PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 13

13.

 

Bătrânul apăruse prin preajma Hanului într-un mod oarecum neaşteptat, tocmai în perioada în care se sconta să se producă sosirea Mesagerului. Hangiul însuşi fusese surprins să-l vadă în mijlocul bucătăriei în care sfârâiau şi bolboroseau o mulţime de oale, grătare şi crătiţi pline cu ciorbe, sosuri şi fripturi. Bucătăreasa-şefă, în ciuda cerbiciei-i cunoscute, şi-a exprimat faţă de Hangiu părerea că este bine ca Bătrânul să se afle acolo, din moment ce ea însăşi a constatat că el se dovedeşte a fi de un real ajutor, mai ales în cursul după-amiezilor şi chiar în serile târzii deseori, până aproape de miezul nopţii, când fetele ce servesc nu mai pridideau cu debarasatul şi reaşezarea meselor pentru oaspeţii ce aşteptau într-o ordine desăvârşită să servească masa.

S-ar fi putut spune că se mulţumea cu puţin Bătrânul: acoperişul de deasupra capului reprezenta marele său câştig la care se adăuga, atunci când era totuşi posibil, hrana reprezentată deseori de câteva bucăţi de zarzavat, rareori de câteva bucăţele de carne, împinse spre marginea unei farfurii mânjite cu sos de două-trei felii subţiri de pâine, adusă de oricare dintre fete din sala de mese.

În lipsa unor asemenea preparate, se citea pe faţa lui că se declară mulţumit chiar şi cu o singură bucată de pâine, asprită deja de suflarea arşiţei, ori cu o fructă rătăcită, rămasă în golul adânc al fructierelor.

Apa minerală, sifonul ori numai apa proaspătă adusă de la fântâna din curtea interioară a Hanului, se dovedeau a fi suficiente Bătrânului să-i astâmpere setea.

Fusese încercat din prima seară în care şi-a oferit serviciile, apoi de alte câteva ori, numai în cursul aceleiaşi săptămâni, când i-a fost pusă la îndemână, ca din întâmplare, o tavă ticsită de farfurii, pe marginea uneia aflându-se de fiecare dată puse la loc vizibil un pahar de tărie şi-un altul cu vin roşu. Bătrânul nu s-a atins de niciunul; a privit doar în direcţia lor câteva secunde, ca şi cum nici nu le+ar fi văzut, fără ca măcar o fibră a fiinţei sale să tresară.

Însuşi Hangiul a spus-o în cursul primei seri după ce l-a întâlnit în sala largă a bucătăriei şi-a văzut cum se mişcă într-un ritm vioi, că Bătrânul nu trebuie alungat pentru nimic în lume. (Decizia fusese luată după prealabila cercetare a celui din faţa sa preţ de un minut, dând impresia că priveşte prin geamul unei ferestre mari, larg deschise).

Tuturor celor ce trebăluiau prin bucătărie, în general, dar în primul rând fetelor ce serveau în sala mare, Bătrânul le-a câştigat repede simpatia. El însuşi ştia foarte bine că avea, într-adevăr, haine vechi, peticite, barbă şi plete, toate însă erau curate. Pentru dormit i-a fost acordată o cameră mai izolată, rămasă ca prin minune liberă, lipită de grajdul cailor. În fapt, erau două încăperi, destul de spaţioase, despărţite între ele numai de un perete subţire ce ar fi putut fi trântit cu o simplă lovitură de umăr.

Practic, nici n-ar fi avut cum să ştie dacă toate cele ce veneau mult după miezul nopţii să-i ceară lui favorul făceau parte din grupa fetelor ce serveau în sala de mese, ori poate erau doar dintre cele străine, destule, pripăşite în ultima vreme pe la Han, dar Bătrânul dădea întotdeauna oricăreia acceptul de a folosi camera.

Într-una din multele şi desele nopţi de nesomn, fără să ştie practic de ce, se spune că Bătrânul a sfredelit în perete o gaură subţire ce s-a nimerit să corespundă exact în mijlocul ochiului unui personaj cenuşiu dintr-o pictură veche, surprins în momentul în care agita inutil deasupra capului o sabie tocită, prin care ar fi avut posibilitatea să observe în voie şi-n linişte patul larg din camera alăturată, unde se desfăşurau întâlnirile amoroase.

Destui, dând dovadă de prea mult venin adunat în sufletul lor, afirmau că doar Bătrânul şi nimeni altul ar fi fost cel care aranja toate întâlnirile nocturne, pe care femeile însele şi le planificau şi pe care chiar şi le doreau cu adevărat.

După o bătaie uşoară, sfioasă în uşă îşi făcea apariţia în pragul camerei Bătrânul.

Cu vorbe şoptite, cu glas aproape străin, el îi spunea celei aflate încă în pat că ar dori să fie lăsat să admire la lumina săracă a lumânării aproape terminate, goală, întinsă pe cearceaful alb şi, dacă nu cumva îi cere prea mult, să-i fie permis să o mângâie pe păr, angajându-se de fiecare dată, promiţând pe memoria a ceea ce are mai scump, că nu se va întâmpla nimic rău.

Toate fetele care au acceptat propunerea oarecum stranie au mărturisit că Bătrânul, după ce le admira un timp scurt, cotropit de uimire, de lângă tocul uşii, începea întru târziu să se mişte cu paşi şovăitori prin încăpere, se apleca cu blândeţe către capătul patului unde se afla perna şi începea să le mângâie cu ochii închişi părul pe îndelete, de la rădăcină până la vârfuri, răsfirându-l arareori pe pernă şi murmurând ca într-o incantaţie fără de sfârşit: „Ioană…, tu, Ioana mea! Ioană, Ioana mea!”.

„partea cea mai curioasă şi oarecum nostimă era alta…”, au povestit câteva dintre tinerele fete printre hohotele unui râs înalt, greu de ţinut în frâu. „pe nici una dintre noi nu o chema Ioana”.