773. Povestiri restituite

POVESTIRI RESTITUITE[1]

Încep şi eu ca fotbaliştii: În primul rând, Mulţumesc, Doamnei Laura Mărieş, pentru două lucruri:  pentru că a avut încredere în dorinţa mea de a-i citi cartea şi m-am pomenit cu ea (cu cartea) în cutia de scrisori. Dar, şi iar zic “în primul rând”, pentru că Laura Mărieş, colega mea întru meserie, s-a decis, chiar şi atât de târziu, să rişte totul pe o carte. Ştiu, exprimarea e oarecum duplicitară, dar e căutată: cartea, un as ascuns în mâneca unui maestru, se cheamă “Noptiera cu povestiri”.

Eu cred că şi-a jucat perfect mâna şi a câştigat. Ne-a oferit un volum de proze scurte care ar trebui să ajungă şi în mâna şi în faţa ochelarilor celor cu autoritate în promovarea literaturii române contemporane, pentru că merită. Chiar merită, cum ar zice o specialistă, colegă şi ea cu noi, ăştia, absolvenţii de facultate din Pitar Moş.  

Nu ştiu cum şi-a fixat numarul de proze din volum. Un prieten drag, pe care îl regret şi îl pomenesc mereu, a fixat pentru volumul său de debut 12, ca să fie numărul apostolilor. Poate Laura Mărieş nu a avut un obiectiv, sau poate că da … eu am văzut în 24 (de  titluri) o zi întreagă. Un ciclu închegat, un cerc (da, ştiu, înseamnă acelaşi lucru, dar adaug şi adjectivul care aduce tautología) rotund, care ar putea sugera întregul absolut.

Nu o s-o întreb  pe autoare de ce “noptiera”. Sunt sigur că, asemeni lui Coşbuc, sau lui Petrescu, sau multor creatori sau doritori de a crea, Laura Mărieş a depozitat pe noptiera sa multe idei. Pe unele le-a dezvoltat în texte, pe altele le-a uitat sau abandonat, neimportante fiind. Dar ea a schiţat pe măsuţa de lângă acea noptieră cele 24 de texte în care şi-a deşertat sacul cu experienţe, amintiri, bucurii, tristeţi.

Ştiam despre autoarea noastră că a fost una “de-a noastră”. Nu a zburat, dar a fost una dintre rotiţele (bine unse) ale instituţiei numită “aviaţia militară română” (de fapt pe filiera asta ne-am şi cunoscut, cu ceva ani în urmă), pe reţeaua de socializare. Dar, surpriză, deşi admiratoare a lui Doru (Davidovici), cunoscut şi el tot ca un fel de instituţie, Laura Mărieş nu îi e epigon. Povestirile ei, chiar dacă uneori te asurzeşte zgomotul de reactor, nu au legatură, decât tangenţial, cu aviaţia. De fapt, sunt poveşti din viaţa unor civili: doctori (sigur are vreun medic pasionat în familie, prea îi înţelege bine!), aviatori, ţărani (autoarea e teleormăneancă de-a noastră, dintr-un sat care a mai dat oameni de cultură importanţi, dacă n-ar fi să menţionăm decât pe Alexandru Bădăuţă şi pe Florina Carvaci (Isache)) din Teleorman, dar şi din alte zone etnografice ale ţării, oameni pe care îi înţelege perfect şi îi descrie spre înţelegerea cititorului.

Am remarcat gustul scriitoarei pentru situaţii inedite, coincidenţe, lovituri de teatru (poate puţin cam uşor de anticipat, uneori), care contribuie la starea aceea a cititorului care nu  lasă cartea din mână (“tot să ştii, tot să ştii”, cum zicea naşa mea pe vremea când pentru mine lectura de abia apărea ca pasiune), sau pentru descrierile – de natură, de peisaje urbane sau de interioare, sau de persoane-personaje

De asemenea am remarcat legătura ei cu pământul natal. Cu oamenii locului şi cu tradiţiile şi mentalitatea teleormăneană. Deşi scriitoarea trăieşte în capitală şi lucrează (lucra) într-un  domeniu puţin important în judeţul natal (chiar dacă în copilăria ei regimentul de Mig-15 de la Siliştea Nouă (Siliştea Gumeşti, cu era înainte şi cum e iar) era un element zgomotos şi vizibil pentru Zâmbreşteni)(Şi, cine ştie, o fi avut şi vreo influenţă asupra carierei Laurei Mărieş?).

Să încheiem cu menţiunea că Laura Mărieş, zâmbreşteanca Laura Mărieş, este laureată a Festivalului “Marin Preda” (Preda, originar şi aed al satului vecin, Siliştea cea aflată la doar cinci-şase kilometri peste câmp), că are profil de Facebook, unde prozele ei pot fi citite în premieră, că am cunoscut-o personal la o activitate dedicată memoriei lui Doru Davidovici, că ne respectăm şi că o preţuiesc, ca scriitoare şi colegă (mai mare) de facultate şi de meserie (Facultatea de Limbi şi literaturi Străine, în cazul ei Limba Rusă, în acelaşi Pitar Moş unde eu mă cunoşteam cu Shakespeare) şi că o felicit pentru curajul de a debuta ca prozatoare teleormăneancă din zona (raionul, pe rit vechi) Roşiorilor de Vede (o piaţă, să zicem, destul de ofertantă, cu “marfă” marca Zaharia Stancu, Gala Galaction, Marin Preda, Florian Troscot, Constantin T. Ciubotaru, Florin Săvoiu, Gheorghe Stroe, Liviu Nanu) dar cu atât mai importantă şi mai concurenţială (observăm că un îndrăznesc să adaug şi numele meu).

Sper că are dorinţa de a continua şi îi urez inspiraţie şi succes!


[1] LAURA MĂRIEŞ NOPTIERA CU POVESTIRI, Iaşi, Editura PIM, 2021

2 comentarii

Din categoria Aparitii editoriale

772. FORTUNA de Mihai-Athanasie Petrescu

FORTUNA

               – Domn’ profesor, n-aveţi vreo două sute la dumneavoastră să-mi împrumutaţi până la leafă?

               – Ce-ai făcut, mă? Ţi-ai băut banii la Reşiţa, cu chelneriţa, şi a aflat Veronica?

               – Cam aşa ceva, domn’ profesor. E ziua ei mâine şi am ochit undeva un kimono, unu’ fain, cu îngeraşi, cum îi place ei. Dar nu-mi ajung banii, mama ei de leafă mică!…

               – Bă caraghiosule! Nu ţi-e ruşine să te plângi de bani, ditamai cercetătorul românesc care eşti!? Lasă, bă, că te finanţez eu, da’ ma inviţi şi pe mine la voi, la marea petrecere aniversară!

               – Mai discutăm? Sigur că sunteţi invitat, cu doamna, nici nu trebuia să vă mai zic … Ce?

               Profesorul Chifor îşi scosese portofelul şi îi studia, cu o figură dezamăgită, conţinutul.

               – Mă, hai să o sun pe nevastă-mea, poate mai are ea ceva … eu mai am o iconiţă şi cardul de abonament de autobuz … în afară de actele mele şi ale maşinii …

               Scena era patetică. Savanţii îşi priveau portofelele cu ochii aburiţi, fiecare ruşinându-se de prezenţa celuilalt.

               – Domn’ profesor, atâtea invenţii am făcut noi, de când colaborăm … dar nu ne-am îmbogăţit deloc. Pe cuvânt dacă nu fac mai mulţi bani reparând jucăriile vecinilor decât din primele pe care ni le dau ăştia pentru invenţii …

               – Ce-ţi veni, mă? Acum, când mai am puţin şi ies la pensie vrei tu să-mi deschizi ochii asupra lumii? Sărac am fost, vorba lui Creangă, toată viaţa, e prea târziu ca să mai schimb ceva.

               Fără să vrea, profesorul scoase un oftat. Copilul ăsta avea dreptate. Deşi erau oameni de ştiinţă cunoşcuţi şi recunoscuţi, şi el şi Florin aveau numai teancuri de diplome, certificate şi scrisori de mulţumire, tăieturi din ziare şi reviste şi medalii din tinichea. Nu aveau case de vacanţă la Monte Carlo, nu aveau maşini Ferrari sau Infiniti, şi nici amintiri din lungi vacanţe în Tahiti sau Galapagos. Maşinile lor nu erau decât laboratoare de încercare pe roţi, de nici nu îndrăzneau să circule cu ele prea departe de casă, de frica celor de la RAR. Iar locuinţele, de nu ar fi fost administrate şi folosite şi de soţiile lor, ar fi fost auxiliare ale laboratorului de la institut. Sigur, aparatamentul lui Florin era personalizat prin micul atelier unde repara jucării; ar mai fi putut fi şi rafturile unde îşi depozita rezultatul hobby-ului, dar soţia lui avusese grijă să le doneze unui mic muzeu din oraşul vecin, specializat, dintr-o dată, în mecanisme şi obiecte pentru copii.

               – Păi mă gândeam eu, aşa …

               – Du-te, mă! Asta e ceva nou! Tu şi gânditul … nici nu mi-aş fi închipuit vreodată. La ce, mă?

               – La probabilităţi. Aşa mi-a venit mie, dintr-o dată, o idee, bazată pe calculul probabilităţilor.

               – Aşa. Şi?

               – Păi, domn’ profesor, cine se bazează pe probabilităţi? Sau, invers, pe ce se bazează predarea calculului probabilităţilor la şcoală?

               – Cum pe ce? Faci mişto de inteligenţa mea? Pe zaruri.

               – Exact! Adică pe jocuri de noroc.

               – Stai, mă, vrei să te apuci de barbut? Ia vezi, că te fugăresc prin toată mahalaua, până îţi trec ideile astea de …

               – Nu barbut, dar de loto ce ziceţi?

               – Explică!

               – M-am gândit eu, aşa … oare care e principiul după care se fac jocurile la loto? Chestiile alea ca 5 din 72, sau cum s-o numi? Pe speranţa că nimereşti exact numărul pe care îl nimereşte şi hazardul. Sau, pe o probabilitate. Păi, dacă e probabilitate, poate fi calculată. Calculăm şi câştigăm.

               – Da, sigur. N-ai decât să pui mâna să calculezi, dar în timpul liber. Azi avem de calculat probabilitatea de a termina lucrarea pentru fabrica de camioane a lui Iorgu. Sau ai găsit tu metoda să se facă singură?

               Mormăind nemulţumit, Florin deschise dosarul temei de cercetare pentru care primea leafă, dar ideea nu îi dădea pace. Ştia că Iorgu plăteşte bine, dar mai ştia că plata aceea urma să intre în contabilitatea institutului, nu în buzunarul său. Aşa că, după câteva minute întrerupse reveria profesorului.

               – Domn’ profesor … sunt doar câteva bile numerotate, acolo, nu o fi mare lucru să socotim niste procente …

               – Ai terminat proiectul pentru butonul clacsonului? Ce rază trebuie să aibă pentru a asigura funcţionarea în cazul apăsării cu degetul arătător de la mâna stângă, în timp ce cu dreapta schimbă vitezele? Hai, că acum vine Donose şi ne ia de păr. Măcar tu mai ai rezerve, dar pe mine mă cheleşte de la prima atingere.

               – Am calculat, dar nu am datele complete. Nu mi-a zis nimeni dacă se schimbă vitezele în sus sau în jos … Domn profesor, Maine e extragere la loto, la ăia, eu bag un bilet după calculele mele şi …

               De ce tocmai atunci trebuia să intre directorul pe uşă?! Şi de ce a trebuit să audă numai ultima frază, nu şi rezultatul cercetării plătite de Iorgu?!

               – Domnu … ăsta … cum te cheamă, Burcea …

               – Bunea!

               – Tot un drac! Domnu Bunea, cu ce vă petreceţi dumneavoastră timpul plătit de institutul nostru de cercetări? Cu bilete? În loc să cercetaţi pentru tema cerută de domnul Iorgu Camion S.A.?

               – Sigur că nu, şefu’, interveni Chifor. Noi tocmai am rezolvat cerinţa respectivă, şi ne gândeam să trecem pe la o agenţie loto în drum spre casă, pentru că programul de lucru tocmai ni s-a terminat. Acum exact … 38 de minute. La revedere!

               – Ne, ne, ne … stai aşa Chifore, că eu nu sunt chiar aşa prost cum crezi tu. Băiatul ăsta are ceva în bibilică de vrea bilet la loto, hai, hai, spune tot, tinere, că nu mă duci chiar aşa. Deci?…

               – Domnu director, m-am gândit eu aseară, acasă, că tot era duminică şi n-aveam ce face în timp ce mă uitam la meci, că a jucat Drapelu … zic, ce-ar fi să vă fac o surpriză şi să cumpăr un bilet la 5 din 72 …

               – Poate 7 din 52?

               – Sau aşa, dar făcând nişte calcule de probabilitate, în aşa fel încât să fie bilet câştigător. Atâta doar că nu am apucat să execut calculele, pentru că, după cum ştiţi, clacsonul lui Iorgu e cel mai important lucru pentru noi.

               – Măi domnu Bunea … ce dracu, domne, cum să fie clacsoanele ăluia mai importante decât biletul meu câştigător la 5 din 72?

               – Păi nu 7 din 52?

               – Nu mă mai zăpăci, domne! Pune mâna urgent şi fă calculele alea, mâine dimineaţă te prezinţi cu biletul la mine. Şi nu mai comenta când primeşti ordine!

               Trântind uşa, Donose părăsi laboratorul, în timp ce profesorul Chifor îşi scărpina, gânditor, palma dreaptă.

               – Bravo, Florine. Ai obţinut aprobarea verbală din partea conducerii să te ocupi de probabilităţi. Dar dacă nu câştigă ăsta mâine, probabil … sigur ai îmbulinat-o.

               – Mituim urna aia pneumatică, domn’ profesor, şi tot câstigă. Punem pariu?

               – Pe ce dracu să punem pariu, mă? Pe părul meu?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Deci, domn’ profesor, am gândit eu un algoritm si l-am aplicat aseară. Am calculat cât am putut de strict şi am scris două bilete, cu care sigur dăm lovitura. Câştigă şefu’, dar câştigăm şi noi măcar cât să facem un mic chef de ziua nevestei …

               – Mă, eu te ştiu zăpăcit şi uituc. Nu-i aşa că ai uitat să mergi la agenţia aia să cumperi biletele?

               – Pe pariu? Nu am uitat domn’ profesor, că mi-a setat telefonul să-mi aducă aminte de mai multe ori. Uitaţi ce bilete frumoase! Noroc că avea Veronica nişte bani uitaţi într-o poşetă …

               Şi Bunea, mulţumit, porni către biroul directorului, cu biletul viitor câştigător în mână.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Ce făcuşi, mă? Am auzit că Donose s-a umplut de bani, se laudă de o oră prin toate laboratoarele că a câştigat la 7 din 52 … Şi se miră lumea prin institut, că toţi ştiau că el nu crede în noroc, ce l-o fi apucat tocmai acum să joace la loto. A nimerit toate cele şapte numere şi a luat şi reportul, că de câteva săptămâni nu se mai câştigase la ăştia.

               – Domn’ profesor … mie nu mi-a ieşit nici un număr. Şi nu pot să-mi dau seama unde am greşit.

               Râzând cu poftă, Chifor îl luă pe tânărul său coleg pe după umeri.

               – Trebuia să te las eu corigent în tinereţe, să nu ajungi acum, la apogeul carierei, să greşeşti la calcule! Tu, geniul ăla care nu greşeşte niciodată … Mă, ştii ce, hai să vedem unde ai greşit, măcar să nu-ţi stric plăcerea şi să poţi juca şi data viitoare.

               După o oră de verificări, cei doi cercetători se recunoscură învinşi. Calculele erau absolut corecte, indicau o proabilitate foarte mare de a obţine măcar şase numere corecte.

               – Hai să facem şi o simulare, nu pot deloc pricepe ce dracu ai făcut. Programăm calculatorul să execute o extragere exact ca cea oficială, decise Chifor.

               Oarecum frustrat că nu avusese şi el ideea asta cu simularea, Florin Bunea începu imediat să introducă datele în program, în timp ce profesorul chibiţa, chicotind.

               – Am ajuns noi, oameni bătrâni şi aşa-zis deştepţi să ne jucăm de-a loto-porno … stai, mă, ce tot faci acolo?

               – Păi … bag “bilele” în “urnă”.

               – Câte bagi, mă? Văd că ai ajuns la 61, nu trebuia să te opreşti la 52?

               – 72 … aoleu, domn’ profesor, asta am făcut! Am calculat 5 din 72 …

               Atins grav în amorul propriu de matematician, Florin Bunea aceptă cu greu consolările maestrului său. Dar tactul profesorului şi prietenia acestuia rezolvară şocul psihic suferit de tânărul cercetător. Plus promisiunea lui Chifor că va uita imediat incidentul..

               – Gata, mă, nu s-a întâmplat nimic, ai uitat să-ţi cumperi bilet, exact aşa cum credeam eu de la început. Asta înseamnă că eşti obligat să reiei calculele şi să joci din nou la următoarea extragere. Şi să sperăm că totul va merge aşa cum spune matematica, pentru că Veronica are nevoie de kimonoul ăla, iar eu nu renunţ la ideea de a participa la petrecerea de ziua ei.

               Revenit în domeniul lui, calculul matematic, Bunea uită curând de mica problemă pusă greşit. Mai ales că, în afară de biletul la loto, îi reveni şi sarcina de a studia, pentru Iorgu Camion S.A., posibilitatea de a folosi un nou material la fabricarea saboţilor de frână, pentru a recupera căldura produsă de frecarea cu tamburii şi folosirea ei la instalaţia de climatizare.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Mă Florine, ai luat bilet la 7 din 52? Hai, că azi e extragerea!

               – Păi cum să nu, domn’ profesor.  Mi-a zis Veronica de zece ori azi-dimineaţă, până să ies din casă şi am şi sunat-o imediat după ce am ieşit din agenţie!

               Prins şi el în vârtejul jocului, profesorul Chifor făcuse, după alt algoritm, aceleaşi calcule ca şi discipolul său. Ca o dovadă că matematica nu minte niciodată, amândoi ajunseseră la exact acelaşi rezultat, un motiv în plus pentru a fi optimişti. Iar hazardul extragerii nu a fost deloc un hazard, binenţeles că pe ecranul televizorului apărură exact cele 7 numere propuse de cei doi cercetători.

               – Vedeţi, domn’profesor, am avut dreptate de la început, remarcă Florin, stingând televizorul. Ştiinta e baza progresului societăţii şi al membrilor ei. Sunteţi invitat, împreună cu doamna, la party, acum sunt sigur că Veronica se va bucura de un kimonou frumos, cu îngeri, exact aşa cum îi place ei.

               – Ai avut dreptate şi, ca să vezi că am încredere în mintea ta, săptămâna viitoare imi calculez şi eu probabilităţile şi îmi iau “belet”, vorba lui Lefter Popescu.

               – Ce executaţi aici, domnilor?

               Intrarea lui Donose nu-I luă prin surprindere pe profesorul Chifor. Pe monitorul calculatoarelor din laborator se vedea simularea noului principiu Frubuchi pentru recuperarea şi folosirea energiei termice rezultate prin frecarea unor mecanisme.

               – Da, da, bravo, dragilor, se vede încă o dată că institutul nostru este cel mai bun de pe piaţă! Nici nu s-ar putea altfel, pentru că avem oameni destul de buni în meseria lor. Da … Domne, frânele lui Iorgu ca frânele, dar recunosc, aia cu câtigatul la loto … da, da, bravo!

               – Ne bucurăm, domn’ director că v-am făcut o mică bucurie. Doar meritaţi şi dumneavoastră câteva milioane de euro după o viaţă de muncă în cercetare, îi răspunse Florin.

               – Da, da, merci, merci. Bă, dar să ştiţi că îmi pare rău că nu aţi încercat şi voi să jucaţi la ăştia, la loto, mă. Că uite, aţi fi putut şi voi să faceţi un mic cheag, acolo, ca omul …

               – Lăsaţi, şefu, că avem timp, data viitoare …

               – Ce data viitoare, mă tinere? Gata, kaput, aleluia! Tocmai au zis ăştia la televizor că s-a anulat extragerea de azi şi că lotería se desfiinţează. Cică i-a băgat la zdup pe toţi ăia de-acolo, ar fi ascuns nişte bani din fondurile de premii sau ceva de genu’ ăsta. Bine măcar că am apucat să-mi încasez eu câştigul …

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

771. 1 Aprilie 1912

Aviatorii

Prima școală de pilotaj a Armatei Române

La 1 aprilie 1912, prin Înaltul Decret Regal numărul 1953 din 27 martie 1912, semnat de regele Carol I și contrasemnat de ministrul de război Nicolae Filipescu, a fost înființată Școala Militară de Pilotaj, sub conducerea maiorului Ion Macri, secondat de locotenentul Stelian Boiangiu. Noua instituție de învățământ își avea sediul pe aerodromul de la Cotroceni. În ceea ce privește dotarea cu aparate de zbor, aceasta deținea avioane Farman III care apaținuseră școlii de pilotaj de la Chitila și avioanele Blériot cumpărate de la școala lui George Valentin Bibescu.
Antrenamentul de zbor cu prima serie de ofițeri-elevi ai Școlii militare de pilotaj de la Cotroceni se făcea inițial pe avioane biplane Farman cu motoare Gnome de 50 CP, sub conducerea instructorilor de zbor Ștefan Protopopescu și Gheorghe Negrescu, după care antrenamentul era continuat pe avioanele monoplane Blériot, sub conducerea instructorilor de zbor Mircea…

Vezi articolul original 265 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

770. BIBLIOTECA DE AVIATIE de Mihai-Athanasie Petrescu

ARGUMENT

Acum 114 ani, un român făcea la Paris ceea ce nimeni înaintea lui un reuşise: se ridica deasupra solului pilotând un aparat mai greu decât aerul, propulsat de un motor conceput special şi fără nici un ajutor din afară. În acel moment, lui Traian Vuia nici nu-i trecea prin cap ideea că, pentru realizarea sa, va deveni erou de cărţi. Despre el, pentru ceilalţi pionieri ai aviaţiei şi despre urmaşii lor, constructori şi piloţi de aeronave, s-au scris milioane de pagini, umplând mii de rafturi de biblioteca. Lucrări tehnice, ştiinţifice, de popularizare, de ficţiune sau de istorie, unele apărute ca omagiu, altele ca senzaţie sau negare, tratând despre aparate, oameni, fenomene, evenimente, broşuri de câteva pagini sau “ceasloave” de câteva sute de pagini, cărţile de aviaţie au devenit tot mai populare, pe măsură ce aeronautica însăşi devenea un subiect interesant pentru cunoscători, dar şi pentru cei care se mulţumesc să caşte gura (şi ochii) de la sol.

Pentru unii, o lectură întâmplătoare a fost declicul care a declanşat o mare pasiune, materializată, sau nu, cu transformarea cititorului în aviator. Mulţi dintre zburătorii militari români “dau vina” pentru orientarea lor profesională pe pilotul scriitor Doru Davidovici, cel care, primul în limba română, a făcut din avionul reactiv de vânătoare un personaj de roman. Dar câţi alţi zburători de oriunde nu îşi amintesc despre Saint-Exupéry sau despre Pierre Clostermann atunci când sunt întrebaţi ce i-a determinat să intre în aviaţie. Sau câţi nezburători, dintre cei pentru care manşa aeronavei e “un vis prea îndepărtat”, nu recunosc, măcar în sinea lor, că din cărţile acelora li se trage dragostea pentru zburători şi zburătoare.

Unul dintre titlurile literaturii române căzut, azi, în desuetudine (Sfârlează cu fofează, de Victor Ion Popa), m-a făcut, la o vârstă fragedă, să aflu că zborul nu înseamnă numai dârele alea albe care se desenau sus de tot, pe cerul Braşovului, sau, destul de numeroasele avioane, elicoptere sau planoare pe care le vedeam iţindu-se de după casele de la Ceasu’ Rău, sau, uneori, la aerodromurile de la Sânpetru sau Ghimbav, ci şi nişte oameni care le pilotau, oameni care, poate, ajunseseră la comenzile acelor aparate după sacrificii şi muncă, aşa cum a fost şi cazul lui Toader Mândruţă.

A urmat Antoine de Saint-Exupéry (a cărui descoperire i-o datorez dragei mele profesoare de Limba şi Literatura Franceză, Doamna Doina Taraş), cel care aviator fiind, a scris despre Terre des hommes.

Deşi perioada comunistă din istoria României a avut atâtea păcate, un lucru trebuie să-l recunoaştem şi să-l ţinem minte: acele puţine edituri de stat care existau atunci scoteau, în tiraje de sute de mii de exemplare, capodopere ale literaturii române şi universale, acestea din urmă în traduceri “meseriaşe”, pe care cititorii şi le disputau la cozi lungi în faţa librăriilor. Atunci au ieşit de sub tipar şi cărţile lui Doru Davidovici, pe care l-am descoperit prin 1976 (aveam “pile” la o librărie de pe Strada Lungă), sau, ceva mai târziu, cele ale lui Cornel Marandiuc şi Vasile Tudor. Am spus-o în multe rânduri şi nu ma jenez să o repet, Inimi cât să cuprindă cerul patriei a “fratelui Cornel” a fost o adevărată revelaţie, a fost declicul care m-a făcut să descopăr că există o istorie a aviaţiei, care poate fi scrisă în aşa fel încât să lăcrimezi cititind-o, empatizând cu oamenii ăia care, în 1944, decolau “la americani”, ştiind că şansele lor de a reveni acasă sunt sub 50% … Îmi permit să îl numesc “frate”. Şi el mă numea pe mine aşa, ştiind că amândoi ne închinam la acelaşi zeu … A urmat Vasile Tudor “nea Tudorică”, cel care cunoştea arhiva militară de la Piteşti la fel de bine cum îşi ştia propria casă, iar prin studierea arhivei ştia tot despre acei aviatori care au apărat ţara. Ne-am cunoscut şi ne-am respectat, prieteneşte, la fel, ca doi oameni mânaţi de aceleaşi idealuri.

De la o vreme, posibil şi probabil şi datorită acestor doi clasici ai istoriografiei de aviaţie de la noi, editurile s-au văzut alimentate tot mai des cu cărţi de aviaţie. Cercetători şi scriitori din generaţii mai vechi, ca Dan Antoniu, Valeriu Avram, Ion Cherecheş,  Cristian Crăciunoiu, Dan Hadârcă, Aurel Pentelescu, George Paul Sandachi, sau mai tineri, cum sunt Alex Armă, Daniel Focşa, Alin C. Ionescu, Vasile Radu, Horia Stoica, ori Sorin Turturică, au abordat şi lămurit, argumentat diverse subiecte istorice, povestind despre oameni şi evenimente, fapte, stări şi fenomene acoperind întreg acest 1,14 secole de aviaţie românească. Sigur că numărul autorilor citiţi este mult mai mare, dar spaţiul tipografic m-a obligat să fac o selecţie …

Prin ochelarii mei de profesor de limbi străine, adică de om de la sol, priceput întrucâtva la literatură şi pasionat de aviaţie, au trecut zeci de cărţi. Chiar şi unele de ficţiune, cum sunt cele semnate de Ion Liviu Otânceală şi Héctor Martínez Sanz.

Din fiecare am învăţat câte ceva, la fiecare am avut câte ceva de remarcat, de reţinut, atât din punct de vedere literar, stilistic, cât şi ştiinţific. Recenziile pe care le-am reţinut pentru cărticica de faţă au fost consemnate în diferite momente, cu sau fără intenţia de a le publica on paper. Unele au fost deja tipărite în reviste, altele au putut fi citite doar pe un blog pe care l-am făcut pe vremuri ca “temă acasă” la un curs postuniversitar, dar a devenit, cu anii, ceva serios. Am ales să nu afectez textele, chiar dacă unele fac aluzii la evenimente petrecute demult în comunitatea din care fac parte.

Elevii mei au obiceiul (prost) de a înlocui lectura textelor literare recomandate (fie şi “în diagonală”) cu nişte priviri rapide aruncate pe prefeţe şi recenzii. Pentru astfel de cititori grăbiţi, volumul de faţă poate aduce informaţii (puţine şi subiective). Dar pentru cititorii normali, cărticica se vrea un îndemn la lectură. Literatura de aviaţie există şi e necesară, instructivă, plăcută, pasionantă. Iar conţinutul ei nu poate decât să atragă şi mai mulţi pedestraşi către aviaţie, să ne facă să ridicăm privirea spre slăvi – de ce nu? – şi cu dorinţa de a ajunge acolo, sus.

AUTORUL

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

769. MAI SUNT SPERANTE!… PARERI DESPRE… Mihai Athanasie Petrescu: „ZBURATORI ROMANI” de Cornel Marandiuc

MAI SUNT SPERANTE!…
– PARERI DESPRE… –
Mihai Athanasie Petrescu: „ZBURATORI ROMANI”
(Ed. Euro Vida, Rosiorii de Vede, 2002)
Autorul, profesorul MIHAI ATHANASIE PETRESCU, neaviator dar simpatizant si membru al As.A.B. (Asociatia Aviatorilor Brasoveni), cum si membru al (cum defineste) un „Grup de oameni de profesii diferite, majoritatea profesori, care incercam sa ne luptam cu tendinta generala de a elimina lectura dintre preocupari” (este vorba de „Asociatia Culturala Mileniul 3”, din Rosiorii de Vede), spune la inceputul cartii sale: „trebuie sa va spun ca am evitat, cu buna stiinta, sa ma refer la piloti de razboi inca in viata, nu am vrut sa zgandar nici un orologiu.” Nu discut daca acesta este sau nu „calea de urmat” (eu, precum multi, scriu si despre cei vii si despre cei morti; am vazut, in lungul anilor, cum cei vii au murit asteptand ca cineva sa le recunoasca faptele, credinta, indeplinirile, cinstea, http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/noiembrie_2003/articol6/poza3_small.jpgautenticul patriotism, ranile grele, persecutiile crunte „post war – after the battle” la care au fost supusi si prin care NOUA TARA le-a multumit”! I-am vazut, spun, stingandu-se in amaraciune, anonimat, restriste si aflati sub observarea permanenta a Securitatii! Din aceste motive eu si altii ne-am incumetat a scrie SI despre CEI VII, fapt ce il fac si acum, adesea, in carti sau publicatii… desi „riscul” asupra caruia dl. Petrescu atentioneaza, este absolut real si neplacut (am experiente…) Deci necondamnand autorul (fiecare si le stie „pe ale sale”), am privit lista celor pe care i-a ales ca subiecti: o lista „grea”, adevarate nume de rezonanta si referinta din (in) Aeronautica Romana, adevarati infaptuitori, reale valori. Atentia inca mi-a crescut stiind ca despre majoritatea celor numiti exista biografii, monografii, scrieri romantate, articole, prezentari, studii chiar… Astfel am subinteles dificultatile si obligatiile pe care autorul, astfel hotarand, si-a asumat. Am citit cu atentie si placere si, la sfarsit, pot spune: O reluare, o reatentionare cu, evident, accentele proprii ale autorului. Dar si grija de a ramane in limita adevarului uman si istoric, fara a escalada riscant (cum unii, dintre cei ce au scris „asupra”, au facut-o) – un merit! O reluare, spun, dar, inca spun, situata la gingasa limita (insuficient stabilita?) aflata intre „suficient de-acum, mereu stiut”, si, dimpotriva, necesitatea reamintirii, mereu trebuinta reatentionarii spre generatiile trecatoare… asupra „celor ce nu trec, ci prin infaptuirile lor raman!” (… ori ar trebui sa ramana!). Apoi, mai exista, in special astazi, aspectul „tiraj/arie de raspandire”… ori, aceasta, chiar ca ar reclama vorbire ori scriere editata si tiparita, asupra acelorasi subiecte, in fiecare colt de tara. Oricum, este, pentru tanarul si „inimosul” autor, un bun si salutar inceput iar pentru cititor un real castig informativ si moral. Si iar stim ca inceputurile (majoritar se adevereste!) presupun si anunta continuitati bune, superioare, ascendente, consacratoare chiar… sa fie asa! Indrazneala, continuitate si succes, profesore! http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/noiembrie_2003/articol6/poza2.jpg Placuta adaugire:
„Cum nu, cum da”, profesorul, autorul si aviaticul MIHAI ATHANASIU PETRESCU este prezent, consecvent semnatar in saptamanalul „DRUM” („publicatie saptamanala editata de Primaria municipiului Rosiorii de Vede”) prin „materiale” (scrieri) tematic aviatice in care prezinta si infatiseaza evenimente aviatice, reportaje, prezentari de personalitati ale aeronauticii, prezentari de reprezentative constructii aeronautice (aparate de zbor) etc. – categoric o supriza (placuta noua, speram si altora) si categoric o stare intelectuala de diversificata intelegere a celor aflati, intru infaptuiri, la primaria municipiului Rosiorii de Vede, loc de autentic merit aviatic romanesc: felicitari tuturor celor implicati si salutarile ORIZONTULUI AVIATIC! Cornel Marandiuc

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

768. Al treilea bolnav MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru


Al treilea bolnav

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru[i]

Braşovean, s-a stabilit, tot pe motive de “măritiş”, în Roşiori, ca profesor.

Se vorbeşte despre tot felul de vindecători. Unii folosesc ceaiuri, lutul galben, veninul de albine, acul sau bisturiul. Alţii apelează la rugăciuni sau bioenergie. Se mai zice că unii se vindecă, dar cu toţii recunosc: există boli incurabile!

Una dintre aceste maladii este boala de literatură.

Stăteam de vorbă cu un amic. Îl ştiam conferenţiar.

– Bună ziua, domnule doctor, îl salută o studentă. Aţi schimbat orele de consultaţie? Trebuie să fac altă programare?

               – Am fost plecat. Spune-le colegilor tăi că de săptămâna viitoare intrăm în normal.

               – În ce eşti doctor? l-am întrebat zâmbind.

               – În Balzac.

               – Auzii că ai cabinet, că dai consultaţii. Nu te întreb de taxă. Ai vindecat măcar un bolnav?

               – Dimpotrivă, eu mă străduiesc să-i îmbolnăvesc pe studenţii mei.

               – Întreb pentru că şi eu am luat microbul respectiv încă de pe când eram student. Am încercat să mă vindec apelând la clasicii ruşi, la Proust şi Kafka, la scriitorii americani din nordul şi sudul continentului. N-am reuşit.

               Unul dintre bolnavii de Balzac şi vom vedea că nu numai, este şi autorul studiului de faţă, domnul profesor Mihai-Athanasie Petrescu.

               Pe acest bolnav original şi la propriu şi la figurat l-am descoperit mai întâi în ipostaza de creator original, care a debutat ca prozator în Antologia “Festin cu reverii nobiliare” (Editura Euro Vida M, 1999). A recidivat singur cu romanul “Un urs în oraş” (Editura Euro Vida M, 2000).

               Am mai aflat că boala i s-a complicat, căci s-a cuplat cu altă maladie sufletească, în pasiunea pentru zburători şi zburătoare, pe care ni i-a prezentat mai întâi în foiletoanele din “Drum”, apoi în insolitul volum “Zburători români” (Editura Euro Vida M, 2002).

               Autorul a recidivat într-o formă mai ciudată, ardeleanul Mihai-Athanasie Petrescu a devenit unul dintre cei “13 scriitori din Teleorman”, unul dintre “Nepoţii lui Moromete” (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003).

               Trebuie să mai evidenţiez şi o altă formă prin care se manifestă bolnavul nostru. El a tradus mai multe cărţi. I-am citit una, care alături de celelelalte stă bine-mersi în sertarul speranţei, aşteptând minunea numită sponsor, sau o altă posibilitate prin care să vadă lumina tiparului. Ipostaza de traducător a celui de care vorbim s-a realizat în trei cărţi bilingve, româno-franceze: “Rugăciune …”, de V. Berlic, “Biserica Sfântul Ioan Botezătorul”, de C.T. Ciubotaru (2006) şi “Epigrame cazone”, Nicolae Dărăbanţ (2007).

               Ultima, sperăm că nu şi cea din urmă, formă de manifestare este studiul de faţă:

               “Statutul descrierii în opera lui Balzac” este o recunoaştere a acestei boli ciudate, căci este o boală de de dragoste, iar prin cartea respectivă autorul încearcă să se trateze în acest original mod.

               Este o iubire aparent ciudată pentru un cetăţean, membru al “Mileniului 3” (Asociaţie culturală care fiinţează la Roşiorii de Vede din ianuarie, 2000), deosebit de mileniul acesta care se caracterizează, cel puţin la noi, prin goana după funcţii, valută şi altele din aceeaşi arie de interes.

               Ce face însă autorul nostru? În loc să înmulţească puţinii bani puşi deoparte de el şi familia sa, a decis să-i cheltuiască tipărind studiul de faţă.

               O prefaţă serioasă, mai ales când este vorba de un studiu, ar trebui să rezume conţinutul.

               La şcoală am învăţat ce este descrierea în cadrul unei opere literare. Cartea de faţă nu se vrea didacticistă, este mai degrabă un eseu având ca pretext descrierea în opera lui Balzac.

               Autorul se străduieşte – şi reuşeşte – să facă “Un studiu de text”, pretext pentru a evidenţia ceea ce critica literară a numit “al doilea dar” al creatorului Balzac.

               Călinescu cercetează cadrul în care se va desfăşura povestirile lui Sadoveanu. Un studiu comparativ dintre cei doi scriitori, românul fiind ucenicul maestrului, mi s-ar părea extrem de interesant. Balzac, în calitate de fondator, excelează în acest domeniu.

               M.A. Petrescu se opreşte numai la o latură, cadrul citadin realizat printr-un mare număr de detalii, de la cele privind cadrul natural, la cele privind arhitectura localităţilor, străzilor şi caselor, până la cele care privesc anumite meserii, la elementele referitoare la operaţiile financiare, comerciale, care dovedesc numeroase cunoştinţe de specialitate.         

               Mărturisim că am citit şi alte prefeţe referitoare la opera balzaciană. Şi nu numai. Şi alte studii despre operele marilor scriitori cu aplicaţie pe texte.

               În colecţia “Clasicii literaturii universale – Editura de Stat pentru Literatură şi Artă” începe publicarea OPEREI lui Balzac. Prefaţa la volumul întâi (1955) are 37 de pagini. Cele scrise despre descriere nu depăşesc o pagină.

               Se face referire la modul cum Balzac îşi concepe personajul “în măruntaiele epocii” şi că nu pierde niciodată din vedere caracterul lor social. Că individualizările sunt bogate tocmai prin legătura lor cu viaţa socială şi în special descrierea cadrului în care acestea evoluează.

               Theodosia Ioachimescu se opreşte asupra unui singur aspect legat de subiectul în discuţie: Încăperile unde personajele lui Balzac îşi petrec cea mai mare parte din timp, unde au loc dramele lor, salonul şi sufrageria. Mobila grea, cu piese vechi, din marmură sau imitaţii, unde domină catifeaua sau mătăsurile, oglinzile şi aurăriile, pentru a sugera bogăţia proaspăt acumulată de parveniţi, sau încăperile sărăcăcioase, cu mobilier descleiat, putred, care miroase a mucegai, aparţinând familiilor sărăcite.

               Nu vom face rezumatul pentru că niciodată acesta un va substitui lucrarea în sine. După opinia noastră un rezumat nu aduce servicii cititorului, deoarece acesta tinde să-şi însuşească punctul de vedere al prefaţatorului, ba uneori să renunţe la lectura cărţii, dacă din motive “omeneşti” acesta îşi exprimă unele rezerve privind punctul de vedere al autorului şi vine cu sugestii cum ar fi procedat el, deşi nu a făcut studiul respectiv şi nici nu va intenţiona să-l facă.

               Nu ştiu câţi vor citi studiul de faţă. Eu afirm cu toată responsabilitatea că am făcut-o de două ori. Şi că n-a fost un chin. Dimpotrivă, la fiecare lectură am descoperit şi redescoperit că Balzac a fost şi va rămâne una dintre marile mele iubiri literare şi că studiul de faţă mi-a întărit sentimentul de admiraţie pentru Balzac.

(Mihai-Athanasie Petrescu, “Statutul descrierii în opera lui Balzac”, Editura Roscris, Alexandria, 2005, cu o prefaţă semnată de Constantin T. Ciubotaru).


[i] Constantin T. Ciubotaru Iupaidia, iupaida … sau eu Eu despre foştii ei, Bucureşti, Editura SemnE, 2008, Colecţia “Mileniul 3-RO”

Un comentariu

Din categoria De la Prieteni

767. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XI

CAPITOLUL XI

“CHERCHEZ LA FEMME”

Inspectorul Dobson se trezi a doua zi ca un uriaş  plin  de  energie. Urmase  sfatul  superintendentului,

seara fumase mai multe pipe gândindu-se la caz din toate unghiurile posibile. Ca rezultat, el reuşi să alcătuiască un plan de acţiune pentru a doua zi. Apoi şi-a scos din minte crima, şi timp de o oră, înainte de a se duce la culcare, a cântat la flaut, în timp ce doamna Dobson a ascultat răbdătoare, doar din cănd în când murmurând câteva dintre ultimele bârfe din Tooting. Astfel, creierul lui Dobson a putut să se relaxeze înainte de somn, care nu a întârziat să vină, ajutat şi de o sticlă de apă caldă.

Aşadar, inspectorul se trezi proaspăt şi cu poftă de muncă. Devoră micul dejun, compus din ouă cu

şuncă, şi stropit cu o jumătate de halbă de bere slabă, mai fumă o pipă, aruncă o privire rapidă prin “Mail” şi fu gata de a porni ancheta. Prima mişcare fu un drum cu metroul până în St.John’s Wood. Aici Jackson îi ură un respectuos “bun venit”, apoi îl informă că Miss Smethurst tocmai plecase însoţită de Madame Barretta, care venise în vizită imediat după micul dejun, dar că doamna Spurling, sora domnului Smethurst, era acasă şi îşi exprimase dorinţa de a-l vedea pe domnul inspector, în caz că acesta ar veni.

 Dobson hotărî să vorbească cu bătrâna doamnă imediat, deşi nu se aştepta să afle nimic interesant.

       Doamna Spurling era văduva unui preot de ţară, şi trăia de câţiva ani în casa parohială a defunctului ei soţ dintr-o rentă generoasă pusă la dispoziţie de fratele ei. Probabil că viaţa la Dumbleton-cum-Bumble nu era destul de agitată, pentru că doamna, deşi purta o rochie decentă de doliu, părea deosebit de entuziasmată de faptul că era atât de apropiată de o “cause celebre”. Dorinţa ei de a-l vedea pe inspector se născuse din dorinţa de a culege informaţii, cu toate că şi ea era gata să vorbească despre fratele ei şi să răspundă la orice întrebare. Povestea ei nu păru să arunce nici o rază de lumină asupra problemei până în momentul în care, ca o reacţie la o idee, ea spuse că există un lucru pe care îl ştie, deşi nu era cunoscut de altă lume, cu toate că ea nu ştia ce legătură ar fi putut să aibă cu această tristă împrejurare şi nu ştia dacă are dreptul să vorbească despre aceasta. Detectivul rosti cele câteva cuvinte de încurajare care erau, în mod evident aşteptate, iar doamna Spurling spuse:

       – Cred că există o femeie în viaţa fratelui meu. Sigur că a fost căsătorit, dar nu la asta m-am referit, şi nici la draga de Emily. M-am referit la o Femeie. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre vreuna, şi binenţeles că nici n-ar fi făcut-o, şi sunt sigură că Emily nu ştia nimic. Dar într-o zi, când stătea cu mine la Dumbleton – obişnuia să vină în vizită în fiecare an, ştiţi, la Whitsun, la fel de fix ca un ceas – într-o  zi am găsit o tabacheră într-un fotoliu în care stătuse el, şi când am luat-o, s-a deschis în mâna mea – absolut din întâmplare, vă asigur – şi înăuntru, pe capac, ce să vezi? Era fotografia unei Femei. Aş zice că era frumoasă, dar nu era o figură care să-mi placă mie – prea  îndrăzneaţă, cu nişte ochi mari, negri, care nu arătau chiar atât de bine. A, desigur, am închis tabachera şi am pus-o la loc exact unde am găsit-o, dar nu mi-a părut prea bine, şi cred că m-am şi îmbujorat când m-am întâlnit cu fratele meu după aceea. Vă asigur că a fost un mare şoc pentru mine.

       Inspectorul Dobson îşi dădu toată silinţa să pară şi el şocat.

       – E o chestie interesantă, doamnă, spuse el. Dar nu aţi văzut nici un nume pe poză, sau poate pe spatele ei?

       – O, dar nu m-am uitat pe spatele pozei. Buna doamnă era, în continuare, şocată. Nu, nu era nici un nume şi nu-mi închipui cine putea fi.

      – Şi, binenţeles, n-aţi întâlnit-o niciodată în carne şi oase?

      – O, nu. La menţionarea cuvântului “carne” se simţi din nou o stânjenire. Nu. Sunt sigură că n-am întâlnit-o niciodată. Ştiţi, nici nu prea vin pe la Londra, aşa că nu aveam unde să mă întâlnesc cu ea, chiar dacă ar fi venit pe-aici, lucru de care mă îndoiesc. La încheierea ultimei propoziţii se bănui mai mult decât se auzi un suspin.

       – Ei, bine, doamnă, spuse inspectorul ridicându-se în picioare, dacă cumva o vedeţi pe femeia aceea, acum că vă aflaţi în Londra, vă rog să mă anunţaţi. Vă sunt foarte recunoscător pentru preţioasele dumneavoastră informaţii. Bună dimineaţa, doamnă.

       În timp ce închidea în urma sa uşa, inspectorul îşi spuse.

       – Deci există şi o femeie, domn’le Dobson, cherchez la femme.

       Inspectorul descuie uşa şi intră în birou. Primul lucru pe care-l făcu fu să se asigure că totul fusese lăsat exact aşa cum era în timpul tragediei – şi aşa era, în afară de uşa-fereastră, care între timp fusese închisă şi zăvorâtă pentru a împiedica accesul vreunui intrus.

       Sunându-l pe majordom, detectivul se interesă în legătură cu posibila folosire a cerii de sigilat, căutând o posibilă explicaţie a prezenţei cerii de lumânare pe masă. Jackson  nu putu să-l ajute; nu îl observase niciodată pe Sir John folosind ceară de sigilat şi nu văzuse niciodată vreo lumânare în birou. Alice, camerista-şefă, confirmă acest lucru. Niciodată nu mai văzuse ceară de lumânări prin camera aceea. Astfel, inspectorul ajunse la concluzia că intrusul trebuie să fi stins lumina electrică şi că ar fi lucrat la lumina unei lumânări, pe care că probabil că o adusese cu el, drept urmare, la plecare, a aprins din nou lustra.

       Apoi detectivul trimise după P.C. Raffles, care era din nou de serviciu şi, încuind uşa, îi explică ce rol avea să joace în presupusa reconstituire a crimei. Agentul de poliţie, având în mână un ziar făcut sul, se ascunse după perdeaua ferestrei-uşă din dreapta, în timp ce detectivul, deschizând-o pe cea din stânga, ieşi pe verandă. Apoi reveni în cameră şi trecu pe lângă colţul mesei de scris pe care se afla telefonul. În acest timp, P.C. Raffles ieşi încet din spatele perdelei şi îl lovi puternic în cap cu ziarul rulat. Dobson se prăbuşi pe podea, corpul său acoperind, cu mici diferenţe, conturul de cretă care descria poziţia lui Smethurst.

       – E cam greu, Raffles, spuse detectivul ridicându-se în picioare şi frecându-şi capul. Ar trebui să citeşti ceva mai uşor, întotdeauna am fost de părere că “Financial News” e ceva destul de greu. Dar, ia fii atent, ai apărut puţin cam devreme, te-am văzut clar înainte de a trece de colţul mesei.

       Experienţa fu repetată, de data acesta agentul aşteptând până când inspectorul îi întoarse complet spatele înainte de a-l lovi. Acesta din urmă se prăbuşi ca şi mai înainte, de această dată însă doar picioarele atingându-i linia de cretă, restul corpului rămânând dincolo de ea.

       – Tot n-a fost bine, spuse el. Încearcă cu o secundă mai devreme, dar te rog eu, dă mai încet.

       Din nou şi din nou, experienţa fu repetată, dar de fiecare dată fie că victima îşi vedea atacatorul apărând de după perdea, fie că ea cădea în afara conturului trasat cu creta. Detectivul nu mai înţelegea nimic.

       – Raffles, spuse el, ceva nu-i în regulă. Ce-ar fi să încerci o sclipire de geniu, aşa cum ai tu uneori? Agentul ridică din umeri. Ce să-i facem, o să-l lăsăm pe Superabundent să se gândească. Vorba aia, munca lui e să gândească.

       Abandonând pentru moment acest aspect, Dobson trimise după James şi îl chestionă mai amănunţit decât în ziua precedentă în legătură cu trecutul său. Valetul nu a fost prea încântat să vorbească despre amănuntele carierei sale, dar, încet-încet, detectivul reuşi să reconstituie o autobiografie care atrăgea atenţia mai ales prin varietatea intereselor momentane şi lipsa de legătură dintre ele. Era evident faptul că omul era un rătăcitor, încercase tot felul de meserii de care se săturase repede sau se săturaseră ele de el. Înainte de război se pare că încercase să se stabilească, dar după încheierea războiului această ambiţie devenise mult mai greu de realizat, şi din nou trecuse din slujbă în slujbă, până cu câteva luni înainte, când intrase în serviciul lui Sir John.

       – Dar cum ai obţinut slujba asta? întrebă detectivul. Domnul Jackson mi-a spus că n-ai venit de la o agenţie de plasare, ci Sir John te-a găsit şi angajat singur. Unde te-a găsit şi de ce ţi-a oferit serviciul ăsta?

       Valetul răspunse că lucra ca ospătar într-un restaurant pe G.W.R., şi că Sir John a venit într-o zi să ia masa în acel local. El, James, l-a recunoscut imediat. Fusese în acelaşi batalion de puşcaşi regali cu tânărul domn John Smethurst, unicul fiu al lui Sir John, care murise la Paschendaele în ’17. Odată a fost şi ordonanţă pentru tânărul domn Smethurst, atunci când adevărata ordonanţă era bolnavă, şi când văzuse o fotografie a lui Sir John printre lucrurile lui. S-a dus singur să se prezinte lui Sir John după ce acesta terminase de mâncat, şi ca rezultat al acestei discuţii, Sir John îi oferise prezenta slujbă.

       Inspectorul Dobson nu a fost chiar mulţumit de această explicaţie, care nu justifica încrederea bătrânului de a-l angaja într-o slujbă pentru care era nevoie de încredere desăvârşită în persoana respectivă. Îl forţă şi mai mult pe Riley, iar ca rezultat al insistenţei sale află un lucru care ar fi putut să arunce o rază de lumină asupra problemei. Anume că James Riley lucrase ca băiat de alergătură în firma în care John Smethurst dăduse faliment în Oldham în 1900. Riley îl asigură pe detectiv că aceasta nu avea nici o legătură cu primirea postului, şi de aceea nici nu-i pomenise inspectorului nimic, dar inspectorul avea părerea lui în această privinţă şi şi-a propus să nu uite să treacă prin Lancashire pentru a face investigaţii.   

       După ce trecu şi de aceasta, detectivul se apucă să caute arma crimei şi memoratorul. Îşi pierdu mai mult de o oră căutând prin grădina de la St.Margaret’s Lodge şi apoi prin grădinile caselor vecine – adică a celor în care obiectele lipsă ar fi putut fi aruncate din stradă. Nu prea avea speranţe să găsească ceva şi, în privinţa aceasta avu dreptate. După o oră, hotărând că-şi irosea timpul preţios, el se întoarse în casă şi, chemându-l pe P.C. Raffles în birou, îl instrui cum să continue cercetările şi cum să interogheze orice persoană suspectă care ar fi putut fi văzută prin zonă în noaptea crimei. Îşi dădea seama că îl punea să caute acul în carul cu fân, dar era o muncă de rutină care trebuia făcută, şi totuşi, uneori astfel de cercetări dădeau rezultate.

       Era pe punctul de a ieşi din birou când uşa de la camera de dimineaţă, care se afla exact în faţa biroului, se deschise şi în prag apăru doamna Spurling. Văzându-l pe detectiv, se apropie grăbită de el şi îl atrase la fereastra camerei de dimineaţă, de unde se vedea peronul. În faţa casei se vedeau două femei care stăteau de vorbă.

       – Uită-te, şopti bătrâna doamnă, acolo, aceea care stă de vorbă cu nepoata mea, o vezi? E femeia din poză!

       – Pe Dumnezeul meu! strigă detectivul. Contesa spaniolă!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

766. REUNIUNE CREATOARE DE FILOLOGI de Mihai-Athanasie Petrescu

Ştefan Vida-Marinescu descrie în felul următor volumul său, apărut la Editura SemnE:

Aşadar: la intersecţia unor spirite singulare, accesul cititorilor, absolut liber, va fi condiţionat doar de buna credinţă.

Grila interpretării critice se doreşte fecundă, în (şi de) actualitate, ecoul … controlat al textelor generând o sinteză subiectivă, dar argumentată, excluzând orice ingerinţe critice “perturbatoare”.

 

Corolar şi reverenţă, într-un cvintet exegetic, ca reuniune creatoare de filologi, acest volum se vrea o “empatie creatoare” faţă de certe valori româneşti şi universale. Caragiale este şi al istoricului literar Nicolae Dina, iar proza scurtă optzecistă şi Mircea Nedelciu, dar şi Bacovia, sunt teme ale regretatului critic şi publicist Al. Th. Ionescu. Conclavul literar şi interpretativ le cuprinde şi pe distinsele literate Aurelia Petrescu, autoare a unui studiu despre proliferarea din (în) teatrul ionescian, şi Emilia Stroe – cu o lectură “plurivalentă” la Mallarmé, Valéry şi alţi corifei moderni. Volumul se încheie cu un alt studiu, aplicat, la descrierea romanescă balzaciană (la “Eugénie Grandet”), al filologului-prozator, eseist şi publicist Mihai-Athanasie Petrescu. Nume consacrate, deja, în aria exegezei moderne. Sau, cel puţin, a Sudului cultural.

Grila interpretării critice se doreşte fecundă, în (şi de) actualitate, ecoul … controlat al textelor generând o sinteză subiectivă, dar argumentată, excluzând orice ingerinţe critice “perturbatoare”.

Aşadar: la intersecţia unor spirite singulare, accesul cititorilor, absolut liber, va fi condiţionat doar de buna credinţă.

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

765. DESCRIEREA BALZACIANĂ ÎN EUGÉNIE GRANDET de Ştefan Vida-Marinescu

DESCRIEREA BALZACIANĂ ÎN EUGÉNIE GRANDET

Statutul de (pe) text asupra descrierii în proza balzaciană este o carte a unui cunoscător şi admirator al operei lui Balzac. Acum în calitate de analist, de eseist, căci Mihai-Athanasie Petrescu insistă, în cartea sa, asupra statutului descriptiv balzacian, în mod gradual, pornind de la generalităţi (balzaciene) privind descrierea narativă. Deoarece scriitorul clasic şi realist francez îşi pregăteşte scenele, minuţios, descriind o regiune, un oraş, un cartier, un sat, architectonic, cu exterioare de clădiri, cu interioare (mobilier, detalii din case). Realizând un model şi, à propos, o fundaţie romanescă.

Documentarea lui Balzac este extinsă şi asupra figurilor ce devin personaje, construind, astfel, tipologii. Autorul nostru, profesorul-eseist, menţionează spiritual de fin observatory întru veridicitate, pentru că astfel, Balzac ajunge la caractere, după ce creează “miezul emoţiilor unei intrigi” (pag. 16”)

Textul balzacian (oricare ar fi) e ofertant în privinţa descrierii, tabloul acţiunii şi atmosfera, cadrul derulării narrative, fiind fundamental unor romane notorii ale “Comediei umane”, M.Ath. Petrescu oprindu-se (era firească, într-un fel, opţiunea) la romanul “Eugénie Grandet. Pe care îl va … studia şi elucida en détail.

Studiul menţionat, în spirit didactic (dar nu didacticist) se fixează, aşadar, pe cadrul (compus din: oraş, habitat) în “Eugénie Grandet”, romanul familiarizându-ne cu provincialul Saumur, cu străzi, hoteluri, prăvălii, un castel, cu Strada Mare (în pantă), pentru a ne apropia de casele divers decorate, totul conferind imaginea aproape fotografică a orăşelului francez şi balzacian.

Autorul despică firul în tot ce înseamnă décor, peisaj architectonic, stil, date despre Saumur, à la Balzac, sugestiv şi cu o anume pedanterie descriptivă, relevând – monografic – imaginea, starea locului, atestând în romancier un cronicar omniscient, un narator fidel podgorenilor saumurezi.

E urmărită, apoi, biografia lui Grandet, în decor detaliat, cu epitete bogate, enumerându-se, în inventar, termeni tehnici de construcţie, ai obiectelor de lemn, piatră, fier, ai ornamentelor clădirilor.

Casa lui Grandet e şi ea descrisă, începând de la Strada Mare, poartă, ziduri, sală, alte elemente constitutive, până la mobilier, perdele, alte detalii, prilej pentru autor de a înşira datele “textului descriptiv (după Ph. Hamon).

Ni se oferă detalii privind casa domnului Grandet, ce domină, într-un fel, oraşul, precum acel castel din partea de sus a urbei.

M. Ath. Petrescu, atent cu scrupulozitate la detalii, ne face un bilanţ al arhitectonicii casei, cu liste întregi de figuri de stil, îmbinând toate elementele de interior cu epitete ce conferă autenticitate, realizate de Balzac în cercuri concentrice, dinspre exterior spre interior.

Ambianţa căminului, stilul gotic, elementele de culoare, nuanţele, decoraţiunile – ca material şi înfăţişare – totul e relevat de eseist, în evocarea şi descrierea romanescă atât de aplicată realului.

În decor sunt reunite, şi de cronicarul roşiorean, obiecte, material, în epitete care vor ilustra felul de a fi şi de a focaliza figura lui Grandet, multe elemente fiind “văzute” de Charles, acesta ca nou-venit în casă, în dialog cu servitoarea Nanon. De la starea ornamentelor, la uşi, ferestre, perdele, romancierul lăsând şi personajele să observe. Să descrie.

Curtea e şi ea consemnată, cu plante, cu amenajări şi cu atâtea verbe ce atestă în proprietar un avar, un burghez, verbele a fi şi a se afla (a se găsi) fiind de ajutor în introducerea ambientală. Subliniind caracterul realist al textului.

Toate reperele ce caracterizează casa bătrânului Grandet alcătuiesc un document veritabil şi revelator pentru Franţa de secol XIX.

După tabloul casei (de exterior şi de interior), ne vom opri la personajele romanului, unde este realizat portretul fizic şi profilul moral al eroilor, de la Félix Grandet, Eugénie, Doamna Grandet, Charles Grandet, Charles Grandet, la Nanon, la două familii implicate în acţiune: Cruchot şi Des Grassins.

O mai cunoaştem şi pe Mathilde D’Aubrion (cu amănunte privind-o).

Un capitol aparte se ocupă de haine, de obiecte, reliefând proverbul “Spune-mi cu ce te îmbraci ca să-ţi spun cine eşti”.

Félix Grandet, pe larg portretizat: cu trăsături fizice, cu biografie, fixate odată cu apariţia personajului. Portretele sunt realizate fizic şi graţie biografiei, în cazul lui Grandet autorul enumerând cam toate elementele fizionomice, într-o listă “oferită” de Balzac. Model a fost, se pare, un anume De Savary, personaj real, cunoscut de scriitorul francez. Cele zece pagini afectate de Balzac portretului acestui Grandet sunt concentrate de M. Ath. Petrescu în vreo cinci, împreună cu impresii legate de caracterul personajului. Apar citate lămuritoare. Trăsătura dominantă, pe lângă inspiraţia în afaceri, este economi(seal)a, chivernisirea.

E descrisă, consistent, averea fostului dogar, într-o inventariere auctorială, pe urme balzaciene. Efort şi acesta merituos, salutar.

Trecem, împreună cu M. Ath. Petrescu, la Eugénie Grandet, la portretul ei realizat dintr-o bucată şi nu în etape (biografie, comportament, trăsături fizice) ca în cazul tatălui. Imaginea ei e autoreflexie (oglindire), eroina văzându-se cu propirii ochi. E citat, în continuare, un exeget (cu o lucrare analitică, descriptivă, similară) – acelaşi Philippe Hamon. Model ar fi, pentru Eugénie, Marie de Fresnay.

Când e îndrăgostită şi se simte femeie, Eugénie are, deja, un profil.

Eroina e dăruită cu diverse calităţi, trimite – un exces balzacian – la Venus din Milo. Iar autorul roşiorean înşiră, cu precizie, trăsăturile fizice, cu epitetele de rigoare, pe principiul iubit (şi adoptat) de Balzac, al mimesis-ului. Se simte simpatia scriitorului faţă de personaj, romancierul trădându-şi ideea asupra frumuseţii feminine, în general.

Modelul real este, de fapt, argumentul (n.n.) balzacian. Dimpreună cu sobrietatea şi austeritatea casei lui Grandet. Odată cu frumuseţea morală a fetei.

Un subcapitol este ocupat de caracterizarea Doamnei Grandet, soţia lui Félix şi mama Eugéniei. Consacrată ca stare de “ilotisme” (robie), supusă soţului. Femeia e introdusă, pretextual, în roman, părând făcută pentru a fi tiranizată (Balzac).

Urmează un tabel comparative al trăsăturilor celor trei personaje, explicitând diferenţele elementelor de fizionomie. Cu anumite concluzii balzaciene (citate).

Un alt portret, analizat şi el de eseist, e cel al lui Charles Grandet, nepotul bătrânului, personaj ce apare în două momente epice, având “dublă” (n.n.) personalitate. Sau două imagini diferite. O dată: parizian, dandy, aventurier. Descris prin îmbrăcăminte, bijuterii, conţinutul bagajelor.

Cealaltă latură (imagistică); un caracter tare, afacerist, departe de dandism. Dar seducător.

Urmează, în rândul personajelor, al portretizării, Nanon, lungana, mereu pe lângă stăpâni.

Fizicul lui Nanon, herculean, masculinizat, este completat de sarcinile cotidiene, îndeplinite cu devoţiune. Eseistul face trimitere la Passepartout şi la Ph. Fogg, eroi vernieni celebri. Servitoarea e perfectă, cum Aglae Tulea, călinesciana, era “baba absolută”.

În aria profilurilor şi portretisticii se înscriu prin analiză şi descriere detaliată, şi familiile Cruchot şi Des Grassins, desi sunt figuri de plan secund. Primii, notari, clanul celălalt bancheri. Admişi, exclusivist, în casa lui Grandet. Şi care speră, ambii, la mâna Eugéniei. Cruchot, desi se va însura cu fata, va muri după opt zile, mai ales că îi era cam antipatic lui Balzac. O ţintă: averea fetei.

Clanul Cruchot e alcătuit din trei bărbaţi. Celălalt îl are ca “vârf de lance” (n.n.) pe Adolphe, iar Balzac le verifică averile, ca şi opinia locuitorilor faţă de familii. Balzac e ironic, dar nu se abate de la obicei; prezintă, obiectiv, date personale, stare socială, gest, atitudine, uneori caricatural , ca portret. A doua familie e mai mult descrisă. Curg epitetele şi gesticulaţia, elementele adjectivale, ca în toate portretele.

La rând: Mathilde d’Aubrion, viitoarea soţie a lui Charles, cel care a respins-o pe Eugénie pentru zestrea Mathildei. Desi aristocrata e la antipod (ca farmec) Eugéniei.

Ca să ne convingă de deosebirile Mathilde – Eugénie, analistul produce un tabel, ca o paralelă a personajelor antitetice. Limpezind diferenţierile. Ca şi în alte cazuri. Arătându-ne calităţi de caracterolog. Menţionând tehnica tehnica portretistică balzaciană, în funcţie de “modele vii”, de scopul narativ.

Direct, ori prin intermediul altor personaje, face descriptivism, între obiectivitate (aşa) şi cum le văd “saumurezii” (deci: cu subiectivism). La 1833. Cu eroi unicat, de negăsit, adică, în alte creaţii balzaciene.

Un ultim capitol al studiului se referă, în acelaşi context al descriptivului, la îmbrăcăminte (“haine”) şi la obiecte, autorul completând felul veşmintelor purtate de personajele din “Eugénie Grandet”, de la durabil la ieftin, cu accent pe material, culoare, lipsă de podoabe, ţinuta eroilor atestând şi caracterul acestora. După grila amintită.

Se vede, la primii trei, lipsa de cochetărie, de interes, dar şi economia în a se îmbrăca. Dar Des Grassins, domnişoara d’Aubrion şi Charles acordă, în mod exagerat, importanţă hainelor. Prin urmare M. Ath. Petrescu ne oferă, aplicat, motive ale ţinutelor în chestiune. Cu mize, noţiuni, interese diferite. Chiar subliniind contrastele.

Ni se face inventarul garderobelor şi, după tipic, apare un alt tabel cu elementul vestimentar, material, culoare, formă, podoabe, spre diferenţiere şi contrast.

Iar obiectele care apar în roman, cu valoare – ni se afirmă – “simbolică”, dar şi cu rol documentar, sunt variate, de la piesele de mobilier, unele fiind examinate minuţios de către Balzac, percepute, ca atare, de eseist, care le descrie într-o sumă de “truse” statistic – material, în inventarul riguros alcătuit. Balzacian.

Efectul e un adaos la mentalitatea personajului, o mostră a stilului de viaţă al eroilor. Aurul e un element cu (de) importanţă la Balzac. Iar M. Ath. Petrescu nu e mai prejos, descriind monede, valori etc. Şi aici ne întâmpină un tabel (numismatic, de preţ). Nici Eugénie nu e lipsită de interes la acest capitol.

În final, eseistul (mai curând antologatorul de fizionomii, de decoruri şi costume, de piese scenografic-descriptive, descrie mobilierul şi alte piese. Nici acestea introduse, de Balzac, gratuit. Ele au o miză, sugerând cadrul exact, ferm, al realităţii epice.

Un studiu merituos, o sinteză a unui roman balzacian excelând în detalii şi în portrete. Bine revăzute şi extrase de Mihai-Athanasie Petrescu, înzestrat în materie (de literatură franceză, de analiză pe text). Fără a-i eclipsa creaţia epică (umoristică-satirică) ori publicistică. De substanţă în orice ipostază şi nu ca “jonglerie” în ale scrisului. À propos de o modestă prezentare (n.n.)

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

764. TOT CE-ŢI DOREŞTI SĂ SE-MPLINEASCĂ! de Mihai-Athanasie Petrescu

TOT CE-ŢI DOREŞTI SĂ SE-MPLINEASCĂ!

 

-Ce se execută aici?!

Luaţi prin surprindere, tinerii ofiţeri din birou uitară să ascundă paharele de plastic.

-Să traiţi, dom’ colonel, ne-am gandit să îl sărbătorim pe Dorobanţu, ştiţi, e ziua lui de naştere, adică a născut nevasta-sa şi …

Surprins şi el, colonelul Dandu îşi uită elanul de furie care-l îndemnase să dea buzna peste subordonaţii săi. Acceptă un pahar şi, bucuros de vinul bun pe care-l primi, se aşeză lângă ei la masă. Până la urmă era în afara orelor de program, orice vizită de la unitate era aproape exclusă (şi, până la urmă, de ce există serviciu de zi la postul control? – ar fi prevenit la timp şi ar şterge urgent urmele încălcării regulamentului de ordine interioară). Venirea pe lume a unui copil merită să fie sărbătorită, tinerii ăştia au şi dreptul la viaţă, chiar dacă sunt militari.

Vinul, însoţit şi de o tavă de fripturi, apoi de o cutie mare cu prăjituri, lungi şedinţa câteva ore. Numai apariţia fundului damigenei din plastic îi obligă pe militari să îi pună capăt.

-Copii, vă mulţumesc pentru chef şi poate îl repetăm vreodată, dar în oraş, la vreun restaurant, e mai sigur, rosti colonelul. Iar pentru băieţelul tău, Dorobanţule, să fie sănătos şi să vă bucuraţi de el şi el de voi. Să-l educaţi cum se cuvine şi îi ordon să i se împlinească toate dorinţele!

Curajos dupӑ momentele plӑcute petrecute împreunӑ, fӑrӑ deosebire de grad, sӑrbӑtoritul rӑspunse:

– Sӑ trӑ … hiţi, dom’ colo … h … nel, îmi doresc sӑ scap de soa … hcrӑmea … Hâc!

– Ia stai mӑ, doar nu vrei s-o omori?

– Nu sӑ … htrӑiţi … sӑ … vreauhhh … sӑ … sӑ …

Prea obosit, locotenentul se lӑsӑ sӑ cadӑ pe un scaun şi nu mai putu sӑ-şi ocntinue ideea. Îi sӑri în ajutor colegul lui de la Compania a II-a, locotenentul Sima:

– Domnule colonel, raportez: vrea sӑ se muteee … cӑ stӑ cu socriiiiii

Prins în vârtejul discuţiei, colonelul o luӑ în glumӑ:

– Sӑ-l înfiez eu?

– Nuuu … bӑ … aoleo … mӑ scuzaţi … vrea sӑ … adicӑ sӑ … cum îi zice, sӑ  îşi cumpere o caaaa … o casӑӑӑ … adicӑ … raportez … o casӑ …

Aflat şi el la sfârşitul resursei, colonelul reuşi, cu-chiu-cu-vai, sӑ îi opreascӑ pe mai tinerii lui subordonaţi. Cu atât mai mult cu cât uitase sӑ îi telefoneze soţiei sale şi deja începea sӑ se gândeascӑ la consecinţe.

Dar ideea semӑnatӑ de Sima şi Dorobanţu încolţi în mintea colonelului Dandu. Deşi era obligat, prin natura gradului şi funcţiei, sӑ menţinӑ o disciplinӑ strictӑ în unitatea pe care o comanda, ofiţerul îşi dӑdea silinţa sӑ se apropie de oameni, sӑ le înţeleagӑ nevoile şi sӑ încerce sӑ-I ajute. Exemplele de intervenţii pe la autoritӑţi erau numeroase, iar subordonaţii le ştiau bine. De aceea, nimeni nu ar fi fost surprins sӑ audӑ a doua zi discuţiile telefonice purtate de colonel cu câteva agenţii imobiliare, dar şi cu un inspector de la banca (…), aflatӑ în vecinӑtate.

– Dorobanţu! la mine! Fuge!

Surprins, locotenentul uitӑ prevederile regulamentare şi apӑru în birou cu cascheta pe cap. Comandantul nu îi trecu cu vederea abatarea.

– Mӑ, ia vezi cum raportezi! Ӑӑӑ … ia stai tu jos colea, cӑ ţi-am gӑsit ceva ca lumea. Şi colonelul întinse pe birou câteva foi imprimate. Ia uite, am vorbit cu ӑştia de la imobiliare, am câteva propuneri, hai sӑ discutӑm o ţârӑ …

– Zici ca vrei un apartament bun, în oraş, sӑ fie aproape de centru? Cam ce bani ai?

– Vӑ rog sӑ-mi permiteţi sӑ raportez! Nu aş vrea la bloc, ştiţi, eu am crescut la ţarӑ, curte, grӑdinӑ, niţicӑ vie, acolo, aţi vӑzut ce bine e sӑ ai vinul tӑu, curat, ştiţi dumneavoastrӑ …

– Ce sӑ ştiu, mӑ? Nu ştiu, nu am vӑzut, nu am auzit! Bine, bine, deci casӑ … uite aici nişte oferte, dar sunt în oraş …

Ofiţerii desfӑşurarӑ ofertele pe birou, începând sӑ le discute cu atenţie. Binenţeles cӑ nici una nu era perfectӑ, dar mӑcar erau un punct de plecare. La un moment dat, pe birou apӑru şi termosul cu cafea al comandantului, care îşi transferӑ conţinutul în douӑ pahare de plastic, iar conversaţia prinse şi mai mult aplomb. Dupӑ ce colonelul puse mâna pe telefon şi sunӑ din nou agentul imobiliar, imprimanta începu din nou sӑ cârâie, producând o nouӑ serie de oferte şi, implicit, o continuare a discuţiei.

– Mӑ Dorobanţule, unu şi cu unu ştim toţi cât dracu fac, noi o sӑ vorbim aici o mie de ani, nu vrei mai bine sӑ mergem sӑ vedem casele astea? Mӑcar sӑ îţi dai seama la faţa locului, aşa, din poze, doar faci presupuneri. Şi uite, prin satele astea, casele se dau destul de ieftin. Ce zici, mergem?

– Merg cu plӑcere, domnule colonel, sӑ vedem cine e cu maşina şi vrea sӑ ne ducӑ. Ştiţi, eu încӑ n-am maşinӑ …

Nu a fost nevoie sӑ caute prea departe o maşinӑ; Loganul comandantului era chiar în faţa pavilionului, iar protestele tânӑrului ofiţer au fost respinse pe loc de colonel.

– Ce, vrei limuzinӑ, ţi-e ruşine sӑ mergi cu Loganul? Hai mai repede, sӑ nu vândӑ ӑia casele pânӑ ajungem noi la ele!

– Tu, nevastӑ, dacӑ îţi spun ce am fӑcut azi, nu mӑ crezi: am fost cu camandantul sӑ caut casӑ!

– Ai sunat la publi25, sau cum?

– Nu eu, a sunat el la nu-ştiu-ce imobiliar d-ӑştia, i-a pus la treabӑ şi ne-a trimis nişte variante. Şi asta zic, cӑ am mers sӑ şi vedem câteva case pe lângӑ oraş.

– Aşa, şi nu puteai sӑ mӑ suni şi sӑ mӑ iei şi pe mine?

– Ce sӑ te mai sun, cӑ m-a luat şefu pe sus cu maşina lui, nici la weceu nu m-a lӑsat sӑ merg. Da’ în tot cazu’, am gӑsit vreo douӑ, dacӑ poţi lua maşina lui tataie, mergem sӑ vezi şi tu. Nu mai e bere? Şi mi-era o sete …

– Pӑi ai luat tu şi am bӑut-o eu? Când zici cӑ mergem sӑ …?

– Vrei acuma? E târziu, dar dacӑ vrei, mâine, când venim de la lucru ne ducem.

Locotenentul Sima era pus pe glume. De când se rӑspândise vestea cӑ Dorobanţu avea sprijinul colonelului în tentativa lui de a se muta în propria-i casӑ, Sima devenise responsabil cu purtarea de cuvinte şi, binenţeles, încurajarea împricinatului. Iar acum, tinerii ofiţeri, trӑgând, tacticos, din ţigӑri, în spatele comandamentului, admirau poza casei aleasӑ de doamna Dorobanţu.

– Bӑi, dar chiar e mişto, bӑ, casa asta,spuse Sima. Are şi verandӑ închisӑ, are şi boltӑ, în curte, vӑd pe gard contorul de gaz …

– Pӑi da, a instalat şi centralӑ … interveni Dorobanţu.

– Adicӑ ai şi apӑ, canal? La ţarӑ?

– Da’ tu ce crezi, cӑ mai suntem în secolul 20? Am de toate, casa e super, dacӑ aş putea chiar acum m-aş muta. Uite, am şi leagӑn pentru bӑiat, când o putea el sӑ se dea …

– Tare, asta! Garaj ai?

– E un fost grajd, doar trebuie sӑ schimb uşile.

Cӑpitanul Lazӑr, singurul burlac din grup, studia cu atenţie poza; nu se pricepea la case, el locuia dintotdeauna la bloc şi îi plӑcea. Dar îi mai plӑceau şi femeile, atât de mult, încât nu se putea decide pe care din ele sӑ şi-o facӑ nevastӑ.

– Mӑ, Doro, dar tipa asta din pozӑ cine e? N-aratӑ rӑu!

– Care tipӑ? se mirӑ locotenentul. Ia uite, nici n-am vӑzut cӑ în pozӑ e şi o fatӑ, explicӑ el. Pe mine m-a interesat doar casa, cu acareturile ei. Habar n-am cine e, ce mӑ doare pe mine …

Împinşi de curiozitate, ofiţerii îşi pasau fotografia de la unul la altul. Îl cunoşteau toţi pe Lazӑr, ştiau cӑ dacӑ îi picӑ vreuna cu tronc …

– Hai, mӑ, staţi la un loc. Nu m-am întâlnit cu femeia aia la casӑ, nu e vechea proprietӑreasӑ. Eu am vorbit numai cu agentul şi cu un domn mai în vârstӑ, unul, nea Vasile nu-ştiu-cum, scrie pe actele alea …

– Da, da, ţi-e fricӑ sӑ nu te spunem lu’ nevastӑ-ta … Hai, mӑ, cӑ nouӑ poţi sӑ ne spui. Cine zici cӑ e?

– Eşti prost, mӑ, taci dracu din gurӑ, nu sunt întotdeauna bune glumele tale.

Întӑrâtat, Sima nu se mai putea opri:

– Hopa! Bӑ, uitaţi-vӑ de ce nu vrea ӑsta sӑ zicӑ cine e gagica. Ha, ha, ha! E gravidӑ! Zi, bӑ, ai şi lӑsat-o borţoasӑ   ?

Fӑrӑ a mai ţine cont de protestele lui Dorobanţu, tinerii se bulucirӑ sӑ verifice adevӑrul spuselor lui Sima, apreciind umorul camaradului lor. Hohotul de râs îl atrase şi pe colonel.

– Domnule colonel, raportez: domnul locotenent Dorobanţu a lӑsat-o pe una gravidӑ! sӑri Sima.

– Glume proaste, dom’ colonel, se apӑrӑ Dorobanţu. E vorba de o pozӑ a casei pe care o cumpӑr şi …

– Mӑ, ia mai lӑsaţi bancurile şi treceţi la program, cӑ vine vara!

– Domnu colonel, sӑ trӑiţi, imi cer scuze cӑ vӑ deranjez, vreau sӑ vӑ rog sӑ mӑ ajutaţi într-o problemӑ …

Neobişnuit sӑ fie abordat pe stradӑ de oameni necunoscuţi, Dandu nu îşi ascunse iritarea.

– Dacӑ vreţi sӑ vӑ angajaţi în armatӑ, sunteţi cam bӑtrâior …

– Nu, domnu colonel. Eu sunt tata socru al lui Dorobanţu, domnu locotenent Dorobanţu de la unitatea dumneavoastrӑ, Paraschivescu …

– A, sӑ trӑiţi domnu Paraschivescu, mӑ iertaţi  …

– Domnu colonel, am auzit cӑ ginere-miu a fӑcut o boacӑnӑ mare, nu mӑ aşteptam la aşa ceva …cum s-o înşele el pe fie-mea cu nu ştiu ce ţӑrancӑ proastӑ … Ce, e aia mai frumoasӑ decât fie-mea?

– Staţi puţin, cӑ eu acum aud. Despre ce e vorba?

– Pӑi sӑ vedeţi, am aflat cӑ are pe una pe la ţarӑ, nu ştiu unde, i-a fӑcut şi copil. Iar asta micӑ a mea, sӑraca, stӑ acasӑ şi plânge, cӑ-l iubeste ca proasta.

– Domnu Paraschivescu, eu nu am auzit una ca asta … Da, lӑsaţi, cӑ-l iau la întrebӑri şi am eu grijӑ. Nu-mi vine sӑ cred, totuşi, sӑ facӑ el una ca asta, îl ştiu om de casӑ, mereu îmi raporteazӑ cât de mult tine la nevastӑ-sa şi la bebeluş … a fӑcut şi cinste, cu vin de la dumneavoastrӑ … Hm!

– Mӑ, ia închide uşa aia şi stai jos, ce dracu, mӑ, eu te credeam om serios şi tu îmi vii cu chestii d-astea? Cum sӑ fii, mӑ atât de prost, încât sӑ-ţi înşeli nevasta cu toate proastele şi sӑ le mai laşi şi cu burta la gurӑ?!

Dorobanţu rӑmase cu gura cӑscatӑ.

– Ce te uiţi, mӑ, la mine? Pune mâna şi raporteazӑ, ce dracu ai în capu’ ӑla de ţi-ai bӑtut joc de nevastӑ-ta în halul ӑsta? Iar eu, ca prostu, te ajut sӑ-ţi iei casӑ … Sӑ te ajute aia, mӑ, cӑ eu nu-ţi semnez nici o adeverinţӑ pentru bancӑ.

– Dom’ colonel, eu nu …

– Bӑ! izbucni comandantul, bӑ, tu cu mine sӑ nu încerci s-o dai de gard, cӑ nu ţine. Ai terminat-o cu mine! Drepţi! Raporteazӑ!

– Domnule colonel, raportez: eu nu am înşelat-o niciodatӑ pe nevastӑ-mea, eu …

– Taci, bӑ, dracu! Ai pe una pe la ţarӑ pe undeva şi ai lӑsat-o şi gravidӑ. Mi-a spus socru-tӑu ieri, pe stradӑ. Mӑ faci tu pe mine de râs, mӑ? Sӑ mӑ ia omu’ ӑla ’e parcӑ eram eu vinavat … şi pe pe stradӑ!

– Dar pe cuvântul meu, domnule colonel! Nu am fӑcut niciodatӑ …

– Şi atunci ӑla de unde ştie? Mӑӑӑӑ … eu umblu cu tine pe coclauri sӑ-ţi caut case, iar tu … tocmai acum, când ţi-am gӑsit casa aia mişto …

– Domnule colonel! Permiteţi sӑ raportez?

– Ce sӑ mai raportezi, mӑ? Mai bine vezi ce faci cu aia, cӑ acum ai doi copii …

– Ştiu de unde mi se trage, de la casӑ!

– Pӑi?

– Acum douӑ zile, deşteptul ӑla de Sima a fӑcut nişte glume aiurea pe seama pozelor cu casa. Ştiţi, cӑ aţi venit şi dumneavoastrӑ la un moment dat. O fi luat-o cineva de bunӑ şi i-a spus lu’ ӑla bӑtrânu’ … Eu nici mӑcar n-am vӑzut-o vreodatӑ pe tipa aia din pozӑ, nici nu ştiu cine e.

– Care, mӑ? Asta? se mirӑ colonelul, privind pozele din calculator. Pai asta e pozӑ veche de cine ştie când, fӑcutӑ de agent. Bӑ! eşti sigur de ce spui aicea?

– Da’ cum dom’ colonel, mӑ scuzaţi, raportez!

– Dӑ-l, bӑ, dracu de raport. Ia uite cum se inventeazӑ poveştile … Hai la tine acasӑ, sӑ rezolvӑm problema!

Autoritatea şi prestigiul colonelului Dandu, ca şi sentimentele sincere şi puternice dintre tinerii soţi Dorobanţu rezolvarӑ cu uşurinţӑ situaţia tensionatӑ. Iar cele câteva pahare de vin de buturugӑ, “d’ӑla bun, de care o sӑ bem şi la botez”, au fost exact cerneala necesarӑ pentru a semna tratatul de pace.

– Regiment! Drepţi! Pentru onor înainte, prezentaţi … arm’!

Generalul Stoian, dupӑ ce primi raportul colonelului, se adresӑ frontului:

– Dragi militari, vӑ felicit pentru rezultatele excelente pe care le-aţi obţinut în pregӑtire. Sunt mândru sӑ vӑ înmânez, în cadru festiv, ordinul de luptӑ pentru deplasarea unitӑţii în teatrul de operaţiuni din Afganistan. De-a lungul anilor, Scorpioniii, Lupii şi alte unitӑţi de elitӑ şi-au fӑcut datoria în teatre, a venit şi rândul dumneavoastrӑ, al Urşilor Bruni, sӑ mergeţi acolo şi sӑ faceţi cinste patriei! Felicitӑri şi succes! Ura!

– Ura! Ura! Ura!

– Sigur, nu existӑ pӑdure fӑrӑ uscӑturi, din pӑcate aveţi un ofiţer aici, unu … am uitat cum îl cheamӑ, va rӑmâne acasӑ şi mӑ gândesc chiar sӑ-l trec în rezervӑ, pentru cӑ a pӑtat frumoasa uniformӑ a armatei române. Cum zici, mӑ, cӑ-l cheamӑ pe ӑla?

– Raportez: locotenent Dorobanţu, rӑspunse aghiotantul.

– Dorobanţu … E aici?

Cel numit ieşi, regulamentar, în faţa frontului.

– Domnule locotenent, sӑ vӑ fie ruşine, un ofiţer dintr-o unitate de elitӑ nu are voie sӑ comitӑ astfel de fapte! Ce zici c-a fӑcut?

Aghiotantul era aproape:

– Raportez, a fӑcut un copil.

– Aşa, deci ai umblat pe la femei şi te-ai fӑcut de râs. Ruşine!

Colonelul Dandu interveni:

– Domnule general, vӑ rog sӑ-mi permiteţi sӑ rap … Am investigat totul şi am elucidat cazul. Dorobanţu e nevinovat.

– Atunci de ce a ajuns la mine sesizarea asta? Unde eşti, mӑ, cӑpitanule? Adu scrisoarea aia.

Din mapa aghiotantului apӑru imediat o foaie de caiet, scrisӑ cu mâna. Generalul o luӑ sӑ citeascӑ.

– Uite, mӑ, Dandule, nu-I mai lua apӑrarea: Domne şef, vӑ rog sӑ luaţi mӑsuri împotriva militarului de la regiment, cӑ a dat dovadӑ de o conduitӑ nepotrivitӑ, neconformӑ cu epoca actualӑ … ce exprimare, comentӑ generalul … aşa … actualӑ, şi a … ce scrie aici, mӑ? … a necinstit o fatӑ din popor, fӑcându-I un copil din flori. Ce ruşine! Mӑ, dar ce limbaj comunist are ӑsta … Unde scrie Dorobanţu?

– Raportez, nu scrie, dar s-a aflat în urma cercetӑrilor noastre cӑ locotenentul Dorobanţu …

Colonelul studia cu atenţie scrisoarea pe care o împrumutase de la general.

– Domnule general, raportez, uitaţi-vӑ puţin, scrisoarea e scrisӑ cu creionul chimic, eu cred cӑ e o fӑcӑturӑ, acum nimeni nu mai scrie cu creion chimic, nici nu prea existӑ …

– Ia sӑ vӑd … aşa e, mӑ. Mӑ, cӑpitanule, ia spune, de unde ai scrisoarea?

– Raportez, ieri, când am participat la inspecţie, am auzit un zvon prin oraş, la Mureşul, despre un ofiţer care ar fi greşit. Am fӑcut o micӑ anchetӑ, i-am aflat numele şi am cerut la arhivӑ sӑ caute dacӑ nu cumva existӑ vreo reclamaţie legatӑ de conduita unui anume locotenent Dorobanţu care a lӑsat o fatӑ gravidӑ. Am primit azi prin curier special. Nu e numele fӑptaşului pe ea, dar corespunde fapta.

– Dar te-ai uitat pe hârtia asta înainte de a mӑ pune pe mine sӑ-l sancţionez pe ӑsta?

– Raportez, sigur, e vorba de necinstirea unei femei.

– Mӑ, dar data ai vӑzut-o?

– Nu e datatӑ, raportez.

– Cum, mӑ, sӑ nu fie datatӑ? Uite colea, stampila de înregistrare: 7 feb 1953. Ne mai mirӑm de creionul chimic?! …

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized