Arhive pe categorii: Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL V

CÂTEVA ÎNTREBĂRI

 

Uşa de la bucătărie nu se vedea a fi fost forţată. De fapt, dimineaţă fusese găsită descuiată, dar deoarece bucătăreasa mărturisi că adesea uita s-o încuie seara, cu toate că aşa primise ordin să facă, nu se putea trage concluzia că intrusul o folosise. Cu toate că numeroasele culoare care duceau de la bucătărie la birou fură cercetate amănunţit, nu se găsi nimic interesant.

– Ehei, spuse inspectorul Dobson, cred că asta e tot ce putem face pentru moment. Acum aş vrea să încep să anchetez. Ia să vedem… Cine a găsit cadavrul? Camerista-şefă, nu? Trimite-mi-o în birou, Raffles. După aceea o să stau de vorbă cu majordomul. Dar mă mir că până acum nu m-am lovit de nici un membru al familiei, că de obicei nici nu poţi scăpa de ei.

– Datorită domnului inspector Smithers, domnule, spuse poliţistul, leal propriului său şef. A vorbit dânsul cu dumnealor – adică cu Miss Smerthurst şi cu prietenul ei – când au venit aici mai devreme, le-a spus că dumneavoastră preluaţi cazul şi că-i veţi chema când veţi avea nevoie de ei.

– Cu atât mai bine. Nu pot să mă plâng că nu-i am pe cap. Ei, trimite-mi-o pe Mary-Ann, sau cum o fi chemând-o.

– Alice , domnule. Am înţeles, domnule, răspunse agentul.

Alice s-a dovedit a fi o comoară – cultă, metodică şi inteligentă, dar cu toate astea, detectivul n-a reuşit să obţină vreo informaţie nouă de la ea. Obligaţia ei era să facă ordine în birou dimineaţa la şapte, pentru că Sir John nu permitea nici unui alt servitor să intre acolo. Aşa voise să facă şi în acea dimineaţă. Uşa era, ca de obicei, neîncuiată, dar ea a fost surprinsă de faptul că lumina electrică era aprinsă. Pe când traversa încăperea pentru a trage perdelele şi a deschide ferestrele-uşi, l-a văzut pe Sir John zăcând lângă masa de scris. A îngenunchiat lângă el şi i-a pus mâna pe umăr, dar rigiditatea şi răceala corpului au convins-o imediat că stăpânul ei e mort. Aşa că s-a dus rapid în camera domnului Jackson şi l-a anunţat groaznica veste. Majordomul încă nu se sculase – micul dejun se serveşte la ora nouă şi obiceiul era ca stăpânul să fie trezit de James, valetul – stătea pe pat şi-şi bea ceaşca de cacao. Ştirea l-a zdruncinat foarte tare, pentru că era alături de Sir John de foarte mulţi ani. Atât a putut Alice să spună. Nu, nu atinsese nimic din birou. Nimic nu i s-a părut ieşit din comun, dar observase telefonul trântit. Nu, din câte ştia, Sir John nu încuia niciodată uşa biroului.

Apoi apăru domnul Jackson în persoană. Acesta repetă întreaga poveste pe care i-o spusese lui P.C. Raffles şi inspectorului Smithers, ba chiar şi domnişoarei Smethurst, domnului Hastings şi colegilor lui de serviciu. La sfârşitul recitalului, inspectorul Dobson, care ascultase cu atenţie, fără să intervină, spuse.

– Îţi mulţumesc, domnule Jackson, ţi-ai spus povestea foarte clar. Dar vreau să-ţi pun câteva întrebări, şi te rog să nu te grăbeşti şi să reflectezi bine, ca să-mi dai răspunsuri corecte. Un răspuns pripit şi incomplet ar putea să mă pună pe o pistă falsă. Deci: mai întâi, când ţi-ai văzut ultima oară stăpânul în viaţă?

Majordomul n-a răspuns imediat, dar asta nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de gândire, ci pentru că aşa i se ceruse.

– Aseară, domnule, pe la ora unsprezece şi două minute. Sir John cinase împreună cu domnul Hastings, secretarul lui. La ora aceea, Sir John m-a sunat ca să-l conduc la uşă pe domnul Hastings. Acesta era consemnul; se sună de două ori când majordomul este chemat să conducă pe cineva la uşă. M-a sunat exact la ora unsprezece şi un minut, pentru că m-am uitat la ceasul din cămăruţă, poate să confirme şi doamna Philips, bucătăreasa, pentru că era cu mine şi nu mai ştiu care din noi a observat că e mai devreme decât de obicei. Când am ajuns în vestibul, domnul Hastings tocmai ieşea din birou, dar s-a oprit în prag ca să vorbească cu Sir John. El, adică Sir John, era aşezat în fotoliul de lângă uşă şi fuma şi l-a întrebat pe domnul Hastings dacă vine la Row mâine dimineaţă, adică, bineînţeles, astăzi dimineaţă (stăpânul meu intenţiona şi el să călătorească, şi i-a dat ordin lui James să-l trezească la şapte), dar domnul Hastings i-a răspuns că iapa sa şchiopăta şi nu crede că va veni. Apoi şi-au spus noapte bună; eu l-am condus pe domnul Hastings şi apoi m-am dus la culcare.

– Deci nu te-ai mai întors în birou după ce l-ai condus pe domnul Hastings. Nu trebuia să primeşti ordine pentru a doua zi?

– De obicei le primesc când servesc whiskey-ul la ora zece. Dacă mai intervine ceva după aceea, Sir John mă sună. De fapt, şi ieri mi-a trimis un mesaj prin domnul Hastings, anume că voia să călătorească şi că trebuia să-l sculăm devreme.

– Da, chiar la asta voiam să ajung. Mi-a spus camerista că misiunea de a-l trezi pe Sir John îi revenea valetului. Cum se face că nu te-a anunţat că nu l-a găsit în cameră?

– Sir John trebuia să fie trezit la şapte, domnule, şi la ora asta Alice l-a găsit şi a dat alarma. De fapt, cred că valetul a întârziat câteva minute, pentru că tocmai ieşea din dormitorul lui Sir John şi voia să-mi spună că nu l-a găsit acolo, dar eu deja fusesem pus la curent de către Alice.

– Am înţeles. Spune-mi despre James. De când lucrează aici?

– Nu prea de mult. Cred că de vreo patru luni. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, nu l-am angajat eu. Sir John îşi alegea singur oamenii şi mă punea în faţa faptului împlinit de nu mai puteam să zic nimic. Dar James este băiat bun. Poate că e puţin cam în vârstă, dar ăsta nu e un defect.

Detectivul îşi notă în memorie că n-ar fi rău să încerce să afle mai multe despre trecutul acestui puţin cam prea vârstnic valet, cu toate că vârsta n-avea nici o legătură cu crima.

– Acum, domnule Jackson, continuă el, să discutăm puţin despre ferestrele biroului. Poţi să-mi spui dacă aseară aceste ferestre erau închise sau deschise?

– Închise , domnule, fără nici o îndoială. La ora zece, când am dus carafa cu whiskey, le-am închis şi le-am zăvorât eu însumi. Asta e regula. Uneori se mai întâmpla să mai deschidă Sir John câte una, îi plăcea să respire aer proaspăt. uneori îşi fuma ultimul trabuc în grădină şi apoi mergea la culcare. În cazuri din astea, tot eu închideam fereastra.

– Aha! exclamă detectivul dus pe gânduri. Asta ar putea să explice sau nu pe unde a intrat criminalul. Deci, eşti sigur că fereastra a fost închisă aseară la ora zece?

– Absolut sigur, domnule.

–  Bine. Şi acum, uşa. Alice mi-a spus că azi-dimineaţă, când a intrat ea în birou, uşa era neîncuiată şi că, din câte ştie ea, Sir John n-o încuia niciodată. Deci nu exista nici un motiv ca vreun alt locuitor al casei să nu intre în birou după ce te culci dumneata?

Majordomul îşi permise un mic surâs.

– Îmi cer iertare, domnule, dar exista un motiv foarte puternic. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe Sir John în timpul serii dacă nu era chemat de el însuşi. Avea obiceiul să-şi desfăşoare o bună parte din munca zilei – munca cerebrală, cum îi zicea el – în birou, după ce-i serveam whiskeyul, sau, ca aseară, după ce-i pleca oaspetele. Nici măcar Miss Emily nu putea intra acolo. Nu domnule, Sir John nu avea nevoie să-şi încuie uşa.

– Înţeleg, spuse gânditor detectivul. Dar bineînţeles că cineva venit din afară nu avea de unde să ştie că n-are voie să intre în birou.

– Poftiţi?

– Nu, nimic. M-aş bucura dacă mi-ai vorbi despre stăpânul dumitale. Ştiu, desigur, că era un mare om de afaceri, cum ştie toată lumea. Dar poate îmi spui ceva ca să-l cunosc mai bine. Era un om cumsecade, sau era un tip dur, unul din ăia care-şi fac duşmani?

Majordomul se gândi mai mult timp până să răspundă. Într-un târziu, spuse:

– Stăpânul meu era un om dur, domnule, aşa, cum să spun: pentru cineva care era corect cu dumnealui, era bunătatea întruchipată. Dar devenea necruţător cu cei care ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.

– Ăsta e genul de om care-şi face duşmani, dar şi avere. De, cam asta e. Dar, domnule Jackson, poţi să-mi spui dacă Sir John avea vreun duşman, cineva care să-i poarte sâmbetele?

Din nou majordomul îşi permise un timp de gândire, dar cu toată strădania, nu putea să-şi amintească vreo persoană care să corespundă descrierii. Neavând noroc în sensul ăsta, detectivul încercă o pistă nouă. Îl întrebă pe domnul Jackson dacă observase ceva deosebit în comportamentul stăpânului său în seara precedentă. Poate emoţie, poate nerăbdare? Dar bătrânul servitor nu observase nimic de genul ăsta.

– Vrei să-mi spui că nu ai simţit nimic ieşit din comun seara trecută?

– Nimic, domnule. Apoi după o pauză: Vă rog să mă scuzaţi, domnule, Sir John mi-a spus să-i aduc o sticlă de porto, producţie ’96. Aşa a făcut şi lunea trecută. M-am gândit că se aştepta ca domnul Hastings să-i aducă o veste care trebuie sărbătorită.

– Dar nu ştii ce fel de veste?

– Nu, dar cred că era ceva legat de afaceri, domnule.

Nici acum detectivul nu putea să reţină ceva mai precis. Până la urmă se gândi să întindă pe masă lucrurile găsite în buzunarele lui Sir John, bani, ceas, agendă, etc.

– Asta te-ai fi aşteptat să găseşti în buzunarele stăpânului, Jackson? Cred că ştii ce avea obiceiul să poarte asupra sa, nu?

Servitorul studie atent trista colecţie.

– Da, domnule, cam lucrurile astea ar fi trebuit să le aibă aseară prin buzunare. Ştiţi, în timpul zilei mai avea la el şi un fel de memorator, cum să vă spun, el întotdeauna avea mai multe afaceri de rezolvat şi nu putea să ţină minte chiar tot. Dar când venea acasă, de obicei încuia carnetul acesta în sertarul biroului, de fapt era un carnet destul de gros.

– Deci, având în vedere că de dimineaţă nu-l avea în buzunar, acum ar trebui să se găsească în sertar, nu-i aşa? Care o fi cheia?

Detectivul scoase din servietă legătura de chei găsită în seif. Jackson arătă cheia respectivă şi apoi deschiseră pe rând cele două sertare încuiate. Găsiră carnete de cecuri, carnete de conturi, dosare de corespondenţă, dar nici urmă de memorator.

– A dispărut! strigă inspectorul Dobson.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul V

CAPITOLUL V

CÂTEVA ÎNTREBĂRI

 

Uşa de la bucătărie nu se vedea a fi fost forţată. De fapt, dimineaţă fusese găsită descuiată, dar deoarece bucătăreasa mărturisi că adesea uita s-o încuie seara, cu toate că aşa primise ordin să facă, nu se putea trage concluzia că intrusul o folosise. Cu toate că numeroasele culoare care duceau de la bucătărie la birou fură cercetate amănunţit, nu se găsi nimic interesant.

– Ehei, spuse inspectorul Dobson, cred că asta e tot ce putem face pentru moment. Acum aş vrea să încep să anchetez. Ia să vedem… Cine a găsit cadavrul? Camerista-şefă, nu? Trimite-mi-o în birou, Raffles. După aceea o să stau de vorbă cu majordomul. Dar mă mir că până acum nu m-am lovit de nici un membru al familiei, că de obicei nici nu poţi scăpa de ei.

– Datorită domnului inspector Smithers, domnule, spuse poliţistul, leal propriului său şef. A vorbit dânsul cu dumnealor – adică cu Miss Smerthurst şi cu prietenul ei – când au venit aici mai devreme, le-a spus că dumneavoastră preluaţi cazul şi că-i veţi chema când veţi avea nevoie de ei.

– Cu atât mai bine. Nu pot să mă plâng că nu-i am pe cap. Ei, trimite-mi-o pe Mary-Ann, sau cum o fi chemând-o.

– Alice , domnule. Am înţeles, domnule, răspunse agentul.

Alice s-a dovedit a fi o comoară – cultă, metodică şi inteligentă, dar cu toate astea, detectivul n-a reuşit să obţină vreo informaţie nouă de la ea. Obligaţia ei era să facă ordine în birou dimineaţa la şapte, pentru că Sir John nu permitea nici unui alt servitor să intre acolo. Aşa voise să facă şi în acea dimineaţă. Uşa era, ca de obicei, neîncuiată, dar ea a fost surprinsă de faptul că lumina electrică era aprinsă. Pe când traversa încăperea pentru a trage perdelele şi a deschide ferestrele-uşi, l-a văzut pe Sir John zăcând lângă masa de scris. A îngenunchiat lângă el şi i-a pus mâna pe umăr, dar rigiditatea şi răceala corpului au convins-o imediat că stăpânul ei e mort. Aşa că s-a dus rapid în camera domnului Jackson şi l-a anunţat groaznica veste. Majordomul încă nu se sculase – micul dejun se serveşte la ora nouă şi obiceiul era ca stăpânul să fie trezit de James, valetul – stătea pe pat şi-şi bea ceaşca de cacao. Ştirea l-a zdruncinat foarte tare, pentru că era alături de Sir John de foarte mulţi ani. Atât a putut Alice să spună. Nu, nu atinsese nimic din birou. Nimic nu i s-a părut ieşit din comun, dar observase telefonul trântit. Nu, din câte ştia, Sir John nu încuia niciodată uşa biroului.

Apoi apăru domnul Jackson în persoană. Acesta repetă întreaga poveste pe care i-o spusese lui P.C. Raffles şi inspectorului Smithers, ba chiar şi domnişoarei Smethurst, domnului Hastings şi colegilor lui de serviciu. La sfârşitul recitalului, inspectorul Dobson, care ascultase cu atenţie, fără să intervină, spuse.

– Îţi mulţumesc, domnule Jackson, ţi-ai spus povestea foarte clar. Dar vreau să-ţi pun câteva întrebări, şi te rog să nu te grăbeşti şi să reflectezi bine, ca să-mi dai răspunsuri corecte. Un răspuns pripit şi incomplet ar putea să mă pună pe o pistă falsă. Deci: mai întâi, când ţi-ai văzut ultima oară stăpânul în viaţă?

Majordomul n-a răspuns imediat, dar asta nu pentru că ar fi avut nevoie de timp de gândire, ci pentru că aşa i se ceruse.

– Aseară, domnule, pe la ora unsprezece şi două minute. Sir John cinase împreună cu domnul Hastings, secretarul lui. La ora aceea, Sir John m-a sunat ca să-l conduc la uşă pe domnul Hastings. Acesta era consemnul; se sună de două ori când majordomul este chemat să conducă pe cineva la uşă. M-a sunat exact la ora unsprezece şi un minut, pentru că m-am uitat la ceasul din cămăruţă, poate să confirme şi doamna Philips, bucătăreasa, pentru că era cu mine şi nu mai ştiu care din noi a observat că e mai devreme decât de obicei. Când am ajuns în vestibul, domnul Hastings tocmai ieşea din birou, dar s-a oprit în prag ca să vorbească cu Sir John. El, adică Sir John, era aşezat în fotoliul de lângă uşă şi fuma şi l-a întrebat pe domnul Hastings dacă vine la Row mâine dimineaţă, adică, bineînţeles, astăzi dimineaţă (stăpânul meu intenţiona şi el să călătorească, şi i-a dat ordin lui James să-l trezească la şapte), dar domnul Hastings i-a răspuns că iapa sa şchiopăta şi nu crede că va veni. Apoi şi-au spus noapte bună; eu l-am condus pe domnul Hastings şi apoi m-am dus la culcare.

– Deci nu te-ai mai întors în birou după ce l-ai condus pe domnul Hastings. Nu trebuia să primeşti ordine pentru a doua zi?

– De obicei le primesc când servesc whiskey-ul la ora zece. Dacă mai intervine ceva după aceea, Sir John mă sună. De fapt, şi ieri mi-a trimis un mesaj prin domnul Hastings, anume că voia să călătorească şi că trebuia să-l sculăm devreme.

– Da, chiar la asta voiam să ajung. Mi-a spus camerista că misiunea de a-l trezi pe Sir John îi revenea valetului. Cum se face că nu te-a anunţat că nu l-a găsit în cameră?

– Sir John trebuia să fie trezit la şapte, domnule, şi la ora asta Alice l-a găsit şi a dat alarma. De fapt, cred că valetul a întârziat câteva minute, pentru că tocmai ieşea din dormitorul lui Sir John şi voia să-mi spună că nu l-a găsit acolo, dar eu deja fusesem pus la curent de către Alice.

– Am înţeles. Spune-mi despre James. De când lucrează aici?

– Nu prea de mult. Cred că de vreo patru luni. De fapt, nu ştiu prea multe despre el, nu l-am angajat eu. Sir John îşi alegea singur oamenii şi mă punea în faţa faptului împlinit de nu mai puteam să zic nimic. Dar James este băiat bun. Poate că e puţin cam în vârstă, dar ăsta nu e un defect.

Detectivul îşi notă în memorie că n-ar fi rău să încerce să afle mai multe despre trecutul acestui puţin cam prea vârstnic valet, cu toate că vârsta n-avea nici o legătură cu crima.

– Acum, domnule Jackson, continuă el, să discutăm puţin despre ferestrele biroului. Poţi să-mi spui dacă aseară aceste ferestre erau închise sau deschise?

– Închise , domnule, fără nici o îndoială. La ora zece, când am dus carafa cu whiskey, le-am închis şi le-am zăvorât eu însumi. Asta e regula. Uneori se mai întâmpla să mai deschidă Sir John câte una, îi plăcea să respire aer proaspăt. uneori îşi fuma ultimul trabuc în grădină şi apoi mergea la culcare. În cazuri din astea, tot eu închideam fereastra.

– Aha! exclamă detectivul dus pe gânduri. Asta ar putea să explice sau nu pe unde a intrat criminalul. Deci, eşti sigur că fereastra a fost închisă aseară la ora zece?

– Absolut sigur, domnule. Bine. Şi acum, uşa. Alice mi-a spus că azi-dimineaţă, când a intrat ea în birou, uşa era neîncuiată şi că, din câte ştie ea, Sir John n-o încuia niciodată. Deci nu exista nici un motiv ca vreun alt locuitor al casei să nu intre în birou după ce te culci dumneata?

Majordomul îşi permise un mic surâs.

– Îmi cer iertare, domnule, dar exista un motiv foarte puternic. Nimeni nu avea voie să-l deranjeze pe Sir John în timpul serii dacă nu era chemat de el însuşi. Avea obiceiul să-şi desfăşoare o bună parte din munca zilei – munca cerebrală, cum îi zicea el – în birou, după ce-i serveam whiskeyul, sau, ca aseară, după ce-i pleca oaspetele. Nici măcar Miss Emily nu putea intra acolo. Nu domnule, Sir John nu avea nevoie să-şi încuie uşa.

– Înţeleg, spuse gânditor detectivul. Dar bineînţeles că cineva venit din afară nu avea de unde să ştie că n-are voie să intre în birou.

– Poftiţi?

– Nu, nimic. M-aş bucura dacă mi-ai vorbi despre stăpânul dumitale. Ştiu, desigur, că era un mare om de afaceri, cum ştie toată lumea. Dar poate îmi spui ceva ca să-l cunosc mai bine. Era un om cumsecade, sau era un tip dur, unul din ăia care-şi fac duşmani?

Majordomul se gândi mai mult timp până să răspundă. Într-un târziu, spuse:

– Stăpânul meu era un om dur, domnule, aşa, cum să spun: pentru cineva care era corect cu dumnealui, era bunătatea întruchipată. Dar devenea necruţător cu cei care ar fi încercat să-l tragă pe sfoară.

– Ăsta e genul de om care-şi face duşmani, dar şi avere. De, cam asta e. Dar, domnule Jackson, poţi să-mi spui dacă Sir John avea vreun duşman, cineva care să-i poarte sâmbetele?

Din nou majordomul îşi permise un timp de gândire, dar cu toată strădania, nu putea să-şi amintească vreo persoană care să corespundă descrierii. Neavând noroc în sensul ăsta, detectivul încercă o pistă nouă. Îl întrebă pe domnul Jackson dacă observase ceva deosebit în comportamentul stăpânului său în seara precedentă. Poate emoţie, poate nerăbdare? Dar bătrânul servitor nu observase nimic de genul ăsta.

– Vrei să-mi spui că nu ai simţit nimic ieşit din comun seara trecută?

– Nimic, domnule. Apoi după o pauză: Vă rog să mă scuzaţi, domnule, Sir John mi-a spus să-i aduc o sticlă de porto, producţie ’96. Aşa a făcut şi lunea trecută. M-am gândit că se aştepta ca domnul Hastings să-i aducă o veste care trebuie sărbătorită.

– Dar nu ştii ce fel de veste?

– Nu, dar cred că era ceva legat de afaceri, domnule.

Nici acum detectivul nu putea să reţină ceva mai precis. Până la urmă se gândi să întindă pe masă lucrurile găsite în buzunarele lui Sir John, bani, ceas, agendă, etc.

– Asta te-ai fi aşteptat să găseşti în buzunarele stăpânului, Jackson? Cred că ştii ce avea obiceiul să poarte asupra sa, nu?

Servitorul studie atent trista colecţie.

– Da, domnule, cam lucrurile astea ar fi trebuit să le aibă aseară prin buzunare. Ştiţi, în timpul zilei mai avea la el şi un fel de memorator, cum să vă spun, el întotdeauna avea mai multe afaceri de rezolvat şi nu putea să ţină minte chiar tot. Dar când venea acasă, de obicei încuia carnetul acesta în sertarul biroului, de fapt era un carnet destul de gros.

– Deci, având în vedere că de dimineaţă nu-l avea în buzunar, acum ar trebui să se găsească în sertar, nu-i aşa? Care o fi cheia?

Detectivul scoase din servietă legătura de chei găsită în seif. Jackson arătă cheia respectivă şi apoi deschiseră pe rând cele două sertare încuiate. Găsiră carnete de cecuri, carnete de conturi, dosare de corespondenţă, dar nici urmă de memorator.

– A dispărut! strigă inspectorul Dobson.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul IV

CAPITOLUL IV
P.C. RAFFLES MARCHEAZĂ ÎNCĂ DOUĂ PUNCTE

După ce scăpă în acest fel de nefericita victimă, inspectorul Dobson se apucă să examineze locul crimei. Mai întâi, ferestrele. Atât fereastra cea mare, cât şi fereastra-uşă din dreapta erau închise, zăvorâte şi cu perdelele trase; dar fereastra-uşă din stânga, cea din spatele biroului, era nezăvorâtă, deşi avea perdeaua trasă. După ce examină cu grijă cremonul acesteia, inspectorul ieşi prin ea pe verandă, care la rândul ei dădea spre grădină. Veranda era placată cu piatră, iar în faţa fiecărei ferestre se găsea câte un ştergător pentru picioare. Lăsând grădina pentru mai târziu, detectivul se întoarse să examineze podeaua camerei, chiar lângă fereastră. Din nou găsi câteva fire de nisip, iar în spatele perdelei găsi chiar o cantitate mai mare. Cu un zâmbet satisfăcut, el colectă o parte din acest nisip. Apoi se apropie de masa de scris. Primul lucru care-i atrase atenţia fu telefonul, care, aflându-se în partea stângă, era evident că fusese lovit cu corpul în cădere, pentru că era răsturnat pe o parte, receptorul atârnând dincolo de marginea mesei. Cu un pulverizator pe care îl scoase din servietă, Robson împrăştie un nor de pudră fină peste telefon şi receptor, dar rezultatul îl decepţionă, pentru că amprentele digitale erau prea vagi pentru a putea fi de vreun folos.
Pe mapa de pe birou era o foaie de agendă şi un stilou cu capacul scos, dar pe foaie nu era scris nimic. Alături se afla un exemplar din FINACIAL TIMES, având subliniat cu cerneală un pasaj despre comerţul cu mătase artificială. Două sertare ale biroului erau încuiate. După toate aparenţele, celelalte conţineau tot felul de rechizite de birou, note de plată, facturi. Faţa de piele a biroului era brăzdată de numeroase zgârieturi, cele mai multe părând destul de vechi, iar la o privire mai atentă se vedeau două sau trei picături de ceară de lumânare, care păreau recente, dar nu se vedea nici o lumânare. Mai era o scrumieră cu un capăt de trabuc şi un muc de ţigară, şi cam atât.
În schimb, seiful din perete îl interesa foarte mult pe inspectorul Dobson, şi aceasta pentru că de el atârna o legătură de chei. Casa de bani era masivă, cu o combinaţie modernă de chei şi cu cifru. Dacă – aşa cum indicau aparenţele – cheia fusese introdusă în broască de intrus, acesta precis nu cunoştea cifrul, pentru că seiful era încă bine zăvorât. Pulverizând pudră pe seif, rezultatul fu mult mai folositor decât înainte, pentru că nu apăru absolut nici o amprentă digitală.
– Deci, aşa, amice, ai lucrat cu mănuşi? mormăi detectivul.
După ce hotărî să nu uite să caute pe cineva care să cunoască cifrul seifului, inspectorul se apucă să studieze căminul. Era o vatră mare, care conţinea cenuşa stinsă a focului din ajun. Nici cenuşa nu scăpă de o examinare atentă, dar detectivul nu găsi mare lucru; doar câteva chiştoace, pe care le adăugă la colecţia sa. Mai era o scrumieră lângă măsuţa pentru fumat, care conţinea un capăt de trabuc, şi o alta lângă birou, cu două-trei mucuri de ţigară. Toate acestea fură închise în plicuri, pe care Dobson avu grijă să noteze poziţia exactă în care le găsise.
Pe covor, în dreapta scaunului dintre cămin şi uşă, căzuse mult scrum de trabuc, dar acum ar fi fost greu să determini de la ce trabuc, pentru că toţi oamenii care se agitaseră prin încăpere îl călcaseră în picioare, transformându-l într-un praf fin.
Pe masa cea mare se găseau o carafă cu puţin whiskey pe fund şi un sifon pe jumătate golit, amândouă aşezate pe o tavă, iar pe fiecare măsuţă era câte un pahar care mirosea a whiskey. Atât carafa, cât şi paharele aveau nişte amprente excelent conservate, şi inspectorul le puse de-o parte pentru o examinare mai atentă.
Terminând astfel de studiat încăperea, detectivul trecu la grădină. Veranda, aşa cum s-a spus, era pavată cu plăci de piatră, deci nu păstra urme de paşi, dar acestea ar fi putut să apară pe iarbă sau pe aleile cu pietriş. Dar Dobson fu dezamăgit să constate că, din cauza secetei, pământul era atât de tare încât era imposibil să se imprime vreo urmă pe el. Nici măcar a bocancilor lui P.C. Raffles, care făcea de gardă la intrare. Detectivul, care cunoştea părerea bună a inspectorului Smithers despre agent, se gândi să-l facă şi pe acesta părtaş la dezamăgirea lui. Dar P.C. Raffles zâmbi.
– Cred că eu aş putea să vă ajut, domnule, spuse el. N-am vrut să vă deranjez când eraţi ocupat, dar cred că am găsit ceva ce ar putea să vă intereseze. Dacă binevoiţi să mă urmaţi, domnule.
Agentul îl conduse pe superiorul său într-un loc lângă gard, aproape de poartă, şi aici îi arătă un strat de flori. Mai multe muşcate erau rupte şi pământul era răscolit.
– Dumnezeule! exclamă detectivul, ce interesant! Mă întreb ce s-o fi întâmplat aici. Nu cred că cineva a săpat, dar, totuşi, de ce sunt atâtea flori rupte? Ar putea fi şi un animal, desigur, dar nu sunt urme. Of, fir-ar să fie de pământ uscat, că nu păstrează el nici o urmă!… Dar, ia staţi! Asta parcă e de la un toc… şi încă una lângă tufiş… Raffles, ia du-te după grădinar, poate-o fi lucrat ceva pe-aici.
– L-am întrebat deja, domnule, răspunse agentul.  Mi-a spus că nu. Ba, mai mult, zice că florile erau întregi aseară pe la ora cinci, când a plecat el, fiindcă el întotdeauna face o mică inspecţie înainte de a pleca acasă. Se pare că Sir John era un mare iubitor de muşcate.
– Bravo, Raffles! exclamă inspectorul Dobson. Ai aflat un lucru care ne va fi de mare folos.
Detectivul mai stătu vreo douăzeci de minute pe lângă stratul de flori şi tufişul din preajmă, numai că până la urmă această descoperire nu i se mai păru prea semnificativă, pentru că urmele intrusului – pentru că era limpede că fusese un musafir nepoftit – erau prea vagi pentru a-i putea ghici identitatea sau scopul vizitei. Aşa că detectivul abandonă cu dezgust cercetarea în acel loc. P.C. Raffles, care în tot acest timp cu un ochi îl privea pe inspector, iar cu celălalt supraveghea poarta pentru a împiedica o eventuală invazie a curioşilor, i se adresă:
– Domnule inspector, ar mai fi un lucru pe care îmi permit să vi-l arăt. Dacă ar putea cineva să-mi ţină locul la poartă, v-aş arăta ceva în spatele casei.
– Bine, răspunse detectivul, dar să nu fiu din nou dezamăgit ca aici… deşi nu mă îndoiesc că şi acest lucru are importanţa lui…
Un poliţist fu chemat să păzească poarta, iar agentul îl conduse pe inspector lângă zidul casei, în spatele acesteia, unde majoritatea dependinţelor dădeamedscaleFDF_AC-9154-2015u spre o mică curte pavată.
– Mă tem, domnule, că pe aici n-o să găsim urme de paşi, spuse Raffles, dar, dacă aţi dori să priviţi cremonul de la fereastra bucătăriei…
Nu mai fu nevoie să-şi termine fraza, pentru că detectivul examina deja cu atenţie nişte zgârieturi pe rama ferestrei, chiar sub cremon.
– Îl puteţi vedea mai bine pe dinăuntru, domnule, îndrăzni agentul. Uşa e chiar alături.
În interior săreau în ochi zgârieturi adânci pe suprafaţa de alamă lustruită a cremonului, produse cu un obiect de metal folosit pesemne pentru a forţa fereastra. Detectivul fu entuziasmat de această descoperire.
– Mi se pare foarte interesant, spuse el. Dar nimic nu ne dovedeşte că zgârieturile au fost făcute azi-noapte.
– Aveţi dreptate, domnule, răspunse respectuos Raffles. Dar eu l-am întrebat pe majordom şi mi-a spus că cremonul acesta a fot montat ieri, vedeţi, e nou. Cel vechi era atât de uzat încât a trebuit să fie înlocuit. Astfel încât nu există nici o îndoială asupra momentului când a fost zgâriat..
– Doamne, Dumnezeule, Raffles! strigă inspectorul Dobson, eşti prea deştept pentru un amărât de poliţai de la ţară. Uite, cum mă vezi şi cum te văd, îţi garantez că în scurt timp ai să te instalezi într-un birou la Yard, sau, cum s-ar zice, mâine-poimâine o să mergi în concediu pe insula Capri.
P.C. Raffles, măgulit, râse pe sub mustaţă.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul III

CAPITOLUL III

INSPECTORUL DOBSON PREIA CAZUL

11139750_441631142679391_1367276130_n

În ciuda discreţiei remarcabile a domnului Jackson, dar şi a măsurilor stricte luate de domnul P.C. Raffles – căruia i se alăturaseră mai mulţi colegi – mai mulţi curioşi se adunaseră în faţă la St. Margaret’s Lodge până la ora 10 a. m., ora la care un taxi îl aduse pe inspectorul Robert Dobson de la Departamentul de Criminalistică al Scotland Yard-ului. Un om de înălţime normală, cu un aspect normal, având o inteligenţă normală – de fapt, normal în toate. În afară de spiritul său de observaţie, inspectorul Robson putea fi luat drept orice, de la un membru al Parlamentului (gen secolul XX) până la un detectiv. Normalitatea sa era, după spiritul său de observaţie, cea mai folositoare însuşire, pentru că-i permitea să stea de vorbă cu oamenii fără să le inspire complexele psihologice de teamă, suspiciune şi auto-pseudo-învinuire pe care alţi poliţişti le provoacă inevitabil.

Inspectorul adusese cu el un doctor al poliţiei, nu pentru că a ţinut el neapărat, ci pentru că aşa cerea procedura. Era foarte convins că ar fi putut şi el face o examinare superficială a cadavrului, singura posibilă la locul crimei. Regulamentul cerea însă ca legistul să facă constatarea morţii, dar detectivul era foarte hotărât să aibă grijă să nu-l lase să-l încurce de la propriile investigaţii. Cei doi bărbaţi se întâlniră în hol cu comisarul local, care, deşi nu cu dragă inimă, le transmise cazul. Întotdeauna poliţiştii din localităţile mici resimţeau aceeaşi părere de rău când cazurile cele mai interesante le erau luate de Scotland Yard, în timp ce lor le rămâneau numai cazurile plicticoase, acelea care de cele mai multe ori nici nu ajungeau la cunoştinţa marelui public. Inspectorul Robson era obişnuit cu această atitudine şi nici n-o mai lua în seamă. Asculta însă cu atenţie raportul celuilalt, notându-şi unele detalii pe care le-ar fi putut uita.

– Mulţumesc domnule Smithers, spuse el când localnicul termina, am priceput cum stau lucrurile. Agentul dumneavoastră – Raffles parcă aţi spus că-l cheamă, nu? – a acţionat foarte bine. Ce ştiţi despre rudele mortului? Sunt aici, în casă?

– Sir John are o fiică, Miss Emily Smerthurt. Majordomul a vorbit cu prietenul ei la telefon, iar acesta i-a spus vestea, apoi a adus-o aici. Mie mi s-a părut destul de tare, ca să zic aşa, n-a plâns, n-a ţipat… Binenţeles că am intrat cu ea în casă şi am lăsat-o să-şi vadă tatăl.

– L-a mai văzut cineva? îl întrerupse inspectorul Dobson.

– Numai tânărul – îl cheamă Geoffrey Hastings, este secretarul bătrânului. Nu au atins nimic, sunt sigur, au stat lângă uşă, mână-n mână, şi s-au uitat la cadavru.

Detectivul aprobă din cap.

– Numai ei sunt în casă, continuă inspectorul Smithers. Am înţeles că mai are şi o soră pe undeva, pe la ţară. Vine şi ea încoace, dar nu ştiu la ce oră va sosi.

– Bine. Cred că asta e tot pentru moment, domnule Smithers. V-aş ruga să-mi lăsaţi un sergent şi vreo doi agenţi. Dacă se poate, pe omul ăla, Raffles. Vă mulţumesc, la revedere.

După ce scăpă în felul acesta politicos de singura autoritate rivală, detectivul se întoarse către medicul legist.

– Domnule doctor, propun să mergem să vedem cadavrul. L-aţi auzit pe domnul Smithers spunând că deja doctorul local a fost pe-aici, aşa că nu aveţi nevoie decât să aruncaţi o privire. După aceea aş vrea cadavrul numai pentru mine vreo jumătate de oră; trebuie să-l fotografiez. Apoi puteţi să-l luaţi la morgă şi să faceţi ce vreţi cu el.

Medicul legist, un omuleţ aferat şi plin de ifose, se simţi jignit de felul acesta de a vorbi al inspectorului. Totuşi, ştiind că un doctor legist este mai puţin important pentru Scotland Yard decât un detectiv, el îşi înghiţi indignarea şi îl urmă pe celălalt în birou. Felul lui de a examina cadavrul fu aproape identic cu al doctorului Bryant. Atâta doar că, fiind mai puţin grăbit decât medicul practicant, operaţiunea a fost mai lungă şi însoţită de multe comentarii. Când termină, detectivul scăpă de el la fel de repede ca şi de inspectorul Smithers. Apoi, cu un oftat de uşurare, Dobson se încuie în birou şi se apucă să studieze cu atenţie locul presupusei crime.

Primul lucru a fost să facă o schiţă a încăperii. Camera era de formă dreptunghiulară, cu latura lungă de la uşă la ferestrele-uşi care se găseau exact pe peretele opus. Stând cu spatele la uşă, inspectorul îşi notă ferestrele-uşi cu D (dreapta) şi S (stânga). Căminul, aflat pe peretele din stânga, era flancat de două fotolii de piele, alături de fiecare aflându-se câte o măsuţă. Între cămin şi fereastra-uşă din stânga se găsea masa de scris, aşezată pieziş, iar în perete, alături de ea, se vedea o casă mică de bani. În partea opusă căminului era o fereastră mare, încadrată de rafturi cu cărţi, iar în faţa ferestrei se afla o masă din stejar, acoperită cu ziare şi reviste, majoritatea acestora fiind legate de lumea finanţelor. Pentru că fereastra era acoperită de perdele, încăperea era încă luminată de becul electric.

După ce remarcă toate acestea, detectivul se apropie de mort şi îngenunchie. Scoase din buzunar o lupă, cu ajutorul căreia se apucă să studieze capul mortului, dar în afară de o uşoară decolorare a pielii sub păr, la baza craniului, nu se vedea nici o rană, nimic care să indice ce fel de armă provocase decesul. Cadavrul zăcea cu faţa în jos, cu capul sprijinit pe o mână, îndoită, în timp ce cealaltă mână era întinsă lateral. Picioarele erau îndreptate spre peretele dintre cele două ferestre-uşi, iar capul era în dreptul mesei de scris. Faţa era practic invizibilă, fiind ascunsă în mâneca hainei, aşa că detectivul îşi propuse s-o examineze mai târziu, pentru moment îndreptându-şi atenţia către mâini şi tălpile picioarelor. Acestea din urmă părură să-l intereseze, pentru că le privi cu atenţie prin lupă, pipăind chiar una din tălpi. Apoi studie covorul în jurul mortului şi în apropierea ferestrelor găsi nişte fire de nisip pe care le culese cu grijă şi le puse într-un plic. Apoi se ridică în picioare şi se întinse.

– Cred că ar fi bine acum să-i las să vadă de mort, îşi zise el, altfel îmi vor pune tot felul de întrebări, iar eu am nevoie de câteva ore să reflectez.

Se duse la uşă, o descuie şi scoase capul afară, strigând:

– Johnes! A, aici erai? Poţi să-ţi aduci marafeturile, dar ai grijă să nu atingi nimic. Ai înţeles? Nimic. A venit ambulanţa aia?

– Da, domnule. E aici de zece minute.

– Bine, spune-le tipilor că nu-i mai ţinem mult.

Detectivul se întoarse în cameră şi imediat apărură doi oameni cu un aparat mare de fotografiat, cu un trepied reglabil, pe care-l aşezară lângă victimă, şi cu nişte lămpi puternice, cu magneziu. În următoarele zece minute, cadavrul fu fotografiat din toate unghiurile, apoi fotografii îşi strânseră aparatele şi dispărură.

Detectivul strigă după ei când aceştia părăseau camera.

– Trimiteţi încoace targa şi aveţi grijă ca până la trei pozele să ajungă pe biroul domnului Fraser. Hai, salut!

Apoi scoase o bucăţică de cretă din buzunar şi trase o linie în jurul cadavrului, vrând astfel să înregistreze poziţia lui exactă. Când apărură cei doi brancardieri, le arătă cum să pună targa alături de cadavru:

– Trebuie să-mi daţi o mână de ajutor, le spuse el. Aşa, aşa, încet, întorceţi-l pe spate pe targă. Aoleu, ce ţeapăn e! Încercaţi să-i luaţi un pic braţul ăsta de pe faţă.

Cei doi oameni trebuiră să depună un efort considerabil, unul din ei trase mâna, în timp ce al doilea ţinea corpul, şi doar aşa reuşiră să expună faţa mortului. Priveliştea nu era prea atrăgătoare. Ochii holbaţi, injectaţi de sânge, înconjuraţi de cearcăne, gura pe jumătate deschisă, urme de sânge închegat pe lângă urechi, în combinaţie cu paloarea pielii, toate formau o imagine înfiorătoare. Totuşi, detectivul nu se lăsă impresionat. Mirosi buzele, le deschise şi mai tare cu degetele şi privi îndeaproape dinţii; apoi mai examină o dată mâinile, şi mai cu seamă unghiile. La urmă, după ce goli buzunarele, puse conţinutul acestora într-o pungă de hârtie pe care o sigilă şi o puse în servietă.

– Gata, flăcăi, spuse el. Acoperiţi-l şi luaţi-l de-aici. Aveţi grijă de braţul ăsta întins când ieşiţi pe uşă.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul II

CAPITOLUL II

P.C. RAFFLES ESTE LA ÎNĂLŢIME

wadeverdict

 

(sursa foto: http://www.detective-fiction.com/henry-wade.htm)

Pe la ora 7, în dimineaţa zilei de 28 octombrie, P.C. Raffles, din divizia N, tocmai se plimba liniştit pe Regent Avenue din St. John’s Wood, cu gândul la micul dejun şi patul care îl aşteptau după ce-i va veni schimbul, când deodată deveni conştient că cineva îi striga numele. Întorcându-se, el văzu că cineva se apropia clătinându-se de el, gâfâind şi emiţând sunetele care îi atrăseseră atenţia:

– Domnule Raffles! Domnule Raffles!

Poliţistul îl recunoscu cu greutate, şi numai când acesta fu destul de aproape, pe distinsul majordom de la St.Margaret’s Lodge, care acum nu mai avea o figură atât de distinsă. Domnul Jackson şi domnul Raffles băuseră adesea împreună câte un pahar de porto în confortabila “cămăruţă” la care ne-am mai referit. Dar în aceste ocazii, domnul Jackson era îmbrăcat în uniformă, vocea îi era sigură, iar obrazul îi era uşor îmbujorat de vinul băut; totul îi dădea un aspect cât se poate de demn. Dar acum, aspectul său era complet diferit. Faţa îi era albă şi speriată; cu ochii sălbatici, care parcă îi ieşeau din orbite şi părul îi era ciufulit. Corpul său, o caricatură a siluetei elegante pe care o admirau cunoştinţele sale, era înfăşurat într-un chimonou japonez din mătase, iar pe dedesubt i se vedea o pijama roz. Un crac al pantalonului îi depăşea glezna, încercând fără succes să ţină locul papucului care se pierduse.

– Domnule Raffles… stăpânul meu… Sir John… e … mort!

Majordomul se sprijini de un zid în timp ce se forţa să vorbească, dar prezenţa omului legii îi dădu încredere şi încet, încet, îşi veni în fire.

– Mort, domnule Jackson? Îmi pare rău. Din ce cauză? Inima? Sau a avut un accident?

– Nu! Nu! A fost omorât! Asasinat!

Poliţistul începu dintr-o dată să arate mai mult decât un interes politicos în relatarea majordomului.

– Dumnezeule! Asasinat? Unde? În casa dumneavoastră?

– Da, în birou. Cineva a pătruns în casă noaptea trecută. Dar de ce nu veniţi să vedeţi?

– Bineînţeles că vin, domnule Jackson. Eşti sigur că e mort?

– Da. Nu există nici o îndoială. Şi de mai multe ore, după părerea mea. Totuşi, i-am spus lui James să-i telefoneze doctorului Bryant. Eram atât de impresionat încât nu puteam să dau eu însumi telefon. V-am văzut de la fereastra biroului mergând pe stradă şi mi-am spus: asta e treaba poliţiei. Trebuie să chemi poliţia. James îl poate chema pe medic. Deşi nu mai foloseşte la nimic, doctorul trebuie să fie chemat.

– Ai făcut foarte bine, domnule Jackson. N-o fi omul ăla care intră pe poartă?

– Da, e doctorul Bryant.

Agentul de poliţie o luă la fugă.

– N-are voie să atingă cadavrul decât în prezenţa mea, strigă el. Teama lui era nefondată. Valetul de-abia deschisese uşa pentru doctorul care urca scările.

– Bună dimineaţa, domnule poliţist, spuse doctorul Bryant. Noi suntem primii sosiţi la faţa locului?

– Din câte ştiu eu, da, domnule.

– Hopa! Uşa e încuiată? se miră agentul.

– Da, domnule, eu am încuiat-o, răspunse servitorul. Voiam să fiu sigur că nu intră nimeni în timp ce fug după dumneavoastră. Nu am atins fereastra şi n-am lăsat pe nimeni să se apropie de ea, m-am gândit să nu se piardă vreun posibil indiciu.

– Şi aici ai acţionat bine, domnule Jackson. Bine-ar fi să fie toţi ca dumneata. Dar când ai găsit cadavrul, uşa era încuiată sau nu?

– Cred că nu, domnule. Dar camerista Alice vă poate spune precis. Ea a găsit cadavrul.

– Bun, hai să intrăm.

Cei trei bărbaţi intrară în camera în care lumina electrică încă mai ardea. Majordomul închisese uşa şi rămase lângă ea. Ceilalţi doi se apropiară imediat de cadavrul care zăcea cu faţa în jos între masa de scris şi fereastră. Doctorul îngenunchie lângă el, în timp ce poliţistul îşi alese o poziţie de unde putea să supravegheze ca Medicina să nu cumva să vină în contradicţie cu Legea. Dar, aşa cum spusese, doctorul Bryant cunoştea procedura în astfel de cazuri. O privire asupra pielii fu de ajuns pentru a-i confirma prezenţa morţii, dar vru să se convingă ţinând o oglinjoară la gura mortului, atât cât se vedea ea. După ce privi cu atenţie capul şi-l pipăi cu degetele, doctorul se ridică în picioare şi se întoarse către poliţist.

– Da, e mort de mai multe ore. După părerea mea, este o fractură de bază de craniu. Bineînţeles, trebuie făcută o examinare mai amănunţită, dar cred că asta o va face medicul legist. O, Jackson, apropo, unde e domnişoara Smethurst? Ai anunţat-o?

– Nu, domnule, încă nu am informat-o pe domnişoara Smethurst despre eveniment. Pentru că nu aveam nici o îndoială asupra morţii lui Sir John, m-am gândit să n-o aduc aici până nu vine poliţia. (“Nu-i un tip formidabil moşu’ ăsta?” îşi spuse P.C. Raffles). Aş propune, cu permisiunea dumneavoastră, să-l sunăm pe domnul Hastings, logodnicul domnişoarei şi secretarul lui Sir John şi să-l rugăm să-i aducă la cunoştinţă vestea cea tristă.

Doctorul, numindu-l în sinea lui pe majordom şopârlă cu sânge rece, ridică din umeri.

– Foarte bine, Jackson, cred că ai dreptate. Ei, eu trebuie să plec. Domnule poliţist, până pe la ora 11 sunt în cabinetul meu. Jackson ştie unde se află, în cartea de telefon, binenţeles. Bună ziua.

– Vă mulţumesc, domnule. Nu mă îndoiesc că veţi fi chemat să vă spuneţi părerea. Acum voi încuia camera şi voi lua neîntârziat legătura cu superiorii mei. Poate că era necesar s-o fac mai devreme, dar trebuia să fiu lângă dumneavoastră, şi, oricum nu-mi place să dau alarme false. Bună ziua, domnule.

După ce ieşi din cameră însoţit de doctor şi de majordom, agentul de poliţie încuie camera şi băgă cheia în buzunar.

– Domnule Jackson, unde se găseşte telefonul?

– Este unul în această cameră, domnule, spuse majordomul, arătând uşa pe care tocmai ieşiseră. (Demnitatea legii în acţiune îl determinase să arate mai mult respect lui Raffles decât de obicei).

– Da, l-am văzut. Receptorul e căzut, probabil lovit. Nu trebuie să-l atingem, hotărî poliţistul. Cred că mai există şi altul.

– Da, domnule. Unul în camera de dimineaţă şi altul sus.

– Bun, îl voi folosi pe cel din camera de dimineaţă. Atenţie, domnule Jackson, nimeni nu trebuie să iasă din casă până nu vine inspectorul meu. Nici măcar până-n grădină. Şi, binenţeles, nimeni nu are voie să intre în birou.

– Nu, domnule. Binenţeles, domnule. Mai pot face şi altceva, domnule?

Privirea poliţistului se îmblânzi.

– O să mai vorbim după ce telefonez, domnule Jackson, răspunse el.

– Bine, domnule Raffles, spuse majordomul, care începea să revină la atitudinea lui obişnuită faţă de agent.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul I

CAPITOLUL I

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU SIR JOHN?

  verdict

– Domnu’ Jackson, dacă nu sunt prea indiscretă, tare aş vrea să ştiu ce crezi dumneata că nu-i în regulă cu Sir John?

Interpelat atât de direct, domnul Jackson trase tacticos din trabuc şi încruntă din sprâncene. După o pauză, suficientă pentru a sugera că nu-i place să bârfească, dar nu prea lungă ca să nu o inhibe pe atractiva persoană care îl descosea, el răspunse (în maniera unui om umil) cu o altă întrebare:

– Ce vă face să credeţi, doamna Philips, că ceva nu ar fi în regulă?

Conversaţia avea loc în confortabila “cămăruţă” de la demisolul clădirii St.Margaret’s Lodge, o casă mare situată în acea parte a Saint John’s Wood în care este mult mai plăcut pentru un om înţelept – şi bogat – să locuiască decât în aglomerata şi zgomotoasa milă pătrată cuprinsă în lumea magică numită May Fair. Sir John Smethurst, ale cărui înţelepciune şi avere erau indiscutabile pentru cei care-i cunoşteau poziţia în lumea aceea numită vag, dar adecvat, a “finanţelor”, se lăsase înduplecat de soţia sa să locuiască în May Fair, dar imediat după moartea ei, adică cu zece ani înainte de începutul acestei povestiri, el se grăbise să repare o greşeală recunoscută de mult şi se mutase în nord. Acum el locuia confortabil, atât cât se putea la Londra, având o cantitate rezonabilă de aer ca să respire, linişte ca să gândească şi spaţiu ca să se mişte.

În “cămăruţă” se aflau două persoane: domnul Jackson, căruntul şi venerabilul majordom, şi doamna Philips, cu treizeci de ani mai tânără decât interlocutorul ei, dar în virtutea supremaţiei în propriul domeniu de activitate, egala lui în rang şi privilegii.

Doamna Philips se îmbujoră din cauza tonului sec cu care fusese pusă întrebarea, dar contracară.

– Poate că n-aş fi vorbit despre asta, dar domnişoara Richards mi-a spus că domnişoara Emily e cam îngrijorată pentru Sir John, şi cum ea nu e o fată care vorbeşte în gol, m-am gândit că s-ar putea să fie ceva serios.

Conştiinţa lui fiind acum liniştită în privinţa suspiciunii de bârfă, domnul Jackson se pregăti pentru o expunere amănunţită a problemei. Se aşeză şi mai confortabil în fotoliu şi puse mâna pe carafa cu vin, care se afla pe masă, lângă el.

– Domnişoara Richards a avut, fără îndoială, dreptate să vorbească cu dumneata, doamna Philips, dacă tot a trebuit să vorbească, şi ştiu că dumneata nu vei răspândi vorbe. Aşa că sunt dispus să discut problema cu dumneata… Încă un pahar? E un vin uşor şi inofensiv, dar cu un buchet rar. (Jackson îl cita pe stăpânul său, dar interlocutoarea lui nu ştia şi era foarte impresionată). Ai dreptate, doamnă Philips, mă tem că ceva nu e în regulă cu decolletage-ul lui Sir John (lui Jackson îi plăcea să îşi etaleze cunoştinţele de limba franceză, cu toate că nu întotdeauna nimerea cuvântul potrivit). Am observat eu, dar şi domnul Hastings mi-a şoptit câte ceva, şi nu numai o dată.

– Dar ce se întâmplă, domnu’ Jackson? Nu poate fi vorba de bani, şi la vârsta lui nici de … de … Doamna Philips lăsă ochii în jos şi domnul Jackson fu nevoit să ridice mănuşa.

– Dacă la dragoste vă referiţi, doamnă Philips, vârsta nu e piedică. Sir John e, totuşi, un bărbat destul de tânăr, oricum, mai tânăr decât mine. Domnul Jackson avea şaizeci şi cinci de ani, dar poseda o sumă frumuşică depusă la bancă, lucru cunoscut atât de el cât şi de doamna Philips. Dar totuşi, nu cred că e vorba de amor. După părerea mea, totul a început atunci când domnul ăla din America de Sud, Fernandez, a cinat aici acum vreo trei luni. Ţii minte că ţi-am spus că mi-a amintit de Valentino, ăla pe care l-am văzut la cinematograf. S-ar putea să fi fost chiar puţin mai înainte, vreau să spun povestea cu Sir John, dar în seara aia, după ce a plecat domnul Fernandez, Sir John mi s-a părut cam nervos, şi de atunci a fost tot timpul agitat şi fără stare. Nu speriat, ci, cum să spun, excite.

– Ce-a spus domnul Hastings despre asta, domnu’ Jackson?

– N-a spus prea multe, doamnă Philips. Doar m-a întrebat dacă am observat ceva. I-am spus că domnişoara Emily e îngrijorată pentru tatăl ei. Mi-a cerut să nu mai spun la nimeni, şi bineînţeles că n-am s-o fac.

– Ce necaz pe capul domnişoarei Emily, şi tocmai acum. Şi pentru domnul Hastings, care mie mi se pare un domn foarte drăguţ. Emily l-a adus jos să mă vadă imediat ce şi-au anunţat logodna.

– Domnul Hastings e chiar mai mult decât drăguţ. Este ceea ce se numeşte un “om alb”. Şi ştiu că Sir John ţine foarte mult la el, are încredere în el mai mult decât într-un fiu, mai mult decât… Se întrerupse auzind un clopot sunând de două ori. Aha, e din birou, probabil că pleacă.

Uitându-se la ceas în timp ce se ridica din fotoliu, majordomul mai spuse:

– Ora unsprezece… mai devreme decât de obicei. Ce bine, mă culc şi eu mai repede. Cred că pleci şi dumneata, doamna Philips. Couchez bien!

Doamna Philips se ridică.

– Noapte bună, domnu’ Jackson, spuse ea.

Când majordomul urcă de la demisol şi pătrunse în holul cel mare, subiectul recentei sale conversaţii se afla la uşa biroului, schimbând câteva cuvinte cu patronul, care se afla înăuntru.

Geoffrey Hastings era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt, bine făcut, având părul grizonat şi ridurile pe care le au atâţia tineri care au făcut războiul şi ochi veseli ca ai unui copil. Era respectat de toată lumea pentru agerimea sa în afaceri, dar mai mult era plăcut – ba chiar iubit – şi de femei şi de bărbaţi, pentru capacitatea lui de a profita de toate plăcerile vieţii şi de a-i  face şi pe alţii să profite de ele. Chiar şi majordomii şi şoferii de taxi îl cunoşteau, pentru că Hastings recunoştea că şi aceştia au suflet.

Îl salută pe Jackson, iar acesta îi întinse pălăria şi pardesiul.

– Azi am băut cea mai bună sticlă de porto de când vin aici, Jackson, spuse el.

– Într-adevăr, recunoscu majordomul dând din cap. Sir John mi-a spus să aduc o sticlă de ’96, zicea că trebuie să-i aduceţi nişte veşti pe care veţi dori să le sărbătoriţi. Aşa mi-a spus şi lunea trecută, dar, dacă vă amintiţi, domnule, în ziua aceea n-aţi mai cinat la noi.

Geoffrey Hastings păru oarecum mirat de această afirmaţie, dar nu făcu nici un comentariu.

– Oricum, Jackson, vinul ăsta face cinste pivniţei tale, apropo, Sir John mi-a spus să-ţi comunic că mâine are de gând să călătorească. Vrea să fie trezit la şapte – o oră cam nasoală după părerea mea – pentru tine cred că înseamnă şase şi ceva.

– Nu, domnule, Sir John nu mă lasă să mă scol devreme. James e cel care trebuie să-l trezească. Dar, cum vă spun, aş face cu plăcere acest lucru pentru Sir John, ba chiar mai mult decât atât, spuse majordomul.

– Ştiu că ai face orice pentru el, Jackson. De câţi ani lucrezi la el?

– De douăzeci şi trei de ani, domnule. De când a început să fie cineva. Să ştiţi că mi-a fost un prieten bun, domnule Hastings. Eram distrus: o femeie pe care o iubeam tocmai mă părăsise. Sir John m-a luat cu el, cu toate că atunci aveam un caracter imposibil. M-a angajat spunându-mi că amândoi trebuie s-o luăm de la început şi că cel mai bine ar fi s-o facem împreună.

Din uşă, Hastings îi întinse mâna majordomului.

– Ştiu  Jackson, spuse el. Şi încă nu mi-ai spus decât o jumătate a poveştii. Cealaltă jumătate o ştiu de la Sir John. Şi tu ai fost un prieten bun pentru el. Sper să am şi eu norocul ăsta când va veni momentul să am o casă. Şi, ori la ce oră ne sculăm mâine dimineaţă, nişte oameni muncitori ca noi ar trebui să se bage în pat la ora asta. Cred că este trecut de unsprezece.

Majordomul se uită la ceas.

– Exact unsprezece şi cinci, domnule.

– Bine Jackson. Noapte bună şi noroc în toate.

Ochii servitorului îl urmăriră cu o deosebită afecţiune pe Geoffrey în timp ce acesta cobora cele câteva trepte şi se pierdea în întunericul aleii bătute de vânt.

– Ce mai om! îşi spuse el în timp ce închidea uşa. Păcat că nu sunt toţi ca el, atunci nici n-ar mai înflori tot bolşevismul ăsta.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade