, greşim drumul şi ne pomenim pe o stradă frumoasă, mărginită de magazine luminate; este via Scarlatti,

unde se pot face de toate: unii se uită vitrine, unde se afişează reduceri;

alţii cȃntă (ȋn apropierea unui con vulcanic, poate ca să ne aducem aminte că de abia coborȃsem de pe alt con vulcanic);

alţii locuiesc (garsonieră confort 10 spre 11, fără bucătărie, baie şi balcon).

Prima intersecţie este cu via Luca Giordano. Interesant nume, aşa că o facem la stȃnga, vedem alte vitrine şi o Vespa,

un teatru

după care o cotim din nou la stȃnga, pe via Cimarosa. După calculele mele bazate pe teoría lui Pitagora generalizată şi reparticularizată, ar trebui să revenim spre Vanvitelli.

Da, dar ȋnainte de asta trecem pe lȃngă o moşie frumoasă (bietul proprietar, cȃtă treabă are el ca să sape atȃta loc …),

şi o parcare vastă pentru scutere. Am avut curiozitatea să privesc o fată cum ȋşi parca scuterul. Foarte ȋndemȃnatică (dar şi ȋndepicioratică), scuterista s-a strecurat ȋntr-un spaţiu ȋngust, manevrȃnd cu spatele şi asigurȃnd tracţiunea prin forţa picioarelor.

Clădirea cu ceas (pe care o văzusem de la staţia de metrou şi aş fi acceptat-o destinaţie dacă domnul ăla un mă trimitea ȋn altă direcţie) apare pe stȃnga străzii ȋn scurt timp. E staţia “Cimarosa”, terminusul “Funicolare di Chiaia”.

(sursa foto: Wikipedia)

Avem artecardurile ȋn buzunar, nenea de la intrare ne confirmă că sunt valabile, deci nu ne rămȃne decȃt să vedem cu ce aveam de-a face.

Ştiind ce ȋnseamnă funicular pe la noi, mă aşteptam să văd fie un fel de cabină suspendată pe cablu, aşa cum e cel de pe Tȃmpa (făcut de o firmă italiană, dar nu mă plăteşte nimeni să-i fac publicitate aici), fie un vagon care circulă pe coasta unui deal, aşa cum vedem la Rȃşnov, la Deva sau pe Montmartre. Nici una dintre acestea. De fapt, aici e un fel de linie de metrou, care circulă pe o linie ȋnclinată, dar fără nici o schimbare de direcţie.

Funicolare di Chiaio este unul dintre cele mai vechi din Italia. Se pare că a fost construit pe la 1889, probabil cu alte vagoane şi alte surse de energie. A fost refăcut de mai multe ori, aspectul său actual datȃnd din 2004. Rolul lui e să lege două cartiere rezidenţiale, străbătȃnd măruntaiele colinei Vomero. Cele două vagoane construite ȋn trepte, botezate “Posillipo” şi “Napoli” circulă exact după principiul planului ȋnclinat de la Covasna sau al cabinei de pe Tȃmpa, intersectandu-se la jumătatea traseului, de altfel singurul loc unde linia e dublă. Se pare că localnicii şi turiştii folosesc intens mijlocul de transport, pentru că plecarea se dă din 10 ȋn 10 minute, pentru a căra vreo 14-15 mii de călători pe zi. Are patru staţii, anume: Cimarosa – Palazzolo – Corso Vittorio Emanuele – Parco Margherita.

Coborȃm cu vagonul “Posillipo”, neratȃnd ocazia de a-i lua chipul cu noi.

Din păcate, nu am putut vedea priveliştea colinei, din cauza ȋntunericului, iar strada unde am ieşit din funicular ni s-a părut cam nesigură.

Drept care ne-am grăbit să prindem cursa următoare ȋn sus, cu vagonul “Napoli”, spre o lume mai sigură.

Din nou ȋn Piazza Vanvitelli, linea uno şi ecco Piazza Garibaldi.

Amator de semne ale trecutului, mă opresc o clipă să citesc cȃt de mare e recunoştinţa napoletanilor pentru compozitorii lor Salvatore Gambardella şi Edoardo di Capua. Pornind de acolo ȋmi dau seama să rucsacul meu are un fermoar deschis. Cuprins de panică, verific cu atenţie conţinutul. Les bougies sont là, les bielles sont là, tout y est. Probabil că l-am uitat eu deschis sau prezumptivul hoţ nu avea nevoie de nimicurile mele (camera foto, cu toate pozele ȋn ea; un aş mai fi avut materia primă pentru articolele de faţă).

Am ajuns la finalul unei zile frumoase, dar destul de obositoare. Avem dreptul la o vacanţă ȋn ziua următoare! Deocamdată mergem la Colombo, fredonȃnd melodía lui Dean Martin:

Buona sera, signorina, buona sera
It is time to say goodnight to Napoli
Though it’s hard for us to whisper buona sera
With that old moon above the Mediterranean sea

In the morning, signorina, we’ll go walking
Where the mountains help the moon come in to sight
And by the little jewelry shop we’ll stop and linger
While I’ll buy a wedding ring for your finger

In the meantime let me tell you that I love you
Buona sera, signorina, kiss me goodnight
Buona sera, signorina, kiss me goodnight

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

VEDI NAPOLI E POI SALIRE SUL VESUVIO (25) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SALIRE SUL VESUVIO (25)

Mai avem aproximativ 40 de minute pentru a reface, ȋn sens invers, drumul de pe Vezuviu. E la vale, deci avem toate speranţele să nu-l ratăm pe Giuseppe, cine ştie dacă ȋn lipsa lui avem alt transport la oraş.

Ca montagnarzi ȋncercaţi ce suntem, ştim că nu e bine să mergem frȃnȃnd tot timpul, ceea ce ar fi un efort mare şi pentru muşchi şi pentru tălpile ȋncălţărilor, mai ales pe zgura asta vulcanică foarte dură şi colţuroasă. Ne alegem un ritm de cursă cȃt mai puţin obositor, pe care una dintre noi ȋl menţine şi atunci cȃnd celălalt se opreşte ȋncă o dată la micul bazar cu suveniruri. Colecţionar pasionat de pixuri, un rezist tentaţiei de a cumpăra un astfel de obiect cu emblema vulcanului. Ştiu că e o chinezărie care nu-şi merită cei doi euro, nici nu am de gȃnd să scriu vreodată cu el, dar o să ţin minte că l-am cumpărat de la cel mai ȋnalt punct de desfacere de Vezuviu şi, pentru asta, e o piesă extrem de valoroasă ȋn colecţie.

Lăsăm ȋn urmă refugiul de lemn şi mai privim o dată configuraţia geologică a Vezuviului.

Uitȃndu-mă cu grijă să un fiu surprins de caraulă, ȋmi ȋnsuşesc cȃteva mostre geologice, care ȋmi completează o altă colecţie: aceea de minerale rare.

Aruncăm din nou priviri admirative asupra Campaniei. Vedem autostrada suspendată de la poalele muntelui vulcanic, arătoasă, spectaculoasă, dar, după avertismentele specialiştilor ȋn evacuări rapide, extrem de periculoasă. Aceştia spun că, ȋn cazul undei erupţii puternice a Vezuviului, adică exact atunci cȃnd va fi necesară evacuarea rapidă a populaţiei, tocmai acest drum suspendat va frȃna fuga sinistraţilor, pentru că se va prăbuşi ȋn urma cutremurelor care vor ȋnsoţi erupţia. Să sperăm că un sunt decȃt exagerări.

Mai admirăm o dată şi zona metropolitană napoletană, apoi insula Capri, văzută ȋntr-o lumină nouă, după care ne afundăm ȋn valea unde vom găsi microbuzul. Da, la revedere Vulcanule, să fii cuminte!

 

 

Interesant, chiar cȃnd pătrundeam noi ȋn parcare dintr-o parte, din partea cealaltă apărea şi maşina condusă de Giuseppe, dar şi cei trei tovarăşi ai noştri de călătorie ieşeau dintr-un colţ al acelei parcări rotunde. Şi mai erau aproape patru minute pȃnă la ora ȋntȃlnirii!

Drumul de ȋntoarcere e acelaşi ca la urcare, iar prietenii noştri Sara şi Giuseppe un mai au ce noutăţi să ne transmită, aşa că ne ȋntindem la discuţii amicale. Le povestesc cȃt de mult mi-a plăcut şi cȃt de mult m-a impresionat Vezuviul pe care tocmai ȋl escaladasem, iar ghida se simte obligată să mă ȋntrebe dacă avem aşa ceva şi ȋn Romȃnia. De, cine a pus-o? Am profitat de ocazie să ȋi explic cȃt de frumoasă e ţara noastră, ce relief variat are şi ce zone de relief vulcanic sunt chiar la noi, ȋn apropierea Braşovului. Am promovat regiunea turistică a Covasnei şi rezervaţia de la Racoş, iar gazdele noastre au fost sincer impresionate. A doua greşeală a Sarei a fost să mă ȋntrebe care este cel mai frumos oraş din Romȃnia şi, din păcate, pȃnă ne-am despărţit, nu am reuşit să laud suficient de amănunţit Braşovul. Ca rezultat, tȃnara mi-a promis că va vizita Romȃnia cȃt se poate de curȃnd, punȃnd accent pe obiectivele pe care i le-am recomandat, iar noi i-am promis că ȋi voi servi drept ghid. Pai nu? Donnant-donnant.

Ȋntre timp mai ȋndrept obiectivul camerei spre exteriorul maşinii, pentru o ultimă vedere panoramică, dar şi pentru a spiona curtea unui localnic. Bietul om, ce soacră rea o avea dacă are grădina plină cu acea varietate de cactus pe care noi o numim “limba soacrei”! (ghida şi şoferul se amuză copios auzind cum ne botezăm noi plantele, dar nici unul nu ştie vreo denumire specifică a acelui cactus. Just cactus.

Ȋn aceeaşi curte mai remarcăm şi biloanele ȋngrijite, semn că omul este un bun grădinar, dar şi improvizaţiile frecvecte şi pe la noi, mici magazii din tablă ondulată şi ruginită.

Circulăm pe o autostradă paralelă cu calea ferată, iar apariţia unei “săgeţi roşii” e atȃt de meteorică ȋncȃt nici măcar nu am timp să ridic aparatul foto la ochi.

Oprirea executată de Giuseppe ne ia, de asemenea, prin surprindere. Suntem exact ȋn locul de unde ne culesese de dimineaţă. Sfȃrşitul e aici (al excursiei), iar punctul final este o fotografie pe care Sara şi Giuseppe se bucură să o facă alături de noi. Aş vrea să le trimit imaginile, dar nu ne-am gȃndit să facem schimb de adrese … Le mulţumim celor doi pe limba lor, după care ne pupăm ca nişte vechi prieteni şi … arrivederci.

E destul de devreme, aşa că planificăm ȋncă o aventură pentru acel pommerggio. Doar de-aia am venit la Napoli.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI SALIRE SUL VESUVIO (24)

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SALIRE SUL VESUVIO (24)

Cȃnd te apuci să discuţi despre vulcani, n-o faci ca despre orice munte, ci cu un respect inspirat de forţa lor, de viaţa lor, de spiritul lor interior. Vezuviul pe care l-am escaladat noi in ziua de 7 februarie 2017 se ȋncadrează la categoria asta cu vȃrf şi ȋndesat (mă rog, fără vȃrf, de unde vȃrf la un vulcan?!)

Cum să nu ȋţi inspire teamă şi respect monstrul ăsta, care a ȋngrozit lumea ȋn ultimii 25000 de ani (dacă ar fi fost lume şi ȋnainte, sunt sigur că nu s-ar fi jenat s-o sperie) … Un monstru cu o ȋnălţime actuală de 1281 (ȋn funcţie de activitatea sa, Vezuviul creşte sau scade, după cum i se pare mai convenabil la un momento dat), care a scuipat din măruntaiele sale atȃta forţă şi atȃtea materiale, solide şi gazoase, ȋncȃt a fost ȋn stare să acopere, ȋntr-un moment istoric, patru oraşe! (pe unul tocmai l-am vizitat, celelalte rămȃn pentru altă dată).

Am avut curiozitatea să citesc jurnalul intim al Vulcanului. Pozele pe care le arată el acolo reprezintă nori imenşi de fum şi cenusă, care se ridică pȃnă la 3000 de metri, pante ȋnroşite de rȃuri de lavă, figuri de oameni ȋngroziţi etc.

Cea mai faimoasă dintre toate erupţiile va rămȃne cea de la 24 august 79. Realizatoare a vestigiilor de la Pompei, Herculanaeum, Oplontis şi Stabia, această erupţie contribuie ȋn mod substanţial la creşterea PIB-ului Italiei prin atragerea unui mare număr de turişti. Aş spune că, pe lȃngă inspiraţia de a crea vestigii, Vulcanul a mai avut una: aceea de a-l alege pe Pliniu cel Tȃnăr pe post de cronicar. Postat pe o stȃncă de la Sorento, acest tȃnăr care a avut apoi şansa de a ȋmbătrȃni (spre deosebire de unchiul său, Pliniu cel Bătrȃn, aflat la Pompei ȋn acel moment, care a ratat astfel şansa de a ȋntineri) a lăsat posterităţii o descriere detaliată a fenomenului, atȃt de folositoare specialiştilor vulcanologi ȋncȃt aceştia au folosit numele celui tȃnăr pentru a descrie toate erupţiile vulcanice. Astfel, fiind descrisă de Pliniu, erupţia din 79 e considerată o erupţie “pliniană”. (ne-o spusese Livio, ne-a repetat-o şi Sara, nu am cum să mai fac vreo confuzie). Orice erupţie mai puţin intensă decȃt distrugătoarea Pompeiului este catalogată drept “subpliniană”, calificativ acordat, de fapt, tuturor erupţiilor de la 79 ȋncoace.

A mai făcut un lucru bun Vezuviul: l-a găzduit, la poalele sale, ȋn localitatea Torre del Greco, pe (după părerea Sarei) cel mai mare poet italian: Giacomo Leopardi. Simţindu-se obligat, Leopardi şi-a menţionat gazda ȋn versurile sale, pe care Sara le recită cu drag:

“Qui su l’arida schiena
Del formidabil monte
Sterminator Vesevo,
La qual null’altro allegra arbor nè fiore,
Tuoi cespi solitari intorno spargi,
Odorata ginestra”

După o introducere atȃt de lungă, cu aluzii istorice şi iluzii poetice, să revenim la turma noastră de turişti.

Cabana apropiată pe care ne-o indicase compatrioata noastră nu era o cabană, ci un mic bazar, unde puteai cumpăra, la preţuri erupte, suveniruri vezuviene: tricouri, magneţi, etc. Neinteresant, pentru moment, drept care ȋmi continuu marşul forţat spre cotele superioare. Tot mai numeroşi turişti străini merg ȋn sens invers, ceea ce ar putea ȋnsemna fie că trebuie să-şi prindă mijlocul de transport, fie că au fost anunţaţi de o erupţie iminentă. Aleg să cred prima variantă şi iuţesc pasul, şi merg, şi merg … şi merg … vreo 50 (cincizeci) de metri pȃnă cȃnd ȋn stȃnga mea se deschide haul. Hăul adică … CRATERUL! Da, e chiar craterul cel mare al vulcanului Vezuviu, locul ăla pe care am sperat atȃţia ani să-l văd şi pe care, de la ȋntȃlnirea cu romȃncele nu-l mai credeam accesibil.

Craterul Vezuviului, o prăpastie adȃncă de cȃteva zeci de metri prin care, de-a lungul mileniilor au ieşit flăcări, pietre ucigaşe, şi magmă incandescentă, gaze toxice şi cenusă fierbinte şi otrăvitoare. O groapă mare, tapetată cu roci de toate culorile şi de toate mărimile, cu zgură şi bazalturi şi … aşa mai departe (ăsta a fost unul dintre momentele cȃnd am regretat că un mă pricep la geologie …).

Din loc ȋn loc, pe fundul şi pe pereţii craterului, se văd mici … erupţii. Ȋn afară de mirosul de pucioasă, aceste fumarolle un prezintă nici un pericol. Un fel de mici supape de siguranţă prin care o ȋnfimă parte din presiunea internă a vulcanului este eliminată ȋn atmosferă, ȋntȃrziindu-se, astfel, următoarea catastrofă.

Ȋntre timp, soţia mea ajunsese la bazar şi tăiase motorul, aşa cum plănuise cu două sute de metri mai ȋnainte. Am revenit şi eu la construcţia din lemn şi, cu ajutorul unui discurs foarte persuasiv, am purces din nou, de data asta braţ la braţ ca pe bulevard, spre balustrada cu craterul.

Am căzut de acord că fusese un efort rentabil. Am mai văzut ȋmpreună două cratere, ambele transformate, datorită inactivităţii prelungite a vulcanilor respective, in lacuri, la Sfȃnta Ana şi la Perşani, dar de data asta vedeam un crater viu, unul care sforăia sulf prin cȃteva crăpături ȋn sol, unul care, potrivit experţilor şi presei, avea să redevină activ, poate după cȃteva ore, sau zile, poate la doar cȃteva minute după ce va da alarma (am aflat că pe versanţi şi ȋn interiorul craterului, vulcanologii au plantat fel de fel de aparate sensibile; ȋn caz de … acele aparate vor da un beep, sufficient pentru a semăna panica).

 

Am citit şi am văzut documentare despre riscul unei viitoare erupţii. Nu se spune “dacă” se spune numai “cȃnd oare?”. Pentru frumuseţea regiunii şi pentru oamenii din jurul Vezuviului, sper nu că va ȋntȃrzia mult, ci doar că va ȋntȃrzia destul pentru ca napoletanii să ȋnveţe să limiteze pagubele.

Deocamdată, fugit inexorabile tempus şi se apropie ora de ȋntȃlnire cu Giuseppe. Andiamo presto, să nu-l ratăm.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

DORU DAVIDOVICI – DUPĂ DOUĂZECI DE ANI de Mihai-Athanasie Petrescu

S-a spus de multe ori că scriitorul are o singură profesie : aceea de a aşterne cuvinte pe hârtie pentru ca alţii să le citească. Orice altceva ar face omul respectiv în viaţă nu este decât un mijloc de a-şi câştiga existenţa.
Că nu este chiar aşa au demonstrat mulţi mari autori, iar printre aceştia un loc important îi aparţine prozatorului şi poetului Doru Davidovici. Acela pentru care profesiunea (de pilot de vânătoare pe avioane supersonice) nu a fost doar un mod de a-şi asigura cele necesare existenţei, ci existenţa însăşi, iar a doua ocupaţie a sa, cea de scriitor, nu a fost altceva decât o posibilitate de a continua să zboare şi după hangararea MiG-ului. Zborul şi scrisul au fost pentru el complementul celorlalte activităţi vitale ale fiinţei umane: respiraţia, hrana, dragostea.
Doru Davidovici s-a născut la 6 iulie 1945. A urmat cursurile Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi de Aviaţie, pe care a absolvit-o în anul 1967, cu gradul de locotenent aviator ale Academiei Militare, între 1977 – 1979. A lucrat ca pilot la Regimentul 86 Vânătoare, la Borcea, aerodromul pe care l-a ilustrat atât de frumos în cărţile sale. A îndeplinit şi funcţiile de inspector pentru aviaţia de vânătoare în Comandamentul Aviaţiei Militare între 1981 – 1986 şi instructor cu întrebuinţarea în luptă a aviaţiei în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare în perioada 1986 – 1989.
Este autorul următoarelor cărţi : Caii de la Voroneţ (1974), Insula nevăzută (1976), Ridică-te şi mergi, Intrarea Actorilor (1977), Zeiţa de Oricalc (1977), Celula de Alarmă (1979), Culoarea Cerului
(1981), Aripi de Argint (1983), Lumi Galactice (1986), V de la Victorie (1987), Dezmintire la Mit (1991, Ediţie postumă).
Majoritatea cărţilor sunt romane, scrise la persoana I, pot fi considerate adevărate confesiuni, sau poate rugăciuni ale unui om care vrea cu tot dinadinsul să trăiască mai sus şi mai repede. Pilotul de vânătoare – personaj al cărţilor lui, alter-ego-ul său, trăieşte cu adevărat numai în zbor, în carlinga avionului supersonic. Acolo el se simte om, pasăre, zeu, (poate chiar extraterestru ?), prin avionul său ia legătura cu civilizaţia pământeană (şi cu altele, de pe planete neştiute), cu colegii lui de şcoală militară, de regiment, sau chiar din OZN-uri. MiG-ul 21, cu aripile sale de dural argintiu, este unealta perfectă, care îl ţine în viaţă, îl ajută să îşi facă datoria faţă de ţară, cu care urmăreşte răufăcătorii, şi pe care îl iubesc şi îl respectă până şi invadatorii veniţi din spaţiu. În jurul celor doi – pilot şi avion (sau poate unul singur?)– există şi se mişcă numeroase alte personaje: alţi piloţi, alte avioane, fete, femei, copii, căţelul Thomas, Dacia albastră (culoarea cerului), ofiţerul meteo, mirosul de kerosen ars, elicoptere, comandanţi, evenimente normale de zbor, catastrofe, misiuni, avioane de pasageri, nori, înălţimi, aparate de navigaţie şi radiolocaţie, paraşute, alte înălţimi, alte aeronave, alte misiuni.
Dar personajul principal al tuturor cărţilor davidoviciene este zborul. Zborul ca artă, zborul ca luptă, zborul ca misiune, zborul ca supremă împlinire, zborul ca eşec, zborul ca evadare. Un zbor care se încheie, ca şi viaţa, fie în apoteoză, cu conştiinţa performanţei, a misiunii îndeplinite, fie în catastrofă, existenţa pilotului fiind pulverizată în mii de atomi printre atomii de kerozen, de dural şi plexiglas, ca într-o eternă simbioză între om şi maşină, morţi amândoi în aceeaşi secundă.
Doru Davidovici a zburat şi a scris în perioada comunistă. Cu greu puteau atunci trece de cenzură textele literare cu adevărat valoroase dacă nu conţineau necesara „porţie de preamărire a conducătoului”. Totuşi, la Doru această componentă lipseşte. Ba chiar mai mult, măreaţa societate socialistă nu se ghiceşte de loc, înlocuită fiind cu viteza supersonică, cu voltijele MiG-ului în stratosferă sau în rassemotte, sau de denumiri geografice exotice, ori cu termeni tehnici, străini, poate, pentru mulţi cititori, dar cu atât mai atrăgători (poate tocmai de aceea, după ce închideau o carte cu numele lui Doru pe copertă, mulţi cititori la vârsta adolescenţei alegeau cariera de pilot militar?).
Nici n-ar fi putut fi altfel: faptul că Davidovici era un ofiţer excepţional şi un pilot desăvârşit ar putea să ne facă să credem că era un om absolut conformist. Cine, Doru? În nici un caz! Era conştient de necesitatea de a respecta tot ce ţine de siguranţa zborului sau de disciplina de cazarmă, dar personajele cărţilor lui îl trădează: aterizează supersonicul pe autostradă, spre a urmări maşina unor spioni sau coboară în picaj deasupra unui cinematograf şi are timp să vadă şi să recunoască diva de pe ecran, după care recâştigă altitudine în cel mai simplu mod pentru un MiG, executând o şandelă în forţaj, fără să se gândească la bietele timpane ale spectatorilor. Exemplele ar putea continua.
Să-l clasificăm romancier romantic? Sau S.F.? Sau poate ozenolog, după lectura „Lumilor galactice”? Ori poet, sau autor pentru copii? Este toate acestea, sau poate nu este nici una dintre ele, ci doar un pilot care vrea şi ştie să scrie un altfel de raport în carnetele de zbor?

La 20 aprilie 1989, în timpul unui zbor de şcoală cu o dublă MiG 21, având în cabina a doua, ca elev, pe locotenentul-major Dumitru Petra, locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici refuză să catapulteze în momentul opririi motorului pe panta de aterizare, exact după terminarea virajului patru. Prietenul şi elevul său (în ale zborului, dar şi în ale scrisului, regretatul comandor Dumitru Berbunschi descrie acel moment tragic cu înţelegerea pilotului. Avionul este una cu omul, avionul nu trebuie să moară atâta timp cât mai există o speranţă. Iar Doru a sperat până dincolo de ultima secundă că motorul nu îl va trăda. Nu a fost aşa: au căzut toţi trei, la numai trei kilometri de pragul pistei.
A rămas o colecţie de cărţi aproape imposibil de găsit în magazine, sau poate doar la preţuri exorbitante, au mai rămas câteva fragmente de dural, un drapel, o amintire …
Ba nu: fiul său, Ştefan Davidovici are dreptate! Privind la mulţimea de oameni veniţi, luni, 20 aprilie 2009 la Muzeul Aviaţiei, unii, chiar de la mari distanţe, pentru a participa la comemorarea lui Doru Davidovici după 20 de ani, Ştefan a spus: „Tatăl meu nu a murit! Când vă văd pe dumneavoastră aici îmi dau seama cât de mult a fost iubit de cei care l-au cunoscut personal, ca şi de cei care l-au cunoscut numai din cărţile sale, îmi dau seama că e viu, că el trăieşte şi va trăi prin dumneavoastră!”

 

22.04.2009

Scrie un comentariu

Din categoria Portrete

VEDI NAPOLI E POI SALIRE SUL VESUVIO (23) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SALIRE SUL VESUVIO (23)

Cred că nu sunt eu nici primul, nici ultimul om pe care l-au fascinat, interesat, speriat, etc vulcanii.

Braşovul meu natal este amplasat nu departe de lanţul muntos de origine vulcanică al Carpaţilor Orientali. Am vizitat numeroase locuri din zona Covasnei, inclusiv vestitul lac Sfȃnta Ana, dar şi zona Perşanilor, unde am putut admira un alt fost crater vulcanic. Dar niciodată pȃnă acum un mi-a fost dat (sau vȃndut) să văd un vulcan adevărat in exerciţiul funcţiunii, chiar dacă o erupţie nu a mai executat din 1944.

De aceea, de multă vreme Vezuviul era pentru mine o mare atracţie. Ȋmi doream să văd un crater aşa cum l-a lăsat mama lui, muntele vulcan, să mă conving personl că aşa ceva există. Şi să colectez o pietricică de pe vulcan să o am acasă, să mă uit la ea şi să ma gȃndesc ca Gheia e mult mai puternică decȃt omul.

Cam asta a fost motivaţia pentru alegerea unei ascensiuni pe Vezuviu şi nu a vizitării unei alte metropole-necropole, Herculanaeum, aşa cum au procedat multi dintre tovarăşii noştri de călătorie.

Microbuzul argintiu Mercedes Sprinter a primit la bord doar cinci pasageri dintre cei mulţi porniţi de dimineaţă de la Hotel Terminus. Unul era Sara, frumoasa şi simpatica ghidă, care şi-a luat imediat ȋn serios rolul şi locul lȃngă şoferul nostru iniţial de pe Otokar, Giuseppe. Şi el a dat dovadă de politeţe, salutȃndu-ne la urcarea ȋn maşină cu un “buongiorno” şi un zȃmbet, la care un am rămas datori.

Urcarea de la Pompei spre vulcan se face pe un drum extrem de ȋngust şi sinuos care, prin priveliştea oferită spre oraş, ȋmi aminteşte de Drumul Poienii de la Braşov şi de DN 73 din Romȃnia prin sculpturile expuse de-a lungul traseului. Sara ne prezintă cele 13 monumente sculptate aflate de-a lungul drumului, fiecare dintre ele aparţinȃndu-i altui artist.

Drumul nu e prea lung, dar am timp să mă ȋmprietenesc cu simpática Sara. Ȋncerc din nou (Sara, ştiind că suntem romȃni, se ȋntreabă şi mă ȋntreabă dacă pot vorbi ȋn limba ei maternă) să exersez cunoştinţele de limba italiană, şi se pare că reuşesc să mă fac ȋnţeles, cu toate că ȋn timp ce dau din gură ȋmi dau seama că ȋn cȃteva rȃnduri scap cuvinte spanioleşti ȋn locul celor italieneşti pe care nu le cunosc (poate sunt identice?). Sara ȋnsă, ca un profeosr bun, trece cu vederea greşelile mele, recunoscȃnd că şi ei i se pare grea limba franceză pe care se străduieşte să o ȋnveţe pe lȃnga engleza şi spaniola pe care deja le cunoaşte,

Cȃteva serpentine mai sus, Giuseppe pune o frȃnă surprinzătoare pentru toţi, ȋn afară de Sara; am ajuns la casa de bilete a Rezervaţiei Naţionale a Vezuviului şi, cu toate că ştiam din prospect că plătisem taxa de pătrundere acolo, Sara ne dă jos din maşină şi ne duce să cumpăram bilete. Numai zece euro de căciulă şi intrăm ȋn ȋmpărăţia erupţiilor catastrofale.

Cȃteva zeci de metri mai sus, Giuseppe frȃnează din nou, de data asta fiind finishul. De acum avem aproape două ore să mergem pe propriile mijloace naturale de transport pȃnă la craterul Vezuviului, eventual şi ȋnapoi, dacă vrem să ne ȋntoarcem la Napoli cu acelaşi şofer. Ne luăm toate jucăriile şi coborȃm din Sprinter, uitȃndu-ne cu grijă ȋn sus, la cer implorȃnd ajutor, dar şi spre munte, măsurȃnd şi  evaluȃnd distanţe.

Sara ne spune că e o distanţă mică de parcurs, cam 200 de metri. Din păcate uită să ne spună că e vorba de o distanţă pe verticală. Mai bine, ne-am fi speriat. După ce studiem cu atenţie un interesant tramvai,

o luăm frumuşel la picior, iar după vreo … 200 de metri ajungem la un fel de mic bazar, unde ne ȋntȃmpină un căţel şi un cetăţeam mai poligam … ăsta, mai poliglot decȃt media omenirii, care ne oferă, vorbind ȋn tot felul de limbi mai mult sau mai puţin străine, un … băţ. L-am refuzat políticos, dar omul s-a luat după mine şi mi-a pasat un fel de coadă de mătură, care nu costa nimic, dar putea să-mi fie de folos pe abruptele cărări de munte. Adevărul e că nu numai că nu mi-a fost util, dar chiar m-a ȋncurcat de multe ori, cȃnd aş fi vrut să am mȃinile libere pentru camera foto. Mai mult, la un moment dat l-am uitat sprijinit de parapeţii potecii şi am fost nevoit să mă ȋntorc după el.

Drumul nu e chiar aşa de greu. Citisem că e uşor de parcurs chiar de către un copil de patru ani, noi avȃnd de cȃteva ori mai mulţi ȋl urcăm cu destulă uşurinţă. Nu e chiar drumul albastru de pe Tȃmpa, dar, ca şi la Braşov, cȃnd mergi ai o privelişte tot mai amplă asupra oraşului din apropiere, dar şi asupra văii care desparte actualul Vezuviu de o a doua culme, desprinsă de cea principală din cauza forţei marii erupţii din 79.

O muzică plăcută mă face să fac o haltă neprevăzută. Ochii mei pătrunzători descoperă iute orchestra: un frumos elicopter Ecureuil, care păcăne de zor la cȃteva sute de metri sub noi. Repede-repede, schimb obiectivul camerei, ataşȃnd un 75-300 specializat ȋn mitinguri aeriene, dar pentru că un pistol mitralieră AKM e mai uşor de demontat / remontat decȃt o camera Canon, Veveriţa a reuşit să se strecoare prin vale ȋnainte de a fi bine capturată ȋn flash card. Mi-am promis că voi face mai multe exerciţii contra-cronometru, dar mărturisesc că deocamdată sunt doar ȋmpotriva cronometrelor de orice fel.

Ȋn sfȃrşit, teleobiectivul intră ȋn pȃine şi … ce să vezi, o Dacie ȋn ţara romanilor. Cine a cucerit pe cine? Romanii Dacia, sau Dacia piata romana?

Iar ȋn apropiere, micul bazar pe lȃngă care trecusem mai devreme. Tricouri cu Vesuvio, made in China.

Ce-o fi asta? O avertizare de erupţie? De unde cad pietrele alea?

De fapt, de nicăieri, a fost doar aşa, un obiectiv turistic …

Cum spuneam, pe măsură ce ne depărtăm de parcarea unde ne lăsase maşina, perspectiva asupra ţării Golfului Napoli e tot mai largă şi mai spectaculoasă.

Vapoare, cartiere de metropolă, industrie …

Caut cu toţi ochii, inclusiv cel de 75-300, aeroportul Capodichino, pe care il ştiu ȋn estul oraşului, din păcate nu-l văd, iar cȃnd, din ȋntȃmplare, văd prin ochelari un avion care ia ȋnălţime, prin obiectiv nu-l mai găsesc. Surpriză, ȋnsă: studiind in calculator pozele, găsesc aeroportul, ba chiar şi un Easyjet ȋndreptȃndu-se spre start. Fotograf să fii, noroc să ai!

Mediterana! Golful Napoli ȋn toată splendoarea lui se arată privirilor noastre. Nu contează cum cade sau bate lumina, cȃt de frumoase (sau nu) vor fi pozele, Canon-ul trage ca un tun. Nimereşte şi acel crocodil, cum ȋl descrise Sara, de fapt faimoasa insulă Capri (de ce Capri şi nu Coccodrilli, numai geografii italieni pot spune) (dar nu spun).

La despărţirea de maşina lui Giuseppe ni se părea vară fierbinte. Pe măsură ce epuizam cei două sute de metri, temperatura a scăzut atȃt de mult, ȋncȃt pe marginea potecii ne-am ȋntȃlnit cu o mică tentativă de iarnă. Cam de 30-35 de centimetri!

Ȋn timp ce ne ciuleam ochii, să nu scăpăm nimic din ce se putea vedea, urechile nu stăteau degeaba. Am perceput un dialog ȋntr-o limbă care ni s-a părut cunoscută şi am intervenit şi eu: “Bună ziua!”. Doamna căreia m-am adresat a tăcut brusc, surprinsă, dar a răspuns prompt la ȋntrebarea obişnuită a drumeţilor pe drumuri de munte: “Mai e mult pȃnă la vȃrf?” (sigur, făcȃnd abstracţie de faptul că Vezuviul nu are vȃrf). “Nu, ajungeti la cabana aia şi mai e o puţin, ȋncă o jumătate de oră”. Si cele două romȃnce bagă motor, trebuie să ajungă la mijlocul lor de transport ȋn cel mai scurt timp.

Noi ne uităm, niţel descurajaţi, unul la altul. Ȋncă o jumătate de oră ȋnsemna că nu mai puteam ajunge la timp la ȋntȃlnirea cu Sara şi Giuseppe. Dar ne facem curaj şi ne ȋmpărţim munca. Eu decid să merg mai sus, poate pentru poze şi mai bune asupra Golfului, iar soţia mea se va mulţumi să ajungă la cabana apropiată, unde va profita de binefacerile băncuţelor. Aşadar, pornim la atac.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI POMPEII (22) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA POMPEII (22)

Pauză de masă. Ştiam din prospectul excursiei şi din comentariile favorabile ale unor turiştii care trecuseră pe-acolo ȋnaintea noastră că urma să servim un prȃnz copios la un restaurat de la poalele vulcanului.

De fapt, după ce am traversat un mic bazar de unde plănuisem să ȋmi cumpăr, ca amintire, un magnet de frigider (dar mi-a trecut, cȃnd am văzut preţul afişat – 5 euroi (?!))

am ajuns la sala de mese: la poalele Vezuviului un prea era, dar ȋi purta numele.

Ştiam, tot din prospect, că felul principal era pizza. Şi mai comenta cineva că a mȃncat atȃt de mult, ȋncȃt i-a fost greu apoi să urce muntele.

Sara, care a redevenit şeful nostru, ne face cunoştinţă cu doi ospătari semi-amabili, sau poate contabili, sau prison-wardeners, pentru că ȋn loc de buongiorno trec la operaţiunea “număratul prizonierilor”. Ne-au numărat şi organizat la două mese large, după care, extrem de competenţi, ne-au prezentat meniul: cine vrea pizza, nu mai are voie să mai vrea şi altceva. Cine vrea altceva decȃt pizza poate opta şi pentru un fel doi.

După ce ratasem ȋn ajun pizza de pe Via del Tribunale, de data astă sunt ferm pe poziţie. Ȋn consecinţă devenim fericiţii posesori şi consumatori de pizza margherita. Cu toată sinceritatea (şi foamea), pizza pe care o facem şi o mȃncăm noi acasă e mult mai bogată şi mai săţioasă.

Meniul de la firmă un conţine nimic pentru stingerea setei. Un ne rămȃne decȃt să studiem meniul de la Ristorante şi alegem, ce altceva, vin roşu cu marca vulcanului din vecini. Lacrima Chrsti, cu specific vezuvian. Păcat că un pot lua sticla cu mine, ar fi fost un suvenir interesant. Interesant e că ȋn momentul ȋn care am cerut vinul ospatarul şi-a eliminat particula “semi”, dar i-am spus, in două limbi, ca să nu aiba dubii, că plătesc cu cardul, “semi” s-a transformat ȋn ceva de genul “ne”. Sau chiar “anti”.

Deşi semi-amabilii ne ameninţaseră cu unicitatea pizzei ȋn meniu, cu mărinimie ne-au servit un fel intermediar. Ne gȃndeam că o fi cine ştie ce preparat complicat, cu condimente crescute pe lavă. Era doar cartof fiert, acoperit cu cu un sos foarte vag şi plouat cu pătrunjel. Şi nici măcar un era o zi de post

… Exact cȃnd credeam că am scăpat, unul dintre ospătari ne numără din nou. Sper că a fost dezamăgit, pentru că ȋncă nimeni nu plecase de la masă. Drept pedeapsă, omul ne-a servit cu ȋngheţată. Sincer, eu nu mănȃnc ȋngheţată nici vara, dar după ce am abordat-o nu am mai abandonat-o. Ȋngheţată cu lămȃie, aş ȋndrăni să spun că, ȋmpreună cu vinul cel roşu, au salvat masa de la acea “mangiattoria” (ȋl citez pe Piedone).

Urmează …

Pauză de după masă.

Sigur, fiecare ȋşi are viteza lui la masă şi la wc. Eu recunosc că sunt extrem de lent, dar de data asta am ieşit primul stradă. Poate din cauza nerăbdării de a urca pe munte?

Profit de momentul de respiro si mă uit ȋn jur. Ce să văd, un hotel Mec, deţinut de unul Andrea şi păzit de unul Roman.

Magazinul de camee şi suveniruri

Un transportor de haine

Frumoşii pini umbrelă

Şi un turist pus pe joacă.

Gata pauza, a venit maşina care ne va prelua spre noua destinaţie.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii