Arhive pe categorii: Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 41 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

De când renunţase la cabinet, doctorul Fraysse avea, în sfârşit, timp să se ocupe şi de unele lucruri pe care le neglijase în ultimii patruzeci şi cinci de ani în favoarea profesiei. Ce-i drept, în zilele de târg, atunci când clientela era prea numeroasă, mai venea să-l ajute pe tânărul său confrate. Acesta îi mai cerea sprijinul şi pentru vreo naştere mai dificilă, şi mai erau şi câţiva bătrâni căpoşi, care refuzau îngrijirile doctorului celui nou. Dar în afară de aceste cazuri, puţine de altfel, când mai practica o meserie pe care o iubea, el avea tot timpul la dispoziţie.
Îşi descoperise la bătrâneţe o pasiune pentru grădinărit şi, curtea neglijată până atunci, se transformase într-o grădină pe care o admira toată lumea. Nu era mulţumit numai cu legume trufandale, îmbina utilul cu plăcutul, intercalând printre straturile de morcovi, varză sau praz şi rânduri de flori. Gladiolele sale, crinii şi ortensiile albastre erau cele mai frumoase din comună. Iar trandfirii contribuiseră la o împăcare, prudentă, dar urmată de prietenie, cu abatele Feix. Bătrânul preot fusese acela care învăţase pe medic să taie şi să altoiască tufele de roze.
Putea să se lase, de asemenea, pradă marii sale pasiuni pentru pescuit. De când se retrăsese, putea să petreacă oricând o zi întreagă cu lanseta în mână în apa Diamondului, lansând cu dibăcie printre rădăcinile sălciilor, acolo unse ascundeau păstrăvii. Pescar desăvârşit, Fraysse cunoştea perfect obiceiurile salmonidelor şi nu ar fi lăsat pe nimeni să fabrice în locul lui diferite modele de « muşte », pe care le folosea în funcţie de vreme, de temperatură, de anotimp.
Se apucase, de asemenea, să alcătuiască un ierbar, la care se gândea încă din tinereţe. Culegea cu drag şi clasa multele specii de plante caracteristice pentru zona lui geografică, dar, poate dintr-o deformare profesională, cum îi plăcea tânărului său înlocuitor să spună, nu neglija nici plantele medicinale. Acestea, bine uscate şi depozitate cu grijă, erau o bucurie pentru unii pacienţi bătrâni care preferau infuzii şi decocturi în locul caşetelor prescrise de doctorul Delpy.
Şi, în sfârşit, la toate aceste distracţii, pe care le savura secundă cu secundă, mai adăuga partida de biliard pe care o disputa în fiecare seară la han cu Antoine Gigoux. Pe el nu-l deranja, ca pe alţii, invazia de muncitori de la calea ferată. Într-un fel, chiar îi plăcea să se « scalde » în atmosfera aceea gălăgioasă, plină de vorbe deşucheate şi de râsete neruşinate, care îi aminteau de serile vieţii sale de student. În plus, această vizită cotidiană îi permitea să se pună la curent cu tot ce se petrecea în comună, cu mersul lucrărilor, cu sănătatea unor vechi cunoştinţe, cu nunţi şi naşteri. Adesea, între două guri de genţiană, evoca împreună cu prietenul său vremurile de mult apuse, vorbeau de prieteni dispăruţi sau plecaţi. De multe ori îl pomeneau pe învăţător. Ieşise la pensie cu un an înainte şi se întorsese în provincia lui natală, Ussel. Toată lumea regreta plecarea lui, iar cei doi jucători de biliard pierduseră şi un adversar valoros.
Şcoala era acum ocupată de un cuplu de învăţători tineri, de abia ieşiţi din Şcoala Normală, care aplicau metode pedagogice moderne, printre care nu se regăsea bonomia bătrânilor institutori. Pe vremuri, dacă domnul Lanzac şi soţia lui îi auzeau pe copii vorbind în graiul regional, se mulţumeau să le atragă atenţia să vorbească franceza literară. Iar dacă vreun elev era posesorul unui vocabular sărac, vechii învăţători îl corectau cu blândeţe: „Căutaţi cuvintele în dicţionar şi o să vedeţi că toată lumea va putea să vă înţeleagă, chiar şi oamenii din nord”.
În prezent, elevii nu mai aveau cum să se lase furaţi de grai: învăţătorii cei noi se prefăceau că nu înţeleg nimic şi combăteau regionalismele cu toată forţa.
Primarul era mulţumit de dinamismul lor tineresc şi, de asemenea, aprecia militantismul lor politic. Părerea doctorului era mai rezervată.
– Eu zic că sunt cam fanatici. Mai ales el; prea îşi impune mult culoarea politică …
– Nu sunt fanatici, sunt socialişti!
– Ce dacă!? Şi eu sunt!
– Da, dumneata …
– Binenţeles! Numai că eu n-am amestecat meseria cu politica! Am îngrijit pe toată lumea, chiar şi pe regalişti, pe boulagişti şi pe anarhişti! Ba chiar şi călugăriţe. Şi în viaţa mea n-am încercat să-i fac să-şi schimbe părerile! În timp ce tinerii dumitale bagă politica şi în aritmetică!
– Cine ţi-a mai spus-o şi pe-asta?
– Ce naiba, acesta e secretul lui peşte, toată lumea vorbeşte! Nu, nu, crede-mă, dacă-i laşi în banii lor, ăştia or să devină mai tiranici decât popa, şi pe acesta îl ştii cum e… Mă cunoşti, ştii că m-am bucurat când am scăpat de despotismul clerului şi nu prea am chef să mă bat vreodată cu al mirenilor. Hai, e rândul tău să joci, şi dacă marchezi punctul acesta, fac cinste. Numai că nu-mi fac eu griji în privinţa asta …

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet, Uncategorized

SAGA FAMILIEI VIALHE 40 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

– Că doar treaba nu se face singură! strigă Jean-Edouard. Crezi că dacă stai şi te uiţi după fluturi mai terminăm astăzi ?

– Da’ ce, nu-mi fac norma ? ripostă Pierre-Edouard.

Şi, ca să nu pară că cedează, băiatul îşi aprinse tacticos ţigara, apoi, scoţându-şi cuţitul, se apucă să cureţe minuţios fierul sapei de pământul roşu şi moale care se lipise.

– Da’ mai arzi mult timp gazul de pomană ? ţipă tatăl, gata să explodeze.

FB_IMG_1436201674497

De la începutul anului, Jean-Edouard era tot prost dispus. În primul rând, cu toate că se aşteptase la aşa ceva, nu puteau înghiţi reproşurile care i se aduceau de când de când se deschisese şantierul. Dacă te luai după gura lumii, îţi venea să crezi că el era de vină pentru comportamentul muncitorilor. Ca să nu mai punem la socoteală cât era de invidiat. Toţi îl înjurau că nu le dăduse şi lor ideea de a cultiva extensiv pentru a aproviziona cantinele companiei.

Ce-i drept, ţinuse secretul cu străşnicie. Ca să nu se dea de gol, cumpărase o mare parte din seminţe de la un negustor din Objat, nu de la sindicatul din Saint-Libéral, al cărui principal gestionar era. În felul acesta, nimeni nu putea să se întrebe de ce cumpăra atâtea tone de seminţe.

Apoi semănase şi plantase totul cât se poate de discret, evitând orice discuţie cu vecinii. Sigur, până la urmă, văzând plantele mari, pricepură şi ei că Vialhe vrea să dea lovitura cea mare. De abia atunci îşi dădură seama ce debuşeu important oferea şantierul. Dar era prea târziu, cel puţin în acel an, să-i mai facă concurenţă. Jean-Edouard ştia că fie imitat anul următor, dar el îşi făcuse deja un plan şi îşi râdea în barbă.

Însă toate aceste satisfacţii nu erau suficiente ca să-i descreţească fruntea. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era că se înhămase la o muncă atât de voluminoasă încât se temea că n-o va putea duce la bun sfârşit. Împreună cu fiul său mai aveau încă mult de prăşit din cele două hectare de cartofi, iar celelalte culturi aşteptau şi ele să fie îngrijite. Fără întreţinere, rezultatete puteau să fie mediocre, chiar dezastroase, iar pierderile iminente. Si ar fi râs de el tot satul.

Ar fi vrut să îşi pună toată familia la muncă, dar Marguerite, obligată să aibă grijă de bătrânul Edouard, nu putea scăpa decât rareori de acasă. Mai erau fetele, dar ele nu prea voiau să vină la câmp, preferau să ducă animalele la păscut. Si, oricum, aveau un randament scăzut, se plângeau tot timpul, mai ales cea mică. Zicea că mai bine stă acasă pentru a avea grujă de bunică-sa, care începea şi ea să se ramolească.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 39 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Pierre-Edouard se îndreptă de mijloc, se sprijini în coada sapei şi respiră adânc. Era rupt de oboseală. Şi totuşi, avea un avans de vreo cincisprezece metri faţă de tatăl său. Îşi întoarse invers unealta, o înfipse cu coada în pământ, se aşeză cu fundul pe lama cas ă fumeze o ţigară.

De când, împreună cu tatăl său se apucaseră de plivit cartofii, primele rânduri, făcute de vreo trei zile, îşi schimbaseră înfăţişarea; tulpinile erau minunat dezvoltate, de un verde profund. Se vedea cât erau de viguroase. Dar, două hectare de plivit, era multă treabă, întradevăr.

cartofi-pe-camp

Şi dacă n-ar fi fost decât asta! Dar, nu! În afară de această uriaşă suprafaţă cultivată cu cartofi, tatăl mai plantase un număr incalculabil de fire de praz, de varză, de lăptuci şi ceapă, semănase rânduri nesfârşite de morcovi, bob şi fasole albă, ca să nu mai punem la socoteală patru cartoane cu linte şi cam tot atâtea cu napi!

Aproape toate pământurile de pe podiş erau ocupate de culturi de acest fel, ca şi locurile numite Jardin, situate pe panta dinspre sat. Doar pe parcelele Longue şi Grande Terre mai erau cereale. Măcar astea nu aveau nevoie de îngrijire. Dar celelalte!… Primăvara asta nu va fi uitată prea curând!

Şi mai ales sâmbăta asta îi va rămâne în memorie. O sâmbătă de mai, când intrase în rândul bărbaţilor. Se constatase că e apt pentru armată, ceea ce îl făcea să se simtă foarte mândru.

Această promovare îi atenua amintirea neplăcută a exhibării ridicole la care fusese obligat. Se revedea în sala mare a primăriei din Ayen, la fel de impresionat şi de neajutorat ca şi Jacques Bassat, Edmond Vergne  şi alţi băieţi din comună. Erau mai intimidaţi decât în ziua când se prezentaseră la examenul pentru certificat.

– Ei, spusese Jacques Bessat, descheindu-şi cămaşa, că doar n-or să ni le taie.

Dar nimeni nu avea chef de bancuri. Se auziră doar câteva chicote printre zecile de băieţi înghesuiţi acolo.

– Ce-i cu voi ? vă e frică să nu răciţi ? răcnise un grăsan de subofiţer.

– Te-ai uitat la mutra lui, seamănă cu curu’ meu ! şuşotise un anonim. Dacă mai stă mult printre noi nici n-o să se distingă printre atâtea cururi !

Atunci, dintr-o dată galvanizaţi de gluma aceea care corespundea perfect cu imaginea pe care şi-o făàeau toţi despre armată, băieţii se dezbrăcaseră, făcând mare tărăboi. Dar, când fură în pielea goală, se uitară pe furiş unii la alţii, nici unul neîndrăznind să verifice făţiş şi prin comparaţie dacă sexul său era de o mărime şi formă normală. Şi nu ştiau ce să facă cu mâinile.

Cântărit, măsurat, consultat, luat la întrebări, Pierre-Edouard defilase prin faţa persoanelor oficiale, îşi arătase picioarele – care nu erau plate – şi dinţii – perfect sănătoşi. Mai trebuia să demonstreze că ştie să citească, să scrie şi să socotească şi să arate cetificatul de studii. Observase în acest moment un gest de satisfacţie la ofiţerul care lua notiţe.

Apoi fu declarat apt pentru serviciul militar. Se îmbrăcă în grabă şi ieşi în curte, unde fu întâmpinat de tot felul de negustori de cocarde panglici şi steguleţe de hârtie. Jacques Bessat şi Edmond Vergne, deja împopoţonaţi cu astfel de briz-bizuri, cântau în gura mare un cântec patriotic. Nu ştiau nici jumătate din cuvinte, dar ce importanţă avea, din moment ce cântau din inimă ?

Împreună cu alţi recruţi la fel de entuziaşti, se înghesuiră apoi într-o hărăbaie închiriată şi o porniră spre Tulle ; curând apărură, nu se ştie de unde, sticle de băutură, care începură să circule din mână-n mână.

Pe la mijocul după-amiezii debarcară în faţa primăriei. Cu acelaşi entuziasm porniră să colinde cârciumile. Mai târziu, după nenumărate pahare golite, grupul  se pomeni în faţa unui bordel. Intrară ca într-un teritoriu cucerit. Or să le arate ei! Dar, din cei doisprezece, numai trei îndrăzniră să urce în camerele fetelor, în timp ce restul pretindeau că nici una nu-i destul de frumoasă. În ceea ce-l priveşte pe Pierre-Edouard, el fusese nevoit să iasă repede la aer : ultimele patru coniacuri îşi făceau efectul …

Mult mai târziu, aproape de miezul nopţii, tinerii se reîntâlniră în piaţa catedralei, unde intonară din nou un cântec patriotic, înainte de a porni în marş spre Corrèze. Aruncară cu pietre în apă şi se chinuiră, zadarnic, să arunce şi o căruţă încărcată cu bănci. Apoi grupul se dezmembră, se fărâmiţă şi se topi în noapte.

Recruţii din Saint-Libéral porniră spre casă. Aveau de străbătut, pe jos, trezeci şi cinci de kilometri înainte de a se putea urca în patul lor. Pierre-Edouard ajunse acasă la ora când tatăl său se pregătea să dea la animale.

– Îs apt ! anunţă el.

Apoi se împletici până la şopron, se trânti în paie şi dormi până seara.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 38 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

De când satul încăpuse pe mâinile muncitorilor amatori de petreceri, Louise nu mai putea să ducă laptele la han. Localul era plin de băutori, ale căror vorbe urâte şi propuneri necinstite ţineau la distanţă orice fată serioasă. Sigur că ea ar fi fost gata să braveze şi să audă orice pentru fericirea de a-l vedea o clipă pe frumsul Octave Flaviens, numai că trebui să se supună la decizia mamei sale de a-l trimite în locul ei pe Pierre-Edouard.

Ea nici măcar nu încercă să-şi pledeze cauza, sigură fiind că cea mai mică rezistenţă din partea sa ar provoca suspiciuni. Binenţeles că nu le putea spune nimc părinţilor despre sentimentele ei pentru tânărul geometru. Trebuia să fie cât se poate de prudentă, dacă nu voia să provoace o catastrofă dramatică. Doar nu era ca familia Vialhe să permită unei mucoase de 17 ani să se amorezeze de un necunoscut, străin de comună!

Sigur că Pierre-Edouard pricepuse de mult şmecheriile fetei, însă nu-i spusese nimic în faţă. Sora lui ştia că nu-l poate păcăli, dar că nici nu trebuie să se teamă de el. În schimb, trebuia să se ferească de Berthe; aia mică vedea tot şi ştia să interpreteze orice suspin.

Curios lucru, dacă Louise fusese adolescentă ani de zile, de parcă corpul ei tatona în căutarea unr forme perfecte, Berthe devenise femeie în câteva luni, şi numai după figura ei juvenilă îi recunoşteai vârsta de 15 ani. Deja se găseau prost crescuţi care fluierau după ea pe stradă.

Şi Louise avusese parte de asemenea complimente, dar, spre deosebire de Berthe, nu se lăuda cu ele. Nu pentru toţi derbedeii era ea frumoasă şi cochetă. Ăştia n-aveau decât să rămână cu fluieratul. Pentru ea nu conta decât Octave.

Îl iubea cu o dragoste tăcută şi răbdătoare. O dragoste care creştea din zi în zi, încât fata ajunsese să se convingă că sentimentul ei era prea puternic, prea frumos, prea pur, pentru a nu fi reciproc. Nici nu concepea că tânărul ar putea să fie indiferent în privinţa ei; nu, el tăcea şi era rezervat numai din prudenţă.

Convinsă că şi el suferea ca şi ea din cauza acestei despărţiri, Louse fu extraordinar de afectată când îi deveni imposibl să îl mai vadă în fiecare seară. Trăi opt zile îngrozitoare, timp în care încercă să găsească alte metode de a-l vedea. Plăti şi o slujbă pentru Sfântul Eutrope, patronul parohiei ei, ca să îi vină în ajutor.

Sfântul îi auzi rugăciunea, sau cel puţin ea aşa crezu, pentru că patroana hanului anunţă ca vrea ca laptele să-i fie adus dimineaţa, şi nu seara. Louise văzu în aceasta un semn divin, un fel de minune. Dumnezeu era alături de dragostea ei. De fapt, din cauza numeroşilor băutori care o asaltau în fiecare seară, doamna Chanlat nu mai avea timp să fiarbă laptele. Două seri la rând îl uită nefiert, încât trebui să-l arunce la câini. De aceea ceru laptele dimineaţa, atunci când hanul era calm, numai clienţii care locuiau la han se vedeau mâncând liniştiţi în sala de mese.

Interogând cu măiestrie chelneriţa, Louise află la ce ora vine la masă Octave. Apoi o convinse pe mama ei să o lase din nou pe ea să ducă laptele în locul lui Pierre-Edouard. Marguerite nu avu nimc împotrivă.

Inima bătându-i să-i spargă pieptul, îmbujorată de bucurie, Louise împinse uşa hanului, intră, şi aproape lăsă să-i scape bidonul din mână. Octave era acolo! Nu în fundul sălii, lângă biliard, ci în picioare, rezemat de tejghea. Singur, absolut singur în sala de mese, mânca o tartină pe care o înmuia în cana de cafea.

Câteva clipe, cei doi se priviră intens, iar ea înţelese că lui îi părea bine că o vede. Fata vru să-i spună ceva, dar nu-i veni nimic în minte, aşa încât îi făcu doar un semn din cap.

Atunci, el vorbi. O făcu atât de uşor, atât de natural, încât ea simţi cum îi piere timiditatea. Se întinseră la taclale de parcă s-ar fi cunsocut de când lumea, de parcă ar fi continuat o discuţie începută de ani de zile.

– Ei, domnişoara Louise, ai venit iar să ne vezi? Ştiai că ne e dor de vizitele dumitale?

– Da, dar …

– Aşa e, ştiu că duă ora şase hanul ăsta devine un balamuc şi ai dreptate să-l eviţi. Ce mai face tatăl dumitale?

– Foarte bine, mulţumesc.

El dădu din cap, bău o gură de cafea şi aruncă o privire către bucătărie, pentru a fi sigur că nu vine cineva.

– Ia spune, rosti el în şoaptă, nu suntem caraghioşi? Ne vedem doar două minute pe zi, e bine, dar nu ţi-ar plăcea să ne putem întâlni mai liniştiţi? Sunt sigur că avem o grămadă de lucruri să ne spunem.

– Păi da … sigur … murmură ea, îngrozită dintr-o dată de rapiditatea cu care evolua această primă întrevedere.

Obişnuită cu liniştea, cu aşteptarea, ea simţea cum îi fuge pământul de sub picioare. Nici măcar în visele sale cele mai optimiste nu îndrăznise să se gândească că într-o zi ar putea trăi o astfel de aventură.

– De ce ţi-e frică? insistă el, de părinţi? Că doar nu ţi-or interzice să stai de vorbă?

– Depinde cu cine … dar cu dumneata, nu, ştiu eu.

– Nici nu trebuie să afle!

– Ascultă, se hotărî ea, în fiecare dup-ăamiază eu păzesc vitele la Combes-Nègres, şi …

El se gândi o clipă, apoi zâmbi. De când făcea releveuri pentru linie, cunoştea satul ca pe propriul său buzunar.

– Ştiu, e păşunea aia în pantă, chiar pe drumul car duce la moară; trece pe-acolo şi-un pârâu …

– Asta e, spuse ea. Ai grijă, vine patroana!

– Ia te uită! Ai venit de mult, Louise? întrebă doamna Chanlat intrând în sală.

– Tocmai acum, o asigură Louise, fără să clipească.

Îşi dădu toată silinţa să nu-l privească pe Octave, prefăcându-se absolut indiferentă. De acum încolo trebuia să înveţe să-şi ascundă sentimentele, să mintă, să facă tot felul se şmecherii. Şi mai ştia că nu va avea nici un fel de remuşcări.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 37 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

PARTEA A II-A

 FISURA

7

Deschiderea şantierului zdruncină serios existenţa satului şi aduse cu sine triumful oponenţilor. Dar revanşa abatelui Feix şi a celor căţiva adepţti ai săi avea un gust de fiere: ce satisfacţie să aibă pentru că au prezis calamităţile care vor lovi Saint-Libéral, când, oricum, răul era făcut? Ce rost mai avea să spui : “V-am spus eu ?” dacă duşmanul era în cetate ?

Intrase sub forma unei cete de vreo sută de muncitori, pe care comuna avea sarcina să-i găzduiască. Şi, cu toate că dormitoarele şi cantina fuseseră construite la marginea satului, acesta era invadat în fiecare seară de o mulţime pestriţă şi pusă pe gâlceavă, în care oamenii se recunoşteau după obârşie sau naţie : italieni, care lucrau la terasament, bretoni şi auvergnaţi, care aşezau traversele şi liniile, şefi de echipă din Paris sau Lyon. La aceste grupuri principale se mai adăugau un anumit număr de oameni angajaţi din departament sau din ţinut ; dar mai erau şi doi polonezi, însoţiţi de o femeie – locuiau toţi într-un fel de colibă de păstori, şi în sfârşit, un senegalez uriaş, care-i speria pe copii.

Cum îşi terminau munca, toţi aceştia puneau stăpânire pe cele două bistrouri din Saint-Libéral, năvăleau în cafeneaua de la han, îi asediau pe negustori, se îmbătau, fluierau şi acostau femeile şi fetele şi, până târziu în noapte, făceau un vacarm îngrozitor.

Cel mai rău era sâmbăta seara ; satul aparţinea nou-veniţilor, iar localnicii, chiar cei mai tineri, nu mai aveau loc în balul de la han.

Soţii Chanlat, luaţi peste picior, busculaţi, depăşiţi de evenimente şi de tupeul străinilor, se resemnau văzând cum hanul se transformă într-o speluncă ordinară. Câţiva parizieni mofturoşi spuseseră pe de-a dreptul cântăreţilor din scripcă şi fluier că ritunela lor era la fel de demodată ca şi carul cu boi şi că trebuiau să s adapteze urgent. Dansul bourrée fu înlocuit cu java.

Dar, dacă bărbaţi erau destui, partenerele de dans cam lipseau. Nu se punea problema pentru fetele localnice să se întovărăşească cu necunoscuţii, doar câteva femei puţin cinstite şi cu reputaţia îndoielnică – cum era tanti Eugénie, al cărei pat nu mai avea timp să se răcească ! – acceptau să treacă din braţele unuia în ale altuia. Pe lângă aceste neruşinate mai erau şi cele două chelneriţe de la han şi poloneza, despre care se află repede că era sora celor doi vagabonzi şi consolarea tutror burlacilor. Într-adevăr, erau puţine femei pentru cei o sută d vlăjgani cantonaţi la Saint-Libéral ; chiar dacă o bună parte plecau până la Brive sau Terrasson, mai rămâneau destui care nu aveau cu cine să danseze. De aceea, rareori balurile se terminau fără încăierări.

Complet dezarmat, şi mai ales jignit atunci când patru italieni glumeţi l-au aruncat – cu tobă cu tot – în mijlocul fântânii arteziene, gardianul public îl anunţă pe primar că nu voia să iasă din casă după ora şase seara. Astfel încât, satul se obişnui cu vizitele regulate ale celor doi jandarmi de la brigada din Ayen. Soseau la trap, defilau puţin prin piaţă, lăsau caii să se odihnească, în timp ce-l întrebau pe Antoine Grigoux despre starea lucrurilor, apoi plecau de unde veniseră. Dar niciodată nu apăreau sâmbătă seara, pe la ora zece, atunci când, în sala mare a hanului şi în piaţă începa să plouă cu lovituri.

fbcfe064_original

Pe lângă toate aceste certuri şi încăierări, oamenii din Saint-Libéral se vedeau confruntaţi şi cu alt flagel, la fel de grav ! Şantieriştii nici nu se instalaseră bine, că nici o găină nu mai era în siguranţă dacă nu era ţinută într-un coteţ închis şi bine păzit de câini. Pentru primele dispariţii care avură loc pe când, după obicei, orătăniile ciuguleau liniştite în jurul caselor, fermierii dădura vina pe vulpi. Dar pricepură repede ca animalele de pradă aveau numai două picioare şi vorbeau italieneşte.

Foamea lor provoca pierderi grele prin populaţa avicolă a regiunii; până şi gâşte şi curci dispărură fără urmă. Organizată perfect, banda italienilor, la care se adăugă şi un mare număr de francezi, nuşi află odihnă până nu curăţă tot. aceşti prădători reuşiră să nimcească până şi bibilicile, care de felul lor sunt atât de greu de prins, atrăgându-le în capcane ca pe potârnichi, fie cu laţuri, fie momindu-le cu cartofi copţi.

Nemulţumiţi de atâtea influenţe negative, oamenii din comună încercară la început să evite orice contact cu invadatorii,  şi mulţi dintre ei regretară atunci că fuseseră de acord cu construirea căii ferate. Dar foarte curând, mulţi dintre ei înţeleseră şi ce beneficiu ar putea avea de pe urma unei asemenea mulţimi de consumatori. Sigur că muncitorii îşi aveau cantinele lor, dar, când li se prezenta ocazia, nu ezitau să îşi îmbunătătţească masa. Ca dovadă, furtul de păsări. Astfel, un acord tacit, dar unanim, duse la creşterea preţurilor. Duzina de ouă ajunse să coste 1,40 franci, litrul de vin 0,70 franci, iar ţuica de prune fu preţuită la 4 franci ltrul. Pentru a recupera pierderile pricinuite de furturi, fermierii vândură perechea de pui cu 6 franci, ca şi perechea de raţe. În acest fel, cum, de fapt, Jean-Edouard prezisese, toată lumea profita de pe urma şantierului; dar tot el fu, mult timp, singurul care a gândit destul de departe pentru a transforma un comerţ mic într-o întreprindere.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 36 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Jean-Edouard stinse lumânarea şi se strecură între cearceafurile întărite de frig. Cu toate că nu era decât jumătatea lui noiembrie, temperatura lăsa să se întrevadă o iarnă deosebit de aspră. El se lipi de nevastă-sa şi se bucură de căldura ei. Marguerite protestă simţind picioarele îngheţate ale bărbatului ei lipite de ale sale. O apucă tremuratul când el o îmbrăţişă.-

– Dormi?

Erau obligaţi să vorbească în şoaptă, pentru a nu fi auziţi de fete. Casa nu avea decât două camere, o sală comună şi un pod.

Când Pierre-Edouard împlinise paisprezece ani, a trebuit să i se pregătească un colţişor numai al lui; nu era bine să mai doarmă în aceeaşi cameră cu surorile şi părinţii. Avea acum acum lui în sala comună, bunicii ocupau prima cameră, iar Jean-Edouard, Marguerite şi fetele pe a doua, paravanul care ascundea paturile nu era însă suficient pentru a opri zgomotele.

Jean-Edouard nu reuşi să se încălzească, aşa că se lipi şimai bine de soţia lui, care se încolăcise ca o pisică.

– Ştii, îmi pare bine că am terminat cu ăştia, cu semnăturile … mă asculţi?

– Da, da.

– Acum nu mai avem decât să aşteptăm şi să ne pregătim …

– Da … ia spune, o să vină chiar atâta lume cum se vorbeşte?

Poate chiar mai mulţi … crede-mă, o să fie un debuşeu formidabil, şi de durată! Îţi dai seama? Plasaţi cum suntem noi, la jumătate de drum între La Rivière şi Ayen, la noi or să stea toţi muncitorii, şi încă multă vreme!

– Cât?

– Inginerul mi-a spus că cel puţin doi ani. După el, linia ar trebui să fie inaugurată pe la sfârşitul lui 1909. Crede-mă, pentru toţi cei care nu vor fi leneşi, asta însemnă prosperitate. Dacă ştim să ne descurcăm, o să întoarcem banii cu lopata. Bani pe care nimeni n-o să ni-i poată reproşa nimeni. O să-I facem Louisei o zestre cum trebuie, o să-i găsim o partidă bună. Mie mi-ar plăcea un flăcău ca Léonard Bouyssoux.

– Bouyssoux din Brande?

– Da.

– E bătrân.

– Da’ de unde! N-are nici trezeci de ani. Unde mai pui că e singur la părinţi, iar ferma Brande e grozavă … Ei, mai vorbim noi.

– Eu l-aş fi crezut mai bătrân.

– Şi chiar şi aşa! Ce, eu n-aveam douăzeci şi opt de ani şi tu de abia optişpe când ne-am luat? Ce, n-a fost bine?

– Nu-i acelaşi lucru. Şi zici că va terbui să semănăm cel puţin douăj’ de cartoane de cartofi?

– Da, dar şi fasole albă, şi linte, şi varză, iar tu vei creşte câte găini o să poţi. O să mai cumpărăm şi vreo două scroafe …

– Şi eşti sigur că o să le putem vinde pe toate la muncitorii de la cale?

– Da.

– Eşti sigur? insistă ea.

Era secretul lui, nu mai vorbise cu nimeni şi nu voia să-l dezvăluie încă nici soţiei lui. Odată, când se dusese cu inginerul la La Rivière-sur-Mansac, făcuse cunoştinţă cu intendentul care însoţea copania. Un om care avea sarcina grea de a hrăni în fiecare zi o cohortă de muncitori lihniţi. Înţelesese repede ce folos ar putea trage din această întâlnire. Un om care trebuia să umple atâtea burţi flămânde, trebuie să fie în permanentă căutare de surse de aprovizionare. Jean-Edouard aruncase undiţa.

– Dar de unde vă cumpăraţi produsele, vreau să spun, de exemplu, legumele?

– De unde le găsesc, prietene! Şi nu e întotdeauna uşor, crede-mă, trebuie să mă zbat! O tonă de cartofi de ici, cinci sute de kile de fasole de colo! Dacă ai şti cât timp pot să pierd! Prin anii ’90, când am început să mă ţin după constructori, am debutat pe tronsonul de magistrală Uzerche – Brive. Ei bine, crede-mă că am fost nevoit să aduc cartofi de la Seine-et-Oise! Vezi cât e de greu?

Jean-Edouard asculta, fascinat.

– Dar dacă v-aş oferi eu cartofi?

picioci

– De ce nu?

– Aţi cumpăra mai multe tone?

– Sigur că da.

– Şi fasole?

– Tot ce se mănâncă şi nu e prea scump.

– Şi varză.

– Binenţeles.

– Şi carne?

– Da, de porc şi de vită.

Nu-şi credea urechilor, omul ăsta îi fuse trimis de providenţă.

– Domnu, vorbeşti serios? insistase el.

– La fel de serios ca trenul care va trece pe la voi.

– Atunci bate palma! Eu cultiv şi mata cumperi.

– Bagă de seamă, eu cumpăr la preţ de en gros.

– Binenţeles.

– Atunci, bate palma.

Îşi strânseseră mâinile. Valora mui mult decât o semnătură.

De atunci, Jean-Edouard îşi calculase planul de cultură. Omul acela voia marfă? O va avea!

– Răspunde, insista Marguerite, întorcându-se spre el, eşti sigur că n-o să muncim de pomană?

– Ştiu eu ce fac!

El îşi puse mâna pe şoldul femeii şi o trase spre el.

– Niciodată n-o să putem să plivim atâta, se încăpătână ea. Şi pe urmă, cum o să strângem atâţia cartofi, îţi dai seama?

– Nu-ţi bate capul, răspunse el, continuându-şi mângâierile.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

SAGA FAMILIEI VIALHE 35 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Jean-Edouard băgă polonicul în castron şi făcu semn să i se întindă farfuriile. Le umplu şi apoi o privi pe mama sa.

– Ce-i cu tata?

– Lasă-l, a mâncat.

Bătrânul Edouard era din ce în ce mai ramolit şi nu-şi mai părăsea decât foarte arar patul. Totuşi, uneori, îi venea cheful să stea lângă foc, sau, dacă vremea era foarte frumoasă, la soare, în faţa uşii. Atunci era cărat până la taburet sau până la o laviţă şi el şedea acolo, murmurând, suspinând şi mişcându-şi încetişor mâinile lui mari, devenite acum inutile aşa cum erau deformate şi blocate de artrită. Nu se plângea de nimic, aştepta.

– A semnat moş Treilhard? întrebă Marguerite.

– A semnat, păcătosu’ ! voia să mă facă să cred că-i luam izvorul. Scorneli, pentru că e pe partea cealaltă. Dar dacă nu mă duceam, i-ar fi dus de nas pe inginer şi pe jalonor.

Louise fremăta, nu-i plăcea ca tatăl său să-l numească astfel pe Octave. Octave nu era un biet jalonor; era ajutor geometru, era un savant! Dar tatăl ei părea întotdeauna că râde de el. Şi asta precis pentru că îl găsea prea frumos, prea distins.

– Înseamnă că dacă moşul a cedat, linia poate să treacă?

– Da, pentru că au semnat şi Deschamps şi Mouly. Ăştia au fost ultimii.

– Atunci nu mai ai de-a face cu ei?

– Nu.

– Totuşi, primarul ţi-e dator vândut. În fond, toată treaba lui ai făcut-0 tu.

– Îmi pare bine c-am făcut-o pe asta şi nu pe cea care urmează. Că, de acum, le urez petrecere frumoasă …

– Şi cine se ocupă de acum încolo?

El făcu un gest evaziv şi rămase tăcut. Misiunea lui era terminată şi pe lângă satisfacţia împlinirii ei era conştient că mulţi îi vor purta pică. I se reproşa că a trădat ţăranii, dându-se de partea companiei feroviare. Unii nu vor vrea niciodată să creadă că cei câţiva metri pătraţi, pe care şi el fusese nevoit să-i cedeze, nu-i fuseseră plătiţi cu un preţ preferenţial; de fapt, primise exact cât i se cuvenea. Dar gura lumii vehiculase o sumă enormă!

El cunoştea toate calomniile care circulau în spatele lui. De acum, pentru a fi lăsat în pace, trebuia să dea înapoi, să se lase uitat şi să le permită celorlalţi membri ai consiliului municipal să-şi rezolve problemele. Şi acestea nu erau de loc puţine!

Acum, când lucrările puteau demara, apărea urgenţa găsirii locuinţei şi hranei pentru zecile şi zecile de muncitori care vor veni în comună; se zicea că vor fi peste o sută! Trebuiau asigurate dormitoare, cantine, cârciumi. Pentru comună, asta însemna mulţi bani, dar şi multe necazuri pentru cei însărcinaţi cu aceasta.

Deja înainte de a se hotărî ceva, Jean-Edouard ştia că primarul era acuzat de favoritisme. Unul dintre dulgherii de la Saint-Libéral era cumnatul lui, iar lumea şoptea că acesta obţinuse exclusivitatea lucrărilor. Alte zvonuri dădeau ca sigur faptul că, dacă amplasamentul gării fusese ales lângă prăvălia lui Delmond, aceasta se datora rudeniei acestuia cu Gaston, care era membru al consiliului municipal.

Toate astea nu era decât palavre, dar Jean-Edouard ştia că mulţi plecau urechea, ceea ce însemna că toate aceste prostii vor lăsa urme. Dacă chiar voia să-i urmeze lui Antoine Grigoux într-o zi – şi cu trecerea timpului se vedea tot mai mult că fiul lui era ispitit de eşarfă – numai că acesta era un pierde vară, atunci el trebuia să se dea deoparte, să se ocupe numai de moşia lui, sau de sindicat. Va veni o vreme când toată lumea va trage folos de pe urma trenului şi când i se va mulţumi pentru rolul lui de mediator – el va fi acela care a făcut posibilă construirea căii ferate.

Jean-Edouard îşi tăie o felie mare de jambon.

– Zici că până mâine termini? îl întrebă pe fiul lui.

– Binenţeles.

– Bine, atunci, până termini tu, eu mă apuc de semănat. Grapa e acolo, sus?

– Da.

– Tu vii cu mine, hotărî el,privind-o pe Louise. Le luăm şi Pig şi pe Banon, o să le prindă bine.

Pe lângă bătrânele vaci de tracţiune, Rouge şi Ribande, el mai dresase o pereche de animale tinere. Acestea erau puternice şi foarte rezistente, dar încă prea vioaie, nervoase şi fricoase pentru a ara cum trebuie. Pig, mai ales, era capricioasă ca o capră, şi uneori parcă voia să azvârle jugul. Fiind puternică ca un bou, ea devia atunci câte un metru-doi, trăgând şi cealaltă vacă după ea. Nu era încă gata pentru plug, care cerea un mers perfect regulat şi drept. În schimb, o zi de tras la grapă ar putea s-o calmeze şi s-o obişnuiască să asculte de voce şi de gesturi.

– Îi lipseşte o potcoavă lui Banon, spuse Pierre-Edouard.

– Pe naiba! Nu puteai să spui pân-acum?

– Da’ ţi-am zis când a pierdut-o, săptămâna trecută.

– Mi-ai zis? ce mi-ai zis? ţipă Jean-Edouard. Da, acum îşi amintea şi era furios că uitase. Ei şi? De ce n-ai dus-o s-o potcovească? Trebuie să ţi le spus eu pe toate? Fir-ar să fie! Să fi făcut eu una ca asta cu tata!

Pierre-Edouard îşi ţinea gura. Greşeala nu era a lui, şi el o ştia. Nu era treaba lui să ducă vaca la potcovar. Datoria şi-o făcuse anunţându-l pe tatăl său, restul nu-l mai privea.

– Bine, mormăi Jean-Edouard. Ne ducem la fierar mâine, la prima oră. Dar ce porcărie, să fiu nevoit să le fac eu pe toate în casa asta!

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet