VEDI NAPOLI E POI SALIRE SUL VESUVIO (25) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SALIRE SUL VESUVIO (25)

Mai avem aproximativ 40 de minute pentru a reface, ȋn sens invers, drumul de pe Vezuviu. E la vale, deci avem toate speranţele să nu-l ratăm pe Giuseppe, cine ştie dacă ȋn lipsa lui avem alt transport la oraş.

Ca montagnarzi ȋncercaţi ce suntem, ştim că nu e bine să mergem frȃnȃnd tot timpul, ceea ce ar fi un efort mare şi pentru muşchi şi pentru tălpile ȋncălţărilor, mai ales pe zgura asta vulcanică foarte dură şi colţuroasă. Ne alegem un ritm de cursă cȃt mai puţin obositor, pe care una dintre noi ȋl menţine şi atunci cȃnd celălalt se opreşte ȋncă o dată la micul bazar cu suveniruri. Colecţionar pasionat de pixuri, un rezist tentaţiei de a cumpăra un astfel de obiect cu emblema vulcanului. Ştiu că e o chinezărie care nu-şi merită cei doi euro, nici nu am de gȃnd să scriu vreodată cu el, dar o să ţin minte că l-am cumpărat de la cel mai ȋnalt punct de desfacere de Vezuviu şi, pentru asta, e o piesă extrem de valoroasă ȋn colecţie.

Lăsăm ȋn urmă refugiul de lemn şi mai privim o dată configuraţia geologică a Vezuviului.

Uitȃndu-mă cu grijă să un fiu surprins de caraulă, ȋmi ȋnsuşesc cȃteva mostre geologice, care ȋmi completează o altă colecţie: aceea de minerale rare.

Aruncăm din nou priviri admirative asupra Campaniei. Vedem autostrada suspendată de la poalele muntelui vulcanic, arătoasă, spectaculoasă, dar, după avertismentele specialiştilor ȋn evacuări rapide, extrem de periculoasă. Aceştia spun că, ȋn cazul undei erupţii puternice a Vezuviului, adică exact atunci cȃnd va fi necesară evacuarea rapidă a populaţiei, tocmai acest drum suspendat va frȃna fuga sinistraţilor, pentru că se va prăbuşi ȋn urma cutremurelor care vor ȋnsoţi erupţia. Să sperăm că un sunt decȃt exagerări.

Mai admirăm o dată şi zona metropolitană napoletană, apoi insula Capri, văzută ȋntr-o lumină nouă, după care ne afundăm ȋn valea unde vom găsi microbuzul. Da, la revedere Vulcanule, să fii cuminte!

 

 

Interesant, chiar cȃnd pătrundeam noi ȋn parcare dintr-o parte, din partea cealaltă apărea şi maşina condusă de Giuseppe, dar şi cei trei tovarăşi ai noştri de călătorie ieşeau dintr-un colţ al acelei parcări rotunde. Şi mai erau aproape patru minute pȃnă la ora ȋntȃlnirii!

Drumul de ȋntoarcere e acelaşi ca la urcare, iar prietenii noştri Sara şi Giuseppe un mai au ce noutăţi să ne transmită, aşa că ne ȋntindem la discuţii amicale. Le povestesc cȃt de mult mi-a plăcut şi cȃt de mult m-a impresionat Vezuviul pe care tocmai ȋl escaladasem, iar ghida se simte obligată să mă ȋntrebe dacă avem aşa ceva şi ȋn Romȃnia. De, cine a pus-o? Am profitat de ocazie să ȋi explic cȃt de frumoasă e ţara noastră, ce relief variat are şi ce zone de relief vulcanic sunt chiar la noi, ȋn apropierea Braşovului. Am promovat regiunea turistică a Covasnei şi rezervaţia de la Racoş, iar gazdele noastre au fost sincer impresionate. A doua greşeală a Sarei a fost să mă ȋntrebe care este cel mai frumos oraş din Romȃnia şi, din păcate, pȃnă ne-am despărţit, nu am reuşit să laud suficient de amănunţit Braşovul. Ca rezultat, tȃnara mi-a promis că va vizita Romȃnia cȃt se poate de curȃnd, punȃnd accent pe obiectivele pe care i le-am recomandat, iar noi i-am promis că ȋi voi servi drept ghid. Pai nu? Donnant-donnant.

Ȋntre timp mai ȋndrept obiectivul camerei spre exteriorul maşinii, pentru o ultimă vedere panoramică, dar şi pentru a spiona curtea unui localnic. Bietul om, ce soacră rea o avea dacă are grădina plină cu acea varietate de cactus pe care noi o numim “limba soacrei”! (ghida şi şoferul se amuză copios auzind cum ne botezăm noi plantele, dar nici unul nu ştie vreo denumire specifică a acelui cactus. Just cactus.

Ȋn aceeaşi curte mai remarcăm şi biloanele ȋngrijite, semn că omul este un bun grădinar, dar şi improvizaţiile frecvecte şi pe la noi, mici magazii din tablă ondulată şi ruginită.

Circulăm pe o autostradă paralelă cu calea ferată, iar apariţia unei “săgeţi roşii” e atȃt de meteorică ȋncȃt nici măcar nu am timp să ridic aparatul foto la ochi.

Oprirea executată de Giuseppe ne ia, de asemenea, prin surprindere. Suntem exact ȋn locul de unde ne culesese de dimineaţă. Sfȃrşitul e aici (al excursiei), iar punctul final este o fotografie pe care Sara şi Giuseppe se bucură să o facă alături de noi. Aş vrea să le trimit imaginile, dar nu ne-am gȃndit să facem schimb de adrese … Le mulţumim celor doi pe limba lor, după care ne pupăm ca nişte vechi prieteni şi … arrivederci.

E destul de devreme, aşa că planificăm ȋncă o aventură pentru acel pommerggio. Doar de-aia am venit la Napoli.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI SALIRE SUL VESUVIO (24)

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SALIRE SUL VESUVIO (24)

Cȃnd te apuci să discuţi despre vulcani, n-o faci ca despre orice munte, ci cu un respect inspirat de forţa lor, de viaţa lor, de spiritul lor interior. Vezuviul pe care l-am escaladat noi in ziua de 7 februarie 2017 se ȋncadrează la categoria asta cu vȃrf şi ȋndesat (mă rog, fără vȃrf, de unde vȃrf la un vulcan?!)

Cum să nu ȋţi inspire teamă şi respect monstrul ăsta, care a ȋngrozit lumea ȋn ultimii 25000 de ani (dacă ar fi fost lume şi ȋnainte, sunt sigur că nu s-ar fi jenat s-o sperie) … Un monstru cu o ȋnălţime actuală de 1281 (ȋn funcţie de activitatea sa, Vezuviul creşte sau scade, după cum i se pare mai convenabil la un momento dat), care a scuipat din măruntaiele sale atȃta forţă şi atȃtea materiale, solide şi gazoase, ȋncȃt a fost ȋn stare să acopere, ȋntr-un moment istoric, patru oraşe! (pe unul tocmai l-am vizitat, celelalte rămȃn pentru altă dată).

Am avut curiozitatea să citesc jurnalul intim al Vulcanului. Pozele pe care le arată el acolo reprezintă nori imenşi de fum şi cenusă, care se ridică pȃnă la 3000 de metri, pante ȋnroşite de rȃuri de lavă, figuri de oameni ȋngroziţi etc.

Cea mai faimoasă dintre toate erupţiile va rămȃne cea de la 24 august 79. Realizatoare a vestigiilor de la Pompei, Herculanaeum, Oplontis şi Stabia, această erupţie contribuie ȋn mod substanţial la creşterea PIB-ului Italiei prin atragerea unui mare număr de turişti. Aş spune că, pe lȃngă inspiraţia de a crea vestigii, Vulcanul a mai avut una: aceea de a-l alege pe Pliniu cel Tȃnăr pe post de cronicar. Postat pe o stȃncă de la Sorento, acest tȃnăr care a avut apoi şansa de a ȋmbătrȃni (spre deosebire de unchiul său, Pliniu cel Bătrȃn, aflat la Pompei ȋn acel moment, care a ratat astfel şansa de a ȋntineri) a lăsat posterităţii o descriere detaliată a fenomenului, atȃt de folositoare specialiştilor vulcanologi ȋncȃt aceştia au folosit numele celui tȃnăr pentru a descrie toate erupţiile vulcanice. Astfel, fiind descrisă de Pliniu, erupţia din 79 e considerată o erupţie “pliniană”. (ne-o spusese Livio, ne-a repetat-o şi Sara, nu am cum să mai fac vreo confuzie). Orice erupţie mai puţin intensă decȃt distrugătoarea Pompeiului este catalogată drept “subpliniană”, calificativ acordat, de fapt, tuturor erupţiilor de la 79 ȋncoace.

A mai făcut un lucru bun Vezuviul: l-a găzduit, la poalele sale, ȋn localitatea Torre del Greco, pe (după părerea Sarei) cel mai mare poet italian: Giacomo Leopardi. Simţindu-se obligat, Leopardi şi-a menţionat gazda ȋn versurile sale, pe care Sara le recită cu drag:

“Qui su l’arida schiena
Del formidabil monte
Sterminator Vesevo,
La qual null’altro allegra arbor nè fiore,
Tuoi cespi solitari intorno spargi,
Odorata ginestra”

După o introducere atȃt de lungă, cu aluzii istorice şi iluzii poetice, să revenim la turma noastră de turişti.

Cabana apropiată pe care ne-o indicase compatrioata noastră nu era o cabană, ci un mic bazar, unde puteai cumpăra, la preţuri erupte, suveniruri vezuviene: tricouri, magneţi, etc. Neinteresant, pentru moment, drept care ȋmi continuu marşul forţat spre cotele superioare. Tot mai numeroşi turişti străini merg ȋn sens invers, ceea ce ar putea ȋnsemna fie că trebuie să-şi prindă mijlocul de transport, fie că au fost anunţaţi de o erupţie iminentă. Aleg să cred prima variantă şi iuţesc pasul, şi merg, şi merg … şi merg … vreo 50 (cincizeci) de metri pȃnă cȃnd ȋn stȃnga mea se deschide haul. Hăul adică … CRATERUL! Da, e chiar craterul cel mare al vulcanului Vezuviu, locul ăla pe care am sperat atȃţia ani să-l văd şi pe care, de la ȋntȃlnirea cu romȃncele nu-l mai credeam accesibil.

Craterul Vezuviului, o prăpastie adȃncă de cȃteva zeci de metri prin care, de-a lungul mileniilor au ieşit flăcări, pietre ucigaşe, şi magmă incandescentă, gaze toxice şi cenusă fierbinte şi otrăvitoare. O groapă mare, tapetată cu roci de toate culorile şi de toate mărimile, cu zgură şi bazalturi şi … aşa mai departe (ăsta a fost unul dintre momentele cȃnd am regretat că un mă pricep la geologie …).

Din loc ȋn loc, pe fundul şi pe pereţii craterului, se văd mici … erupţii. Ȋn afară de mirosul de pucioasă, aceste fumarolle un prezintă nici un pericol. Un fel de mici supape de siguranţă prin care o ȋnfimă parte din presiunea internă a vulcanului este eliminată ȋn atmosferă, ȋntȃrziindu-se, astfel, următoarea catastrofă.

Ȋntre timp, soţia mea ajunsese la bazar şi tăiase motorul, aşa cum plănuise cu două sute de metri mai ȋnainte. Am revenit şi eu la construcţia din lemn şi, cu ajutorul unui discurs foarte persuasiv, am purces din nou, de data asta braţ la braţ ca pe bulevard, spre balustrada cu craterul.

Am căzut de acord că fusese un efort rentabil. Am mai văzut ȋmpreună două cratere, ambele transformate, datorită inactivităţii prelungite a vulcanilor respective, in lacuri, la Sfȃnta Ana şi la Perşani, dar de data asta vedeam un crater viu, unul care sforăia sulf prin cȃteva crăpături ȋn sol, unul care, potrivit experţilor şi presei, avea să redevină activ, poate după cȃteva ore, sau zile, poate la doar cȃteva minute după ce va da alarma (am aflat că pe versanţi şi ȋn interiorul craterului, vulcanologii au plantat fel de fel de aparate sensibile; ȋn caz de … acele aparate vor da un beep, sufficient pentru a semăna panica).

 

Am citit şi am văzut documentare despre riscul unei viitoare erupţii. Nu se spune “dacă” se spune numai “cȃnd oare?”. Pentru frumuseţea regiunii şi pentru oamenii din jurul Vezuviului, sper nu că va ȋntȃrzia mult, ci doar că va ȋntȃrzia destul pentru ca napoletanii să ȋnveţe să limiteze pagubele.

Deocamdată, fugit inexorabile tempus şi se apropie ora de ȋntȃlnire cu Giuseppe. Andiamo presto, să nu-l ratăm.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

DORU DAVIDOVICI – DUPĂ DOUĂZECI DE ANI de Mihai-Athanasie Petrescu

S-a spus de multe ori că scriitorul are o singură profesie : aceea de a aşterne cuvinte pe hârtie pentru ca alţii să le citească. Orice altceva ar face omul respectiv în viaţă nu este decât un mijloc de a-şi câştiga existenţa.
Că nu este chiar aşa au demonstrat mulţi mari autori, iar printre aceştia un loc important îi aparţine prozatorului şi poetului Doru Davidovici. Acela pentru care profesiunea (de pilot de vânătoare pe avioane supersonice) nu a fost doar un mod de a-şi asigura cele necesare existenţei, ci existenţa însăşi, iar a doua ocupaţie a sa, cea de scriitor, nu a fost altceva decât o posibilitate de a continua să zboare şi după hangararea MiG-ului. Zborul şi scrisul au fost pentru el complementul celorlalte activităţi vitale ale fiinţei umane: respiraţia, hrana, dragostea.
Doru Davidovici s-a născut la 6 iulie 1945. A urmat cursurile Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi de Aviaţie, pe care a absolvit-o în anul 1967, cu gradul de locotenent aviator ale Academiei Militare, între 1977 – 1979. A lucrat ca pilot la Regimentul 86 Vânătoare, la Borcea, aerodromul pe care l-a ilustrat atât de frumos în cărţile sale. A îndeplinit şi funcţiile de inspector pentru aviaţia de vânătoare în Comandamentul Aviaţiei Militare între 1981 – 1986 şi instructor cu întrebuinţarea în luptă a aviaţiei în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare în perioada 1986 – 1989.
Este autorul următoarelor cărţi : Caii de la Voroneţ (1974), Insula nevăzută (1976), Ridică-te şi mergi, Intrarea Actorilor (1977), Zeiţa de Oricalc (1977), Celula de Alarmă (1979), Culoarea Cerului
(1981), Aripi de Argint (1983), Lumi Galactice (1986), V de la Victorie (1987), Dezmintire la Mit (1991, Ediţie postumă).
Majoritatea cărţilor sunt romane, scrise la persoana I, pot fi considerate adevărate confesiuni, sau poate rugăciuni ale unui om care vrea cu tot dinadinsul să trăiască mai sus şi mai repede. Pilotul de vânătoare – personaj al cărţilor lui, alter-ego-ul său, trăieşte cu adevărat numai în zbor, în carlinga avionului supersonic. Acolo el se simte om, pasăre, zeu, (poate chiar extraterestru ?), prin avionul său ia legătura cu civilizaţia pământeană (şi cu altele, de pe planete neştiute), cu colegii lui de şcoală militară, de regiment, sau chiar din OZN-uri. MiG-ul 21, cu aripile sale de dural argintiu, este unealta perfectă, care îl ţine în viaţă, îl ajută să îşi facă datoria faţă de ţară, cu care urmăreşte răufăcătorii, şi pe care îl iubesc şi îl respectă până şi invadatorii veniţi din spaţiu. În jurul celor doi – pilot şi avion (sau poate unul singur?)– există şi se mişcă numeroase alte personaje: alţi piloţi, alte avioane, fete, femei, copii, căţelul Thomas, Dacia albastră (culoarea cerului), ofiţerul meteo, mirosul de kerosen ars, elicoptere, comandanţi, evenimente normale de zbor, catastrofe, misiuni, avioane de pasageri, nori, înălţimi, aparate de navigaţie şi radiolocaţie, paraşute, alte înălţimi, alte aeronave, alte misiuni.
Dar personajul principal al tuturor cărţilor davidoviciene este zborul. Zborul ca artă, zborul ca luptă, zborul ca misiune, zborul ca supremă împlinire, zborul ca eşec, zborul ca evadare. Un zbor care se încheie, ca şi viaţa, fie în apoteoză, cu conştiinţa performanţei, a misiunii îndeplinite, fie în catastrofă, existenţa pilotului fiind pulverizată în mii de atomi printre atomii de kerozen, de dural şi plexiglas, ca într-o eternă simbioză între om şi maşină, morţi amândoi în aceeaşi secundă.
Doru Davidovici a zburat şi a scris în perioada comunistă. Cu greu puteau atunci trece de cenzură textele literare cu adevărat valoroase dacă nu conţineau necesara „porţie de preamărire a conducătoului”. Totuşi, la Doru această componentă lipseşte. Ba chiar mai mult, măreaţa societate socialistă nu se ghiceşte de loc, înlocuită fiind cu viteza supersonică, cu voltijele MiG-ului în stratosferă sau în rassemotte, sau de denumiri geografice exotice, ori cu termeni tehnici, străini, poate, pentru mulţi cititori, dar cu atât mai atrăgători (poate tocmai de aceea, după ce închideau o carte cu numele lui Doru pe copertă, mulţi cititori la vârsta adolescenţei alegeau cariera de pilot militar?).
Nici n-ar fi putut fi altfel: faptul că Davidovici era un ofiţer excepţional şi un pilot desăvârşit ar putea să ne facă să credem că era un om absolut conformist. Cine, Doru? În nici un caz! Era conştient de necesitatea de a respecta tot ce ţine de siguranţa zborului sau de disciplina de cazarmă, dar personajele cărţilor lui îl trădează: aterizează supersonicul pe autostradă, spre a urmări maşina unor spioni sau coboară în picaj deasupra unui cinematograf şi are timp să vadă şi să recunoască diva de pe ecran, după care recâştigă altitudine în cel mai simplu mod pentru un MiG, executând o şandelă în forţaj, fără să se gândească la bietele timpane ale spectatorilor. Exemplele ar putea continua.
Să-l clasificăm romancier romantic? Sau S.F.? Sau poate ozenolog, după lectura „Lumilor galactice”? Ori poet, sau autor pentru copii? Este toate acestea, sau poate nu este nici una dintre ele, ci doar un pilot care vrea şi ştie să scrie un altfel de raport în carnetele de zbor?

La 20 aprilie 1989, în timpul unui zbor de şcoală cu o dublă MiG 21, având în cabina a doua, ca elev, pe locotenentul-major Dumitru Petra, locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici refuză să catapulteze în momentul opririi motorului pe panta de aterizare, exact după terminarea virajului patru. Prietenul şi elevul său (în ale zborului, dar şi în ale scrisului, regretatul comandor Dumitru Berbunschi descrie acel moment tragic cu înţelegerea pilotului. Avionul este una cu omul, avionul nu trebuie să moară atâta timp cât mai există o speranţă. Iar Doru a sperat până dincolo de ultima secundă că motorul nu îl va trăda. Nu a fost aşa: au căzut toţi trei, la numai trei kilometri de pragul pistei.
A rămas o colecţie de cărţi aproape imposibil de găsit în magazine, sau poate doar la preţuri exorbitante, au mai rămas câteva fragmente de dural, un drapel, o amintire …
Ba nu: fiul său, Ştefan Davidovici are dreptate! Privind la mulţimea de oameni veniţi, luni, 20 aprilie 2009 la Muzeul Aviaţiei, unii, chiar de la mari distanţe, pentru a participa la comemorarea lui Doru Davidovici după 20 de ani, Ştefan a spus: „Tatăl meu nu a murit! Când vă văd pe dumneavoastră aici îmi dau seama cât de mult a fost iubit de cei care l-au cunoscut personal, ca şi de cei care l-au cunoscut numai din cărţile sale, îmi dau seama că e viu, că el trăieşte şi va trăi prin dumneavoastră!”

 

22.04.2009

Scrie un comentariu

Din categoria Portrete

VEDI NAPOLI E POI SALIRE SUL VESUVIO (23) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SALIRE SUL VESUVIO (23)

Cred că nu sunt eu nici primul, nici ultimul om pe care l-au fascinat, interesat, speriat, etc vulcanii.

Braşovul meu natal este amplasat nu departe de lanţul muntos de origine vulcanică al Carpaţilor Orientali. Am vizitat numeroase locuri din zona Covasnei, inclusiv vestitul lac Sfȃnta Ana, dar şi zona Perşanilor, unde am putut admira un alt fost crater vulcanic. Dar niciodată pȃnă acum un mi-a fost dat (sau vȃndut) să văd un vulcan adevărat in exerciţiul funcţiunii, chiar dacă o erupţie nu a mai executat din 1944.

De aceea, de multă vreme Vezuviul era pentru mine o mare atracţie. Ȋmi doream să văd un crater aşa cum l-a lăsat mama lui, muntele vulcan, să mă conving personl că aşa ceva există. Şi să colectez o pietricică de pe vulcan să o am acasă, să mă uit la ea şi să ma gȃndesc ca Gheia e mult mai puternică decȃt omul.

Cam asta a fost motivaţia pentru alegerea unei ascensiuni pe Vezuviu şi nu a vizitării unei alte metropole-necropole, Herculanaeum, aşa cum au procedat multi dintre tovarăşii noştri de călătorie.

Microbuzul argintiu Mercedes Sprinter a primit la bord doar cinci pasageri dintre cei mulţi porniţi de dimineaţă de la Hotel Terminus. Unul era Sara, frumoasa şi simpatica ghidă, care şi-a luat imediat ȋn serios rolul şi locul lȃngă şoferul nostru iniţial de pe Otokar, Giuseppe. Şi el a dat dovadă de politeţe, salutȃndu-ne la urcarea ȋn maşină cu un “buongiorno” şi un zȃmbet, la care un am rămas datori.

Urcarea de la Pompei spre vulcan se face pe un drum extrem de ȋngust şi sinuos care, prin priveliştea oferită spre oraş, ȋmi aminteşte de Drumul Poienii de la Braşov şi de DN 73 din Romȃnia prin sculpturile expuse de-a lungul traseului. Sara ne prezintă cele 13 monumente sculptate aflate de-a lungul drumului, fiecare dintre ele aparţinȃndu-i altui artist.

Drumul nu e prea lung, dar am timp să mă ȋmprietenesc cu simpática Sara. Ȋncerc din nou (Sara, ştiind că suntem romȃni, se ȋntreabă şi mă ȋntreabă dacă pot vorbi ȋn limba ei maternă) să exersez cunoştinţele de limba italiană, şi se pare că reuşesc să mă fac ȋnţeles, cu toate că ȋn timp ce dau din gură ȋmi dau seama că ȋn cȃteva rȃnduri scap cuvinte spanioleşti ȋn locul celor italieneşti pe care nu le cunosc (poate sunt identice?). Sara ȋnsă, ca un profeosr bun, trece cu vederea greşelile mele, recunoscȃnd că şi ei i se pare grea limba franceză pe care se străduieşte să o ȋnveţe pe lȃnga engleza şi spaniola pe care deja le cunoaşte,

Cȃteva serpentine mai sus, Giuseppe pune o frȃnă surprinzătoare pentru toţi, ȋn afară de Sara; am ajuns la casa de bilete a Rezervaţiei Naţionale a Vezuviului şi, cu toate că ştiam din prospect că plătisem taxa de pătrundere acolo, Sara ne dă jos din maşină şi ne duce să cumpăram bilete. Numai zece euro de căciulă şi intrăm ȋn ȋmpărăţia erupţiilor catastrofale.

Cȃteva zeci de metri mai sus, Giuseppe frȃnează din nou, de data asta fiind finishul. De acum avem aproape două ore să mergem pe propriile mijloace naturale de transport pȃnă la craterul Vezuviului, eventual şi ȋnapoi, dacă vrem să ne ȋntoarcem la Napoli cu acelaşi şofer. Ne luăm toate jucăriile şi coborȃm din Sprinter, uitȃndu-ne cu grijă ȋn sus, la cer implorȃnd ajutor, dar şi spre munte, măsurȃnd şi  evaluȃnd distanţe.

Sara ne spune că e o distanţă mică de parcurs, cam 200 de metri. Din păcate uită să ne spună că e vorba de o distanţă pe verticală. Mai bine, ne-am fi speriat. După ce studiem cu atenţie un interesant tramvai,

o luăm frumuşel la picior, iar după vreo … 200 de metri ajungem la un fel de mic bazar, unde ne ȋntȃmpină un căţel şi un cetăţeam mai poligam … ăsta, mai poliglot decȃt media omenirii, care ne oferă, vorbind ȋn tot felul de limbi mai mult sau mai puţin străine, un … băţ. L-am refuzat políticos, dar omul s-a luat după mine şi mi-a pasat un fel de coadă de mătură, care nu costa nimic, dar putea să-mi fie de folos pe abruptele cărări de munte. Adevărul e că nu numai că nu mi-a fost util, dar chiar m-a ȋncurcat de multe ori, cȃnd aş fi vrut să am mȃinile libere pentru camera foto. Mai mult, la un moment dat l-am uitat sprijinit de parapeţii potecii şi am fost nevoit să mă ȋntorc după el.

Drumul nu e chiar aşa de greu. Citisem că e uşor de parcurs chiar de către un copil de patru ani, noi avȃnd de cȃteva ori mai mulţi ȋl urcăm cu destulă uşurinţă. Nu e chiar drumul albastru de pe Tȃmpa, dar, ca şi la Braşov, cȃnd mergi ai o privelişte tot mai amplă asupra oraşului din apropiere, dar şi asupra văii care desparte actualul Vezuviu de o a doua culme, desprinsă de cea principală din cauza forţei marii erupţii din 79.

O muzică plăcută mă face să fac o haltă neprevăzută. Ochii mei pătrunzători descoperă iute orchestra: un frumos elicopter Ecureuil, care păcăne de zor la cȃteva sute de metri sub noi. Repede-repede, schimb obiectivul camerei, ataşȃnd un 75-300 specializat ȋn mitinguri aeriene, dar pentru că un pistol mitralieră AKM e mai uşor de demontat / remontat decȃt o camera Canon, Veveriţa a reuşit să se strecoare prin vale ȋnainte de a fi bine capturată ȋn flash card. Mi-am promis că voi face mai multe exerciţii contra-cronometru, dar mărturisesc că deocamdată sunt doar ȋmpotriva cronometrelor de orice fel.

Ȋn sfȃrşit, teleobiectivul intră ȋn pȃine şi … ce să vezi, o Dacie ȋn ţara romanilor. Cine a cucerit pe cine? Romanii Dacia, sau Dacia piata romana?

Iar ȋn apropiere, micul bazar pe lȃngă care trecusem mai devreme. Tricouri cu Vesuvio, made in China.

Ce-o fi asta? O avertizare de erupţie? De unde cad pietrele alea?

De fapt, de nicăieri, a fost doar aşa, un obiectiv turistic …

Cum spuneam, pe măsură ce ne depărtăm de parcarea unde ne lăsase maşina, perspectiva asupra ţării Golfului Napoli e tot mai largă şi mai spectaculoasă.

Vapoare, cartiere de metropolă, industrie …

Caut cu toţi ochii, inclusiv cel de 75-300, aeroportul Capodichino, pe care il ştiu ȋn estul oraşului, din păcate nu-l văd, iar cȃnd, din ȋntȃmplare, văd prin ochelari un avion care ia ȋnălţime, prin obiectiv nu-l mai găsesc. Surpriză, ȋnsă: studiind in calculator pozele, găsesc aeroportul, ba chiar şi un Easyjet ȋndreptȃndu-se spre start. Fotograf să fii, noroc să ai!

Mediterana! Golful Napoli ȋn toată splendoarea lui se arată privirilor noastre. Nu contează cum cade sau bate lumina, cȃt de frumoase (sau nu) vor fi pozele, Canon-ul trage ca un tun. Nimereşte şi acel crocodil, cum ȋl descrise Sara, de fapt faimoasa insulă Capri (de ce Capri şi nu Coccodrilli, numai geografii italieni pot spune) (dar nu spun).

La despărţirea de maşina lui Giuseppe ni se părea vară fierbinte. Pe măsură ce epuizam cei două sute de metri, temperatura a scăzut atȃt de mult, ȋncȃt pe marginea potecii ne-am ȋntȃlnit cu o mică tentativă de iarnă. Cam de 30-35 de centimetri!

Ȋn timp ce ne ciuleam ochii, să nu scăpăm nimic din ce se putea vedea, urechile nu stăteau degeaba. Am perceput un dialog ȋntr-o limbă care ni s-a părut cunoscută şi am intervenit şi eu: “Bună ziua!”. Doamna căreia m-am adresat a tăcut brusc, surprinsă, dar a răspuns prompt la ȋntrebarea obişnuită a drumeţilor pe drumuri de munte: “Mai e mult pȃnă la vȃrf?” (sigur, făcȃnd abstracţie de faptul că Vezuviul nu are vȃrf). “Nu, ajungeti la cabana aia şi mai e o puţin, ȋncă o jumătate de oră”. Si cele două romȃnce bagă motor, trebuie să ajungă la mijlocul lor de transport ȋn cel mai scurt timp.

Noi ne uităm, niţel descurajaţi, unul la altul. Ȋncă o jumătate de oră ȋnsemna că nu mai puteam ajunge la timp la ȋntȃlnirea cu Sara şi Giuseppe. Dar ne facem curaj şi ne ȋmpărţim munca. Eu decid să merg mai sus, poate pentru poze şi mai bune asupra Golfului, iar soţia mea se va mulţumi să ajungă la cabana apropiată, unde va profita de binefacerile băncuţelor. Aşadar, pornim la atac.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI POMPEII (22) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA POMPEII (22)

Pauză de masă. Ştiam din prospectul excursiei şi din comentariile favorabile ale unor turiştii care trecuseră pe-acolo ȋnaintea noastră că urma să servim un prȃnz copios la un restaurat de la poalele vulcanului.

De fapt, după ce am traversat un mic bazar de unde plănuisem să ȋmi cumpăr, ca amintire, un magnet de frigider (dar mi-a trecut, cȃnd am văzut preţul afişat – 5 euroi (?!))

am ajuns la sala de mese: la poalele Vezuviului un prea era, dar ȋi purta numele.

Ştiam, tot din prospect, că felul principal era pizza. Şi mai comenta cineva că a mȃncat atȃt de mult, ȋncȃt i-a fost greu apoi să urce muntele.

Sara, care a redevenit şeful nostru, ne face cunoştinţă cu doi ospătari semi-amabili, sau poate contabili, sau prison-wardeners, pentru că ȋn loc de buongiorno trec la operaţiunea “număratul prizonierilor”. Ne-au numărat şi organizat la două mese large, după care, extrem de competenţi, ne-au prezentat meniul: cine vrea pizza, nu mai are voie să mai vrea şi altceva. Cine vrea altceva decȃt pizza poate opta şi pentru un fel doi.

După ce ratasem ȋn ajun pizza de pe Via del Tribunale, de data astă sunt ferm pe poziţie. Ȋn consecinţă devenim fericiţii posesori şi consumatori de pizza margherita. Cu toată sinceritatea (şi foamea), pizza pe care o facem şi o mȃncăm noi acasă e mult mai bogată şi mai săţioasă.

Meniul de la firmă un conţine nimic pentru stingerea setei. Un ne rămȃne decȃt să studiem meniul de la Ristorante şi alegem, ce altceva, vin roşu cu marca vulcanului din vecini. Lacrima Chrsti, cu specific vezuvian. Păcat că un pot lua sticla cu mine, ar fi fost un suvenir interesant. Interesant e că ȋn momentul ȋn care am cerut vinul ospatarul şi-a eliminat particula “semi”, dar i-am spus, in două limbi, ca să nu aiba dubii, că plătesc cu cardul, “semi” s-a transformat ȋn ceva de genul “ne”. Sau chiar “anti”.

Deşi semi-amabilii ne ameninţaseră cu unicitatea pizzei ȋn meniu, cu mărinimie ne-au servit un fel intermediar. Ne gȃndeam că o fi cine ştie ce preparat complicat, cu condimente crescute pe lavă. Era doar cartof fiert, acoperit cu cu un sos foarte vag şi plouat cu pătrunjel. Şi nici măcar un era o zi de post

… Exact cȃnd credeam că am scăpat, unul dintre ospătari ne numără din nou. Sper că a fost dezamăgit, pentru că ȋncă nimeni nu plecase de la masă. Drept pedeapsă, omul ne-a servit cu ȋngheţată. Sincer, eu nu mănȃnc ȋngheţată nici vara, dar după ce am abordat-o nu am mai abandonat-o. Ȋngheţată cu lămȃie, aş ȋndrăni să spun că, ȋmpreună cu vinul cel roşu, au salvat masa de la acea “mangiattoria” (ȋl citez pe Piedone).

Urmează …

Pauză de după masă.

Sigur, fiecare ȋşi are viteza lui la masă şi la wc. Eu recunosc că sunt extrem de lent, dar de data asta am ieşit primul stradă. Poate din cauza nerăbdării de a urca pe munte?

Profit de momentul de respiro si mă uit ȋn jur. Ce să văd, un hotel Mec, deţinut de unul Andrea şi păzit de unul Roman.

Magazinul de camee şi suveniruri

Un transportor de haine

Frumoşii pini umbrelă

Şi un turist pus pe joacă.

Gata pauza, a venit maşina care ne va prelua spre noua destinaţie.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI POMPEII (21) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA POMPEII (21)

După atȃta colindat prin anticul oraş, după ce am descoperit pȃnă şi elementele absconse (cȃt de cȃt) ale vieţii strămoşilor napoletanilor, Livio ne conduce (sau ne mȃnă?) ȋn down town.

Aşa cum ştiu eu, de obicei turiştii sunt duşi de la bun ȋnceput ȋn centrul oraşelor vizitate, de unde sunt ȋndrumaţi sau conduşi spre obiective. Aici e invers, poate aşa era obiceiul şi ȋn orȃnduirea sclavagistă.

Intrăm, aşadar (se observă că este permis doar traficul pietonal, maşinile nu pot pătrunde)

ȋntr-un perimetru dreptunghiular (dacă tot am intrat in terminología geometrică să dăm şi dimensiunile exacte: L = 143 m, l = 38 m). Nu o să fac greşeala să pretind că mă pricep la arhitectură, pentru că aş minţi, dar cred că e vorba de o concepţie urbanistică foarte modernă, funcţională. Dacă laturile sunt alcătuite din clădiri cu roluri şi ȋndatoriri comerciale şi spirituale, zona centrală poate fi destinată circulaţiei cetăţenilor şi evenimentelor organízate sau, ca ȋn zilele noastre, spontane, dar anunţate prin Facebook cu doua săptămȃni ȋnainte.

De asemenea, ȋn zona aceea liberă, artiştii contemporani ȋşi pot expune lucrările cu o legătură mai mult sau mai puţin logică cu istoria locală.

Să o luăm ȋncet, că deja suntem obosiţi.

Istoria Forumului e foarte veche, din epoca preromană. Se pare că primele construcţii au apărut ȋncă din secolul al patrulea ȋ. H., cȃnd la poalele Vezuviului locuiau saniţii. De pe poziţii de forţă, romanii au reconstruit forumul, după o nouă concepţie estetică şi funcţională. Au plasat acolo temple şi prăvălii, depozite şi alte elemente decorative sau oficiale.

Cred că gȃndesc prea concret, bazȃndu-mă pe déj-vu, şi fac oarece comparaţii cu Piaţa Sfatului din Braşov. Şi la Braşov avem biserici pe laturi, avem centrul comercial tradiţional (mai exact “Şirurile”), avem Casa Sfatului in centrul Pieţei, ȋn timp ce la Pompei este “Suggestum”, un podium pregătit acolo pentru oratori,adică sfătuitori,

şi avem muntele străjuitor, la noi Tȃmpa, la ei Vezuviul. E drept că Tȃmpa nu a erupt niciodată (deşi ȋmi amintesc cum se zvonea ȋn copilăria mea că sub munte se ascunde un vulcan pervers, gata să sară ȋn sus), ȋn timp ce Vezuviul …

Livio ne spune multe (mai puţin paralela cu Braşovul), după care se aşează, obosit rău, pe un vestigiu, oferindu-ne zece minute de timp la dispoziţie (nu riscă nimic, pentru că noi, turiştii, continuăm să purtăm casca ȋn ureche şi ȋl auzim cum discută cu unul şi cu altul).

Ne răspȃndim pe unde apucăm, fotografiem tot ce se vede, inclusiv noile opere de artă, după care răspundem, disciplinaţi la ordinul de adunare şi ne strȃngem ȋn jurul lui. Membrii armatei de ocupaţie discută ȋn toate limbile pămȃntului, exprimȃnd păreri şi impresii, dar Livio e dur: visita ȋn oraşul antic se apropie de sfȃrşit şi trebuie să eliberăm urgent ringul. Urmează alte ármate, la fel de curioase ca şi noi.

Să ȋncercăm să descȃlcim conţinutul Pieţei publice.

Şirurile de coloane dorice unite prin arhitrave au apărut ȋncă din vremea saniţilor. Romanii au construit un al doilea şir, suprapus pe primul. Vezuviul s-a arătat ȋmpotrivă, aşa că puţine coloane mai au etaj, iar cele care au nu mai au a doua arhitravă. Rolul coloanelor se pare că era decorativ, pentru că toate construcţiile de interes erau ȋn spatele lor.

Pe partea dreaptă e Basilica. Rostul ei e diferit de ceea ce credeam eu, cunoscȃnd ca denumirea este luată ȋn ziua de azi de unele biserici catolice. De fapt, acolo era sediul tribunalului şi al altor instituţii, probabil al camerei  lor de comerţ.

Zeii ȋşi aveau şi ei sedii de campanie. Mai ȋntȃi Jupiter, că el era şefu’,

după care Appolo

şi Venus.

Ȋn stȃnga e un fel de remiză, o magazie ȋn care găsim de toate. Pe etichetă scrie că e hambarul,

iar eu un am nimic ȋmpotrivă, mai ales văzȃnd cantitatea enormă de vase depozitate sub acoperisul respectiv.

Dar ȋn afară de ele apar şi alte vechituri, printre care resturi de elemente arhitectonice,

nişte acvarii, ȋn care stau la soare alte mulaje de pompeieni (şi de animale pompeiene),

un gȃnditor, care şede şi cujetă, sau doar şede, străjuit de alte statuete, ca să un cumva să gȃndească pera departe,

dar şi o comoară, despre care Livio un pomenise nimic. O fi trezoreria lor?

Suprafaţa pieţei a fost (odată) pavată cu travertin. Pe ici pe colo se mai văd plăci de pavaj, dar ȋn rest lasă de dorit. N-or avea şi ei regi ai asfaltului, cum sunt pe la noi? Slabă mişcare …

Ajungem şi la contribuţia contemporaneităţii. Opere de artă pe care eu le-aş elimina din peisaj, dar norocul lor e că eu un am putere de decizie.

Nu că mi-ar plăcea mai mult decȃt altele, dar mă ȋmprietenesc cu Icar-ul ăsta. Măcar e unul de-ai noştri.

Piaţa centrală a fost ultimul obiectiv vizitat ȋn Pompeiul escavat. Prima noastră experienţă de genul ăsta se ȋncheie exact la ora prȃnzului, cum era prevăzut şi in prospectul excursiei, aşa că ne despărţim de antichitate pentru a ne ȋntȃlni din nou cu greutăţile vieţii contemporane.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

VEDI NAPOLI E POI POMPEII (20) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA POMPEII (20)

Asa cum ne-a promis, Livio ne-a condus printr-un labirint de străduţe strȃmte şi discrete spre unul dintre cele mai interesante obiective turistice ale Pompeiului de altă dată.

Nu e vorba de casa lui Sirici, mai ales ca omul nu e acasă. Păcat, am auzit că are nişte tablouri faine ȋn sufragerie.

Păi da, trebuie să ţinem minte că oraşul era un port foarte frecventat, că marinarii nu ȋşi luau nevestele cu ei la bordul corăbiilor şi că hormonii lor puteau fi puşi să contribuie la creşterea PIB-ului. Cum-necum, chiar şi fără a fi dotaţi cu prospectele pe care le avem noi de la Livio şi Sara, marinarii veniţi de aiurea ştiau să se descurce prin Pompeiul antic pentru a găsi ceea ce caută toţi marinarii: Lupanarul.

Am ȋntȃlnit cuvăntul ăsta ȋn lecturile copilăriei mele, fără să-I pricep sensul. Acum i-am aflat şi etimologia, pentru că ghidul nostru e specialist şi ȋn lingvistică, nu numai ȋn istorie. Se pare că stabilimentul era deservit de nişte meseriaşe cu voce puternică, nişte doamne care ȋşi atrăgeau clienţii urlȃnd ca lupii. De aceea, tehnicienele erau cunoscute sub denumirea de “lupoaice”, iar locul unde ȋşi desfăşurau activitatea era un fel de sălaş al lupoaicelor, adică un “lupanar”. Cum a evoluat denumirea acestor lăcaşuri de cultură pȃnă ȋn zilele noastre nu ne-a povestit Livio, nu face parte din sfera lui de interese.

Din lecturile despre Pompei am aflat că oraşul antic beneficia de mai multe astfel de case. Noi, ca nişte clienţi serioşi, beneficiem de firma cea mai luxoasă şi mai scumpă, aflată la doi paşi de central civic al localităţii. Unul dintre elementele  luxului este o casă vecină pe care descifrăm, mai cu ochelarii proprii, mai cu ajutorul ghidului, un desen asemănător cu un şarpe.

Facem o paralelă cu simbolurile actuale şi deducem că ȋn locul ăla s-a aflat odată o farmacie. Bun, ȋntrabă Livio, cine ştie ce se poate cumpăra dintr-o farmacie vecină cu un lupanar?? Ca un elev silitor, mă grăbesc să răspund: penicilina!

O fi fost o gluma greu de ȋnţeles, ȋn  tot cazul, notă de trecere nu am primit. Răspunsul corect (dar sunt sigur că Livio s-a inspirat de undeva) a fost: prezervative. Eram gata să ȋmi exprim părerea că dacă penicilina nu fusese ȋncă inventată ȋnainte de 79, cu siguranţă nici cauciuc nu prea exista, dar ghidul mi-a luat-o inainte: e vorba de prezervative confectionate din maţe de porc. Prefer să nu-mi imaginez cum arătau şi cum miroseau, sigur nu aveau arome de fructe …

Pregătirile fiind făcute, să intrăm ȋn casa pierzaniei. Avem o restricţie, fără alte lămuriri suplimentare. Totuşi, de ce 10 vizitatori, cȃnd, ştiu sigur, scrie şi ȋn Wikipedia că există 16 camere, fiecare cu asistenta respectivă?

Ca să nu mai punem la socoteală … bun, să nu mai luăm ȋn calcul că există şi o sală comună, unde patroana are biroul şi casieria. Şi mai are ceva, un tapet care nu lasă nici un dubiu asupra destinaţiei locului.

Mărturisesc sincer că e prima dată cȃnd pătrund ȋntr-un astfel de … prăvălie. Şi la fel de sincer ȋmi promit să nu mai merg vreodată. De fapt, e o ȋnşiruire de camere cu uşă la o stradă ȋngustă, precis prea mulţi marinari un ȋncăpeau simultan pe-aici.

Camerele de lucru sunt extrem de mici şi insalubre, nu se vede nici un fel de instalaţie sanitară (da, ştiu că termele sunt foarte aproape, dar totuşi …) Iar paturile … oare incomode e destul de bine spus? Ce standarde de confort aveau romanii  ăştia şi cu ce le simbolizau? Nu am văzut nici o stea pe pereţi. Sau poate chiar acela e standardul: zero stele?

Vedem, ȋn schimb, alt simbol afişat pe perete. Prefer să nu fac comentarii acum, pentru că acelaşi simbol e prezent (stilizat sau reprezentat altfel) şi ȋn zilele noastre ȋn regiunea napoletană.

Curtea interioară a lupanarului ne este interzisă, dar aflăm, totuşi, că beneficia de dotări moderne: latrina se găsea chiar ȋn acea curte. Civilizaţie, nu ca ȋn alte cartiere, unde strada era destul de bună şi pentru necesităţi.

Acestea fiind zise (şi făcute ȋnainte de erupţie), suntem ȋndrumaţi să abandonăm casa păcatelor şi cartierul rău famat pentru a merge ȋn centru. Păi, mergem, ce să facem …

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii