Arhive lunare: Februarie 2016

DRAGOBETE 2016

12767626_1214627965232540_1358322086_n

(Afis realizat de Leonard Naidin)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

ŞASE PERSOANE PLUS UN INTERPRET de Mihai-Athanasie Petrescu

ŞASE PERSOANE PLUS UN INTERPRET

 

Scena I – Martie 2001, Sala de Consiliu a Primăriei Dealunalt  

 

De mai bine de două ore, dialogul era extrem de vioi. Se aşezaseră la masă două delegaţii oficiale, cu scopul de a lua un dejun de lucru, dar, dupa scurt timp, componenta „lucru” s-a dizolvat în vin dulce, iar delegaţii se transformară în prieteni de când lumea. De la discuţiile legate de scopul delegaţiei franceze din localitatea St. Jean-des-Collines, înfrăţită cu orăşelul Dealunalt s-a trecut, pe nesimţite, la convorbiri pe teme personale, la glume, la confidenţe şi promisiuni. Cumnata primarului de Dealunant, care se oferise voluntar-alergător, punea pe masă farfurii cu feluri de mâncare cu denumiri greu de pronunţat şi imposibil de memorat, iar soţul ei, secretarul primăriei, la fel de voluntar, debarasa masa de farfurii goale, ceea ce era mult mai uşor pentru că nu trebuia rostită nici o vorba de-aia de „ţi se limbă plimba-n gură”. Cele câteva (puţine) sticle cu vin „Premiat” se goliră şi dispărură, făcând loc unei canistre de plastic cu vin de buturugă, producţie proprie a unui vecin de-al primăriei, iar aprecierea francezilor disipă înglijorarea gazdei legată de calitatea băuturii.

Primarul, Nea Florin – [flòrê] pentru noii lui prieteni – era foarte mulţumit. Dejunul „ieşea bine”, francezii erau mulţumiţi de primire (aoleo, şi cât se temuse că or fi nişte de-ăia încrezuţi şi pretenţioşi, şi când colo erau nişte oameni ca şi el, de treabă şi cumsecade), relaţia oficială şi personală cu ei promitea să se dezvolte frumos şi folositor pentru ambele părţi. Doctorul ăsta, cum îl cheamă, Şarlă (ce, el era primar, nu era obligat să se chinuie să pronunţe corect franţuzismele), nu mai făcea pe şeful de delegaţie, băgase toate hărtiile alea cu antet în mapă, iar mapa zăcea pe fişet, ca să nu încurce locul; cucoana, Mireiă ceva, şi băiatul ăla, nuşcumdracumîlcheamă, nu mai aveau aerul ăla stingher, şedeau cu tot fundul pe scaun şi râdeau cu gura până la urechi la glumele care traversau masa în toate direcţiile. Da, ce idee bună avusese să dea telefon la liceul din oraşul vecin şi sa-l roage pe director să-i trimită un profesor de franceză. Fără Romeo ar fi fost un om mort. Nimeni din primărie sau din neamul primarului nu vorbea vreo limbă străină, nu ar fi putut conversa cu musafirii decât cu preţul unei febre musculare. Dar ăsta, Patrocle, profesorul, tare de tot. Vorbea ca un automat, reuşea să traducă tot – şi ce spunea el, primarul, dar şi ce răspundea Şarlă sau ăia ai lui. Mai era problema aia, cum dracu să se descurce cu el, cu Patrocle ăsta, după aia, că nu putea să-l plătească, primăria nu avea bani de translatori, dar o vedea el, măcar benzina pentru Dacia aia să i-o dea înapoi cumva.

– Domn’ profesor, da’ nu mâncaţi nimic? se miră cumnata voluntară. Tocmai remarcase că soţul ei, cumnatul voluntar, ridica a treia farfurie plină din faţa lui Romeo.

– Păi … nu am timp, doamnă, răspunse profesorul. Vedeţi că vorbesc în continuu, nu am când să mănânc. Lăsaţi-mi , totuşi, furculiţa, poate reuşesc să … Ah, oui, bien sür, Charles, ça oui … Domn Primar, auziţi la Charles, cică să …

 

Scena II – Martie 2001, O sală de clasă de la Şcoala cu clasele I – VIII Dealunalt

 

– Bonjour, petits! spuse Charles, intrând in clasă împreună cu Mireille si Jean-Pierre, urmaţi de Romeo Patrocle şi Florin Chelaru.

– Bonjour, Madame! răspunseră, în cor, elevii clasei a opta şi profesoara lor.

Zâmbind degajat, fără să bage în seamă mica dezorientare a copiilor, Charles începu un dialog cu elevii, ajutat de Romeo. Discutară despre bănci, despre matematică, despre ce vor face când vor fi mari … Pesemne plictistă de chestiunile abordate, Mireille părăsi conversaţia şi aruncă o privire iscoditoare prin sală. Florile de la ferestre îi aduseră zâmbetul pe buze, un zâmbet care se transformă într-un semn de mirare când observă, pe pereţi, două tablouri identice, reproduceri ale „Carului cu boi” de Grigorescu.

– Aveţi mai mulţi boi în sala aceasta, traduse promt Romeo observaţia musafirei, şi fu imediat aprobat de primar şi de tânăra profesoară.

Continuându-şi inspecţia vizuală, Mireille avu o supriză. Tabla era acoperită de mai multe propoziţii în limba franceză.

– Au ora de franceză, îi traduse Romeo spusele profesoarei, privind şi el tabla. Brusc, înlemni. Primul rând de pe tablă conţinea o greşeală de gramatică … şi una de vocabular … şi …

Jean-Pierre făcuse şi el aceeaşi remarcă şi, conştiincios, corectă fraza. Făcu doi paşi înapoi, apoi ridică mâna dreaptă să apuce din nou creta, dar renunţă. În acelaşi timp cu Romeo, observase greşeli, mai mici sau mai mari, pe fiecare rând scris pe tablă, iar buna lui cuviinţă îi dictă să nu intervină în bunul mers al orei. Romeo încercă, din proprie iniţiativă, să explice:

– Doamna profesoară încă nu a apucat să corecteze ce au scris elevii …

– Eu am scris pe tablă, interveni cadrul didactic. Ştiţi, nu avem manuale şi copiez eu textul din carte pe tablă pentru copii, nu vrem să rămânem în urmă cu materia.

Romeo evită să traducă pentru musafiri spusele colegei sale mai tinere, primind în schimb o privire recunoscătoare din partea primarului.

– Domn’ Patrocle, chiar slabuţă fata asta, Titina, nu-i aşa? Ce dracu să facem, ne-au băgat-o pe gât ăştia de la inspectorat, e necalificată, dar … e nepoata lui …

Numele unchiului nu se mai auzi, acoperit de gălăgia copiilor care ieşeau în recreaţie.

 

                Scena III – Aprilie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

Sejurul lui Charles, Mireille şi Jean-Pierre la Dealunalt se apropia de sfârşit. După o săptămână de discuţii şi vizite, urmate de alte discuţii şi de alte vizite, menite să îi facă pe musafirii francezi să înţeleagă cât mai bine starea de lucruri din comună şi care sunt posibilităţile de a-i ajuta, aceştia plecau la Saint-Jean-des-Collines cu o idee foarte clară despre România şi oamenii ei. În plus, în bagaje, câteva obiecte de artizanat românesc luaseră locul celor câteva mici pachete cu produse cosmetice pe care le oferiseră gazdelor. Romeo Patrocle strângea, fericit, la piept câteva cărţi primite de la Mireille, care le luase la ea ca să aibă ce citi în avion şi în momentele de linişte din timpul vizitei, dar acum i le oferea cu drag profesorului, ca semn de apreciere. Din păcate, nici unul dintre ei nu se gândise să împacheteze un cadou şi pentru interpret … La rândul lor, cei trei delegaţi francezi amestecaseră printre lucrurile dintre bagajele lor şi câte o carte având pe copertă chiar numele lui Romeo Patrocle.

– [Flòrê], on a passé un bon moment chez vous, îşi începu Charles discursul de despărţire, tradus, promt, de Romeo. Vă mulţumim foarte mult şi promitem să ducem cu noi o amintire frumoasă şi că vom face tot ce vom putea să vă sprijinim, moral şi material, pentru dezvoltarea comunei voastre. De asemenea, sperăm că foarte curând veţi veni şi voi să ne vedeţi la noi acasă. Vom face tot ce trebuie să vă simţiţi bine la noi, aşa cum ne-am simţit şi noi bine aici, la voi. Promit că vă asigurăm noi tot ce va fi necesar, bani de avion, vize, cazare … o vizită de câteva zile la Paris, pentru că prietenul nostru Roméo mi-a zis ca nu a fost niciodată în Franţa. Roméo, felicitări, recunosc că vorbeşti franceza mai bine decât noi, când o să vii să ne vizitezi o să ai din nou ocazia să profiţi de calităţile tale. [Flòrê], îţi vom trimite o invitaţie oficială pentru câte persoane vrei tu, desigur, plus interpretul.

 

                Scena IV – Iulie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

– Mă Domn’ primar, a venit o scrisoare de la franceji, spuse secretarul primăriei dând buzna peste şeful său.

– Ce scrie? Ce scrie? întrebă Florin Chelaru.

– Dracu ştie? Scrie pe limba lor, de unde dracu să înţeleg eu ce zice. Cred că e o scrisoare pentru tine, că văd aici scris „Florin”, iar hartia asta, cu atâtea semnături şi antetul ăsta mare pare să fie un act oficial.

– Mă, ia sună-l pe profesorul ăla, Patrocle. Ăla ne scoate din belea, ca şi data trecută, când veniră ăia.

Patrocle veni imediat. De fapt, după câteva ore.

– Îmi cer scuze, n-am putut să pornesc Dacia, cred că i-am gripat motorul. Am luat un taxi, ca să nu vă fac să aşteptaţi până la ora autobuzului.

– Mulţumesc mult, domn’ profesor, şi îmi cer scuze că a trebuit să vă deranjez. A venit un plic de la francejii noştri şi, cum dumneavoastră aţi fost atât de cumsecade şi de competent când au venit ei în vizită, m-am gândit că tot dumneavoastră ne ajutaţi şi acum.

Patrocle nu se lăsă rugat. Până să vină autobuzul pentru oraş traduse scrisoarea lui Charles şi invitaţia oficială.

– Scrie aşa: suntem inivitaţi să facem o vizită la St. Jean-des-Collines oricând, după întâi septembrie, o delegaţie oficială de şase persoane, cum aţi sugerat dumneavoastră, plus un interpret, adică eu. Charles spune că ne plăteşte tot, de la transport până la cazare la ei la St Jean şi la Paris, pentru că vrea să ne plimbe cinci zile prin Paris. Ne ataşează o invitaţie oficială, cu menţiunea că municipalitatea din St. Jean-des-Collines se va ocupa de tot. Invitaţia trebuie tradusă şi trebuie legalizată, domn’primar. Apoi trebuie dusă la ei la Consulat, pentru vize. Eu nu am nevoie de viză în Franţa, e o convenţie potrivit căreia profesorii de franceză din România nu au nevoie de viză de intrare în Franţa. Facem o economie.

– Nu contează banii domn’profesor, le trimitem la sfârşit nota de plată să ne deconteze ei tot. Dar cum legalizăm invitaţia?!

– A, asta e simplu, eu am autorizaţie de traducător, mă duc eu la notariat şi se rezolvă.

– Costă mult?

– Vreo sută de mii.

– Cum s-o plătim, că nu am cum deconta în contabilitate o traducere legalizată?

– Nu-i problemă, domne, plătesc eu notariatul, măcar atâta să fac şi eu, nu? Doar n-o să merg în Franţa ca un parazit!

– Hai, mă domn profesor, că şi aşa sunt dator vândut la dumneavoastră … munca de traducător, benzina, taxiul, toate astea … poate găseşte contabila o şmecherie, ceva, şi vă decontăm tot. Dar nu se poate în momentul ăsta.

– Lăsaţi, că nu nişte bani m-au făcut pe mine, eu sunt mulţumit că mă duc în Franţa. Toată viaţa am visat să văd Parisul, uite că acum mi se adevereşte visul. Din contră, vă mulţumesc că mi-aţi dat ocazia să vizitez Franţa, că eu, cu salariul meu, nu am altă şansă să ajung acolo.

IMG_5848

                Scena V – Iulie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

– Mărine, stai jos şi scrie!

– Da, domn’ primar, zi …

– Deci, unu, eu, Chelaru Florin.

– Am zis. Doi?

– Doi, tu, Neaţă Marin.

– Merci, şefu, doi … aşa. Trei?

– Aşa … trei … Chelaru Georgeta. Pai nu e ea om de bază?!

– Păi cum nu! … eta. Mai departe?

– Patru: Neaţă Ionela. Nu putem despărţi surorile.

– Da, domne, ai dreptate. Cinci?

– Cinci zi şi tu Andru Ion, vicele. Ne ia dracu dacă nu-l punem. Şi şase Andru Daniela, contabila, şi gata. Îl mai adaugi şi pe Patrocle Romeo, că e obligatoriu, cum au zis şi aldeo Şarlă, că nu ne descurcăm fără el şi baţi lista la maşină. Maine aduni actele de la toţi şi mă duc la Bucureşti să fac cererile de viză. Apoi trimitem lista şi vizele lui Şarlă, să comande biletele de avion.

 

 

Scena VI – Iulie 2001, Biroul primarului de la Dealunalt

 

Telefonul sparse liniştea după-amiezii.

– Domn’ primar, se auzi in cască vocea telefonistei, vă caută de la prefectură. Cică e urgent.

– Hai să vedem ce e aşa urgent de nu mai poate omu’ să stea liniştit, mormăi Chelaru. Da! Să trăiţi, domnu … Cine? A, domnu … am înţeles! Nu, nu e târziu, doar mâine plec la vize. Să trăiţi, eee, cum să mă supăr? E normal, sigur, domn’… Să trăiţi! Să Trăiţi!

 

Scena VI – Septembrie 2001, Inspectoratul Şcolar Judeţean

 

Ca în fiecare an, înainte de începutul anului şcolar, Inspectoratul Şcolar a organizat Consfătuirile cadrelor didactice, pe discipline. Romeo Patrocle, profesorul de limba franceză de la liceul teoretic din micul oraş nu lipseşte niciodată. Ce exemplu ar da el colegilor mai tineri dacă şi-ar permite să chiulească de la o acţiune organizată de Inspectorat?

În şedinţele de acest gen, inspectorul de specialitate face un bilanţ al activităţii profelsorilor din subordinea sa, subliniind, aşa cum se cuvine, rezultatele pozitive obţinute de aceştia: premii la olimpiadele naţionale, la concursurile şcolare, cărţi şi articole publicate, alte contribuţii aduse la bunul mers al procesului educativ. Sigur, nu sunt uitate nici eşecurile unora dintre colegi, nu pentru a fi pedepsite, nu acesta e rolul consfătuirilor, ci pentru a găsi împreună cea mai buna soluţie pentru evitarea unor noi greşeli în viitor.

– Dragi colegi, să nu uităm să-l felicităm pe colegul nostru Romeo Patrocle, aşa cum ne-a obişnuit şi în acest an a publicat o carte de beletristică, se pare că a avut cronici favorabile în câteva reviste literare. Tot Romeo a avut două colaborări cu edituri prestigioase, unde a publicat traducerile a două cărţi din literatura franceză contemporană. Dragii mei, nu înţeleg de ce Romeo Patrocle e singurul din judeţul nostru care are o astfel de activitate?

Şi, pentru că nici ceilalţi colegi nu înţelegeau, inspectorul a continuat cu punctele tari:

– De fapt, dragii mei, Hai să spunem că nu numai Romeo e un bun traducător. Am aflat de la biroul prefectului că în aceste zile o delegaţie din Dealunalt se află în Franţa, unde are convorbiri cu oficialităţile din localitatea St. Jean-des-Collines. Se pare că se vor încheia noi înţelegeri între cele două localităţi.

– Domnule inspector, domnule inspector! Nu ştiu ce are Romeo, cred că i s-a făcut rău! Să chemăm salvarea?

După ce paramedicii îşi făcură datoria, urcându-l pe profesorul Patrocle în ambulanţă, cu destinaţia Spitalul Judeţean de Urgenţă, Inspectorul se simţi obligat să aprecieze:

– Precis n-a dormit azi-noapte, cine ştie ce dracu mai traduce ăsta sau ce mai scrie. Aşa, ce ziceam?! A, ăia de la Dealunalt … da, da. Da, domnilor, delegaţia de la Dealunalt … însoţită de colega noastră Titina, în calitate de interpret se află în aceste zile în Franţa, unde …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

TRAGEDIA BOMBARDIERULUI LADY BE GOOD de Mihai-Athanasie Petrescu

Tragedia bombardierului Lady be Good[1]

coperta

4 aprilie 1944. Grupul 376 Bombardament, cu baza in nordul Libiei, la Solouch, primeşte misiunea de a bombarda portul Neapole. Printre echipajele desemnate sa ia parte la misiune se numără şi acela comandat de locotenentul William J. Hatton.

De câteva săptămâni de când veniseră la Soluch, cei nouă militari americani aşteptau să le fie reparat şi redat la zbor avionul. Dar atelierele din Egipt întârziau inexplicabil livrarea acelui B-24, spre disperarea lor. Voiau să lupte, se simţeau frustraţi atunci când camarazii lor decolau la alarmă, iar ei rămâneau la sol. Norocul lor a fost, in acea zi, că unul din Liberatoarele grupului nu avea echipaj; Lady Be Good, Liberator-ul cu nr. 64, i-a fost încredinţat Lt. Hatton, care şi-a instruit echipajul şi a decolat, in toiul unei furtuni de nisip, indreptându-se spre nord, in timp ce alte echipaje, deranjate de forţa vântului şi de nisipul absorbit de motoare, renunţau. Zborul până la Neapole nu a fost uşor, forţa vântului forţându-i pe Lt. Hatton, pe Lt. Toner, copilotul avionului şi pe Lt. D.P. Hays, navigatorul, la numeroase corecţii de traiectorie. Din această cauză, în momentul sosirii la ţintă misiunea de bombardament nu a mai putut fi executată, întunericul împiedicând o vizare corectă. Lt. Hatton a decis să revină la bază, aruncând bombele în Mediterana, pentru uşurarea avionului.
Ȋntunericul, viteza nedeterminată corect şi defectarea sistemului automat de localizare a dus la pierderea orientării piloţilor şi a navigatorilor. Se pare că Lady Be Good a fost atacat şi de un vânător inamic şi, cu toate că nu a avut prea mult de suferit (doar pierderea unui motor, dar aceasta nu a constituit un motiv important de panică pentru piloţi), Lt. Hatton a recunoscut că este complet pierdut. Nici tentativele radio operatorului Sgt. Robert E. LaMotte de a obţine ajutorul turnului de control nu au fost fructoase, astfel încât, luând în considerare şi inevitabila pană de carburant, Lt. Hatton a decis abandonarea aeronavei prin paraşutare.

Se credeau deasupra mării, dar erau în plină Sahara. Opt din cei nouă zburători s-au reunit mediat după contactul solul, doar sublocotenentul Worawka, care avea funcţia de bombardier în cadrul echipajului, lipsind. După foarte mulţi ani s-a ajuns la concluzia ca paraşuta acestuia nu se deschisese.
Aviatorii au luat decizia care li s-a părut cea mai logică în acel moment : să se îndrepte către nord-vest, sperând să ajungă la baza lor de la Solouch, pe care o credeau la o distanţă de 100 de mile. În realitate, peste 400 de mile îi despărţeau de aerodromul lor. Din păcate, puterile lor s-au împuţinat în următoarele zile, datorită căldurii sahariene, lipsei de apă şi de alimente. Au reuşit să străbată doar aproximativ 80-100 de mile, apoi au fost învinşi de deşert.

De abia după mulţi ani, în 1958, avionul „Lady Be Good” a fost găsit, din întâmplare, de echipajul unui DC-3 care executa un zbor civil. A mai durat un an până când autorităţile au purces în dezlegarea misterului care învăluia dispariţia bombardierului. Alte multe luni au trecut până când 7 dintre cadavrele eroilor au fost găsite, în cu totul alte locuri decât ar fi dictat logica. Corpul sergentul radio-operator Vernon L. Moore nu a fost niciodată găsit, sau, cel puţin, identificat cu siguranţă. Scheletul lui Worawka a fost şi el descoperit, legat în paraşută, nu departe de epava lui „Lady Be Good”.

Héctor Martínez Sanz a fost profund impresionat de soarta celor nouă membri ai echipajului bombardierului 41-24301 “Lady Be Good”. Chiar dacă interesul lui se îndreaptă mai degrabă către filosofie şi sociologie decât spre istoria aviaţiei, scriitorul spaniol a întreprins o cercetare aprofundată a destinului echipajului menţionat. A cercetat documentele oficiale ale căutătorilor, corespondenţa dintre ei şi notiţele lor nepublicate, ca şi documente şi presă din Statele Unite. Un element de cea mai mare importanţă în cercetare au fost şi jurnalele intime pe care doua dintre victimele deşertului, lt. Robert Toner şi sgt. Harold J. Ripslinger, le-au completat chiar şi în zilele exodului lor prin deşert.
Intenţia lui a fost să facă înţeleasă, pentru el şi pentru cititor, personalitatea fiecăruia dintre cei noua aviatori şi să reconstituie cele opt-nouă zile în care ei au luptat cu îndârjire pentru supravieţuire. Nu a realizat, aşa cum singur subliniază în nota sa de la finalul cărţii, o lucrare de istorie, ci una de ficţiune.
De fapt, cele 300 de pagini ale volumului sunt o reconstituire imaginată a răstimpului dintre sosirea aviatorilor la Solouch şi găsirea rămăşiţelor lor pământeşti, aproape două decenii mai târziu. Sunt redate momentele de aşteptare a intrării în luptă, dar şi de frustrare pentru imposibilitatea de a zbura, lupta cu tentaţia de a se lipi de alte echipaje, care aveau oameni lipsă, dar şi prietenia şi solidaritatea care îi legau pe cei nouă, care se uniseră într-un grup prin numeroasele ore de antrenament pe care le petrecuseră împreună. Momentul în care avionul 41-24301, al cărui echipaj titular era indisponibil, apare în viaţa oamenilor lui Hatton este privit de aceştia ca o descătuşare. Din această clipă, destinul lor este scris: vor trece peste orice piedică pentru a executa misiunea la Neapole, deşi majoritatea camarazilor lor au renunţat încă de la decolare, speriaţi sau blocaţi de o puternică furtună de nisip. Deşi orice regulament militar ar fi justificat o abandonare a misiunii încă înainte de a atinge coasta Europei, Hatton consideră că datoria lor este primordială şi refuză să accepte părerea copilotului, lt. Toner, care argumenta că oricum efectul unui bombardament executat de o singura aeronava nu justifica încăpăţânarea de a zbura până la obiectiv în ciuda dificultăţilor. Ajunşi deasupra ţintei, considerente de ordin uman îl determină pe Hatton să refuze să bombardeze un oraş fără să fie sigur că nu va provoca victime în rândul populaţiei civile. Drumul spre casă nu avea să fie uşor, pentru că vânătoarea inamică va ataca avionul deasupra Mediteranei. Avionul american nu a fost atins grav, dar devierea de la cursul normal calculat, conjugată cu întunericul şi lipsa de colaborare a turnului de la Solouch a dus la ratarea aerodromului de bază de către navigatorul D.P. Hays şi pierderea în Sahara. Ce a urmat se ştie. Zile de luptă pentru viaţă, o luptă pierdută.

Dialogurile din avionul aflat în zbor ar putea fi imaginate cu uşurinţă de cei care au zburat şi au avut parte, cel puţin o dată în experienţa lor, de condiţii vitrege. Autorul cărţii nu e aviator, aşa că, în cazul de faţă putem vorbi de o reconstituire bazată pe logică, pe psihologie. Un şef al echipajului tânăr, dornic să îşi facă datoria faţă de ţară şi faţă de omenirea a cărei existenţă era pusă în pericol de Germania lui Hitler, un băiat sportiv, care vede totul ca pe o întrecere, în care el nu vrea să rămână ultimul. O misiune venită pentru el după o lungă perioadă de aşteptare, timp în care camarazii lui plecau, zi de zi, să distrugă un inamic cu atât mai urât cu cât el nu putea lupta împotriva sa. De aici încăpăţânarea de a decola cu orice risc, de a traversa, într-un zbor singuratic de câteva ore, o mare Mediterană controlată de aviaţia de vânătoare a nemţilor, de a executa o misiune lipsită, de fapt, de eficienţă din cauza abandonării celorlalte echipaje. Era greu pentru el să fie convins de argumentele, nu lipsite de logică, ale celorlalţi ofiţeri din echipaj, copilotul, navigatorul sau bombardierul, pentru a se întoarce dintr-un zbor care i se părea şansa unică de a demonstra că sunt aviatori militari, că îşi cunosc meseria, datoria, că îşi iubesc ţara, dar şi că nu sunt mai puţin pregătiţi decât camarazii lor să execute o misiune de luptă.

După ce evidenţa faptului că, prin aruncarea bombelor asupra unui oraş întunecat, fără a putea alege corect ţinta şi cu riscul ridicat de a omorî civili, misiunea nu va fi, de fapt, executată, Hatton decide întoarcerea la bază şi aruncarea bombelor în zona neutră, în Mediterana. Din acel moment, misiunea se schimba: nu mai e vorba de lovirea inamicului, ci de propria supravieţuire. Tonul discuţiilor de la bordul lui „Lady Be Good”, aşa cum sunt imaginate de autor, se schimbă, devine mai puţin milităros, dar îşi reia tăişul în momentul apariţiei unui Ju-88 inamic. Apoi devine aproape amical, mai ales după ce devine evident că turnul de control nu îi ajută să se orienteze spre bază.

Lupta lui Hatton cu el însuşi atinge momentul culminant în momentul în care el îşi dă seama că benzina e pe sfârşite şi că viaţa tuturor depinde o hotărâre pe care numai el, comandantul,o poate lua: aceea de a abandona avionul. Era conştient că nimeni nu era sigur de supravieţuire după (credea el) amerizarea în apele mării. Trebuia să aleagă între moartea sigură la prăbuşirea avionului în pana de carburant şi şansa supravieţuirii. După felul în care gândea la decolare, poate decizia lui surprinde, pentru că ordonă paraşutarea. Asta însemna recunoaşterea neexecutării misiunii, plus pierderea avionului. Dar speranţa că subordonaţii lui, care aveau încredere în el, vor scăpa cu viaţă este, în acea clipă decisivă, mai importantă decât orgoliul lui de militar-comandant-de-avion-bombardier.
După regăsirea pe nisipul Saharei, relaţiile dintre cei opt aviatori sunt radical schimbate faţă de cele de la bord. Chiar dacă sunt, in continuare, conştienţi de condiţia lor de militari şi înţeleg să se supună ordinelor date de comandantul lui, tinerii americani sunt, de acum, un grup de oameni în pericol. Hatton rămâne la comandă, având asupra sa, ca semn al prerogativelor sale, singurul pistolet al grupului. Decizia lui este aşteptată şi acceptată cu înfrigurare de toţi, mai ales aceea de a păstra formaţia strânsă pentru a înfrunta împreună pericolele care vor urma. Răspunderea îl copleşeşte pentru puţin timp. El, locotenentul Hatton, pilot-aviator, trebuia să aleagă, pentru el şi pentru ceilalţi, cea mai bună soluţie, cea mai bună direcţie de urmat. A optat, cum era şi normal, pentru un marş forţat spre nord-vest, unde ştia că se vor întâlni cu ai lor. De unde să ştie el că „Lady Be Good”, nepilotat, avea să aterizeze aproape intact la câţiva kilometri de locul unde fusese abandonat. Iar la bordul lui B-24, oamenii ar fi găsit o staţie de radio în perfectă stare de funcţionare, apă şi alimente (le-au găsit cei care i-au căutat dupa 16 ani …) care le-ar fi asigurat, cu o probabilitate mai mare, supravieţuirea.
Marşul celor opt băieţi a început în forţă. Hatton ştia (probabil că şi camarazii lui) că forţele aveau să-i lase peste foarte puţin timp. Nu aveau ce manca, nu aveau apă, nu aveau cu ce să se apere de frigul nopţilor în deşert. Totuşi, au pornit, cu nădejde, la drum.

Evoluţia lor, sau mai degrabă involuţia, este reflectată de rândurile scrise de Toner şi Hays în jurnalele lor. Cu fiecare oră care trecea erau tot mai neputincioşi, tot mai disperaţi, dar la fel de dârji în demersul lor. Speranţele li se împuţinau. Unul dintre ei, cu deficienţe de vedere din cauza lumii prea puternice, trebui luat pe sus. Nişte urme de roţi i-au făcut sa se despartă (nu puteau şti că era vorba de urmele unei unităţi motorizate germane care trecuse, cu multe zile înainte, pe acolo – dar şi daca ar fi ştiut probabil că ar fi încercat şi şansa de a cădea prizonieri). S-au regăsit, după două zile, pentru a se despăţi din nou, după alte ore de chin, cu speranţa că doi dintre ei, mai puternici, ar fi putut găsi ajutor şi pentru cei rămaşi pe loc. Au continuat să completeze, cu rânduri tot mai puţine şi disperate, jurnalele personale. Au murit apoi, în mijlocul deşertului, învinşi de o natură nemiloasă.
Paginile pe cartea le dedică periplului celor opt aviatori prin deşertul fierbinte sunt de un dramatism care doare. Textul este construit pe baza jurnalelor lui Toner şi Hays, a acelor rânduri scrise cu creionul, descoperite după cincisprezece ani de zacere in nisipul saharian. Pe măsură ce forţa băieţilor scade, se răresc şi intervenţiile în jurnale, se vădeşte disperarea din ele, se înţelege cât de mare este diferenţa dintre starea morală iniţială a autorilor lor şi cea din momentul când, poate ferindu-se de camarazi, scriau notiţe pe carneţel. La început, pentru propria aducere aminte. După un timp, atunci când deznodământul le apărea tot mai evident, pentru ceilalţi, adică familii, prieteni, sau oameni necunoscuţi care aveau să le găsească. De fapt, pentru mine, cititorul lui Héctor Martínez Sanz, care a fost cititorul şi cronicarul lor.

Dincolo de jurnale, aceleaşi reconstituiri bazate pe intuiţia logică şi psihologică a autorului spaniol. În plus, pentru accentuarea efectului asupra cititorului, în povestire sunt introduse relatările altor drame, asemănătoare, pe care le trăiau, aproape în acelaşi timp, dar în alte sfere geografice, alţi participanţi ai marii drame mondiale cunoscute sub numele de al doilea Război Mondial.
În paralel cu tragedia echipajului lui B-24, autorul istoriseşte o altă dramă, aceea trăită de oamenii însărcinaţi de guvernul Statelor Unite să elucideze destinul loui „Lady Be Good” şi ai celor de la bordul său. Mai întâi, un pilot ai unei firme de prospecţiuni geologice, fost şi el pilot de război, care vede din aer, din întâmplare, epava bombardierului. Deşi el raportează imediat descoperirea, superiorii lui şi reprezentanţii USAF nu întreprind nimic, într-o primă fază, pentru a înţelege ce caută un B-24 în inima Saharei. Când, în sfârşit se formează echipele de căutare, lipsa de rezultate concrete în timp scurt duce la demiterea cercetătorilor, deşi opinia publică atâţată de presă, cere continuarea acţiunii. După o vreme, când familiile celor declaraţi dispăruţi nu mai sperau în găsirea alor lor, echipele de căutare au fost rechemate. Tot din întâmplare fuseseră găsite nişte schelete care ar fi putut fi aviatorii dispăruţi. Momentele când se face identificarea lor pe baza obiectelor din jur – uniforme, alte efecte şi, mai ales, jurnalele deja pomenite, sunt descrise în cartea lui Héctor Martínez Sanz în acelaşi timp ca o încununare a eforturilor echipei de căutare, dar mai ales ca o nouă dramă, pentru că se dovedea inevitabilul şi inexorabilul sfârşit al aviatorilor lui „Lady Be Good”. Era o bucurie şi o tristeţe în acelşi timp. Bucuria finalizării unei dificile cercetări, tristeţea certitudinii. Starea de spirit a căutătorilor este descrisă cu măiestrie de către autor, care s-a bazat pe notiţele şi corespondenţa lor, publicate mai apoi.

Acelaşi dramatism caracterizează şi momentul găsirii celui de-al doilea grup de cadavre dar şi a solitarului sgt. Harold J. Ripslinger, cel mai puternic dintre toţi, la peste 100 de mile de la locul probabil al paraşutării. Suntem îndemnaţi să credem, şi suntem convinşi că aşa este, omul încerca să ajungă la un capăt de drum de unde putea să aducă ajutorul necesar şi camarazilor lui.
Singurul membru al echipajului care nu a fost niciodată găsit oficial – deşi, poate, ar putea fi acel schelet neidentificat descoperit în nisip după mai mulţi ani – este sergentul mitralior şi operator radio Vernon L. Moore. Va rămâne pentru vecie o incertitudine pentru ai lui şi pentru noi, cei care, prin intermediul cărţii lui Héctor Martínez Sanz, am devenit unii de-ai lor, iar ei unii de-ai noştri.
Cum spuneam mai sus, „Misión 109” nu este o carte de istorie aviatică. Din întâmplare, eu sunt un consumator de literatură de aviaţie, un om care se interesează de istoria aviaţiei române şi mondiale. M-am întrebat, după ce am închis ultima dată cartea lui Héctor Martínez Sanz dacă un alt cititor, poate un amator de literatură romantică sau Sci Fi ar aprecia aşa cum am făcut-o eu cartea autorului spaniol. Dacă, aşa cum spune el în nota finală, opera lui nu se adresează celor care studiază istoria, ar putea fi citită şi apreciată ca o ficţiune (sigur, bazată pe fapte reale) de un cititor de romane senzaţionale. Pentru mine e greu să dau un răspuns, eu sunt cine sunt şi nu pot să vorbesc în numele altor cititori – cu atât mai mult cu cât cartea nu a fost tradusă în limba română şi încă nu le e accesibilă celor care citesc (daca citesc) pentru trecerea timpului. Totuşi, sunt şi filolog, nu numai iubitor de aviaţie, iar în această calitate cred că îmi pot permite să fiu convins că lucrarea lui Héctor Martínez Sanz, daca nu este o carte ştiinţifică, istorică, nu este nici una de vacanţă. Este o carte scrisă cu pricepere de un autor care ştie istorie, care înţelege şi motivează starea de spirit şi moralul (morala) unui om aflat într-o anumită situaţie, care ştie să scrie pentru orice categorie de cititor şi îşi atrage cititorul. Munca lui, concretizată în această carte pe care nimeni nu ar îndrăzni să o limiteze la categoria „roman”, dar nici s-o claseze în raftul cu lucrări de specialitate. Cu toate că volumul, publicat de „Niram Art” în condiţii grafice excepţionale, e completat şi cu o coliţă de imagini care are efectul dorit de un istoric de aviaţie, de o notiţă care îi trimite pe amatorii de istorie la bibliografie specializată, dar şi de o a doua coliţă, conţinând reflectarea evenimentului „Lady Be Good” în alte forme de artă – fotografie şi artă plastică.

„Misión 109” este o carte care trebuie citită. Cine să o citească?! Păi … pentru istoria aviaţiei – ca şi pentru istoria Războiului Mondial, lucrarea poate aduce informaţii adunate de autor din surse valabile, deci de încredere. Pentru cei care caută senzaţionalul, este o ocazie de a citi despre un eveniment puţin cunoscut, dar care are o doză mare de tragism, aşa cum caută acest gen de cititori. Dar eu cred că această carte se adresează în primul rând celor care vor să înţeleagă puterea psihicului uman, forţa dată de datoria pe care omul o are de îndeplinit – faţă de ţara sa, faţă de camarazi, de prieteni, de familie, de necunoscuţi.

H M Sanz

Héctor Martínez Sanz, autorul cărţii, s-a născut în 1979, la Madrid. A obţinut licenţa în Filosofie şi Litere la Universitatea Complutense din Madrid şi diploma în Literatură la Sociedad Cervantina din capitala Spaniei. A pus bazele revistei de artă şi literatură „Madrid en Marco”, pe care o conduce şi în acest moment. Este directorul departamentului Critică, din cadrul Institutului Brâncuşi din Madrid.

Opera sa cuprinde cărţile „Comentarios a Unamuno y a aquéllos que quisieron ser como dioses” (Ed. Antígona, 2006), „Por un horizonte de niebla”, „Con versos, fragmentos de una antología futura” (Ed. Antígona, 2006) şi „Antología digital”, publicată în revista „Retrato Literario”. Hector Martinez Sanz a semnat, de asemenea,numeroase articole, eseuri şi cronici despre artiştii şi scriitorii români şi a organizat numeroase evenimente pentru promovarea culturii române.

[1] Héctor Martínez Sanz, Misión 109. La tragedia del LBG, Madrid, Niram Art, 2013.

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale