Arhive pe categorii: Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 41 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

De când renunţase la cabinet, doctorul Fraysse avea, în sfârşit, timp să se ocupe şi de unele lucruri pe care le neglijase în ultimii patruzeci şi cinci de ani în favoarea profesiei. Ce-i drept, în zilele de târg, atunci când clientela era prea numeroasă, mai venea să-l ajute pe tânărul său confrate. Acesta îi mai cerea sprijinul şi pentru vreo naştere mai dificilă, şi mai erau şi câţiva bătrâni căpoşi, care refuzau îngrijirile doctorului celui nou. Dar în afară de aceste cazuri, puţine de altfel, când mai practica o meserie pe care o iubea, el avea tot timpul la dispoziţie.
Îşi descoperise la bătrâneţe o pasiune pentru grădinărit şi, curtea neglijată până atunci, se transformase într-o grădină pe care o admira toată lumea. Nu era mulţumit numai cu legume trufandale, îmbina utilul cu plăcutul, intercalând printre straturile de morcovi, varză sau praz şi rânduri de flori. Gladiolele sale, crinii şi ortensiile albastre erau cele mai frumoase din comună. Iar trandfirii contribuiseră la o împăcare, prudentă, dar urmată de prietenie, cu abatele Feix. Bătrânul preot fusese acela care învăţase pe medic să taie şi să altoiască tufele de roze.
Putea să se lase, de asemenea, pradă marii sale pasiuni pentru pescuit. De când se retrăsese, putea să petreacă oricând o zi întreagă cu lanseta în mână în apa Diamondului, lansând cu dibăcie printre rădăcinile sălciilor, acolo unse ascundeau păstrăvii. Pescar desăvârşit, Fraysse cunoştea perfect obiceiurile salmonidelor şi nu ar fi lăsat pe nimeni să fabrice în locul lui diferite modele de « muşte », pe care le folosea în funcţie de vreme, de temperatură, de anotimp.
Se apucase, de asemenea, să alcătuiască un ierbar, la care se gândea încă din tinereţe. Culegea cu drag şi clasa multele specii de plante caracteristice pentru zona lui geografică, dar, poate dintr-o deformare profesională, cum îi plăcea tânărului său înlocuitor să spună, nu neglija nici plantele medicinale. Acestea, bine uscate şi depozitate cu grijă, erau o bucurie pentru unii pacienţi bătrâni care preferau infuzii şi decocturi în locul caşetelor prescrise de doctorul Delpy.
Şi, în sfârşit, la toate aceste distracţii, pe care le savura secundă cu secundă, mai adăuga partida de biliard pe care o disputa în fiecare seară la han cu Antoine Gigoux. Pe el nu-l deranja, ca pe alţii, invazia de muncitori de la calea ferată. Într-un fel, chiar îi plăcea să se « scalde » în atmosfera aceea gălăgioasă, plină de vorbe deşucheate şi de râsete neruşinate, care îi aminteau de serile vieţii sale de student. În plus, această vizită cotidiană îi permitea să se pună la curent cu tot ce se petrecea în comună, cu mersul lucrărilor, cu sănătatea unor vechi cunoştinţe, cu nunţi şi naşteri. Adesea, între două guri de genţiană, evoca împreună cu prietenul său vremurile de mult apuse, vorbeau de prieteni dispăruţi sau plecaţi. De multe ori îl pomeneau pe învăţător. Ieşise la pensie cu un an înainte şi se întorsese în provincia lui natală, Ussel. Toată lumea regreta plecarea lui, iar cei doi jucători de biliard pierduseră şi un adversar valoros.
Şcoala era acum ocupată de un cuplu de învăţători tineri, de abia ieşiţi din Şcoala Normală, care aplicau metode pedagogice moderne, printre care nu se regăsea bonomia bătrânilor institutori. Pe vremuri, dacă domnul Lanzac şi soţia lui îi auzeau pe copii vorbind în graiul regional, se mulţumeau să le atragă atenţia să vorbească franceza literară. Iar dacă vreun elev era posesorul unui vocabular sărac, vechii învăţători îl corectau cu blândeţe: „Căutaţi cuvintele în dicţionar şi o să vedeţi că toată lumea va putea să vă înţeleagă, chiar şi oamenii din nord”.
În prezent, elevii nu mai aveau cum să se lase furaţi de grai: învăţătorii cei noi se prefăceau că nu înţeleg nimic şi combăteau regionalismele cu toată forţa.
Primarul era mulţumit de dinamismul lor tineresc şi, de asemenea, aprecia militantismul lor politic. Părerea doctorului era mai rezervată.
– Eu zic că sunt cam fanatici. Mai ales el; prea îşi impune mult culoarea politică …
– Nu sunt fanatici, sunt socialişti!
– Ce dacă!? Şi eu sunt!
– Da, dumneata …
– Binenţeles! Numai că eu n-am amestecat meseria cu politica! Am îngrijit pe toată lumea, chiar şi pe regalişti, pe boulagişti şi pe anarhişti! Ba chiar şi călugăriţe. Şi în viaţa mea n-am încercat să-i fac să-şi schimbe părerile! În timp ce tinerii dumitale bagă politica şi în aritmetică!
– Cine ţi-a mai spus-o şi pe-asta?
– Ce naiba, acesta e secretul lui peşte, toată lumea vorbeşte! Nu, nu, crede-mă, dacă-i laşi în banii lor, ăştia or să devină mai tiranici decât popa, şi pe acesta îl ştii cum e… Mă cunoşti, ştii că m-am bucurat când am scăpat de despotismul clerului şi nu prea am chef să mă bat vreodată cu al mirenilor. Hai, e rândul tău să joci, şi dacă marchezi punctul acesta, fac cinste. Numai că nu-mi fac eu griji în privinţa asta …

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet, Uncategorized

SAGA FAMILIEI VIALHE 40 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

– Că doar treaba nu se face singură! strigă Jean-Edouard. Crezi că dacă stai şi te uiţi după fluturi mai terminăm astăzi ?

– Da’ ce, nu-mi fac norma ? ripostă Pierre-Edouard.

Şi, ca să nu pară că cedează, băiatul îşi aprinse tacticos ţigara, apoi, scoţându-şi cuţitul, se apucă să cureţe minuţios fierul sapei de pământul roşu şi moale care se lipise.

– Da’ mai arzi mult timp gazul de pomană ? ţipă tatăl, gata să explodeze.

FB_IMG_1436201674497

De la începutul anului, Jean-Edouard era tot prost dispus. În primul rând, cu toate că se aşteptase la aşa ceva, nu puteau înghiţi reproşurile care i se aduceau de când de când se deschisese şantierul. Dacă te luai după gura lumii, îţi venea să crezi că el era de vină pentru comportamentul muncitorilor. Ca să nu mai punem la socoteală cât era de invidiat. Toţi îl înjurau că nu le dăduse şi lor ideea de a cultiva extensiv pentru a aproviziona cantinele companiei.

Ce-i drept, ţinuse secretul cu străşnicie. Ca să nu se dea de gol, cumpărase o mare parte din seminţe de la un negustor din Objat, nu de la sindicatul din Saint-Libéral, al cărui principal gestionar era. În felul acesta, nimeni nu putea să se întrebe de ce cumpăra atâtea tone de seminţe.

Apoi semănase şi plantase totul cât se poate de discret, evitând orice discuţie cu vecinii. Sigur, până la urmă, văzând plantele mari, pricepură şi ei că Vialhe vrea să dea lovitura cea mare. De abia atunci îşi dădură seama ce debuşeu important oferea şantierul. Dar era prea târziu, cel puţin în acel an, să-i mai facă concurenţă. Jean-Edouard ştia că fie imitat anul următor, dar el îşi făcuse deja un plan şi îşi râdea în barbă.

Însă toate aceste satisfacţii nu erau suficiente ca să-i descreţească fruntea. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era că se înhămase la o muncă atât de voluminoasă încât se temea că n-o va putea duce la bun sfârşit. Împreună cu fiul său mai aveau încă mult de prăşit din cele două hectare de cartofi, iar celelalte culturi aşteptau şi ele să fie îngrijite. Fără întreţinere, rezultatete puteau să fie mediocre, chiar dezastroase, iar pierderile iminente. Si ar fi râs de el tot satul.

Ar fi vrut să îşi pună toată familia la muncă, dar Marguerite, obligată să aibă grijă de bătrânul Edouard, nu putea scăpa decât rareori de acasă. Mai erau fetele, dar ele nu prea voiau să vină la câmp, preferau să ducă animalele la păscut. Si, oricum, aveau un randament scăzut, se plângeau tot timpul, mai ales cea mică. Zicea că mai bine stă acasă pentru a avea grujă de bunică-sa, care începea şi ea să se ramolească.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 39 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Pierre-Edouard se îndreptă de mijloc, se sprijini în coada sapei şi respiră adânc. Era rupt de oboseală. Şi totuşi, avea un avans de vreo cincisprezece metri faţă de tatăl său. Îşi întoarse invers unealta, o înfipse cu coada în pământ, se aşeză cu fundul pe lama cas ă fumeze o ţigară.

De când, împreună cu tatăl său se apucaseră de plivit cartofii, primele rânduri, făcute de vreo trei zile, îşi schimbaseră înfăţişarea; tulpinile erau minunat dezvoltate, de un verde profund. Se vedea cât erau de viguroase. Dar, două hectare de plivit, era multă treabă, întradevăr.

cartofi-pe-camp

Şi dacă n-ar fi fost decât asta! Dar, nu! În afară de această uriaşă suprafaţă cultivată cu cartofi, tatăl mai plantase un număr incalculabil de fire de praz, de varză, de lăptuci şi ceapă, semănase rânduri nesfârşite de morcovi, bob şi fasole albă, ca să nu mai punem la socoteală patru cartoane cu linte şi cam tot atâtea cu napi!

Aproape toate pământurile de pe podiş erau ocupate de culturi de acest fel, ca şi locurile numite Jardin, situate pe panta dinspre sat. Doar pe parcelele Longue şi Grande Terre mai erau cereale. Măcar astea nu aveau nevoie de îngrijire. Dar celelalte!… Primăvara asta nu va fi uitată prea curând!

Şi mai ales sâmbăta asta îi va rămâne în memorie. O sâmbătă de mai, când intrase în rândul bărbaţilor. Se constatase că e apt pentru armată, ceea ce îl făcea să se simtă foarte mândru.

Această promovare îi atenua amintirea neplăcută a exhibării ridicole la care fusese obligat. Se revedea în sala mare a primăriei din Ayen, la fel de impresionat şi de neajutorat ca şi Jacques Bassat, Edmond Vergne  şi alţi băieţi din comună. Erau mai intimidaţi decât în ziua când se prezentaseră la examenul pentru certificat.

– Ei, spusese Jacques Bessat, descheindu-şi cămaşa, că doar n-or să ni le taie.

Dar nimeni nu avea chef de bancuri. Se auziră doar câteva chicote printre zecile de băieţi înghesuiţi acolo.

– Ce-i cu voi ? vă e frică să nu răciţi ? răcnise un grăsan de subofiţer.

– Te-ai uitat la mutra lui, seamănă cu curu’ meu ! şuşotise un anonim. Dacă mai stă mult printre noi nici n-o să se distingă printre atâtea cururi !

Atunci, dintr-o dată galvanizaţi de gluma aceea care corespundea perfect cu imaginea pe care şi-o făàeau toţi despre armată, băieţii se dezbrăcaseră, făcând mare tărăboi. Dar, când fură în pielea goală, se uitară pe furiş unii la alţii, nici unul neîndrăznind să verifice făţiş şi prin comparaţie dacă sexul său era de o mărime şi formă normală. Şi nu ştiau ce să facă cu mâinile.

Cântărit, măsurat, consultat, luat la întrebări, Pierre-Edouard defilase prin faţa persoanelor oficiale, îşi arătase picioarele – care nu erau plate – şi dinţii – perfect sănătoşi. Mai trebuia să demonstreze că ştie să citească, să scrie şi să socotească şi să arate cetificatul de studii. Observase în acest moment un gest de satisfacţie la ofiţerul care lua notiţe.

Apoi fu declarat apt pentru serviciul militar. Se îmbrăcă în grabă şi ieşi în curte, unde fu întâmpinat de tot felul de negustori de cocarde panglici şi steguleţe de hârtie. Jacques Bessat şi Edmond Vergne, deja împopoţonaţi cu astfel de briz-bizuri, cântau în gura mare un cântec patriotic. Nu ştiau nici jumătate din cuvinte, dar ce importanţă avea, din moment ce cântau din inimă ?

Împreună cu alţi recruţi la fel de entuziaşti, se înghesuiră apoi într-o hărăbaie închiriată şi o porniră spre Tulle ; curând apărură, nu se ştie de unde, sticle de băutură, care începură să circule din mână-n mână.

Pe la mijocul după-amiezii debarcară în faţa primăriei. Cu acelaşi entuziasm porniră să colinde cârciumile. Mai târziu, după nenumărate pahare golite, grupul  se pomeni în faţa unui bordel. Intrară ca într-un teritoriu cucerit. Or să le arate ei! Dar, din cei doisprezece, numai trei îndrăzniră să urce în camerele fetelor, în timp ce restul pretindeau că nici una nu-i destul de frumoasă. În ceea ce-l priveşte pe Pierre-Edouard, el fusese nevoit să iasă repede la aer : ultimele patru coniacuri îşi făceau efectul …

Mult mai târziu, aproape de miezul nopţii, tinerii se reîntâlniră în piaţa catedralei, unde intonară din nou un cântec patriotic, înainte de a porni în marş spre Corrèze. Aruncară cu pietre în apă şi se chinuiră, zadarnic, să arunce şi o căruţă încărcată cu bănci. Apoi grupul se dezmembră, se fărâmiţă şi se topi în noapte.

Recruţii din Saint-Libéral porniră spre casă. Aveau de străbătut, pe jos, trezeci şi cinci de kilometri înainte de a se putea urca în patul lor. Pierre-Edouard ajunse acasă la ora când tatăl său se pregătea să dea la animale.

– Îs apt ! anunţă el.

Apoi se împletici până la şopron, se trânti în paie şi dormi până seara.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 38 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

De când satul încăpuse pe mâinile muncitorilor amatori de petreceri, Louise nu mai putea să ducă laptele la han. Localul era plin de băutori, ale căror vorbe urâte şi propuneri necinstite ţineau la distanţă orice fată serioasă. Sigur că ea ar fi fost gata să braveze şi să audă orice pentru fericirea de a-l vedea o clipă pe frumsul Octave Flaviens, numai că trebui să se supună la decizia mamei sale de a-l trimite în locul ei pe Pierre-Edouard.

Ea nici măcar nu încercă să-şi pledeze cauza, sigură fiind că cea mai mică rezistenţă din partea sa ar provoca suspiciuni. Binenţeles că nu le putea spune nimc părinţilor despre sentimentele ei pentru tânărul geometru. Trebuia să fie cât se poate de prudentă, dacă nu voia să provoace o catastrofă dramatică. Doar nu era ca familia Vialhe să permită unei mucoase de 17 ani să se amorezeze de un necunoscut, străin de comună!

Sigur că Pierre-Edouard pricepuse de mult şmecheriile fetei, însă nu-i spusese nimic în faţă. Sora lui ştia că nu-l poate păcăli, dar că nici nu trebuie să se teamă de el. În schimb, trebuia să se ferească de Berthe; aia mică vedea tot şi ştia să interpreteze orice suspin.

Curios lucru, dacă Louise fusese adolescentă ani de zile, de parcă corpul ei tatona în căutarea unr forme perfecte, Berthe devenise femeie în câteva luni, şi numai după figura ei juvenilă îi recunoşteai vârsta de 15 ani. Deja se găseau prost crescuţi care fluierau după ea pe stradă.

Şi Louise avusese parte de asemenea complimente, dar, spre deosebire de Berthe, nu se lăuda cu ele. Nu pentru toţi derbedeii era ea frumoasă şi cochetă. Ăştia n-aveau decât să rămână cu fluieratul. Pentru ea nu conta decât Octave.

Îl iubea cu o dragoste tăcută şi răbdătoare. O dragoste care creştea din zi în zi, încât fata ajunsese să se convingă că sentimentul ei era prea puternic, prea frumos, prea pur, pentru a nu fi reciproc. Nici nu concepea că tânărul ar putea să fie indiferent în privinţa ei; nu, el tăcea şi era rezervat numai din prudenţă.

Convinsă că şi el suferea ca şi ea din cauza acestei despărţiri, Louse fu extraordinar de afectată când îi deveni imposibl să îl mai vadă în fiecare seară. Trăi opt zile îngrozitoare, timp în care încercă să găsească alte metode de a-l vedea. Plăti şi o slujbă pentru Sfântul Eutrope, patronul parohiei ei, ca să îi vină în ajutor.

Sfântul îi auzi rugăciunea, sau cel puţin ea aşa crezu, pentru că patroana hanului anunţă ca vrea ca laptele să-i fie adus dimineaţa, şi nu seara. Louise văzu în aceasta un semn divin, un fel de minune. Dumnezeu era alături de dragostea ei. De fapt, din cauza numeroşilor băutori care o asaltau în fiecare seară, doamna Chanlat nu mai avea timp să fiarbă laptele. Două seri la rând îl uită nefiert, încât trebui să-l arunce la câini. De aceea ceru laptele dimineaţa, atunci când hanul era calm, numai clienţii care locuiau la han se vedeau mâncând liniştiţi în sala de mese.

Interogând cu măiestrie chelneriţa, Louise află la ce ora vine la masă Octave. Apoi o convinse pe mama ei să o lase din nou pe ea să ducă laptele în locul lui Pierre-Edouard. Marguerite nu avu nimc împotrivă.

Inima bătându-i să-i spargă pieptul, îmbujorată de bucurie, Louise împinse uşa hanului, intră, şi aproape lăsă să-i scape bidonul din mână. Octave era acolo! Nu în fundul sălii, lângă biliard, ci în picioare, rezemat de tejghea. Singur, absolut singur în sala de mese, mânca o tartină pe care o înmuia în cana de cafea.

Câteva clipe, cei doi se priviră intens, iar ea înţelese că lui îi părea bine că o vede. Fata vru să-i spună ceva, dar nu-i veni nimic în minte, aşa încât îi făcu doar un semn din cap.

Atunci, el vorbi. O făcu atât de uşor, atât de natural, încât ea simţi cum îi piere timiditatea. Se întinseră la taclale de parcă s-ar fi cunsocut de când lumea, de parcă ar fi continuat o discuţie începută de ani de zile.

– Ei, domnişoara Louise, ai venit iar să ne vezi? Ştiai că ne e dor de vizitele dumitale?

– Da, dar …

– Aşa e, ştiu că duă ora şase hanul ăsta devine un balamuc şi ai dreptate să-l eviţi. Ce mai face tatăl dumitale?

– Foarte bine, mulţumesc.

El dădu din cap, bău o gură de cafea şi aruncă o privire către bucătărie, pentru a fi sigur că nu vine cineva.

– Ia spune, rosti el în şoaptă, nu suntem caraghioşi? Ne vedem doar două minute pe zi, e bine, dar nu ţi-ar plăcea să ne putem întâlni mai liniştiţi? Sunt sigur că avem o grămadă de lucruri să ne spunem.

– Păi da … sigur … murmură ea, îngrozită dintr-o dată de rapiditatea cu care evolua această primă întrevedere.

Obişnuită cu liniştea, cu aşteptarea, ea simţea cum îi fuge pământul de sub picioare. Nici măcar în visele sale cele mai optimiste nu îndrăznise să se gândească că într-o zi ar putea trăi o astfel de aventură.

– De ce ţi-e frică? insistă el, de părinţi? Că doar nu ţi-or interzice să stai de vorbă?

– Depinde cu cine … dar cu dumneata, nu, ştiu eu.

– Nici nu trebuie să afle!

– Ascultă, se hotărî ea, în fiecare dup-ăamiază eu păzesc vitele la Combes-Nègres, şi …

El se gândi o clipă, apoi zâmbi. De când făcea releveuri pentru linie, cunoştea satul ca pe propriul său buzunar.

– Ştiu, e păşunea aia în pantă, chiar pe drumul car duce la moară; trece pe-acolo şi-un pârâu …

– Asta e, spuse ea. Ai grijă, vine patroana!

– Ia te uită! Ai venit de mult, Louise? întrebă doamna Chanlat intrând în sală.

– Tocmai acum, o asigură Louise, fără să clipească.

Îşi dădu toată silinţa să nu-l privească pe Octave, prefăcându-se absolut indiferentă. De acum încolo trebuia să înveţe să-şi ascundă sentimentele, să mintă, să facă tot felul se şmecherii. Şi mai ştia că nu va avea nici un fel de remuşcări.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 37 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

PARTEA A II-A

 FISURA

7

Deschiderea şantierului zdruncină serios existenţa satului şi aduse cu sine triumful oponenţilor. Dar revanşa abatelui Feix şi a celor căţiva adepţti ai săi avea un gust de fiere: ce satisfacţie să aibă pentru că au prezis calamităţile care vor lovi Saint-Libéral, când, oricum, răul era făcut? Ce rost mai avea să spui : “V-am spus eu ?” dacă duşmanul era în cetate ?

Intrase sub forma unei cete de vreo sută de muncitori, pe care comuna avea sarcina să-i găzduiască. Şi, cu toate că dormitoarele şi cantina fuseseră construite la marginea satului, acesta era invadat în fiecare seară de o mulţime pestriţă şi pusă pe gâlceavă, în care oamenii se recunoşteau după obârşie sau naţie : italieni, care lucrau la terasament, bretoni şi auvergnaţi, care aşezau traversele şi liniile, şefi de echipă din Paris sau Lyon. La aceste grupuri principale se mai adăugau un anumit număr de oameni angajaţi din departament sau din ţinut ; dar mai erau şi doi polonezi, însoţiţi de o femeie – locuiau toţi într-un fel de colibă de păstori, şi în sfârşit, un senegalez uriaş, care-i speria pe copii.

Cum îşi terminau munca, toţi aceştia puneau stăpânire pe cele două bistrouri din Saint-Libéral, năvăleau în cafeneaua de la han, îi asediau pe negustori, se îmbătau, fluierau şi acostau femeile şi fetele şi, până târziu în noapte, făceau un vacarm îngrozitor.

Cel mai rău era sâmbăta seara ; satul aparţinea nou-veniţilor, iar localnicii, chiar cei mai tineri, nu mai aveau loc în balul de la han.

Soţii Chanlat, luaţi peste picior, busculaţi, depăşiţi de evenimente şi de tupeul străinilor, se resemnau văzând cum hanul se transformă într-o speluncă ordinară. Câţiva parizieni mofturoşi spuseseră pe de-a dreptul cântăreţilor din scripcă şi fluier că ritunela lor era la fel de demodată ca şi carul cu boi şi că trebuiau să s adapteze urgent. Dansul bourrée fu înlocuit cu java.

Dar, dacă bărbaţi erau destui, partenerele de dans cam lipseau. Nu se punea problema pentru fetele localnice să se întovărăşească cu necunoscuţii, doar câteva femei puţin cinstite şi cu reputaţia îndoielnică – cum era tanti Eugénie, al cărei pat nu mai avea timp să se răcească ! – acceptau să treacă din braţele unuia în ale altuia. Pe lângă aceste neruşinate mai erau şi cele două chelneriţe de la han şi poloneza, despre care se află repede că era sora celor doi vagabonzi şi consolarea tutror burlacilor. Într-adevăr, erau puţine femei pentru cei o sută d vlăjgani cantonaţi la Saint-Libéral ; chiar dacă o bună parte plecau până la Brive sau Terrasson, mai rămâneau destui care nu aveau cu cine să danseze. De aceea, rareori balurile se terminau fără încăierări.

Complet dezarmat, şi mai ales jignit atunci când patru italieni glumeţi l-au aruncat – cu tobă cu tot – în mijlocul fântânii arteziene, gardianul public îl anunţă pe primar că nu voia să iasă din casă după ora şase seara. Astfel încât, satul se obişnui cu vizitele regulate ale celor doi jandarmi de la brigada din Ayen. Soseau la trap, defilau puţin prin piaţă, lăsau caii să se odihnească, în timp ce-l întrebau pe Antoine Grigoux despre starea lucrurilor, apoi plecau de unde veniseră. Dar niciodată nu apăreau sâmbătă seara, pe la ora zece, atunci când, în sala mare a hanului şi în piaţă începa să plouă cu lovituri.

fbcfe064_original

Pe lângă toate aceste certuri şi încăierări, oamenii din Saint-Libéral se vedeau confruntaţi şi cu alt flagel, la fel de grav ! Şantieriştii nici nu se instalaseră bine, că nici o găină nu mai era în siguranţă dacă nu era ţinută într-un coteţ închis şi bine păzit de câini. Pentru primele dispariţii care avură loc pe când, după obicei, orătăniile ciuguleau liniştite în jurul caselor, fermierii dădura vina pe vulpi. Dar pricepură repede ca animalele de pradă aveau numai două picioare şi vorbeau italieneşte.

Foamea lor provoca pierderi grele prin populaţa avicolă a regiunii; până şi gâşte şi curci dispărură fără urmă. Organizată perfect, banda italienilor, la care se adăugă şi un mare număr de francezi, nuşi află odihnă până nu curăţă tot. aceşti prădători reuşiră să nimcească până şi bibilicile, care de felul lor sunt atât de greu de prins, atrăgându-le în capcane ca pe potârnichi, fie cu laţuri, fie momindu-le cu cartofi copţi.

Nemulţumiţi de atâtea influenţe negative, oamenii din comună încercară la început să evite orice contact cu invadatorii,  şi mulţi dintre ei regretară atunci că fuseseră de acord cu construirea căii ferate. Dar foarte curând, mulţi dintre ei înţeleseră şi ce beneficiu ar putea avea de pe urma unei asemenea mulţimi de consumatori. Sigur că muncitorii îşi aveau cantinele lor, dar, când li se prezenta ocazia, nu ezitau să îşi îmbunătătţească masa. Ca dovadă, furtul de păsări. Astfel, un acord tacit, dar unanim, duse la creşterea preţurilor. Duzina de ouă ajunse să coste 1,40 franci, litrul de vin 0,70 franci, iar ţuica de prune fu preţuită la 4 franci ltrul. Pentru a recupera pierderile pricinuite de furturi, fermierii vândură perechea de pui cu 6 franci, ca şi perechea de raţe. În acest fel, cum, de fapt, Jean-Edouard prezisese, toată lumea profita de pe urma şantierului; dar tot el fu, mult timp, singurul care a gândit destul de departe pentru a transforma un comerţ mic într-o întreprindere.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 36 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Jean-Edouard stinse lumânarea şi se strecură între cearceafurile întărite de frig. Cu toate că nu era decât jumătatea lui noiembrie, temperatura lăsa să se întrevadă o iarnă deosebit de aspră. El se lipi de nevastă-sa şi se bucură de căldura ei. Marguerite protestă simţind picioarele îngheţate ale bărbatului ei lipite de ale sale. O apucă tremuratul când el o îmbrăţişă.-

– Dormi?

Erau obligaţi să vorbească în şoaptă, pentru a nu fi auziţi de fete. Casa nu avea decât două camere, o sală comună şi un pod.

Când Pierre-Edouard împlinise paisprezece ani, a trebuit să i se pregătească un colţişor numai al lui; nu era bine să mai doarmă în aceeaşi cameră cu surorile şi părinţii. Avea acum acum lui în sala comună, bunicii ocupau prima cameră, iar Jean-Edouard, Marguerite şi fetele pe a doua, paravanul care ascundea paturile nu era însă suficient pentru a opri zgomotele.

Jean-Edouard nu reuşi să se încălzească, aşa că se lipi şimai bine de soţia lui, care se încolăcise ca o pisică.

– Ştii, îmi pare bine că am terminat cu ăştia, cu semnăturile … mă asculţi?

– Da, da.

– Acum nu mai avem decât să aşteptăm şi să ne pregătim …

– Da … ia spune, o să vină chiar atâta lume cum se vorbeşte?

Poate chiar mai mulţi … crede-mă, o să fie un debuşeu formidabil, şi de durată! Îţi dai seama? Plasaţi cum suntem noi, la jumătate de drum între La Rivière şi Ayen, la noi or să stea toţi muncitorii, şi încă multă vreme!

– Cât?

– Inginerul mi-a spus că cel puţin doi ani. După el, linia ar trebui să fie inaugurată pe la sfârşitul lui 1909. Crede-mă, pentru toţi cei care nu vor fi leneşi, asta însemnă prosperitate. Dacă ştim să ne descurcăm, o să întoarcem banii cu lopata. Bani pe care nimeni n-o să ni-i poată reproşa nimeni. O să-I facem Louisei o zestre cum trebuie, o să-i găsim o partidă bună. Mie mi-ar plăcea un flăcău ca Léonard Bouyssoux.

– Bouyssoux din Brande?

– Da.

– E bătrân.

– Da’ de unde! N-are nici trezeci de ani. Unde mai pui că e singur la părinţi, iar ferma Brande e grozavă … Ei, mai vorbim noi.

– Eu l-aş fi crezut mai bătrân.

– Şi chiar şi aşa! Ce, eu n-aveam douăzeci şi opt de ani şi tu de abia optişpe când ne-am luat? Ce, n-a fost bine?

– Nu-i acelaşi lucru. Şi zici că va terbui să semănăm cel puţin douăj’ de cartoane de cartofi?

– Da, dar şi fasole albă, şi linte, şi varză, iar tu vei creşte câte găini o să poţi. O să mai cumpărăm şi vreo două scroafe …

– Şi eşti sigur că o să le putem vinde pe toate la muncitorii de la cale?

– Da.

– Eşti sigur? insistă ea.

Era secretul lui, nu mai vorbise cu nimeni şi nu voia să-l dezvăluie încă nici soţiei lui. Odată, când se dusese cu inginerul la La Rivière-sur-Mansac, făcuse cunoştinţă cu intendentul care însoţea copania. Un om care avea sarcina grea de a hrăni în fiecare zi o cohortă de muncitori lihniţi. Înţelesese repede ce folos ar putea trage din această întâlnire. Un om care trebuia să umple atâtea burţi flămânde, trebuie să fie în permanentă căutare de surse de aprovizionare. Jean-Edouard aruncase undiţa.

– Dar de unde vă cumpăraţi produsele, vreau să spun, de exemplu, legumele?

– De unde le găsesc, prietene! Şi nu e întotdeauna uşor, crede-mă, trebuie să mă zbat! O tonă de cartofi de ici, cinci sute de kile de fasole de colo! Dacă ai şti cât timp pot să pierd! Prin anii ’90, când am început să mă ţin după constructori, am debutat pe tronsonul de magistrală Uzerche – Brive. Ei bine, crede-mă că am fost nevoit să aduc cartofi de la Seine-et-Oise! Vezi cât e de greu?

Jean-Edouard asculta, fascinat.

– Dar dacă v-aş oferi eu cartofi?

picioci

– De ce nu?

– Aţi cumpăra mai multe tone?

– Sigur că da.

– Şi fasole?

– Tot ce se mănâncă şi nu e prea scump.

– Şi varză.

– Binenţeles.

– Şi carne?

– Da, de porc şi de vită.

Nu-şi credea urechilor, omul ăsta îi fuse trimis de providenţă.

– Domnu, vorbeşti serios? insistase el.

– La fel de serios ca trenul care va trece pe la voi.

– Atunci bate palma! Eu cultiv şi mata cumperi.

– Bagă de seamă, eu cumpăr la preţ de en gros.

– Binenţeles.

– Atunci, bate palma.

Îşi strânseseră mâinile. Valora mui mult decât o semnătură.

De atunci, Jean-Edouard îşi calculase planul de cultură. Omul acela voia marfă? O va avea!

– Răspunde, insista Marguerite, întorcându-se spre el, eşti sigur că n-o să muncim de pomană?

– Ştiu eu ce fac!

El îşi puse mâna pe şoldul femeii şi o trase spre el.

– Niciodată n-o să putem să plivim atâta, se încăpătână ea. Şi pe urmă, cum o să strângem atâţia cartofi, îţi dai seama?

– Nu-ţi bate capul, răspunse el, continuându-şi mângâierile.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 35 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Jean-Edouard băgă polonicul în castron şi făcu semn să i se întindă farfuriile. Le umplu şi apoi o privi pe mama sa.

– Ce-i cu tata?

– Lasă-l, a mâncat.

Bătrânul Edouard era din ce în ce mai ramolit şi nu-şi mai părăsea decât foarte arar patul. Totuşi, uneori, îi venea cheful să stea lângă foc, sau, dacă vremea era foarte frumoasă, la soare, în faţa uşii. Atunci era cărat până la taburet sau până la o laviţă şi el şedea acolo, murmurând, suspinând şi mişcându-şi încetişor mâinile lui mari, devenite acum inutile aşa cum erau deformate şi blocate de artrită. Nu se plângea de nimic, aştepta.

– A semnat moş Treilhard? întrebă Marguerite.

– A semnat, păcătosu’ ! voia să mă facă să cred că-i luam izvorul. Scorneli, pentru că e pe partea cealaltă. Dar dacă nu mă duceam, i-ar fi dus de nas pe inginer şi pe jalonor.

Louise fremăta, nu-i plăcea ca tatăl său să-l numească astfel pe Octave. Octave nu era un biet jalonor; era ajutor geometru, era un savant! Dar tatăl ei părea întotdeauna că râde de el. Şi asta precis pentru că îl găsea prea frumos, prea distins.

– Înseamnă că dacă moşul a cedat, linia poate să treacă?

– Da, pentru că au semnat şi Deschamps şi Mouly. Ăştia au fost ultimii.

– Atunci nu mai ai de-a face cu ei?

– Nu.

– Totuşi, primarul ţi-e dator vândut. În fond, toată treaba lui ai făcut-0 tu.

– Îmi pare bine c-am făcut-o pe asta şi nu pe cea care urmează. Că, de acum, le urez petrecere frumoasă …

– Şi cine se ocupă de acum încolo?

El făcu un gest evaziv şi rămase tăcut. Misiunea lui era terminată şi pe lângă satisfacţia împlinirii ei era conştient că mulţi îi vor purta pică. I se reproşa că a trădat ţăranii, dându-se de partea companiei feroviare. Unii nu vor vrea niciodată să creadă că cei câţiva metri pătraţi, pe care şi el fusese nevoit să-i cedeze, nu-i fuseseră plătiţi cu un preţ preferenţial; de fapt, primise exact cât i se cuvenea. Dar gura lumii vehiculase o sumă enormă!

El cunoştea toate calomniile care circulau în spatele lui. De acum, pentru a fi lăsat în pace, trebuia să dea înapoi, să se lase uitat şi să le permită celorlalţi membri ai consiliului municipal să-şi rezolve problemele. Şi acestea nu erau de loc puţine!

Acum, când lucrările puteau demara, apărea urgenţa găsirii locuinţei şi hranei pentru zecile şi zecile de muncitori care vor veni în comună; se zicea că vor fi peste o sută! Trebuiau asigurate dormitoare, cantine, cârciumi. Pentru comună, asta însemna mulţi bani, dar şi multe necazuri pentru cei însărcinaţi cu aceasta.

Deja înainte de a se hotărî ceva, Jean-Edouard ştia că primarul era acuzat de favoritisme. Unul dintre dulgherii de la Saint-Libéral era cumnatul lui, iar lumea şoptea că acesta obţinuse exclusivitatea lucrărilor. Alte zvonuri dădeau ca sigur faptul că, dacă amplasamentul gării fusese ales lângă prăvălia lui Delmond, aceasta se datora rudeniei acestuia cu Gaston, care era membru al consiliului municipal.

Toate astea nu era decât palavre, dar Jean-Edouard ştia că mulţi plecau urechea, ceea ce însemna că toate aceste prostii vor lăsa urme. Dacă chiar voia să-i urmeze lui Antoine Grigoux într-o zi – şi cu trecerea timpului se vedea tot mai mult că fiul lui era ispitit de eşarfă – numai că acesta era un pierde vară, atunci el trebuia să se dea deoparte, să se ocupe numai de moşia lui, sau de sindicat. Va veni o vreme când toată lumea va trage folos de pe urma trenului şi când i se va mulţumi pentru rolul lui de mediator – el va fi acela care a făcut posibilă construirea căii ferate.

Jean-Edouard îşi tăie o felie mare de jambon.

– Zici că până mâine termini? îl întrebă pe fiul lui.

– Binenţeles.

– Bine, atunci, până termini tu, eu mă apuc de semănat. Grapa e acolo, sus?

– Da.

– Tu vii cu mine, hotărî el,privind-o pe Louise. Le luăm şi Pig şi pe Banon, o să le prindă bine.

Pe lângă bătrânele vaci de tracţiune, Rouge şi Ribande, el mai dresase o pereche de animale tinere. Acestea erau puternice şi foarte rezistente, dar încă prea vioaie, nervoase şi fricoase pentru a ara cum trebuie. Pig, mai ales, era capricioasă ca o capră, şi uneori parcă voia să azvârle jugul. Fiind puternică ca un bou, ea devia atunci câte un metru-doi, trăgând şi cealaltă vacă după ea. Nu era încă gata pentru plug, care cerea un mers perfect regulat şi drept. În schimb, o zi de tras la grapă ar putea s-o calmeze şi s-o obişnuiască să asculte de voce şi de gesturi.

– Îi lipseşte o potcoavă lui Banon, spuse Pierre-Edouard.

– Pe naiba! Nu puteai să spui pân-acum?

– Da’ ţi-am zis când a pierdut-o, săptămâna trecută.

– Mi-ai zis? ce mi-ai zis? ţipă Jean-Edouard. Da, acum îşi amintea şi era furios că uitase. Ei şi? De ce n-ai dus-o s-o potcovească? Trebuie să ţi le spus eu pe toate? Fir-ar să fie! Să fi făcut eu una ca asta cu tata!

Pierre-Edouard îşi ţinea gura. Greşeala nu era a lui, şi el o ştia. Nu era treaba lui să ducă vaca la potcovar. Datoria şi-o făcuse anunţându-l pe tatăl său, restul nu-l mai privea.

– Bine, mormăi Jean-Edouard. Ne ducem la fierar mâine, la prima oră. Dar ce porcărie, să fiu nevoit să le fac eu pe toate în casa asta!

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 34 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Pierre-Edouard înfipse nuiaua în pământ şi, strecurându-se printre vacile ude de transpiraţie, le deshămă de la plug. Se lăsa întunericul, era vremea să coboare şi să aibă grijă de animale. Chiar astăzi tatăl său trebuise să plece, înjurând, să încerce să înfrângă rezistenţa lui Moş Treilhard, care refuza trecerea căii ferate, sub pretext că-I astupa un izvor, ceea ce era pură invenţie. Dar Pierre-Edouard ştia bine că, dacă prin cine ştie ce întâmplare nefericită, tatăl său ar înregistra un eşec, cea mai mică întârziere sau orice nimic l-ar mânia. Iar el, cu toate că avea optsprezece ani, tot se mai temea de tatăl său. Trecuse timpul palmelor sau al curelei, dar nci reproşurile sau înţepăturile nu erau pe gustul băiatului.

Pentru moment, Pierre-Edouard accepta încă fără să crâcnească orice reproş, dar îşi dădea seama că nu era departe ziua când îi va ţine piept. Era, deja, la fel de înalt ca tatăl său şi aproape la fel de puternic, dar încă rămânea într-o defensivă pasivă oride câte ori Jean-Edouard ridica vocea.

Dar Louise nu ezita să riposteze. Iar tot ce câştiga, era, în general, o pereche de palme. În ceea ce o priveşte pe Berthe, ea era la fel de obraznică şi se pricepea de minune să canalizeze scandalurile în direcţia fraţilor ei mai mari.

Pierre-Edouard o luă înaintea vacilor şi începu să coboare spre sat. În ciuda sfaturilor sale, Louise plecase deja de o jumătate de oră. El avea pentru sora lui o dragoste imensă şi, de câteva luni, motive serioase de a-şi face griji, dar ea nu asculta pe nimeni!

 

Louise îşi băgă sub basma o şuviţă rebelă care scăpa mereu şi îi intra în ochi. Îşi scutură rochia, xcă să dea jos câteva fire de fân, se asigură de curăţenia saboţilor, luă în mâini bidonul de lapte şi ieşi din casă.

O luă pe strada principală şi traversă piaţa. Deja simţea cum îi bate inima, iar gura îi era uscată. Împinse uşa hanului şi intră. El era acolo, ca în fiecare seară în ultimele luni.

– Ai venit, Louise? Nu întârzii de loc, o tachină patroana.

Ea zâmbi, aprobând din cap.

În fiecare seară se întâmpla acelaşi lucru minunat. Intra, întindea laptele şi avea apoi cel puţin douăinute pentru a-l privi. Se uita la el în oglinda mare care împodobea sala unde se găsea tejgheaua. Îl vedea printre două sticle de ţuică veche pe prune.

Iar el era acolo întotdeauna, învârtindu-se încet în jurul mesei de biliard, calculând loviturile, ezitând, în sfârşit jucând. Ea ghicea după zgomotul bilelor dacă-şi reuşise sau nu punctul.

Înalt şi zvelt, bine îmbrăcat, el fuma un trabuc pe cate îl ţinea între buze cu o delicateţe fermecătoare, ea putea să-I admire mâna, o mână fină, albă, cu degete lungi şi suple şi cu unghiile tăiate şi curate. Uneori, mai ales când se gândea la o combinaţie, el îşi mângâia mustăcioare blondă. Faţa îi era atunci încordată de concentrare,şi privirea lui brună devenea mai precisă, mai penetrantă sub pleoape.

Ea ştia destule despre el. Îşi adunase informaţiile de ici şi de colo, cu o prudenţă şi o răbdare de păianjen, şi le ţinea ca pe o comoară. Ajutor geometru, el stătea la han de vreo şase luni. El era acela care, împreună cu inginerul, venea adesea după tatăl ei, să-l ia să convingă vreun opozant. Iar acum se ocupa cu jalonarea liniei.

Îi aflase numele de la tatăl ei : Octave Flaviens, şi vârsta, 25 de ani. De la patroana hanului ştia şi de unde e: un oraş din nord, Orléans. Iar de la o ospătăriţă cunoştea toate gusturile lui culinare: nu-i plăceau perişoarele, în schimb adora morcovii cu smântână. De la servitoarea care seocupa de camere, ea ştia că tânărul citeşte “Le Petit Parisien” şi nişte cărţi groase; că primeşte puţine scrisori şi, spre deosebire de alţii, nu încercase niciodată să o pipăie. Iar dacă ar fi făcut-o, Louise l-ar fi iertat şi ar fi pălmuit-o pe nesimţită!

Da, ştia totul despre el. Trăia ca el, respira în ritmul lui, mergea cu pasul lui, dormea odată cu el. Dar nu vorbise niciodată cu el şi nici nu avea s-o facă prea curând!

Îi era de ajuns să vină în fiecare seară să aducă laptele, să deschidă uşa şi să-l vadă.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 33 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

6.

CLAUDE MICHELET

Pierre-Edouard opri plugul la marginea locului şi se întoarse. Putea fi mândru de munca sa. Începuse să are în dimineaţa zilei precedente, iar acum plantaţia de nuci arăta foarte bine. Brazdele, perfect drepte şi cu o adâncime regulată, erau demne de un maestru plugar şi, cu toate că tatăl său nu spunea nimic, Pierrre-Edouard îi simţea satisfacţia.

Cu rândurile sale de nuci, înconjuraţi de valul negru şi lucios al arăturii, câmpul era într-adevăr superb şi plin de promisiuni. Într-o zi, poate peste douăzeci de ani, aici va fi o plantaţie rodnică de nuci, iar fructele lor vor umple multe coşuri.

– Ce faci, mă, visezi? strigă la el Louise, care întindea bălegar la vreo trezeci de paşi depărtare.

El ridică din umeri, apropiindu-se de sora sa.

– Dacă nu-ţi pasă de mine, măcar mai lasă vacile alea să răsufle!

– Da, aş vrea să terminăm munca şi să ajungem acasă pe lumină.

– Aha, ştiu eu de ce, spuse el râzând. Dar dacă te pruinde tata …

– Ei şi, ce, fac ceva rău?

El dădu din cap şi se întoarse către atelaj. La vocea sa, animalele se întoarseră, se aliniară la capul locului şi-şi reluară mersul. Ele îl cunoşteau foarte bine pe Pierre-Edouard. De câtva luni, el era şeful lor.

Tatăl lui era tot mai ocupat cu responsabilităţile lui municipale, şi cum o mare parte dintre locuitorii comunei parcă înnebuniseră, trebuia ca cineva să-i pună la locul lor. Şi chestia asta dura de mai bine de un an! Exact din septembrie 1906.

De când începuse campania electorală, deputatul, tăind craca de sub picioarele lui Jean Duroux, îşi apropriase ideea aducerii căii ferate. Castelanul, fair-play, intrase în tabăra aceluia şi sprijinea proiectul cu toată puterea lui de consilier general; dar se zvonea că se retrăsese din competiţie pentru că i s-ar fi promis un scaun de senator.

Odată reales, deputatul trebuise să-şi pună promisiunile în aplicare. Şi, într-adevăr, se ţinuse de cuvânt. Dar, din acel moment, satul trăia sub tensiune. Lui Jean-Edouard îi revenise delicata misiune nu numai de a-i convinge pe opozanţi, dar, de asemenea şi mai ales, de a duce la nişte limite rezonabile exigenţele incredibile ale proprietarilor care aveau să fie deranjaţi de noul drum de fier. Sarcină ingrată, care îi aducea mai mulţi duşmani decât simpatizanţi.

Deja avusese loc ruptura lui cu cei “antitren”, cei care cobeau că sosirea trenului, dar mai ales şantierul şi mâna de lucru pe care le va aduce vor perverti comuna. Aceasta era părerea câtorva bătrâni şi a unui numâr mic de femei, care fuseseră îndoctrinaţi de către preot. Acesta din urmă era vrednic de milă, atât era de evident faptul că lupta pentru o cauză pierdută.

Se certase definitiv cu Jean-Edouard în decembrie 1905, atunci când, bulversat de separarea Bisericii de Stat, se repezise la el acasă pentru a-i cere să demisioneze. Orbit de mânie, ajunsese să spună că toţi cei care, într-un fel sau altul, susţineau acest regim abject, erau pasibili de excomunicare. Jean-Edouard îl dăduse afară. De atunci, nici el, nici fiul său nu mai călcaseră pe la biserica din sat, ci, ostentativ, mergeau la slubă la Yssaudon sau la Perpezac. Dar preotul şi cei câţiva aliaţi care îi rămăseseră nu-l deranjau câtuşi de puţin pe Jean-Edouard. Nici unul dintre ei nu poseda terenuri ce aveausă fie atinse de calea ferată şi nu puteau aduce decât argumente verbale.

Spre deosebire de aceştia, aproape toţi proprietarii care aveau de-a face cu traiectul liniei duceau o bătălie cruntă pentru a obţine despăgubiri maxime. Mai întâi, reuşiseră să atragă pe toată lumea de partea lor, făcându-I să creadă că luptau pentru binele obştesc, şi că, dacă ar ceda, nimeni n-ar fi vreodată la adăpost de pretenţiile firmelor private.

În primăvara precedentă, compania trimisese un inginer să obţină autorizaţiile. Bietul om nu primise nici măcar o semnătură! Poate ar fi trebuit începută atunci o procedură de expropiere, dar rezultatul acesteia nu putea fi sigur. Unde mai pu că putea dura ani de zile, întârziată de zeci de procese în instanţă.

Ca o culme a ghinionului, atmosfera generală era deosebit de rea încă de la începutul anului, ceea ce îndemna autorităţile la o prudenţă extremă. Tot sudul viticol fierbea, şi în nici un caz n-ar fi fost bine să fie incitate pasiunile, şi astfel correzienii să-i imite pe meridionali. Sigur că ţăranii, fie ei din Perpezac din Saint-Libéral sau din Ayen, n-aveau nici un motiv să îmbrăţişeze cauza viticultorilor. Lupta dusă în sud era numai a acestora, iar ei n-aveau nimic în comun cu viticultorii. Dar trebuia ţinută în frâu tendinţa spre răscoală care exista în orice ţăran. Trebuia, deci, acţionat cu prudenţă.

Pentru a evita orice risc de nemulţumire, Compania schimbă tactică şi astfel câştigă a doua rundă. Aruncând la cosul de gunoi traseul iniţial, care avea meritul de a fi cel mai scurt şi mai logic, dar şi inconvenientul de a se lovi de casta proprietarilor, firma hotărî, în consens cu cei de la Drumuri şi Poduri, să meargă paralel cu şoseaua care şerpuia deja printre localităţile atinse de calea ferată. Aceasta implica un număr mai mare de kilometri şi nişte meandre groteşti, dar, făcându-se un calcul, operaţiunea era mai puţin scumpă decât despăgubirile pe care le cereau proprietarii rebeli.

Mai rămânea o dificultate. Şoseaua nu era destul de largă. Mai trebuia lărgită cu câţiva metri şi pentru aceasta trebuiau convinşi riveranii. Dar poziţia lor era mai puţin puternică, nefiind nici sprijinită de populaţie. Ei nu puteau, într-adevăr, să invoce drptul sacro-sant la proprietate, pentru că şoseaua trecea pe acolo de secole şi nimeni nu se plânsese vreodată. Era, totuşi, necesar să-I facă să cedeze pe toţi cei câţiva metri necesari pentru a se monta linia.

Pusă în gardă de primul eşec, Compania ceruse fiecărei comune să desemneze un mediator pentru a se ocupa de strângerea de semnături. Şi astfel, Jean-Edouard, însoţit de un ionginer şi de un ajutor geometru, se lansase în obţinerea autorizaţiilor.

Într-un loc se lovea de câte un căpos care refuza să taie doi stejari strâmbi sau trei castani găunoşi. În altă parte, de indignarea unui agricultor, de la care trebuia să ia un metru şi jumătate de păşune. Şi, în sfârşit, mai era şi câte unul care urla că i se fura un pic din grădină sau o jumătate de rând de vie.

Jean-Edouard trebuia să-i convingă pe toţi că vor exista compensaţii şi că nu vor fi neglijabile. Uneori, inginerul şi ajutorul geometru erau nevoiţi să măsoare şi să pună ţăruşi pentru a arăta concret pe unde avea să se treacă. Atunci începeau din nou discuţii lungi şi penibile.

Astfel, de peste şase luni, nu a existat zi de la Dumnezeu să nu vină inginerul la Jean-Edouard să-l roage să aplaneze cine ştie ce conflict. Dar aceste corvezi se apropiau de sfârşit şicei doi sau trei încăpăţânaţi care încă mai rezistau aveau şi ei să cedeze odată şi-odată.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 32 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

CLAUDE MICHELET

O lună mai târziu, lumea se strângea ciucure să vadă cum merge maşinăria.

Adunaţi lângă una dintre păşunile lui Vialhe, aproape toţi bărbaţii din sat, ba chiar şi câteva femei, nu pierdeau o iotă din spectacol.

Şi de data aceasta, vânzătorul îi dădu tot lui Pierre-Edouard toate explicaţiile necesare. Adolescentul le asculta cu religiozitate, îl puse să repete câteva amănunte, ridică câtva probleme, cum ar fi întâlnirea cu un muşuroi de furnici sau o încărcare a lamei – şi se urcă în scaun. Îi aruncă o privire tatălui său, care era responsabil cu mânatul animalelor.

În faţa celor două vaci, cu nuiaua sub braţ, Jean-Edouard afişa un calm de care era foarte departe; se temea de vreun incident neprevăzut, care l-ar fi putut face de râs. Ştia că mulţi erau invidioşi pentru achiziţia lui. Câţiva bărbaţi, mai ales dintre cei mai în vârstă, afirmau chiar că maşina nu va reuşi niciodată să facă o treabă la fel de bună ca o coasă mânuită de două mâini pricepute; alţii erau de părere că iarba va creşte foarte urât după trecerea drăcoveniei.

Astea erau prostii, cum îi spuseseră şi când folosise pentru prima dată îngrăşămintele chimice cu fosfaţi; unii chiar îi preziseseră că îi vor arde pământul. Dar el ştia că secerătoarea va lucra bine, văzuse două din astea la lucru pe lângă Larche şi putuse aprecia calitatea tăierii. Dar mai trebuia să le demonstreze tuturor scepticilor că el, Jean-Edouard Vialhe, putea se descurce la fel de bine ca orice mare boier de la câmpie. Îl privi pe fiul său, îşi dădu seama că e gata. Atunci porni animalele.

Dacă n-ar fi fost specialist în vite, experienţa s-ar fi transformat în catastrofă. Vacile, speriate de zgomotul neobişnuit din spatele lor, fură pe punctul de a o lua la fugă, dar, ţinându-le cu putere de coarne şi vorbindu-le, reuşi să le calmeze.

În ceea ce-l priveşte pe Pierre-Edouard, acesta nu se clinti de la locul său, mulţumindu-şe să degajeze cu un băţ ghemotoacele de iarbă care, tăiate prea repede, riscau să înfunde maşina.

În cele din urmă, vitele încetiniră, se obişnuiră cu zgomotul şi găsiră viteza potrivită. În spatele secerătorii se deschise o pnglică de iarbă culcată, din care săreau lăcustele.

Jean-Edouard înaintă până la capătul pajiştei şi acolo opri vacile. Deja în culoarul făcut de lamă se înghesuiau curioşii, care dădeau cu admiraţie şi cu mirare din cap. Cei doi Vialhe veniră şi ei să verifice lucrarea.

O minune! Iarba tăiată regulat, aproape de pământ, pe o lăţime de un metru şi douăzeci; un culoar realizat în câteva clipe, iar unui cosaş I-ar fi trebuit cel puţin douăzeci de minute.

Vialhe se uită la vecinii săi şi ştiu că demonstraţia fusese reuşită. Chiar şi oponenţii cei mai căpoşi, cei care, cu trei minute mai devreme rânjeau şşi dădeau coate, acum erau subjugaţi, cuceriţi; şi toţi, conştient sau nu, ştiau că asistaseră la un mare eveniment. De acum înainte, datorită unor astfel de maşini, munca pământului era complet schimbată.

– Ce zici acum? întrebă vânzătorul, apropiindu-se de Jean-Edouard. Eşti mulţumit? E bine aşa?

– Şi încă cum! Trebuie să fii nebun ca să nu-ţi placă!

– Bine, atunci, adăugă negustorul, coborând tonul, dacă, cine ştie, ai orice necaz, cât de mic, anunţă-mă imediat. Păi da, insistă el, văzând figura mirată a celuilalt, doi sau trei vecini de-ai dumitale par interesaţi de cositoare şi cred că … în fine, aş vrea să mai vând câteva, ce naiba … Aşa că trebuie ca maşina asta să facă cinste mărcii. De acord?

– Nu-ţi place să pierzi vremea de pomană, din câte văd!

– Ce să facem, utilajul agricol înseamnă viitorul. Va veni o vreme când n-o să se mai poată fără el.

– M-aş mira, la preţul lor!

– O să vezi … Bun, în tot cazul, când mai vii pe la Brive, treci pe la mine, o să-ţi mai dau câteva lame şi un set de degete, să le înlocuieşti pe alea care se rup în pietre.

– O să mi le dai?

– Dacă-ţi spun! Vreau ca maşina asta să meargă ceas. Eşti primul cumpărător din canton, măcar atât să fac pentru dumneata.

Jean-Edouard dădu din cap. Încă o dată era primul din canton. Deja îi uluise pe toţi folosind îngrăşămintele chimice. Astăzi, datorită maşinii, devenea agricultor de elită şi trebuia să facă orice ca să rămână astfel.

– Bine, spuse el, o să am grijă.

– Şi mai ales, ţine seama de ce spune băiatul dumitale, puştiul ăsta are mecanica în sânge.

– Ştiu, i-o tăie cam brusc Jean-Edouard, dar, aşa cum spui şi mata, e doar un puşti.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet