SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (19) de Mihai-Athanasie Petrescu

Deja înainte de a cumpӑra biletele de avion şi de a face rezervӑrile la hoteluri in Sicilia, ne fixasem ca obiectiv escaladarea vulcanului Etna. Pӑi cum am fi putut face altfel, noi, vulcanologi de seamӑ, cuceritori ai Vezuviului? Dacӑ Etna existӑ, e şi normal cӑ noi trebuia sӑ urcӑm sӑ o vedem la ea acasӑ (de fapt, la el acasӑ, cum zic italienii).

Cu câteva luni înainte pornisem la atac, cu ajutorul lui Gogu. Cum care gog? Ӑsta de pe net, care face lecţiile elevilor. M-a ajutat şi pe mine sӑ pricep câte ceva în legӑturӑ cu facilitӑţile oferite de catanezi pentru expediţiile etnice, dar, sincer, nici una dintre variantele expuse nu mi s-a pӑrut optimӑ. Unii se ofereau sӑ te plimbe cu un autobuz special pânӑ la un teleferic . Era interesant, numai cӑ, nu ştiu din ce motive, telefericul acela (din poze pӑrea ceva extraterestru, un traseu sinuos printre nişte stânci întunecate) nu funcţiona în perioada noastrӑ. Era şi o variantӑ prin care te luau unii cu un jeep, te duceau la ţintӑ în cele mai bune condiţii, te aduceau şi înapoi, dar îţi goleau visteria.  Sigur, ar mai fi fost şi varianta “pe cont propriu”, excelentӑ pentru nişte montaniarzi încercaţi, adicӑ trasportul public pânӑ la baza muntelui, apoi mersul pe propriile picioare pânӑ oriunde. A, da, mai erau şi sejururile de câteva zile, pentru practicarea sporturilor de iarnӑ, dar nu, merci, suntem sӑtui de iarna de acasӑ.

Cum, ne-cum, am ajuns la Miramare fӑrӑ a cumpӑra nici o excursie pe Vulcan, dar plini de optimism. Speram ca personalul hotelului sӑ ne dea o mânӑ de ajutor pentru a pune planul pe picioare. Iar recepţionerul cel amabil ne-a ajutat buştean: dupӑ ce ne-a compӑtimit cӑ nu avem maşinӑ proprie, cu care am fi putut urca fӑrӑ grijӑ pe munte, ne-a dat voie sӑ luӑm din holul hotelului un vraf de prospecte publicitare, sӑ alegem ce ne-ar fi convenit.

Am purces la studiu aprofundat, iar rezultatul a fost … firma aia cu jeepul. Culmea, la fata locului costa cu cateva zeci de euro mai puţin decât la Roşiori. Am fӑcut comanda tot prin internet, cӑ doar de-aia ne-a dat statul internet, iar în câteva clipe am aflat cӑ mi s-a uşurat contul cu suma cerutӑ de firma respectivӑ şi am primit şi factura prin mail.

Long before buying the plane tickets and booking hotels in Sicily, we had already thought of climbing the Etna volcano as an objective of our trip. How could we, great famous vulcanologists, conquerors of Vesuvius, have done otherwise? If Etna exists, it is normal that we had to go and see her at home (in fact, him, as the Italians say).
A few months before, I had started the attack, with Gogu’s help. Who is Gogu? That’s the one on the net, which does the lessons of the students. It helped me to understand something about the facilities offered by the Catany people for climbing expeditions, but, frankly, none of the variants that I was exposed to has given me optimum. Some people offered to take us on a special bus ride to a cable car. There was also a variant that somebody took you by jeep, in the best conditions, they were bringing you back, but they were also emptying your treasure chest. Sure, we could go for the „on its own” trip, excellent for some experienced mountaineers: take public transport to the base of the mountain, then walk anywhere on the mountain. Oh, yes, there were also a few days staying for winter sports, but no, merci, we are fed up with our own winter at home.
Well, we arrived at the Miramare without having bought a Volcano trip, but full of optimism. We hoped the hotel staff would give us a helping hand to turn our plan into reality. And the friendly receptionist helped us a lot: after he told us that is was too bad if we did not have our own car to drive on the mountains, he allowed us to take from the lobby of the hotel a bunch of advertising prospectuses to choose what would be more convenient.
We went on to study thoroughly, and the result was … the guys with the jeep. Interesting thing, here, on the spot, the trip costs less than at Roşiori. I immediately made the order by means of the internet, because that’s why it is given to us and in a few moments I found out that my account had been relieved with the amount requested by the above named company and I also received the invoice by e-mail.

A urmat un dialog prin WhatsApp cu un reprezentant al firmei, care,ciudat, avea timp sӑ stea de vorbӑ cu clienţii în toiul serii şi sӑ îmi explice cӑ vom avea nevoie de ghete pentru o corectӑ escaladare a vulcanului. Degeaba îi explicam eu cӑ sunt dotat cu cele necesare, el îşi fӑcea datoria de a mӑ pune în gardӑ. I-am explicat cӑ nu cei cinci euro pe care mi-I cerea pentru închirierea unor ghete mӑ sperie, ci perspectiva de a purta încӑlţӑrile folosite de o mulţime de alţi frai … ӑsta, turişti, înaintea mea. Pânӑ la urmӑ m-a convins: nu am platit chiria ghetelor, dar am acceptat sӑ le închiriez dacӑ ghidul nostru va considerea necesar.

Aşadar, marţi, ziua marii aventuri, a sosit. Coborâm devreme pentru colazzione, cei de la hotel sunt şi ei la datorie, aşa cӑ la ora stabilitӑ pentru rendez-vous-ul cu şoferul şi ghidul nostru montan, suntem în parcare. Mitsubishi Pajero din 2017, nu întârzie nici el, iar de la volan coboarӑ un tânӑr domn simpatico, cu barbӑ şi ochelari şi se prezintӑ. El va conduce maşina, ne va arӑta frumuseţile patriei sale, ne va explica tot ce vom dori sӑ înţelegem, dar numai în limba lui sau a lui Brian May, ne va pune la dispoziţie tot ce vom dori. Ne îmbarcӑm în SUV, o maşinӑ cât se poate de comodӑ, prevӑzutӑ cu şapte locuri (dar are numai trei ocupanţi) şi pornim cӑtre Stazzione Centrale, unde urma sӑ mai îmbarcӑm nişte exploratori. Vremea de 6 februarie e acceptabilӑ, caldӑ pentru nişte români aflaţi în Sicilia, rece pentru un siciliano aflat tot acolo, nu plouӑ şi nici mӑcar nu ninge.

Pânӑ sӑ ajungem la stazzione, ghidul nostru are timp sӑ ne înmâneze câte un semn de carte, un pliant şi un album cu poze etniene, plus factura de hartie.

There followed a dialogue through WhatsApp with a representative of a company, who explained to me that we would need boots for a correct escalation of the volcano. In vain I explained to him that I was well equipped, he had the duty to inform us with all about the expedition. I explained to him that it was not the five euros that he was asking me for renting a pair of boots frightened me, but the prospect of wearing the footwear used by a lot of other people … the tourists before me. Soon afterwards he convinced me that we did not have to pay for the rent of the boots, but we agreed to rent them if our guide deemed it necessary.
So on Tuesday, the day of the great adventure, arrived. We got off early for the colazzione, the hotel staff also were there, on duty, so at the time of the rendezvous with our driver and mountain guide, we were in the parking lot. The 2017 made Mitsubishi Pajero, did it in time, and off came a sweet, young gentleman with a beard and glasses and introduced himself. He would drive the car, show us the beauties of his homeland, explain everything we wanted to understand, but only in his own language or in Brian May’s, he would give us everything we wanted. We boarded the SUV, a very comfortable car, with seven seats (but only three occupants) and we started towards the Stazzione Centrale, where we were take some more explorers. The weather on February 6th is acceptable, warm for some Romanians in Sicily, cold for a Siciliano at home, with no rain and not even snow.
Before we arrived at the stazzione, our guide had the leisure to hand over a book sign, a leaflet and an album with Etna pictures, and the printed bill.

A, avem timp, deşi el conduce destul de rapid, şi sӑ ii explicӑm din ce parte a României suntem şi cât şi câte avem de gând sӑ facem prin Sicilia. Şi sӑ aflӑm cӑ el nu e doar şofer, ci şi specialist în geologie, absolvent al Universitӑţii din Catania, care ştie multe despre România şi care cunoaşte zonele vulcanice din ţara noastrӑ (Orgile de basalt de la Racoş şi Detunata şi Carpaţii Orientali)

Colegii noştri de cӑlӑtorie sunt punctuali la întâlnire. E un tatӑ cu fiul sӑu de vreo zece ani, care, ca şi noi, trebuie sӑ se prezinte. E german, dar originar din Italia, vorbitor de italianӑ. Bӑieţelul e doar neamţ, nu pricepe nici italianӑ nici englezӑ (ceea ce nouӑ ne-a prilejuit şi o micӑ lecţie de Şprehӑnit, pentru cӑ tatӑl recepţiona mesajul ghidului în limba italianӑ şi i-l traducea, cât credea el de cuviinţӑ).

Plinul de pasageri fiind fӑcut, masina traverseazӑ Catania şi se îndreaptӑ spre ţinutul muntos. Putem sӑ ne dӑm seama cӑ şi Pajero e o maşinӑ destul de bunӑ, chiar şi cu transmisia lui automatӑ. Urcӑ uşor pantele şi … se înfundӑ în ceaţӑ, o ceaţӑ tot mai densӑ pe mӑsurӑ ce urcӑm dealul (aşa ceaţӑ nici pe câmpia Teleormanului nu am vӑzut!)

Traversӑm localitӑţi mai mici sau şi mai mici, fiecare cu viaţa ei, cu oameni inconştienţi, indiferenţi la marea şansӑ pe care o au a de a fi vӑzuţi de noi. Ghidul are câte ceva de spus pentru fiecare localitate, vreun eveniment istoric sau caracteristicӑ geologicӑ. Probabil cӑ am parcurs câteva zeci de kilometri, dar discursul neîntrerupt în douӑ limbi al ghidului, urmat de replica nemţeascӑ a colegului nostru de cӑlӑtorie nici nu ne lasӑ sӑ simţim trecerea timpului.

We have time, though he is driving fast enough, to let him know what part of Romania we are from and how much we are going to visit through Sicily. And we find out that he is not only a driver, but also a geology specialist, a graduate of the University of Catania, a man who knows a lot about Romania and its volcanic regions (the Bazalt Organs fron Racoş and Detunata, and the Eastern Carpathians).
Our colleagues are punctual at the meeting. He’s a father with his ten-year-old son, who, like us, has to intruduce himself. He is German, but born in Italy. The boy is just a German, he does not speak Italian or English (what brought us a little lesson Deutche Sprache, for the father received the guide’s message in Italian and translated it for the young generation).
As the passengers are on board, the car crosses Catania and heads towards the mountainous countryside. We can figure out that Pajero is a pretty good car, even with its automatic transmission. It climbs easily the slopes and … it clogs into the fog, a a fog that is thicker and thicker as we climb the hill (such fog that even on Teleorman plain I have never experienced).

We cross smaller or even smaller localities, each with its own life, with unconscious people, indifferent to the great chance that they have of being visited by us. The guide has something to say about each locality, some historical event or geological feature. Probably we have traveled a few tens of kilometers, but the unabridged discourse in two languages, followed by the German replica of our colleague, does not let us feel the passage of time.IMG_7267IMG_7270IMG_7269

Nici ceaţa nu ne lasӑ sӑ vedem pe unde mai suntem, dacӑ suntem sus sau jos, dacӑ dincolo de asfalt mai e ceva sau e hӑu. Vorba e cӑ atingem punctul cel mai înalt al cӑlӑtoriei noastre, satul Nicolosi, considerat Poarta Etnei. Sigur cӑ de acolo din poveste înainte mult o mai fi, dar ghidul îşi are planurile lui. Se învârte printr-o parcare largӑ şi goalӑ, nu gӑseşte loc unde sӑ punӑ maşina şi se îndreaptӑ spre un fel de popas, unde opreşte şi pune de o şedinţӑ.

Even the fog does not allow anymore us to see where we are, whether we are up or down, if there is something else beside the asphalt or just some chaos. The point is that we reach the highest point of our trip, the Nicolosi village, considered as the Etna Gate. The guide has his plans. He drives around a large parking lot, but chooses to stop near some cabin, and starts a briefing sessionIMG_7272

IMG_7274

Ne aduce la cunoştinţӑ ca afarӑ e extrem de frig, cam un grad (cel mult!) peste zero şi cӑ va trebui sӑ ne echipӑm în mod corespunzӑtor. Drept care ne inspecteazӑ ghetele, se declarӑ mulţumit, dar ne oferӑ câte un hanorac roşu şi un fel de jambiere impermeabile, toate din acelaşi material, scoase din portbagajul lui Pajero. Ca bonus, ne dӑ şi un bӑţ de schi. Sӑ fie acolo. Vrem şi mӑnuşi? Intrӑ în acelaşi pret.

He informs us that the day is extremely cold, a degree (at most!) above zero and that we would need to equip ourselves properly. He inspects us and our boots are OK, but we are offered a red jacket and a kind of waterproof leggings, all of the same material, taken out of Pajero’s trunk. As a bonus, we have a ski stick. Be there. Do we want to get gloves? They are included in  the same price.IMG_7275

Când toţi suntem nişte imitaţii nereuşite de mos Crӑciuni, conducatorul ne îmbarcӑ în maşinӑ şi ne mai duce vreun kilometru-doi la deal, pânӑ la altӑ parcare mare, utilizabilӑ, pentru cӑ mai sunt oprite câteva maşini. Înainte de lupta cea mare, omul mai ţine un briefing: urmeazӑ sӑ mergem pe buza craterului (mӑ rog, una dintre buzele unuia dintre cratere) Etnei, acolo unde a avut loc chiar ultima erupţie. Sӑ avem grijӑ sӑ nu alunecӑm şi mai ales sӑ nu lӑrgim formaţia, ca sӑ nu ne pierdem în ceaţӑ.

Înarmaţi cu bӑţul de schi, cu camera de gât, ascunsӑ sub hanoracul roşu şi cu rucsacul în spate (aşa mi-a cerut ghidul, care se temea ca nu cumva sa-I fie spartӑ maşina de dragul rucsacului meu), pornim în expediţie. Nici nu mergem o sutӑ de metri şi aflӑm cӑ pӑşim exact pe locul unde, acum vreo zece ani, solul se deschidea asemeni unui fermoar, permiţând trecerea lavei. Lava a trecut, acum locul e destul de neted, se umblӑ fӑrӑ probleme (pânӑ la urmatoarea deschidere a fermoarului probabil – când va fi? Ghidul nu ştie, sau evitӑ sӑ ne înspӑimânte).

Escaladând, cu greu, câteva pietroaie acoperite cu zӑpadӑ subţire, ajungem pe buza craterului. Sentimentul de satisfacţie existӑ, dar peisajul se opreşte la câţiva metri de noi, unde îl frâneazӑ ceaţa.

When we all are false copies of Santas, Fabio takes us into the car and takes us a mile or two up the hill to another parking lot. Before the big fight, the guide holds another briefing: we are going to go to the crater’s edge (one of the edges of one of the craters) of the Etna, where the very last eruption took place. We have to make sure that we do not slip and, above all, do not let the formation loosen, so we do not lose ourselves in the fog.
Armed with the ski stick, the photo camera hanged on my neck, hidden under the red hood and my backpack on (as  the guide asked me to take it along, for fear of having his car broken for stealing my backpack), we’re on our way. We do not even go a hundred yards away and find out that, exactly where we were about ten years ago the soil opened like a zipper, allowing the lava to get off. The lava has passed, now the place is pretty smooth, we can walk OK (until the next opening of the zipper – when will it be? He does not know, or avoids to scare us).
Escalating hardly a few stones covered with thin snow, we reach the crater’s edge. The feeling of satisfaction exists, but the landscape stops a few yards ahead from us, where it is interrupted by the fog.IMG_3271IMG_3272IMG_3269IMG_3268IMG_3267IMG_3266IMG_3265IMG_3262IMG_3261IMG_3260

NOTA: POZELE PREZENTATE IN SUITA ASTA SUNT ULTIMILE DIN VIATA CAMEREI CANON EOS 450 D. DIN CAUZA VREMII UMEDE DE PE ETNA, BIATA LUI INIMA ELECTRONICA A INCETAT SA MAI FUNCTIONEZE. MI-A FOST UN TOVARAS BUN DE CALATORIE SI NU NUMAI. DE ACUM INCOLO, PANA UN ALT CANON II VA OCUPA LOCUL, CALITATEA POZELOR VA FI ALTA.

Ce sӑ facem, e iarnӑ, chiar dacӑ în Catania ai zice cӑ anotimpul rece e interzis prin lege. Iar iarna, uneori, mai e şi frig, mai e şi zapadӑ, mai e şi ceaţӑ. Eh, pânӑ la urmӑ, tot e bine cӑ nu vedem cât de adând e craterul, asta evitӑ vertijul.

Noi am mai sta, dar unii dintre noi au ajuns la limita rezistenţei şi dau startul pentru întoarcerea, credeam eu, la maşinӑ. De fapt, ghidul traverseazӑ platforma parcӑrii fӑrӑ a se apropia de maşina (rӑmasӑ pradӑ ceţii) şi ne conduce intr-un fel de mic restaurant, o incintӑ încӑlzitӑ. Scӑpӑm rapid de blindajul roşu şi ne apropiem de sursa de cӑldurӑ, un cӑmin în genul celor din castelele medievale, unde se vede o grӑmӑjoarӑ de cenuşӑ. Câteva cuvinte ale ghidului şi un chelner aruncӑ în cӑmin câteva lӑdite de lemn, care se transforma curând într-o cӑldurӑ plӑcutӑ.

What can we do, it is winter, even if in Catania you might say the cold season is forbidden by law. In winter, sometimes it is also cold, there is still snow, there is also fog. Eh, to the next, it’s good that we do not see how crater is coming, this avoids vertigo.
We would like to stay longer, but some of us have reached the limit of resistance and start to go back, I thought we were going to the car. But the guide crosses the parking platform and takes us into a kind of a small restaurant, a heated place. We get rid of our the red armor and approach the source of heat, a fire place of the kind of medieval castles, where there is a pile of ash. A few words of the guide and a waiter throws in a few wooden blocks, which soon turn into a scorching heat.

Eu nu am nevoie de cӑldura lӑdiţelor, aşa cӑ studiez cu atenţie oferta localului. Îmi atrage atenţia şi banii din buzunar o sticluţӑ cu lavӑ vulcanicӑ. Pe care mӑ grӑbesc sӑ o introduce în rucsac. Nici nu stiam ce am luat …

I do not need to rewarm myself, so I study carefully the local offer. A small bottle of volcanic lava draws my attention and some money in my pocket. When I put in his backpack, I did not even know what I got …IMG_7481

Cu asta, prima etapӑ a expediţiei montane ia sfârşit. Ghidul adunӑ într-un balot toate elementele roşii de echipament, neamţul bӑtrân preia toate beţele de schi şi ieşim în stihia din parcare, pentru a doua parte a aventurii.

With this, the first stage of the mountain expedition is over. The guide harvested all the red clothes in a bundle, the German colleague took over all the ski sticks and went out into the parking lot for the second part of the adventure.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

IDEE PENTRU O AFACERE de Mihai-Athanasie Petrescu

IDEE PENTRU O AFACERE

 

Inventivitatea întreprinzătorilor, iată baza pentru viitorul economiei naţionale. Adio planificare şi centralizare, acum oricine, indiferent de poziţia socială, poate deschide şi dezvolta o afacere.

 

Pe strada Teilor, aproape de capătul dinspre nord, la numărul 7, locuia, pe vremuri familia Sienger. În 1977, Martin Sienger şi-a vândut Trabantul pentru a plăti o excursie în Republica Federală a Germaniei, iar după câţiva ani a reuşit, cu ajutorul postului de radio Europa Liberă, să-şi reîntregească familia. Casa a fost, binenţeles, confiscată de stat, dar se afla într-o stare proastă şi într-o zonă vizată de sistematizare (citeşte: demolare), astfel încât nici un reprezentant al poporului nu a jinduit la ea. După evenimentele din decembrie 1989, noua conducere a primăriei a hotărât că ar fi păcat să se intervină cu buldozerele – nu prea se mai găseau nici bani pentru aceasta – iar cartierul a scăpat cu faţă curată. Nu şi casa Sienger, devenită în scurt timp adăpost pentru cei fără adăpost şi scenă pentru numeroase descinderi ale poliţiei. Până când, într-o zi, în urma unui schimb de focuri de la o oală cu pirostrii la alta, cu ajutorul vântului şi al pompierilor, imobilul a devenit istorie …

La scurt timp, la numărul 7 a apărut o nouă formă de viaţă: aceea dominată de zgomotul şi respiraţia încărcată de fum a motoarelor de automobil. Mai întâi, cineva a avut curajul de a-şi demonta Dacia pe terenul viran, cu ajutorul unui om care se pricepea. Pe terenul viran au apărut apoi şi alţi posesori de mijloace auto, care făceau apel la măiestria aceluiaşi mecanic amator, în fapt un profesor de limba română, care, prea sărac pentru a-şi permite o vizită la un service autorizat, a citit cu atenţie cartea tehnică editată de uzina de la Piteşti.

În scurt timp, pe locul casei lui Martin Sienger a răsărit un  mic garaj din tablă, iar domnul profesor Croitoru a instalat în interiorul acestuia un raft de bibliotecă, un banc cu menghină şi o lampă, iar Daciile, unele adevărate vestigii, s-au aşezat cuminţi la coadă. Multe din ele au reuşit apoi să trecă acel greu examen al Inspecţiei tehnice anuale, aducându-i profesorului o faimă mai mare decât elevii reuşiţi la bacalaureat. Încet, încet, garajul din tablă a făcut loc unui cochet complex din beton şi sticlă (termopan), care ocupă şi fostele curţi de la numerele 3,5 şi 9, iar domnul Croitoru s-a instalat într-un birou de la etaj, de unde poate supraveghea cu uşurinţă activitatea angajaţilor săi. Pe unul dintre pereţii biroului, alături de raftul cu cărţi, se vede şi mica foaie de tablă neagră pe care Croitoru mâzgălise cu spray roşu (“vale lungă”): SERVICE. E prima lui firmă, înlocuită deja cu una din tuburi de neon, care anunţă: COSMOPOLITAN – REPREZENTANT AUTORIZAT AL FIRMELOR… (urmează un şir lung de producători de automobile, dar nu vrem să facem publicitate neplătită).

Mai trebuie spus cӑ, nu demult, adjunctul arhitectului şef al oraşului încercase sӑ îl notifice pe fostul profesor cӑ se elaboreazӑ un proiect de resistematizare a zonei, prin care o parte din întinsa curte a Service-ului ar fi trebuit sӑ intre în proprietatea municipalitӑţii, în vederea extinderii parcului de pe strada Castanilor, dar Croitoru îi pusese în faţӑ legea IMM-urilor, care îi dӑdea prioritate lui, ca investitor, faţӑ de alte proiecte. În felul ӑsta câştigase prima bӑtӑlie, iar primӑria nu a mai dat niciodatӑ semne cӑ ar vrea sӑ mai continue rӑzboiul.

Clienţii nu lipsesc. Calitatea lucrărilor şi preţurile, atrag multe maşini defecte.

Nu putem încheia descrierea obiectivului economic fără a spune două vorbe şi despre mascota sa: Stănică. Stănică, cerşetorul mut, cel care nu a lipsit nici o zi încă de la apariţia primei maşini în curtea lui Sienger. Se zvoneşte că el ar fi locuit în vechea ruină şi că nu ar fi străin nici de incendiul care o mistuise. Nimeni nu ştia cum îl cheamă; Croitoru, vrând odată să explice unui client că nu poate scăpa cu nici un chip de cerşetor, spusese: “Tot timpul stă, nenică lângӑ poartă! Ce să-i fac?!”  Şi Stănică i-a rămas numele.

Nu supără pe nimeni. Stă aproape tot timpul în stradă, lângă ieşire, pe un scaun de Cielo, într-un fel de gheretă pe care i-a confecţionat-o nea Tilică, tinichigiul, din câteva capote şifonate. Nu insistă pentru a primi ofranda şoferilor, dar aproape toţi, fericiţi că pot din nou trage de hăţuri caii putere de sub capotă, mai zăbovesc o clipă pentru a-i arunca o monedă.

În fiecare zi, la ore fixe, mutul se prezintă la bufetul din incinta service-ului pentru a servi masa. Nu face economie la bani. Cere, prin semne, alimente scumpe, pe care le mânâncă, apoi, tacticos, pe scaunul său de lângă poartă. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, bând altceva decât răcoritoare, cumpărate, desigur, tot de la bufet.

Dacă n-ar fi îmbrăcat în hainele acelea ponosite, căpătate de la mecanici, ai crede că Stănică e şi el un client care aşteptă, răbdător, să i se repare bolidul. E acceptat tacit, ca un porte-bonheur, pe care nici doamna Vătavu, contabila-şefă a firmei, nu a îndrăznit vreodată să-l ia peste picior.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Proiectul de resistematizare nu fusese chiar abandonat de edilii oraşului. Bine sfӑtuit de specialiştii din jurul sӑu, primarul, domnul Lӑutaru, care avea o adevӑratӑ pasiune pentru o circulaţie fluentӑ, rapidӑ şi fӑrӑ riscuri de accidente, aprobase modificarea majoritӑţii intersecţiilor importante din oraş prin construirea de sensuri giratorii. Nu se ştie cum de întretӑierea strӑzilor Teilor, Castanilor şi Ulmilor rӑmӑsese încӑ la stadiul de semafor cu trei direcţii, un sistem complicat şi destul de mult înjurat de şoferi, mai ales de cei de la RATL SA, firma de transport în comun. Ei, iatӑ cӑ i-a venit rândul şi acestui loc sӑ devinӑ un giratoriu rapid, iar domnul Lӑutaru, de fapt nu el, ci arhitectul şef, gӑsise o soluţie extraordinar de bunӑ: nu numai cӑ ameliora traficul rutier, dar, prin lucrӑri adiacente, oferea cetӑţenilor un loc de agrement. Eh, arhitectul nu descoperise America. Pur şi simplu descoperea un curs de apӑ, pârâul Tamaş, pe care, mai puţin inspiraţi, cei dinaintea lui îl canalizaserӑ şi îl ascunseserӑ vederii cu ajutorul unui pod de beton. Acum, râuleţul revenea la suprafaţӑ şi, odatӑ cu el, revenea şi rӑcoarea apei şi malurile înverzite, în locul betonului rece şi neprietenos.

Şantierul, bine organizat, nu a durat decât puţin peste un an, dar toatӑ lumea din cartier a fost fericitӑ când giratoriul şi pasajul Castanilor au fost date în folosinţӑ. În locul unei parcӑri aglomerate, care nu producea decât fum şi zgomot, acum pe Castanilor se întindea un parc superb, traversat de un râu limpede şi rӑcoros – producând oxigen şi relaxare. Prin asta, oraşul pӑtrundea în clubul select al metropolelor aflate pe maluri de apӑ, întocmai ca Paris, Viena sau Washington.

Giratoriul în sine, desenat dupӑ sistemul “turbo”, scurtase cu peste 80% timpii de aşteptare în intersecţie. Cu alte cuvinte, poluarea atmosferei se reducea şi ea – singura sursӑ de poluare rӑmânând, din pӑcate, bucӑtӑria unui restaurant din apropiere, dar primarul cӑuta, deja, o soluţie şi pentru problema asta.

Pentru Croitoru, noua configuraţie nu însemna nimic. Firma lui rӑmӑsese în afara zonei afectate de şantier, iar clienţii, cei obişnuiţi şi cei ocazionali, nu lipseau. Maşini de diferite mӑrci şi de toate culorile se perindau prin garaje şi ateliere, sub atenta supraveghere a patronului şi a mâinii sale drepte, tânӑrul inginer tecemist Gabi Vişan, fostul sӑu elev. Gabi avea în statul de funcţiuni, poziţia de director, aşa cum prevede legea, dar adevӑrata autoritate era, cum e şi normal, autodidactul profesor.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Apariţia lui Stӑnicӑ în biroul de la etaj era ceva surprinzӑtor. Mutul umbla unde voia el prin firmӑ, dar în birou nu intrase niciodatӑ.

– Mmm … mmm …

– Ce-i, mӑ Stӑnicӑ, ce s-a întâmplat? se mirӑ patronul.

– Mmm … mmm …

Croitoru nu stӑtu mult pe gânduri. Dacӑ Stӑnicӑ insista în felul ӑsta neobişnuit, probabil cӑ se întâmplase ceva grav. Îl urmӑ pe cerşetorul care mergea din ce în ce mai repede, ajungând, împreunӑ cu el, în sensul giratoriu. Într-adevӑr, se întâmplase ceva deosebit, pentru cӑ lumea se aduna, gesticulând, pe malul înverzit al Tamaşului.

Mormâind pe limba lui, Stӑnicӑ îl trase dupӑ el pe Croitoru. Spectacolul pe care îl descoperi acesta îl şocӑ: un Logan alb se odihnea în apa râului, iar doi cetӑţeni mai curajoşi îşi ofereau ajutorul unei doamne blonde, încercând sӑ o scoatӑ din maşinӑ pe fereastrӑ, pentru cӑ uşile erau blocate de maluri. Un agent de la rutierӑ discuta cu oamenii din jur, notându-şi, conştiincios, rӑspunsurile primite. Croitoru îl abordӑ:

– Ce s-a întâmplat, mӑ nenicӑ?

Agentul Badiu, şi el un fost elev, salutându-l respectuos pe magistru, îl puse la curent:

– Pӑi ce sӑ se întâmple, domn profesor, conducӑtoarea auto, pe fondul vitezei excesive, a fost surprinsӑ de o denivelare din asfalt şi a pӑrӑsit drumul public, intrând cu maşina în râu. Din fericire, în urma accidentului nu au rezultat victime.

– Dar, dar sigur maşina a avut de suferit, mӑ Badiule, chiar dacӑ a aterizat aşa artistic în gârlӑ.

– Într-adevӑr, au rezultat pagube materiale, rӑspunse poliţistul.

– Şefu, are doar câteva zgârieturi, nu-i mare lucru, explicӑ Tilicӑ, apӑrut nu se ştie de unde.

– Da, dar o avea şi mecanica afectatӑ, doar a zburat peste borduri şi peste malul ӑla, dӑ-o naibii.

Ajunsӑ, între timp, pe trotuarul de pe Castanilor, şoferiţa încerca sӑ-şi revinӑ din sperieturӑ. Badiu încercӑ, în zadar, sӑ obţinӑ şi de la ea informaţiile necesare pentru a completa procesul verbal al evenimentului.

– Las-o, mӑ sӑ-şi vinӑ în fire, saraca! Nu vezi ce îngrozitӑ e? … îl îndemnӑ Croitoru. Ӑӑӑӑ … n-ar fi bine s-o ducem la noi, s-o lӑsӑm sӑ stea niţel sӑ se odihneascӑ?

– Aveţi dreptate, domn’ profesor. Domn’ profesor, ştiţi ceva, nu aveţi dumneavoastrӑ cum sӑ scoateţi autovehicului de acolo? O macara, ceva?

Avea, cum sӑ nu aibӑ, doar vorbim de o firmӑ serioasӑ. În câteva zeci de minute, angajaţii service-ului auto “Cosmopolitan” ridicarӑ Loganul din albia râului şi îl transportarӑ, în cele mai bune condiţii, în curtea firmei. Tot acolo ajunse şi şoferiţa cea blondӑ, care, dupӑ ce se asigurӑ cӑ este absolut întreagӑ, deveni foarte vorbӑreaţӑ.

– Vai, domnilor, vӑ mulţumesc, sunteţi atât de amabili cӑ m-aţi ajutat, nici nu ştiu cum s-a întâmplat de am cӑzut în apӑ, nu sunt eu de vinӑ, cӑ eu mergeam normal şi întotdeauna sunt atentӑ la drum, nu am avut niciodatӑ accidente şi nici nu o sӑ am vreodatӑ şi …

Reuşind, cu greu, sӑ stӑvileascӑ şuvoiul de vorbe, Croitoru îi spuse:

– Doamnӑ, sӑ ştiţi cӑ maşina nu este avariatӑ rӑu. În afarӑ de nişte zgârieturi şi o aripӑ uşor înfundatӑ, nu aţi distrus decât suspensia dreapta faţӑ, probabil când aţi lovit bordura, şi toba de eşapament, cine ştie în ce moment. Dacӑ doriţi, noi putem repara maşina într-o zi-douӑ.

Femeia rӑmase cu gura cӑscatӑ.

– Am … stricat maşina? Mӑ omoarӑ soţul … Ce mӑ fac, ce mӑ fac …

Cӑutând în poşetӑ, se vӑitӑ cu şi mai multӑ convingere:

– S-a udat şi telefonul, nici nu pot sӑ vorbesc cu el … Aveţi aici un telefon, sӑ-l sun?

Binenţeles cӑ aveau.

– Alo, Iubi … eu sunt … da, sigur cӑ … Ӑӑӑ … da, şi … stai sӑ vezi, am dus maşina la un service … cum de ce, nu ţi-am spus cӑ se aud nişte troncӑneli? A, nu? Se auzeau nişte troncӑneli şi … Bine, cicӑ e gata panӑ mâine, cel mult poimâine. A, nu ştiu, acum face devizul … Da, bine, pa, pa!

Era vorba de nişte reparaţii uşoare pentru nişte meseriaşi atât de bine pregӑtiţi cum erau cei de la “Cosmopolitan”, iar incidentul ar fi putut fi uitat cu desӑvârşire dacӑ un alt şofer, şi apoi destul de mulţi alţii nu ar fi avut alte necazuri în giratoriul care, între timp, primise porecla “Rolex”, datoritӑ straturilor de panseluţe din pastilӑ, care semӑnau cu un cadran de ceas. Tamaşul mai primi vreo doi vizitatori, restaurantul poluant, care fu şi el botezat “Rolex”, îşi oferi vitrina unui suv condus de un tânӑr de bani gata, iar spaţiul verde fu arat, în repetate rânduri. Fӑrӑ excepţie, şoferii ghinionişti se adresau profesorului Croitoru pentru reparaţii, ceea ce transformӑ service-ul “Cosmopolitan” în cel mai faimos din oraş, aşa cum se vedea şi din registrul de contabilitate.

Pentru cӑ incidentele de la “Rolex” deveniserӑ rutinӑ, nimeni din service nu bӑgӑ de seamӑ cӑ una dintre şoferiţele ghinioniste se numea Lӑutaru. De aceea, patronul fu cât se poate de surprins când se pomeni în biroul sӑu cu însuşi primarul oraşului.

– Salut, patroane, primeşti oaspeţi?

– Sӑ trӑiţi, domn primar, salutӑ Croitoru, sӑrind în picioare. Ce-aţi pӑţit?

– Bre, eu n-am pӑţit nimic, dar nevasta-mea se pare cӑ da. Am auzit cӑ maşina ei e aici la tine, la reparat. Asa-i?

– Pӑi … sӑ vedem … rӑspunse patronul, cu ochii la ecranul calculatorului de pe birou. Da, aveţi dreptate, doamna Lӑutaru a avut ieri o coliziune în giratoriu, au rezultat nişte mici avarii la aripa din stânga spate şi fuzeta … Am înţeles cӑ a strâns prea tare virajul ca sӑ iasӑ în Castanilor şi a intrat într-un autobuz de la RAT. Nu e ceva important … pânӑ disearӑ se rezolvӑ.

Privind şi el monitorul, domnul Lӑutaru comentӑ:

– Da, aripӑ, fuzetӑ … dar nu costӑ cam mult?

– Domn’ primar, nu ştiam cӑ e doamna dumneavoastrӑ. Nu vӑ costӑ nimic, pentru primarul nostru suntem bucuroşi sӑ lucrӑm, cum se zice, din partea casei. Şi nici nu e o reparaţie scumpӑ, staţi liniştit. Se înlocuieşte aripa, se vopseşte, fuzeta la fel, se înlocuieşte, cu tot cu suspensie şi cu roata, disearӑ poate doamna sӑ vinӑ s-o ia.

– Lasӑ, bre, cӑ trimit un şofer. Sigur nu costӑ nimic, cӑ …

– Se poate, domn’ primar? Cum sӑ …

– Bine, bre domne inginer, merci, merci … spune primarul, ridicându-se de pe scaun şi îndreptându-se spre uşӑ.  Dupӑ doi paşi se opri.

– Bre, am auzit cӑ sunt cam multe accidente in Rolex-ul ӑsta al vostru aici … Ai idee cam care e motivul? Mai multe decât în oricare alt giratoriu din oraş, ce dracu!

– Nu v-au spus oamenii dumneavoastrӑ?

– Mi-au zis cӑ sunt şoferii neatenţi. Dar tot şoferi sunt şi ӑia care trec prin alte giratorii, ce sunt mai atenţi acolo decât la Rolex?

– Domn primar, dacӑ-mi daţi voie, eu vӑ spun care e treaba, dar sӑ nu vӑ supӑraţi pe mine.

– Hai, bre, zi, doar nu suntem copii, ce dracu!

– Domn Primar, giratoriul e proiectat prost şi executat şi mai prost. Terenul nu e destul de tare pentru ce s-a fӑcut acolo, nu au prevӑzut o fundaţie destul de puternicӑ, pӑmântul se lasӑ din cauza gârlei Tamaş şi asfaltul e complet denivelat. Plus cӑ e asimetric, tot din cauza râului. Arhitectul a calculat greşit traiectoria Tamaşului, iar când s-au apucat sӑ decoperteze s-au trezit cu apa exact unde trebuia sӑ fie pastila giratoriului Au fӑcut ei cumva sӑ devieze apa, dar pӑmântul nu i-a ascultat. Eu nu sunt inginer, dar, uitaţi, bӑiatul ӑsta al meu, Gabi Vişan, mi-a demonstrat cum trebuia fӑcut .

– Hm … deci aşa, au lucrat prost ӑştia … Mie nu mi-au zis de toate astea, tu de unde le ştii?

– Pӑi cum sӑ nu ştiu, domn primar, dar trӑiesc aici de aproape şaizeci de ani, am vӑzut gârla asta pe unde trece încӑ de când eram copil mic, vorba aia. Dar când a încercat lumea din cartier sӑ le spunӑ la arhitecţii ӑia cӑ mӑsoarӑ aiurea, ne-a ameninţat cu jandarmii, ce sӑ mai facem …

Scӑrpinându-se în cap, primarul cӑzu pe gânduri.

– Breee … şi ce ar fi de fӑcut?

– Nimic, domn primar. Doar sӑ refaceţi totul, dar cu oameni mai deştepţi.

– Da, bre, aşa cred şi eu. Trebuie sӑ ne gândim la asta, cӑ nu se mai poate. Accidente peste accidente, pagube etîcî … Toatӑ lumea pierde.

– Aşa e, domn primar, o gramadӑ de bani dau şoferii ӑştia pe piese şi reparaţii!

– Da, da … Da, bre, ӑia dau bani şi tu îi iei, nu-i aşa? Ia zi, cât de bine îţi merge? Îţi merge, îţi merge, las’ cӑ ştiu eu, îmi dau seama cӑ tu ai de câştigat de pe urma lor. Hai, lasӑ, nu mai înerca sӑ te justifici, cӑ nu e cazul adӑugӑ domnul Lautaru cu mâna pe clanţӑ.

Dar, dupӑ ce deschise uşa, primarul se întoarse şi o inchise la loc, cu grijӑ.

– Bre, o sӑ pun în discuţia Consiliului Local problema “Rolex”. Nu se mai poate aşa. O sӑ coste o gramadӑ de bani, dar n-avem încotro.

– Da, domn primar …

– Stai, bre. Ia spune, cam cât câştigi tu la o reparaţie din asta? Lasӑ, nu e cazul sӑ-mi spui exact, cӑ pot sӑ le cer celor de la ANAF sӑ se uite în registrele tale, dacӑ vreau … noroc cӑ nu vreau. Bre, mult, puţin, dar câştigi, nu? Lasӑ, nu spune … ştiu eu. Bre! Ia fi atent aici: de mâine încolo îmi aduci la cunoştinţӑ toate accidentele care au loc la “Rolex” şi îmi trimiţi devizul. Ai înţeles?

– Am înţeles, domn’ primar, vreţi sӑ-i despӑgubiţi pe şoferii ghinionişti, cӑ …

– Bre, iar vorbeşti prostii! Nu despagubesc pe nimeni, de unde dracu sӑ fac rost de bani? Dar de mâine încolo, îmi dai zece la sutӑ din fiecare sumӑ încasatӑ când repari maşinile stricate la “Rolex”. Ai înţeles? Dacӑ nu, închid imediat intersecţia şi o repar …

ceas

Privind din nou prin paharul cu bere, Editorul rӑmӑsese pe gânduri.

            – Bӑ Aurele, ce ţi-e şi cu deneaul ӑsta … Sper cӑ l-a încӑlţat la timp pe Lӑutaru ӑla.

            – Unde ai vӑzut tu, mӑ Edi, sӑ ia deneaul pe cineva?! Nu, în schimb Croitoru a avut mult de tras cu Garda Financiarӑ şi cu ANAF-ul, noroc cӑ am aflat eu despre toatӑ tӑrӑşenia asta şi a intrat şi presa pe fir, cӑ altfel …

            Editorul mai voia ceva.

            – Bӑ Aurele, mai am o întrebare: ia zi,mutul din poveste, nu-i aşa cӑ era Martin Sienger, sasul emigrat în ’77? Prea era el civilizat sӑ nu fie sas. I-a mers rӑu în RFG şi a venit înapoi dupӑ Revoluţie, dar când colo, casa lui nu mai era şi a ales sӑ rӑmânӑ, totuşi, pe loc.

            – Stӑnicӑ? Nu, nu era Sienger.

            – Dar cine era?

            – Un mut, de unde sӑ ştiu eu?!

           

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (18) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA 18

Când spectacolul turnului cu ceas al Domnului messinez s-a încheiat, Piazza del Duomo s-a golit în câteva secunde. Turişti şi localnici şi-au cӑutat de drum spre cele patru zӑri. Un singur cuplu de turişti români, rӑmaşi undeva pe sub pomi, fac şedinţӑ pentru a hotӑrî direcţia de urmat. Era 1225, puţin cam devreme pentru prânz, deci, pânӑ una-alta, trebuia sӑ ne alegem încӑ vreun obiectiv sau douӑ.

Ce mai, hai s-o luӑm pe via Lepanto, cu ochii la realizӑrile arhitectonice – iar acestea nu lipsesc, chiar dacӑ clӑdirile nu se pretind opere de artӑ.IMG_3173IMG_3175IMG_3176IMG_3177IMG_3179

Ceva-ceva tot am putea noi face: sӑ verificӑm dacӑ şi messinejii se pricep sӑ corecteze cafeaua la fel de bine precum catanejii. Gӑsim, la o intersecţie frecventatӑ de autobuze galbene, exact ce voiam: o cafenea, Companello Bello, pe uşӑ menu-ul, iar pe menu sintagma café corretto. Con Sambuca, certo, şi e cât se poate de corectӑ. Am, totuşi, o nelӑmurire: espresso, espresso, dar de ce e aşa de mic dacӑ e corect?IMG_7247

Din nou pe stradӑ, şi în faţa noastrӑ apare Chiesa Santissima Annunziata dei Catalani. O clӑdire, surprinzӑtor, extrem de veche, din secolul 13, construitӑ în stil propriu de ocupanţii normanzi de atunci, dar numele e mai nou, din secolul 16, când pe-acolo şi-au fӑcut de cap negustorii catalani. IMG_3180IMG_3184
Gӑsim şi mӑrturia cӑ Shakespeare cunoştea bine Italia. Personajele lui au fӑcut spionaj peste tot şi i-au dat raportul. Doar cӑ … au fost depistaţi şi dovada este aici.IMG_3185.JPG
În apropiere, bine înţӑrcuitӑ, pentru cӑ cine ştie cine ar putea fi prea curios, o ruinӑ. Ce sӑ fie, oare, altceva decât vreo fostӑ bisericӑ, şi anume cea care îi fusese dedicatӑ lui Giacomo Apostolo. I se spune “antica”, dar a fost construita prin secolul 12 şi dӑrâmatӑ tot timpul de atunci încoace.IMG_3186IMG_3187IMG_3188IMG_3189IMG_3190IMG_3193IMG_3194
Sigur, ruinele cu ruinele, iar arbuştii înfloriţi cu arbuştii înfloriţi. E februarie, luna cea mai potrivitӑ pentru a face flori.IMG_3191
Ia uite, peste drum de Santissima Anunziata se vede şi un nene sprijinit în baston … Da, sigur, nu e baston, ci sabie, care-i deosebirea? E Don Giovanni d’Autriche, statuie de Andrea Calamech.IMG_3182IMG_3207
Am ajuns iar la Garibaldi, exact în intersecţia cu farmacia, acolo unde, în prezenţa şefului statului Italian, în anul 2000 a fost dezvelitӑ statuia omului de ştiinţӑ Gaetano Martino, adicӑ o operӑ de artӑ obţinutӑ cu talent şi muncӑ de Gualberto Rocchi. (cica e un sculptor specializat în oameni politici şi savanţi, probabil cӑ s-a obişnuit sӑ facӑ afaceri cu statul)(in picioare).IMG_3195
Pentru a completa monumentul lui nea Martino, alte douӑ mici monumente. Am stat de vorbӑ cu un negustor de suveniruri dintr-o prӑvӑlie din apropiere (acolo unde nu mai ştiu ce am cumpӑrat … ӑӑӑӑ … a, da, nişte suveniruri) şi am aflat cӑ, da, Fieţeii ӑştia sunt nişte obiecte ţinute la mare preţ de colecţionari. Cât de mare? Pӑi vreo 30.000 de euroi! (am mai purtat şi dupӑ aia o discuţie cu un colecţionar român de maşini, am aflat cӑ suverinistul cam exagera …).IMG_3199
Nu departe, am gӑsit şi alţi doi monştri, unul modern şi japonez, altul clasic şi italian. Sincer, l-as încӑleca doar pe al doilea.

Si inca unul, tot de prin partile loculuiIMG_3233.JPG
Via Garibaldi … via Argenteri … dacӑ toţi sunt vii acolo, cred cӑ bieţii taţipopi nu trӑiesc prea bine. IMG_3200.JPG

IMG_3201.JPGIMG_3203IMG_3204IMG_3205IMG_3206IMG_3208IMG_3209IMG_3212IMG_3213Ia te uitӑ, orele trec aşa de iute, încât nici nu ne-am dat seama când ni s-a facut foame. Cӑutӑm o mangiatoria adecvatӑ, o gӑsim pe cea mai bunӑ: Il Siciliano, pe via Garibaldi. Binenţeles cӑ studiem cu atenţie oferta, tot felul de pizze, dar nu pentru asta am venit noi aici, ci mai degrabӑ pentru paste cu scoici şi pentru salatӑ de caracatiţӑ. IMG_7249IMG_7250IMG_7251
Da, şi acum? Mai colindӑm de-a lungul strӑzilor, poate mai apare ceva interesant. De exemplu, acest Istituto tecnico economico, adicӑ un fel de liceu tehnologic cu profil economic, adicӑ o instituţie care nu poate fi trecutӑ cu vederea. Ia sӑ vedem, cine e “virgilmadgearul” lor? E Antonio Maria Jaci, un savant de origine napoletanӑ, cunoscut şi recunoscut de mai multe universitӑţi europene, dar a cӑrui operӑ e mai mult sau mai puţin cunoscutӑ în zilele noastre din cauza unui incendiu care i-a distrus o parte dintre manuscrise şi a unei viituri care a avut grija de a doua parte. Pe director îl cheamӑ Carlo Davoli, despre corpul didactic se poate citi pe internet, dar despre elevii corigenţi nu am putut gӑsi nici o informaţie.IMG_3210IMG_3211
Portocale. E februarie, dar portocalele sunt deja coapte.IMG_3214IMG_3218 Iar în proximitate e coaptӑ limba soacrei – şi nu e singurӑ, are destule prietene cu ţepi – care pӑzeşte şi patroneazӑ nişte magazine scumpe, plasate într-un fel de largo.IMG_3216IMG_3217IMG_3219IMG_3220
Trebuie sӑ traversӑm şi un fel de parc, mai degrabӑ o alee pietonalӑ bordatӑ de vegetaţie, alee ocupatӑ de comerţul în formӑ de chioşc – de alimentaţie publicӑ, dar şi de presӑ. IMG_3222IMG_3224Ia sӑ vedem, cam ce citesc messinezii? IMG_3226
Evitӑm cu grijӑ un impact cu tramvaiul, pentru cӑ nu vrem sӑ dӑm banii pe vagoane în loc de bere şi, la câţiva paşi mai încolo, pӑtrundem din nou în piaţa gӑrii. Autobuzele ATM, de un roşu pӑtrunzӑtor, se bat pentru un spaţiu vital, iar pe alte zone densitatea de maşini parcate e destul de mare. IMG_3227IMG_3229IMG_3230IMG_3234IMG_3235
Clar, am ajuns la garӑ, înseamnӑ cӑ de aici pânӑ la hotel nu mai e mult, totul e sӑ prindem un tren. Existӑ aşa ceva, desigur, dar mai avem vreo trei sferturi de orӑ pânӑ la plecarea lui, timp suficient pentru o expediţie de explorare a zonei. Nimic interesant, o fântânӑ secatӑ, o mulţime de maşii, un bӑrbos care luptӑ îpotriva fumatului chiar şi cu pipa în gurӑ, şi o deschidere ӑtre port, acolo unde par sӑ meargӑ şi toate liniile fieroase care ies din garӑ. Desigur, nu poate fi vorba decât de legӑturile cu feriboaturile care sar gardul spre Italia.IMG_3251IMG_3235IMG_3253IMG_3242IMG_3243IMG_3244IMG_3245IMG_3246

Mai pozӑm un tramvai invadator,IMG_3254 apoi studiem faţada gӑrii – inventatӑ în 1866, dӑrâmatӑ, cum era şi normal, în 1908, şi reconstruitӑ – inauguratӑ în 1939. Nu spune nimeni nimic despre contribuţia americanilor în timp de rӑzboi.IMG_3247IMG_3248IMG_3249IMG_3250IMG_3252
Prin tunel, ca la Braşov,IMG_3257.JPG ajungem la peron în acelaşi timp cu trenul care va fi al nostru – o garniturӑ complet diferitӑ fӑtӑ de cea care ne-a adus aici dimineaţӑ. IMG_3241.JPG
Cӑlӑtoria e mult mai banalӑ decât la venire, pentru cӑ se lasӑ întunericul si nu mai ave nimic de vӑzut afarӑ. Totuşi, un episod meritӑ a fi povestit: la un  moment dat, douӑ familii ocupӑ o parte a vagonului – destul de liber, de fapt. Cu toate cӑ eram ocupaţi cu consumarea bateriei ifonului pentru a bate un record la solitaire, nu am putut sӑ nu remarcӑm faptul cӑ ocupanţii vorbeau (tare) în limba românӑ. La un moment dat, pentru a dezlega o enigmӑ, porte-parole-ul (o doamnӑ blondӑ) lor ne-a abordat cu întrebarea: “Is Catania the next stop?”. I-am rӑspuns cӑ, dupӑ ştiinţa noastrӑ, “Oh, Catania is the last stop, you can’t miss it”. Prin asta se dovedeşte, fӑrӑ putinţӑ de tӑgadӑ, cât de bine e sӑ cunoşti limba englezӑ: te poţi înţelege mai bine cu românii întâlniţi prin ţӑi strӑine.
La Catania, deloc surprinzӑtor dacӑ ne aducem aminte de norii care se vedeau de la Messina, plouӑ abundent. Nu conteazӑ, cӑ şi aşa nu avem umbrelӑ. Existӑ autobuze în faţa gӑrii, dintre care şi unul care trece pe la Borselini, binefacere de care profitӑm şi noi, dar acolo iar pornim pe drumuri diferite: una dintre noi spre Miramare, altul spre centrul luminat al Cataniei, acolo unde oamenii, cu sau fӑrӑ halate, o însoţesc în continuare pe Sfânta Agata, iar turistul român, dupӑ ce îşi ia porţia de privit şi apreciat, îşi pune o sticlӑ de Morreti în rucsac.
Iar acestea fiind fӑcute, acelaşi turist se îndreaptӑ cu convingere spre Miramare. Avem de încӑrcat baterii şi de asigurat tot necesarul pentru a doua zi; vom purcede la ascensiuni montane.

Un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SAGA FAMILIEI VIALHE 41 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

De când renunţase la cabinet, doctorul Fraysse avea, în sfârşit, timp să se ocupe şi de unele lucruri pe care le neglijase în ultimii patruzeci şi cinci de ani în favoarea profesiei. Ce-i drept, în zilele de târg, atunci când clientela era prea numeroasă, mai venea să-l ajute pe tânărul său confrate. Acesta îi mai cerea sprijinul şi pentru vreo naştere mai dificilă, şi mai erau şi câţiva bătrâni căpoşi, care refuzau îngrijirile doctorului celui nou. Dar în afară de aceste cazuri, puţine de altfel, când mai practica o meserie pe care o iubea, el avea tot timpul la dispoziţie.
Îşi descoperise la bătrâneţe o pasiune pentru grădinărit şi, curtea neglijată până atunci, se transformase într-o grădină pe care o admira toată lumea. Nu era mulţumit numai cu legume trufandale, îmbina utilul cu plăcutul, intercalând printre straturile de morcovi, varză sau praz şi rânduri de flori. Gladiolele sale, crinii şi ortensiile albastre erau cele mai frumoase din comună. Iar trandfirii contribuiseră la o împăcare, prudentă, dar urmată de prietenie, cu abatele Feix. Bătrânul preot fusese acela care învăţase pe medic să taie şi să altoiască tufele de roze.
Putea să se lase, de asemenea, pradă marii sale pasiuni pentru pescuit. De când se retrăsese, putea să petreacă oricând o zi întreagă cu lanseta în mână în apa Diamondului, lansând cu dibăcie printre rădăcinile sălciilor, acolo unse ascundeau păstrăvii. Pescar desăvârşit, Fraysse cunoştea perfect obiceiurile salmonidelor şi nu ar fi lăsat pe nimeni să fabrice în locul lui diferite modele de « muşte », pe care le folosea în funcţie de vreme, de temperatură, de anotimp.
Se apucase, de asemenea, să alcătuiască un ierbar, la care se gândea încă din tinereţe. Culegea cu drag şi clasa multele specii de plante caracteristice pentru zona lui geografică, dar, poate dintr-o deformare profesională, cum îi plăcea tânărului său înlocuitor să spună, nu neglija nici plantele medicinale. Acestea, bine uscate şi depozitate cu grijă, erau o bucurie pentru unii pacienţi bătrâni care preferau infuzii şi decocturi în locul caşetelor prescrise de doctorul Delpy.
Şi, în sfârşit, la toate aceste distracţii, pe care le savura secundă cu secundă, mai adăuga partida de biliard pe care o disputa în fiecare seară la han cu Antoine Gigoux. Pe el nu-l deranja, ca pe alţii, invazia de muncitori de la calea ferată. Într-un fel, chiar îi plăcea să se « scalde » în atmosfera aceea gălăgioasă, plină de vorbe deşucheate şi de râsete neruşinate, care îi aminteau de serile vieţii sale de student. În plus, această vizită cotidiană îi permitea să se pună la curent cu tot ce se petrecea în comună, cu mersul lucrărilor, cu sănătatea unor vechi cunoştinţe, cu nunţi şi naşteri. Adesea, între două guri de genţiană, evoca împreună cu prietenul său vremurile de mult apuse, vorbeau de prieteni dispăruţi sau plecaţi. De multe ori îl pomeneau pe învăţător. Ieşise la pensie cu un an înainte şi se întorsese în provincia lui natală, Ussel. Toată lumea regreta plecarea lui, iar cei doi jucători de biliard pierduseră şi un adversar valoros.
Şcoala era acum ocupată de un cuplu de învăţători tineri, de abia ieşiţi din Şcoala Normală, care aplicau metode pedagogice moderne, printre care nu se regăsea bonomia bătrânilor institutori. Pe vremuri, dacă domnul Lanzac şi soţia lui îi auzeau pe copii vorbind în graiul regional, se mulţumeau să le atragă atenţia să vorbească franceza literară. Iar dacă vreun elev era posesorul unui vocabular sărac, vechii învăţători îl corectau cu blândeţe: „Căutaţi cuvintele în dicţionar şi o să vedeţi că toată lumea va putea să vă înţeleagă, chiar şi oamenii din nord”.
În prezent, elevii nu mai aveau cum să se lase furaţi de grai: învăţătorii cei noi se prefăceau că nu înţeleg nimic şi combăteau regionalismele cu toată forţa.
Primarul era mulţumit de dinamismul lor tineresc şi, de asemenea, aprecia militantismul lor politic. Părerea doctorului era mai rezervată.
– Eu zic că sunt cam fanatici. Mai ales el; prea îşi impune mult culoarea politică …
– Nu sunt fanatici, sunt socialişti!
– Ce dacă!? Şi eu sunt!
– Da, dumneata …
– Binenţeles! Numai că eu n-am amestecat meseria cu politica! Am îngrijit pe toată lumea, chiar şi pe regalişti, pe boulagişti şi pe anarhişti! Ba chiar şi călugăriţe. Şi în viaţa mea n-am încercat să-i fac să-şi schimbe părerile! În timp ce tinerii dumitale bagă politica şi în aritmetică!
– Cine ţi-a mai spus-o şi pe-asta?
– Ce naiba, acesta e secretul lui peşte, toată lumea vorbeşte! Nu, nu, crede-mă, dacă-i laşi în banii lor, ăştia or să devină mai tiranici decât popa, şi pe acesta îl ştii cum e… Mă cunoşti, ştii că m-am bucurat când am scăpat de despotismul clerului şi nu prea am chef să mă bat vreodată cu al mirenilor. Hai, e rândul tău să joci, şi dacă marchezi punctul acesta, fac cinste. Numai că nu-mi fac eu griji în privinţa asta …

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (17) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (17)

Citind toate prospectele pentru turişti gӑsibile pe internet, principala (şi, în unele cazuri, unica) atracţie despre care am aflat a fost spectacolul zilnic al Turnului Domului. Se povesteşte acolo despre un fel de pensionari ai unei grӑdini zoologice, care se trezesc pe rând dupӑ ce astrele (şi mecanismele de ceasornic) indicӑ ora 1200.IMG_7202

Pentru cӑ suntem iubitori de animale şi de mecanisme ne-am propus noi sӑ fim în Piazza del Duomo cu câteva minute înainte de a se face dupӑ-amiazӑ, de aceea am citit eu cu cea mai mare atenţie şi cu o frecvenţӑ sporitӑ (sau invers?) indicaţiile ceasului personal în timp ce colindam pe coclauri şi admiram peisaje. Iar silinţa a funcţionat, pe la doişpe fӑrӑ zece eram în faţa clopotniţei, unde colega mea deja îşi fixase un post de observaţie, de unde sӑ surprindӑ spectacolul mecanic. La rândul meu, am ales un loc diferit, astfel încât sӑ putem avea douӑ puncte de vedere diferite asupra fenomenului.IMG_3167IMG_2993IMG_3168IMG_3169IMG_3171

Nu eram singuri în Piazza. Zeci de curioşi, printre care şi un grup de elevi cu douӑ profesoare, stӑteau cu ochii în sus ca la mitigurile aeriene, sau, mai bine şi mai exact spus, cu camerele foto/video orientati în sus şi cu ochii orientate în vizoarele acestora (ca şi noi, binenţeles).

Catedrala, sau Domul din Messina, adicӑ cel mai important, recomandat, cunoscut, recunoscut şi  … aşa mai departe monument al oraşului, un lӑcaş de cult al credincioşilor romano-catolici are o istorie lungӑ şi impresionantӑ. Şi pentru cӑ pânӑ la ora 1200 mai avem timp, hai sӑ vedem ce s-a tot construit şi dӑrâmat pe locul ӑsta de-a lungul mileniilor.IMG_3172

Se pare cӑ prima construcţie creştinӑ a apӑrut aici pe la 530, sub conducerea arhitectului Belisario, cu materiale refolosibile preluate dintr-un antic templu al lui Neptun. Dar au venit sarazinii, iar ei au forţat schimbarea ritului, ba, mai mult decât atât, au urmat modelul sovietic, transformând lӑcaşul creştin într-un loc cu multe alte destinaţii, în afarӑ de cel de lӑcaş de rugӑciune.

Noroc cӑ, dupa 1060, arabii au fost izgoniţi de normanzi, care erau creştini, iar în 1096 au readus religia creştinӑ la Messina. Şvezii, care i-au gonit pe normanzi, tot creştini fiind, au resfiinţit biserica în 1197, pe vremea lui Henrik VI.  Au venit apoi aragonezii, dupӑ ei spaniolii, care s-au luptat mereu cu mişcӑrile seismice. Au construit, apoi au reconstruit catedrala, aproape ca Manole al nostru – ce construiau intr-un secol se dӑrâma într-un cutremur, sau, cu puţin noroc, se distrugea într-un incendiu.

Ultima mare catastrofӑ teluricӑ, aceea din 1908, a dӑrâmat, binenţeles, tot ce era renascentist sau baroc în catedrala messinezӑ. Dar oamenii au trecut şi peste asta, s-au apucat sӑ culeagӑ din ruine tot ce s-a putut aduna, piese de mosaic şi opere de artӑ fiind depozitate şi apoi plasate în noua construcţie, pentru care a primit credit Aristide Gianelli. Catedrala a fost inauguratӑ cu fast şi bucurie în 1930, iar fericirea credincioşilor a fost, cel puţin pânӑ acum, la adӑpost de terremoti.

Ce te faci, însӑ, cu rӑzboaiele. Pai de, a izbucnit WW2 iar italienii s-au plasat de partea greşitӑ. În 1943, bombardierele americane au dat iama prin sudul Italiei, iar una dintre victime a fost exact catedrala Messinei, pusӑ la pӑmânt de douӑ bombe bine plasate. Cu ocazia asta s-au distrus si mozaicurile şi operele de artӑ scӑpate de cutremur, dar, totuşi, oamenii au salvat resturile, pe care le-au folosit pentru a reconstitui cât mai fidel ceea ce nu mai exista decât în poze, desene şi amintiri.

Catedrala, aşa cum am vazut-o eu şi camerele noastre de fotografiat şi filmat, a fost inauguratӑ în 2011 şi sfinţitӑ ca Basilicӑ.

În interior, deşi nu ne întâlnim cu pereţii pictaţi ai bisericilor de la noi, avem ce vedea. IMG_7208Ambele nave laterale sunt decorate cu zeci de statui ale unor sfinţi.IMG_2981IMG_2983IMG_2984IMG_2985IMG_2986IMG_7221IMG_7203IMG_7206IMG_7207

Tavanul, interesant, nu e compact ca un tavan, ci e format dintr-o multitudine de grinzi (alea obligatorii ale construcţiei) decorate cu icoane.IMG_7225.JPGIMG_7219IMG_7209

Altarul este acoperit cu o boltӑ unde se vede Cristo Pantocratore, IMG_7203IMG_7213IMG_7214IMG_7215

iar pe perete se vede o frumoasӑ icoanӑ a Maicii Domnului cu Pruncul, ferecatӑ în aur.IMG_7217Ce-am spus? Stai puţin, asta cu ferecatul e caracteristicӑ a bisericii bizantine, nu romane. Ia sӑ ne mai uitam puţin! Pai da, toate reprezentӑrile picturale sunt fӑcute în stil bizantin. Nu observasem din prima, doar cu acest stil am crescut şi nu ni se pӑrea deosebit, dar totuşi, în contextual unei biserici romano-catolice este special. Nu am vazut chiar aşa multe biserici romano-catolice, cred cӑ asta e prima unde mӑ întâlnesc cu aşa ceva.

Admirӑm şi diorama, care ne aminteşte de cea a Duomo di Napoli,IMG_7212.JPGIMG_7216 dar şi orga, un instrument cu totul aparte, daca e sӑ îi credem pe ӑia care se pricep. E a doua ca mӑrime din Italia, printre cele mai mari din Europa şi printre cele mai perfecţionate. Meseriaşul care a construit-o se numeşte Tamburini (sigur, un nume muzical, predestinat).IMG_7218IMG_7228IMG_7229

Ar mai fi multe de povestit despre catedralӑ, dar toate datele astea pot fi gӑsite de cei interesaţi in diferite surse de informare, nu aici.IMG_7230IMG_7231IMG_7232IMG_7233IMG_7234 Eu ma limitez în a spune cӑ trebuie sӑ ieşim în Piazza, pentru cӑ orele sunt aproape fixe. Mai avem de pornit nişte camere şi de fӑcut o micӑ avanpremierӑ a spectacolului care urmeazӑ.

Avem, aşadar, o clopotniţӑ (Il Campanile), construitӑ la începutul secolului şi reconstruitӑ şi recuperatӑ etc., un edificiu vizibil, datoritӑ înӑlţimii, şi de la Sacrario de Cristo Re şi, bӑnuiesc, chiar şi din Italia. Ca obiecte de interes, un leu auriu cu un stindard  la nivelul cel mai înalt, un cocoş, la fel de strӑlucitor, la nivelul imediat inferior, nişte sfinţi, din acelaşi material, un orologiu astrologic şi un calendar perpetuu.IMG_7243IMG_7244WP_20180205_11_59_52_PanoramaWP_20180205_12_00_38_Pro Într-un fel, turnul ӑsta aminteşte de cel de la Sighişoara, dar, fiind mai nou şi mai mereu reparat şi refӑcut, mecanismul lui chiar funcţioneazӑ. Şi funcţioneazӑ atât de faimos, încât, iatӑ, e ora 11:59:59 şi încep sӑ se audӑ zgomote.

Privim cu atenţie, merita!

Spectacolul mecanic şi musical dureazӑ destul de mult, ca sӑ am timp, privind când la displayul camerei, când direct la campanile, sӑ mӑ gândesc ce fraieri sunt messinejii ӑştia. Îşi bat capul şi cheltuiesc bani ca sӑ menţinӑ în funcţiune un mecanism care, zilnic, umple Piazza del Duomo de turişti (cӑrora sigur dupӑ aia li se face foame şi vor cheltui euroi prin târg, cumpӑrând poze, magneţi şi tricouri cu turnul clopotniţei, când ar putea face ca edilii braşoveni, care, atunci când au o idee bunӑ, îşi dau toatӑ silinţa sӑ nu o lase sӑ se dezvolte sau sӑ dureze – mӑ refer la obiceiul acela prost de a însoţi, la orele 1200 şi 1800, bӑtӑile ceasului din Turnul Sfatului cu un mic (mult prea mic pentru un oraş atât de mare şi de touristic) concert de surle şi trâmbiţe şi o loviturӑ de tun din Turnul Alb. Bine cӑ le-a trecut, ce nevoie avem noi sӑ stea lumea cu ochii cӑscaţi şi urechile ciulite cӑtre balconul Turnului …

Bun, vӑd cӑ limba soacrei din Piazza m-a fӑcut sӑ fiu rӑu.

IMG_7242.JPG Aşa cӑ nu ne mai rӑmâne altceva de fӑcut decât sӑ ne cӑutӑm de drum, poate mai vedem ceva interesant prin oraş.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

LUMINA DIN SUFLET de Nuți Gălețeanu

                                                          LUMINA DIN SUFLET

Revin cu un articol despre profesorul  Vasile Adamescu, OMUL care a arătat că dacă ai suficientă Credință și Încredere în Cel de Sus, imposibilul devine Posibil. Că dacă îți întorci fața spre soare, Lumina îti pătrunde în suflet și toate umbrele rămân în spate…

În data de 19 aprilie 2018, am asistat cu multă emoție la lansarea volumului 2 din seria  de carti  ”Înfruntând viața”, a profesorului Vasile Adamescu (lipsit de văz și auz de la vârsta de 2 ani), lansare ce  avut loc la Facultatea de Psihologie și Stiințele Educației din cadrul Universității București.

Am pătruns așadar în Amfiteatru cu multă emoție și mai ales, Recunoștință că am privilegiul să îl văd pe omul acesta deosebit, care îmi acordase onoarea unui scurt și interesant interviu cu câteva luni înainte.

(Dis)abilitatea mea  – și mai ales lipsa unui interpret –  mă obligă să îmi aleg un loc în față, chiar pe primul rând, ca să pot înțelege ce vor spune invitații la eveniment și mai ales, profesorul Adamescu.

În spatele meu remarc prezența domnului Cioiu (membru în Consiliul Director al organizației Sense Internațional România) și a fiului său Mădălin, un băiat absolut special, în cel mai bun sens.

1

Și sunt și eu remarcată, datorită hotarârii cu care m-am așezat pe primul rând,  de colega mea, Madalina (lucrăm împreună cu ”SUFLETE PURE” – dar asta e o altă poveste, reală și frumoasă pe care o voi impărtăși cândva).

Că tot aminteam de SENSE Internațional, remarc și prezența minunatelor doamne : Etelka Czondi, Ramona Antonie și  Andreea Toia.

Sosește profesorul  Adamescu, un om micut, impreuna cu domnul Micu (interpretul si prietenul său, cel ce ii va traduce totul în palma, scriind, cu o rapiditate uimitoare, litera cu litera, fiecare cuvânt) și sala freamătă.

 

Invitații surprinși în poză sunt nume ”grele” în domeniu: doamna  Liana Mitran (inspector general învățământ special), domnul prof. univ. dr Vlad Popovici (Departamentul de Psihopedagogie Specială), domnul lector univ. dr. Cristian Buică-Belciu (tot din cadrul Departamentului de Psihopedagogie Specială).

Domnul Viorel Micu (despre care aș vrea să precizez că a fost elevul profesorului Adamescu) a prezentat pe scurt cuprinsul celor două volume din seria ”Înfruntând viața”, accentuând în primul rând efortul deosebit al Omului Adamescu de a învinge greutățile Destinului său.

Cu totii au vorbit la superlativ despre profesorul Adamescu, dar momentul cu adevărat emoționant, pentru care eram aici, a fost acela când însuși profesorul Adamescu a ținut o scurtă cuvântare. Fiindcă situația nu îmi permitea să percep toate cuvintele am întrebat-o pe colega mea dacă înțelege … Mădălina, cu lacrimi în ochi … și cu pielea ”zbârlită” de emoție, mi-a făcut semn ca da … TOT!

La final, Profesorul a acordat autografe, tuturor celor care i-au cumpărat cărtile. Și dacă vă întrebați cum … fiecare persoană îi scria numele în palmă (de tipar) și dânsul scria pe carte dedicația, folosind un fel de sablon cu litere, ca cel din imagine (imagine luată de pe internet, nu am îndrăznit să pozez ”dispozitivul” dânsului de scris …

5

Autograful de pe cartea mea:6.jpg

Tin să amintesc și distincția de onoare, oferită de Organizația Sense (prin dna director  Etelka Czondi) domnului Vasile Adamescu) , fiindca a constituit un moment emoționant!

7

(sursa foto: https://surdocecitate.ro/en/news/vasile-adamescu-promoter-of-the-rights-of-people-with-deafblindness-in-romania/)

De ce scriu despre această lansare? Fiindcă aici am înțeles și mai clar , că pe lumea asta  există și o altfel de LUMINĂ și pentru cei cu surdocecitate…că sunetul poate fi perceput  și in Lumea Tăcerii (altfel,pe alte căi, cunoscute doar nouă).

Că, uneori, cu mâinile ”vezi” și ”auzi”, poate mai multe decât cei fara deficiențe, cu mâinile poți cunoaste UN SUFLET!

Am înțeles că (dis)abilitățile pot fi uneori doar căi de a vedea EXEMPLE de VOINȚĂ și de CREDINȚĂ.

Că există minuni pe lumea asta pe lânga daca nu esti atent poti trece fără să le vezi, fara să le auzi … că există Minuni pe care trebuie să te invețe cineva sa le observi!

Că ne plângem prea mult, prea des pentru tot felul de nimicuri, ca nu vedem scânteia pe care Divinitatea o lasă aprinsă în fiecare dintre noi, că nu vedem  LUMINA DIN OAMENI!!!

Aș putea să zic: ”deschideti asadar ochii!”-dar cu gândul la cei ca domnul Adamescu, o sa zic doar atat: ”Deschideți asadar SUFLETUL”!

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (16) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (16)

Am cam o orӑ jumate ca sӑ urc dealul, sӑ identific biserica cea frumoasӑ din vârf, sӑ fac cât mai multe poze frumoase înspre port şi strâmtoare, dupӑ care sӑ cobor dealul, sӑ regӑsesc primӑria şi piazza Uniunii Europene şi acolo, pe oricare dintre bӑnci, pe colega mea, care mӑ va aştepta rӑbdӑtoare.

Când vrei sӑ ajungi undeva sus e foarte uşor, pentru cӑ ai un reper uşor de urmӑrit, chiar dacӑ nu ştii exact pe unde s-o iei. Cu o astfel de concepţie filosoficӑ am pornit pe corso Cavour, strada care pӑrea sӑ conducӑ exact în direcţia doritӑ.IMG_3049IMG_3053

Un prim popas mi-a fost impus de Sfântul Anton Abate. Credincioşi creştini şi constructori, messinezii i-au închinat acestuia o bisericӑ la intersecţia dintre corso Cavour şi via San Cristoforo, iar eu, credincios obiceiului de a fotografia toate chiesele, pentru cӑ, de, sunt nişte frumoase monumente arhitectonice, nu pot trece strada fӑrӑ sӑ mӑ asigur cӑ am luat imaginea cu mine. Lӑcaşul este de datӑ recentӑ, realizat de arhitectul Francesco Barbaro dupӑ ce terremoto din 1908 a pus la pӑmânt o bisericӑ mai veche, cu hramul Bunei Vestiri (Annunziata). Am reţinut şi programul tata popilor, just in case.IMG_3048IMG_3050IMG_3051

Continuӑm pe corso, remarcând opţiunea messinezilor în privinţa pistei pentru biciclişti.  În tot cazul, nici şoferii cu “I” pe maşinӑ nu respectӑ mai mult personalitatea celor cu jumatate din numӑrul lor de roti – sau, poate, daca ai o maşinuţӑ istoricӑ şi minusculӑ ai regim preferential?IMG_3054IMG_3055

Încӑ o istoricӑ minusculӑ care beneficiazӑ de un mare şofer. Sӑ nu poţi parca mai corect un asemenea gândac?! Dar dacӑ îţi dӑ Dumnezeu un Lincoln Continental, ce-i faci? Circuli fӑrӑ încetare 24 x 7 pentru cӑ nu ştii sӑ parchezi?IMG_3056IMG_3057

O instituţie pe care, chiar în principiu, o vâd pentru prima datӑ: Monte di Pieta. Cea de faţӑ beneficiazӑ de un edificiu remarcabil, în stil manierist, care dateazӑ de la 1616. Nu mai funcţioneazӑ, prea e dӑrӑpӑnat (vinavat e tot nemernicul alӑ de la 1908 … dar nu numai el, ci şi americanii, cu bombardamentele lor din al doilea Rӑzboi Mondial).IMG_3058IMG_3059IMG_3060 Înainte de a pleca de acolo, mӑ uit, totuşi, în jur, poate vine nenea ӑla, cum îl cheamӑ?… Colline, personajul din Boema lui Puccini, care sperӑ sӑ o ajute pe Mimi ducându-şi dragul vechi palton la Muntele de Pietate. Poftim? Colline e parizian? Eh, detalii, cum spuneam, vorbesc de un principiu.

Urmez indicaţiile preţioase ale indicatoarelor şi nimeresc, aşa cum speram, o stradӑ în pantӑ accentuatӑ, Salita della Caperrina. IMG_3061IMG_3062IMG_3063Care mӑ duce pe via delle Carceri , unde dau nas în nas cu Fontana Falconieri. Sigur cӑ nu era în planul meu de zbor, dar asta nu înseamnӑ cӑ nu ştiu sӑ mӑ bucur de astfel de întâlnire.IMG_3064.JPG

Fântâna a fost realizatӑ în stil neorenascentist de arhitectul care îi poartӑ numele la 1842 şi inauguratӑ la 1843. Datoritӑ nenorocirii de la 1908, monumentul, deşi a scӑpat relative întreg, este scos din funcţiune şi adӑpostit în Museo Regionale, renӑscând odatӑ cu mine, în 1957. Probabil cӑ de aceea s-a şi aşezat el în drumul meu, dornic sӑ ne întâlnim.IMG_3065.JPG

În faţa fântânii se vӑd Le scalinate dell’arte. Sigur cӑ tendinţa e sӑ urc treptele, doar de-aia sunt puse acolo, dar poarta de fier care se vede la capӑtul lor mӑ descurajeazӑ.IMG_3066IMG_3067

Oricum, e deja destul de tӑrziu, cam o treime din biletul de voie s-a scurs, iar înӑlţimea pe care o ochisem din centrul oraşului e încӑ departe. Aşa cӑ îmi asum riscul de a pӑşi pe via delle Carceri, sӑ vedem ce e la capӑtul ei. Pӑi ce sӑ fie, e via Dina e Clarenza, iar dacӑ trecem de via Grattoni – şi nu ştiu de ce n-am trece – şi avem rӑbdare sӑ lӑsӑm numeroasele maşini ş scutere sӑ-şi caute de drum – ceea ce, cum spuneam, nu ştiu de ce n-am face, mai ales cӑ ne dӑ şi rӑgazul sӑ ne tragem, o ţârӑ, sufletul, dupӑ efortul cӑţӑrӑrii – ajungem într-un loc înalt, de unde ne putem alege o nouӑ direcţie de înaintare. IMG_3068IMG_3069IMG_3071IMG_3072IMG_3073IMG_3074IMG_3075IMG_3076IMG_3078

Pentru o clipӑ sunt tentat sӑ dau o fugӑ pânӑ la Santuario Parrocchia Santa Maria di Montalto, IMG_3077IMG_3085IMG_3103

dar ceasurile sunt înaintate şi pӑstrez azimutul iniţial, care se întrevede la orizont şi el.IMG_3079

Nu pot trece nepӑsӑtor pe lâgӑ nişte afişe electorale, ci le înjur copios, aşa, ca un bun cetӑţean al oricӑrei ţӑri democrate. Pai nu, pe afiş scrie cӑ nenea ӑla e liber sӑ aleagӑ, iar el a ales sӑ se lase înjurat.IMG_3080.JPG

Pânӑ la urmӑ, nu-i aşa, fiecare cu pӑsӑroiul lui.IMG_3081

Strada pe care am nimerit acum se cheamӑ Viale Principe Umberto, de unde pot privi de sus calea pe care tocmai venisem, Santuario Santa maria di Montalto şi Istituto “Annibale M. Di Francia” per Surdomutti (pe care mi-l anunţase deja acel Audi A 4).IMG_3082 Sunt curios cine e acest Annibale Maria din Francia şi aflu cӑ era di Messina, nu di Francia, şi a avut marele merit de a se lӑsa canonizat şi sanctificat tocmai de Papa Ioan Paul II, la 16 mai 2004. Obiectul de activitate al Institutului care îi poartӑ numele nu e greu de ghicit.IMG_3087

Dar sӑ mergem mai departe, înainte din poveste încӑ destul de mult mai este şi se apropie, cu tic-taci repezi, ora la care voia din bilet îşi pierde valabilitatea. Privesc iar în jos, nu vӑd ce speram,IMG_3083IMG_3084IMG_3086IMG_3088 însӑ evit sӑ devin şi eu un angelo ca altii care s-au plimbat pe-aici înaintea mea. Sigur, eu mai am treabӑ.IMG_3090

Bun, grӑbit – grӑbit, dar nu pot ignora pasajul ӑsta. Oare unde l-am mai vӑzut? Pe strӑzile din Scheiul Braşovului, cumva?IMG_3089

O-ho! Iatӑ cӑ perspectiva se lӑrgeşte, iar în faţa ochelarilor mei uimiţi se întinde Messina, Strâmtoarea aferentӑ şi portul, Reggio Calabria şi întreaga Italie!

Nu are rost sӑ îmi descriu emoţia şi bucuria, dar pozele de faţӑ, chiar dacӑ nu sunt opera unui artist fotograf şi nici a unei tehnologii ieşite din comun, pot vorbi în locul meu.IMG_3091IMG_3092IMG_3093IMG_3094IMG_3095IMG_3096IMG_3097IMG_3098IMG_3099IMG_3100IMG_3101IMG_3102IMG_3105IMG_3106IMG_3107IMG_3108IMG_3109IMG_3112IMG_3113IMG_3114IMG_3115IMG_3116IMG_3118IMG_3119IMG_3120IMG_3121IMG_3122

Am timp şi pentru o scurtӑ şedinţӑ de plane spotting. Deşi nu apuc sӑ montez teleobiectivul la camera mea Canon (nici nu cred cӑ îl am în rucsac şi nici nu îl caut), pot urmӑri zborul unui ATR-72, de fapt ATR-P72 A, avion de patrulare maritimӑ din dotarea Aeronautica MilitareIMG_3124IMG_3125IMG_3126IMG_3127IMG_3128IMG_3130

Fiind chiar lângӑ biserica cea mare pe care mi-o alesesem drept reper la înӑlţime, nu pot sӑ nu mӑ interesez despre ce e vorba: este chiar Sacrario di Cristo Re. Locul are o foarte lungӑ istorie, cu punctul de pornire în vremea lui Richard the Lionhearted, când, probabil datoritӑ perspective şi uşurinţei de a fi apӑratӑ, pe colinӑ a fost clӑditӑ o fortificaţie. De-a lungul secolelor, fortul a fost, pe de-o parte, extins şi întӑrit, pe de alta scuturat şi demolat de mişcӑrile seismice. De abia în secolul 20, dupӑ marea catastrofӑ a anului 1908, arhitectul Giovani Battista Milani şi-a adus aminte de stilul baroc şi a construit în vârful dealului biserica octogonalӑ. Din pӑcate pentru mine, fugit inexorabile tempus şi nu mai apuc sӑ urc sӑ vӑd şi statuia Regelui Iisus Hristos (vizibilӑ în poza mea, pe scalinata de acces), realizatӑ de Tore Edmondo Calabrò – dar, sincer, nici nu auzisem de existenţa ei, deci nici nu ştiam ce pierd.IMG_7240.JPGIMG_3111IMG_3123IMG_3131IMG_3146

Bun, deci mi-am fӑcut bucuria de a vedea frumuseţile patriei siciliene, nu-mi rӑmâne decât s-o iau la vale spre centru, urmând calea impusӑ de prinţul Umberto. Îmi impart atenţia între douӑ aspecte: diversitatea arhitectonicӑ şi diversitatea automobilisticӑ.

Din prima categorie face parte un cartier nou şi banal al oraşului Messina, bloace ca bloacele, urâte ca peste tot, norocul blociştilor e cӑ au şi ei vedere la mare şi la dealul cu Sacrario.IMG_3136IMG_3137IMG_3138IMG_3139IMG_3140IMG_3141IMG_3142

Din a doua categorie, aleg pentru a le nemuri un Opel Rekord (cam neglijat, sӑracu, proprietarul ӑla ar trebui sӑ-i aIate mai mult respect!),IMG_3135IMG_3134 un Autobianchi A 112 LX (a mai auzit cineva de marca asta în ultimul timp, hai sӑ zicem 150 de ani?),IMG_3133IMG_3132 un Fiat 126, cam amӑrât şi el,IMG_3151 un Hyundai Accent – de aşa ceva parcӑ am mai auzit – IMG_3144IMG_3145şi, bineţeles, nelipsitele Dacii.IMG_3143IMG_3152

Intrând pe strӑduţele formate de banalele bloace şi vechile clӑdiri mӑ întâlnesc cu banalele imagini din toate cartierele de blocuri, dominate de rufele puse la uscat. De fapt, am încercat sӑ surprind şi un sistem interesant şi mai puţin vӑzut de sârme de rufe, dar prezenţa în preajmӑ a inventatorului, înarmat cu o privire ucigaşӑ, m-a descurajat.IMG_3147IMG_3148IMG_3149IMG_3150

Dacӑ în prima parte a expediţiei, biserica Sacrario a fost un reper nepreţuit, acum mӑ orientez doar dupӑ unghiurile pantelor – logic, spre nivelul mӑrii. A fost o idee bunӑ, pentru cӑ în scurt timp m-am întâlnit exact cu cine voiam eu: Garibaldi, mereu Via în memoria italienilor. Strada merge paralel cu strâmtoarea şi îmi oferӑ simultan priveştea mӑrii şi a dealului de pe care tocmai coborâsem.IMG_3153IMG_3154IMG_3156

Cӑ obiectivele importante şi spectaculoase nu lipsesc mi se dovedeşte şi prin apariţia inopinatӑ a teatrului local: Teatro Vittorio Emanuele II. Deci tipul ӑsta a fost şi actor? Sau doar, mai simplu, primul spectator al Siciliei? Mӑ rog, nu o sӑ dezleg eu, azi, toate enigmele omenirii.

Cladirea a fost construitӑ începând cu 1852, de arhitectul Pietro Valente, adept al neoclasicismului. Din pӑcate, adeptul demolӑrilor, terremoto din 1908, a distrus în mare parte lӑcaşul de culturӑ, iar lucrӑrile de restaurare au durat mult mai mult decât cele supervivate de Valente, iar teatrul a ajuns la aspectul de azi tocmai în 1980, când a fost reinaugurat. Bravissimo!IMG_3157IMG_3159IMG_3160

Din nou puţin plane spotting – nu am cum sӑ nu ridic ochelarii când aud muzica turboreactoarelor. De data asta e un liner maricel şi destul de jos, dar nu destul pentru lipsa mea de teleobiectiv. Cu ajutorul prietenului meu Andrei Agape aflu cӑ am vӑzut un Boeing 767, iar cu fler şi cu ajutorul internetului rezolv şi restul problemei. Cel mai apropiat aeroport de unde ar fi putut decola avionul era la Reggio Calabria, iar acolo îşi rotunjeşte veniturile compania Blue Panorama, deţinӑtoare de 767uri. Asta e.IMG_3161

Daaa … Biletul de voie a expirat de aproape douӑ minute, dar colega mea nu mai e la punctual de întâlnire. N-am decât sӑ mӑ duc, cu viteza luminii (electrice stinse), la obiectivul principal al venirii noastre la Messina.IMG_3164IMG_3165

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized