DELTA DUNĂRII- PE BRAȚUL SULINA (I) de Nuţi Găleţeanu

DELTA DUNĂRII- PE BRAȚUL SULINA (I)

Îmi doream intens să ajung să văd și Delta Dunării, cu apusurile ei  de o frumusețe uluitoare, cu peisajele ei  ireal de frumoase, văzute prin divese reportaje , așa că iată-mă în Gara Tulcea, plină de nerăbdare și curiozitate.

Abia ce coborâsem pe peron și mă întrebam cum voi găsi portul, fiind pentru prima oară acolo … dar în secunda următoare am știut că portul trebuie să fie extrem de aproape, fiindcă plămânii mi-au fost invadați de un aer umed,cu un miros specific … plăcut!

În fața ochilor mi s-a înfătișat clădirea gării, am înaintat câțiva pași și imediat în stânga am văzut portul (probabil așa a găsit și orbul Brăila, după … miros …)01

În port, o lume pestriță, vânzoleală mare-mare … lume și mărfuri, sacoșe, cutii, bagaje, chiar și … saltele de pat cărate cu hotărâre in spate de ziceai că vaporul ancorat ar fi singura legătură cu  ”civilizația” (și aveam să constat mai târziu că presupunerea mea nu era deloc  eronată).

Și fiindcă delta  e în întregime frumoasă, alegerea unui loc a fost dificilă, așa că am zis să aleg calea de mijloc, adică brațul Sulina.

Știam că trebuie să iau o navă până în Crișan, locul unde aveam cazare, așa că am încercat să aflu de unde procur biletele necesare, lucru nu prea ușor fiindcă toți păreau preocupați să își care degrabă mărfurile pe vaporul din fața mea. Intuiția mea (care se pare că în acea zi caniculară funcționa la cote maxime) ȋmi spunea că pe acea navă ar trebui să ne urcăm și noi.

Am căutat cu privirea pe cineva de-al locului, care să nu fie impovărat nici de propriile bagaje sau gânduri, nici de lipsa amabilității. M-am  ”luat” după zâmbetul  si culoarea arămie, bronzată, a pielii unei tinere care purta doar grija unui rucsac și am primit informațiile necesare…

La casa de bilete, vânzătoarea mi-a explicat si cum găsesc … nava … ceea ce mi s-a părut puțin ilar,fiind singura de mari dimensiuni acostată atunci în port (cum era oare să nu o văd ???) și totodată singura pe care scria mare : VRANCEA …

Știam că există și variante / vase mai rapide dar am preferat să mă bucur de peisaj câteva ore și nu am regretat nici un moment …02

Soarele se oglindea în apa Dunării și totul părea de un calm imperturbabil … și m-a cuprins o stare de liniște interioară, de pace adâncă, de parcă toate nelinistile și grijile lumii  rămăseseră în Tulcea … (și cum știam că drumul de întoarcere trece tot  pe acolo, și e posibil să le ”regăsesc ” am hotărât să îmi trăiesc din plin starea ZEN).03

După un drum de trei ore, am ajuns în Crișan și când intenționam să mă bucur că am pus piciorul pe pământ  am aflat că până la pensiunea unde aveam rezervare mergeam cu barca … am avut ceva emoții să pun piciorul în barca ce se clătina… dar am vrut să par totuși curajoasă deși vibratiile pe care le simteam de la motorul bărcii mă puneau  un pic pe gânduri … şi se pare că nu mă puneau degeaba (de ce te temi, nu scapi…pfff, zicala e adevărată !!!) că abia ce ajunsesem în mijlocul Dunării și motorul s-a oprit … prinsă între starea ZEN și tremurul bărcii mi-am zis că o rezolvare există întotdeauna, singura dificultate e să o găsești!  Si după câteva telefoane ale fiului proprietarului bărcii (ah, mare invenție telefonia mobilă!!!!! ) am fost ”tractați”  de altă barcă, timp în care am avut timp să observ o caracteristică a zonei : fiecare gospodărie cu barca ei !!!!!

Nu am văzut în Crișan decât un singur autoturism , un Logan alb al poliției locale … (oare unde circulau cu Loganul, totuși …?), un singur magazin sătesc (ei da, unul singur,” unic si inegalabil” ) unde domnea o atmosferă ce îmi amintea de vacanțele din copilăria mea la țară, părea un magazin desprins din alte vremuri, dintr-un trecut uitat … Magazinul se află desigur in centrul satului … până unde ai de mers mult și bine (daca nu iei barca).04

După  peripeția cu barca,  Delta mi-a răsplătit răbdarea  oferindu-mi  niste priveliști minunate …05

Dar priveliștile cu adevărat uluitoare aveam să le văd abia în zilele următoare în lungi si minunate plimbări cu barca pe brațul Sulina….

Am plecat încă de dimineață și oriunde mă uitam erau ”imagini” de poveste, ce îmi încântau mintea și sufletul…

Razele de soare se răsfrângeau și ele molatic,  vrăjite de frumusețea acestui loc …

Aici am aflat că papura are o parte … comestibilă (si da,am gustat, ca o curajoasă, din tulpina albă și umedă- Gustul mi s-a părut totuși fad …)

După ce ne-am satisfăcut curiozitatea , am admirat flora și fauna Deltei…

… și este acolo o frumusețe pe care numai ochiul și sufletul o poate cuprinde, nu cred că poate  fi surprinsă cu adevărat prin poze … cu adevărat un tărâm MAGIC , de poveste …

Surprinsă de arșița verii și de ochii noștri curioși, o broscuță s-a oprit înspăimântată pe o frunză de nufăr…

 

015

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (4)

Via dei Condotti ne oferă o primă surpriză: un cetăţean conduce un vehicul mic pe două roti, pretinde că e un  autobuz deschis şi ne invită să vizităm Roma ȋn sistemul “Hop On, Hop Off”. Ni se pare cam ȋnghesuit, deja şoferul ocupă prea mult loc, aşa că nu marşăm.IMG_7145

Numele ăsta ȋmi spune ceva. Nu prea ştiu cine l-a purtat, dar sunt sigur că l-am auzit de curȃnd la TV.IMG_7147

Şi nu greşesc … A murit săptămȃna trecută, iar prin acest act de mare curaj a intrat ȋn gura lumii.IMG_7149

Magazinele de bijuterii nu lipsesc pe strada asta, dar adevărata bijuterie nu e ȋn vitrină, ci, după cum se vede, ȋn stradă.IMG_7151

Via delle carozze, sună bine, hai să vedem. Căruţe sau cărucioare nu-s, ci doar maşini şi, după modelul braşovean de acum cȃţiva ani, o bicicletă revopsită.

Ȋn compensaţie, stradă căruţelor ne scoate ȋn Via del Corso, o arteră despre care ştiam de pe vremea cȃnd ȋmi făceam temele pentru Roma. Iar acolo, ne pomenim ȋn faţa unei biserici cu oarece faimă, San Carlo al Corso, sau, mai pe larg, Sant’Ambrogio e Carlo al Corso. De fapt, domul ei (construit ȋn 1668) se vede şi ȋn pozele trase din faţa Trinita dei Monti.IMG_7158IMG_7160

Via del Corso ȋşi continua cursul, scoţȃnd la iveală o Dacie, şi ȋncă una, după care vedem şi o tricicletă dintre acelea pe care siturile turistice ne recomandă să le evităm. Apare şi un autobuz double decker, unul ȋn care, pe lȃngă şofer, mai ȋncap şi alţi călători.IMG_7162IMG_7163IMG_7166IMG_7167

Deja ora 14. Spre deosebire de giapponesii  ăştia hămesiţi, noi am fost prevăzători şi am servit deja masa de prȃnz, nu avem motive să ne ȋntrerupem expediţia.IMG_7170

Piazza San Lorenzo in Lucina, desigur, cu basilica ȋnchinată acestui sfȃnt Laurenţiu, martirizat la Roma ȋn 258.IMG_7171

Oare de ce micuţul ăsta nu şi-a căutat o curea pe măsură? Imprudenţa l-a făcut să-şi piardă pantalonii …IMG_7173

Iar ȋn fund (al curţii), cinematograful Nova Olimpia ȋmi aminteşte de vechiul “Popular”, de la Braşov.IMG_7177

Piazza del Parlamento.IMG_7180IMG_7181IMG_7182IMG_7186

Un loc bun pentru un minut de odihnă, deja am ȋnvăţat din Spagna că treptele la aşa ceva sunt bune.IMG_7183

Dar şi o surpriză. Recunosc că nu sunt sigur dacă am ȋntȃlnit maşina asta şi pe acasă. Am mai zis-o, lumea e mică.

Ȋncă un obiectiv notat pe răboj de acasă, Piazza Colonna ni se deschide ȋn faţă cu elementul ei central, Columna lui Marcus Aurelius.  Nu e chiar cea mai căutată (de către romȃni) columnă romană, dar nu ai cum să nu rămȃi cu ochii şi gura căscată. IMG_7197Coloana, ridicată ȋntre 176-192 de ȋmpăratul cu marcus (Aurelius) ȋnregistratus, este ȋnconjurată de tot felul de obiective importante, dintre care am ţinut minte clădirea Guvernului şi Galleria Alberto Sordi. IMG_7191Habar n-am şi nici nu aş ţine minte cum ȋl cheamă pe actualul premier al Italiei, dar numele lui Alberto Sordi o să-l ţin ȋntotdeauna la mare preţ.

Facem o poză şi ȋn apropierea fȃntȃnii din marmură de Carrara (pe vremea papei Grigore al XIII-lea, a construit-o Giacomo della Porta), după care ne continuăm drumul către altă fȃntȃnă, mult mai faimoasă.

Ultimul popas e provocat de vitrina ȋncadrată de cele două simboluri ale motorsportului Italian. Ȋmi face cu ochiul o şepcuţă cu logoul Ferrari, costă zece euro şi mi se pare scumpă. Lasă că dincolo va fi mai ieftin … (da … cam de la 35 de euro).IMG_7199

Nu-i nimic, am cu ce să mă apăr de soare, iar dacă vreau răcoare, nu se poate să n-o găsesc ȋn preajma fȃntȃnii la care vom ajunge peste cateva clipe.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

Perle transilvane (II) : Mălâncrav, Criș, Saschiz de Nuţi Găleţeanu

Perle transilvane (II) : Mălâncrav, Criș, Saschiz

 

Sighișoara mi-a plăcut enorm și sub puternica impresie lăsată de Cetate, am hotărât să vad și satele din împrejurimi care încep sa devină cunoscute  datorită vechilor sale biserici  fortificate despre care citisem ici-colo,  informații  pe internet, informații care mi-au stârnit curiozitatea.

Astfel, am  pornit spre Mălâncrav, sat atestat documentar în anul 1305, devenit cunoscut după ce  Fundația  Mihai Eminescu Trust, patronată de prințul Charles a restaurat (printre altele) Biserica Evanghelică și Conacul Apafi.

În satul Mălâncrav ce aparține de comuna Laslea , domnește o liniște absolută. Aici nu există nici măcar semnal la telefon, deci poți admira în voie locul.01

Istoria bisericii este strâns legată de numele familiei Apafi  (căreia regele Ungariei i-a atribuit acest teritoriu), fiind pomenită prima dată în testamentul lui Nikolaus Apafi.

Biserica este deosebită datorită picturilor de frescă din interior, ce constituie cel mai important ansamblu de picturi murale medievale cu caracter apusean din România. Cele mai vechi picturi sunt cele ce acoperă bolta corului și pereții laterali.

În apropierea Bisericii Evanghelice se află Conacul Apafi preluat și el de Fundatia Mihai Eminescu Trust  și care după o restaurare care a durat 5 ani a devenit casă de oaspeți. 08 În apropierea bisericii fortificate și a Conacului se află  livada cu soiuri vechi și foarte aromate de mere și fabrica de suc de mere ecologic.

Din Mălâncrav, am pornit spre Criș cu al său Castel Bethlen, castel vechi  și impunător ce nu a scăpat nici el cu toată măreția lui (sau tocmai din acest motiv) de naționalizarea din  anul 1949) și  se pare că la un moment dat a devenit chiar  și sediul CAP (!!!)

Când am fost noi acolo, castelul se afla în plin proces de renovare dar chiar şi așa, rămâi uluit de frumusețea lui deosebită, ce îți taie răsuflarea …

Blazonul familiei Bethlen este vizibil în multe locuri (un șarpe ce ține un măr în gură )…

Un alt loc minunat pe care l-am mai vizitat a fost Saschiz despre care știam că are și el o foarte frumoasă biserică evanghelică fortificată, construită la sfârșitul  secolulului al XV-lea.

Această biserică a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, alături de alte 6 din Transilvania.

În apropierea Bisericii se află turnul, înalt de 10 metri ce marchează şi centrul comunei Saschiz. Nu poți să nu remarci imediat marea asemănare  cu Turnul cu Ceas din Sighișoara, fiind în fapt o copie a acestuia.

Un alt obiectiv demn de văzut în Saschiz este Cetatea Țărănească, ridicată în secolul al XIV-lea în scopul de a proteja zona de invazii. Construcția cetății a început în anul 1347, după cum indică o inscripție pe zidurile cetății, având ziduri puternice, cu o înălțtime de 7-9 metri

Pot spune că toate acestea sunt locuri de poveste, de un farmec  aparte care ţi se ȋntipăresc pe suflet.

În concluzie, putem ţine ȋn palme perle adevăarate, dar numai în suflet păstram cu adevărat  “gurile” de rai pe care le-am vizitat, adevărate perle ale lumii. Putem fotografia ce ţinem în palme, dar niciodată ce ţinem în suflete … încă nu s-a inventat radiografia sufletului …027

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (3)

Ȋnainte de a ieşi ȋn stradă pentru prima expediţie, o oprire ni se pare obligatorie: la recepţie. Ȋn prospectul de pe booking.com scrie că personalul hotelului este ȋntotdeauna gata să ofere consultanţă turiştilor, iar noi vrem să verificăm adevărul acestor spuse. Tȃnărul bărbos trebuie să ne răspundă la două ȋntrebări: unde se mănȃncă cea mai buna pizza ȋn cartierul lui şi cum se ajunge la primul nostru obiectiv, deşi ȋncă un suntem siguri care ar fi acela.

La prima ȋntrebare, răspunsul multiplu nu ne mulţumeşte. Omul ne oferă pera multe variante. Ȋl strȋng cu uşa să se horărască iar el, ȋn disperare de cauză, pronunţă denumirea “Viale Manzoni”. Dove e? Vicino, tutto vicino.

Bine, şi cum se ajunge unde vrem noi să ajungem? Nu mai ţin minte cum mi-am formulat ȋntrebarea, dar omul a dat dovadă de prezenţă de spirit şi a ales pentru noi: Piazza Spagna. Ne dăm seama că exact asta ne dorisem dntotdeauna, să ȋncepem vizita ȋn capitala Italiei cu un loc care poartă numele altei ţări, dar cum ajungem acolo? Simplu, tot Viale Manzoni, cȃteva sute de metri pȃnă la staţia de metrou Manzoni, de unde urmează să mergem prin subteran exact unde vrem noi: fermata Spagna. Şi, ca să nu uităm cumva ceea ce ne-a spus, recepţionerul face niste semne pe o hartă a centrului Romei pe care o avea ȋn faţă, deasupra unui teanc gros de hȃrtie. Studiem ȋmpreună harta şi semnele, după care ȋi cer voie, políticos, să fur harta. Barba omului ia forma unui zȃmbet, ȋmi detaşează harta iar de sub ea apare o alta, identică. Faină idee, de fapt e un teanc de cȃteva sute de hărţi, şi de fiecare dată cȃnd am cerut o informaţie de la recepţionerii hotelului ne-am ȋmproprietărit cu altă hartă, cu alte semne, ceea ce ne-a făcut deplasarea extrem de uşoară.01

Trecem iar pe lȃngă gardul de mȃna Maicii Domnului şi ieşim ȋn via Giolitti, o luăm la stȃnga şi parcurgem cam 150 de metri pȃnă la intersecţia cu viale Manzoni. Parcă pe strada asta se mănȃncă pizza aia bună? E cam devreme, nici 1200 hrs pe fusul lor orar, dar gȃndul la bunătatea pizzei ȋmi face o foame de … italian. De aceea nu mergem prea departe, alegem, aşa cum explică psihologii, ȋn modul cel mai firesc al doilea mic local de pe stradă şi ne aşezăm la singura masă cu două locuri. Ospătarul apare ȋn secunda următoare şi ne urează benvenutti, cu carneţelul ȋn mȃnă. Ezit pentru o clipă, oare vorbesc ăştia engleza ȋntr-un local atȃt de mic? Poate că nu, aşa că aleg să silabisesc un buongiorno, urmărindu-i expresia feţei. Omul ȋmi zȃmbeşte larg, ȋmi silabiseşte la fel de rar acelaşi cuvȃnt, dȃndu-şi seama că a pus mȃna pe nişte turişti străini şi dezorientaţi. Ȋi cer due café, un espresso e un americano, zȃmbetul de vine ceva mai uman cȃnd vede că ştiu ce să cer şi ne aduce imediat cele cerute, plus meniul.02

Studiem cu grijă listele şi alegem “quatro formaggi”. Chelnerul ne mai zȃmbeşte o dată, ne asigură că am ales perfect şi imediat ne aduce tacȃmurile. Ȋi mai cerem şi cȃte un bichere di vino rosso şi devenim cei mai buni prieteni din lume.0304

Recepţionerul a avut dreptate, pizza este excelentă, chiar dacă e mai scumpă decȃt la Roşiori, iar vinul roşu o ȋnsoţeşte perfect. Asta am ȋncercat să ȋi explic prietenului nostru cȃnd revine cu nota de plată. Probabil că am reuşit, pentru că după cȃteva clipe a venit să ȋşi ia banii ȋmpreună cu patronului localului, Rocco (am aflat că are sette fratelli, deci ȋşi merită numele), care ne oferă din partea casei tradiţionalul digestiv italian: limoncello. După care ne invită sa revenim pe la ei, iar noi le promitem (ce ne costă?) că aşa vom face, mai ales dacă ştiu să facă şi paste.

Staţia de metrou e chiar aproape, mai ales că, ȋn nerăbdarea noastră, nici nu ne mai facem socoteala distanţei. Coborȃm pe un escalator foarte lung pȃnă ȋn adȃncul pămȃntului 09iar acolo ne orientăm cu maximă uşurinţă, pentru că nu există decȃt o singură direcţie de urmat, cu indicaţia “Ai treni”. A, o scurtă oprire, să fotografiem un telefon public şi să luăm, de curiozitate, ziarul lor gratuit.

Alegem cu uşurinţă şi direcţia de deplasare, n-avem decȃt să citim denumirile staţiilor pe acest tabel 08şi accedem la peron, unde avem de aşteptat un minut. 010011Tot atȃta avem şi cȃnd trenul e deja tras la peron şi descarcă (asta apropo de cȃt de bine funcţionează sistemul lor de afişare).012

Trecem pe la gara Termini, apoi ajungem, ȋn scurt timp, la “Spagna”. Fac şi acolo ce am făcut peste tot, adică poze, cȃnd mă pomenesc abordat de un tȃnăr ȋn uniformă militară şi ȋnarmat peste tot (ȋn afară de dinţi, pentru că ȋmi şopteşte, cu o voce puternică de tenor: “No photo”). Greu să mă prefac că nu ȋnţeleg ce vrea, aşa că ȋi arăt, calm, cum şterg ultima poză, băiatul e mulţumit şi mă lasă să plec. Nu i-a trecut prin gȃnd să ȋmi controleze camera, dar nici eu nu am excelat ȋn a arăta ce conştiintă revoluţionară am.

013014Şi ieşim să vedem primul punct de pe ordinea de zi. A, nu Vespa ar fi fost, asta intră la “diverse”. 015Nici trăsurile nu erau prevăzute, dar sunt văzute. 016Ȋn schimb … da, astea sunt! Aşa cum le ştiu din filme, ȋn faţa noastră apar cele 135 de trepte de la Piazza  di Spagna, adică Scalinata della Trinita dei Monti (inaugurată de Papa Benedict al XIII-lea ȋn 1725).020021022017

Imediat ne simţim acolo ca acasă. E un loc primitor, ȋn ciuda aglomeraţiei cu care trebuie, deja, să ne obişnuim.  023024025026027028029030031032033034

Atȃt de primitor ȋncȃt ȋşi găsesc vad comercial aici o mulţime de negustori ambulanţi, de la care poţi cumpăra de la bastoane telescopice pentru selfies la pălării, de la ochelari de soare la trandafiri sau chiar apă rece (rahat nu am văzut).035036

Nu sfătuiesc pe nici un cavaler să ofere undei domniţe trandafirii de la Piazza di Spagna, parfumul de hexaclorciclohexan pe care ȋl degajă suavele flori vor ucide instantaneu orice sentiment.037

De remarcat versatilitatea “tarabelor” acestor negustori ambulanţi. Zvonul că vine polizia i-a făcut să dispară urgent, odată cu marfa oferită spre vȃnzare – aici se vede clar cȃt de uşor se pliază taraba cetăţeanului. După doar cȃteva clipe, comerţul stradal pornea cu acelaşi randament.038039

Piazza di Spagna este un loc mare, dar care poate demonstra, uneori, cȃt de mică e lumea. Ȋn timp ce ne feream cu grijă nasul de trandafiri, ȋn fată noastră a apărut colega mea de la alt liceu roşiorean. N-am mai văzut-o demult prin Roşiori, oraşul e prea mare pentru a ne ȋncrucişa drumurile, dar uite că ne bucurăm să ne regăsim ȋn lumea largă. Ȋmi pare rău că nu am ȋmbiat-o pe Anişoara să facem o poză ȋmpreună cu Trinita dei Monti.

Pentru că veni vorba, hai să povestim şi despre biserica la care duc Scările Spaniole. Santissima Trinità dei Monti este o biserică cu o lungă istorie. Construcţia a fost ȋncepută de regele Franţei Louis XII, ȋn 1502. Construcţia aceea a fost apoi cu prezenta biserică ȋn clădită ȋn stil renascentist, finalizată la 1585, ȋn vremea Papei Sixtus al V-lea (cum vine asta, al şaselea, sau al cincilea?!).040041042

A fost ȋmpodobită ȋn anul 1789 cu Obelisco Salustiano (1789? Cȃnd or fi avut timp francezii să se mai ocupe şi de bisericile lor din afara Franţei, dacă erau ocupaţi ȋn anul acela cu dărȃmarea Bastiliei?). Astăzi, biserica Sfintei Treimi de la Munte este, ȋn continuare, ȋn grija statului francez. Cine nu mă crede, n-are decȃt să descifreze inscripţiile ȋn limba latină prezente aici.044045

Iar cine vrea să participle la slujbele religioase, n-are decȃt să descifreze inscripţiile ȋn limba franceză.046

Biserica nu se află chiar pe un munte, dar colina pe care a fost ridicată permite o vedere panoramică a oraşului, de care, binenţeles, mă bucur şi eu, ȋmpreună cu camera canon. Cel mai important obiectiv din apropiere e Villa Medici,057058

dar nici ȋn departare nu e păcat să aruncăm o privire.

Timpul trece, aşa că trebuie să ne ȋndreptăm şi spre alte ţinte. Coboram scalinata (aşa e viaţa, cu urcuşuri şi coborȃşuri).

Mai privim o data fȃntȃna de la Barcaccia din Piazza Spagna, după aia salutăm ansamblul architectonic,065066

Şi, ȋn sfȃrşit, ne ȋnscriem pe Via dei Condotti. Noi minuni ne aşteaptă.067

 

Un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (2)

De la Aeroporto Ciampino pȃnă la Termini sunt vreo 15 km der străbătut pe un fel de autostradă. Nenea şoferul nostru, un foarte bun vorbitor de limba italiană, judecȃnd după cantitatea şi tonul cuvintelor pe care le arunca, din cȃnd ȋn cȃnd, prin geamul său lateral, era şi un foarte bun acrobat şi cascador. De nenumărate ori m-am proptit bine ȋn scaun, văzȃnd ce manevre face sau intenţionează să facă, ocolind “la milimetru” diverse obstacole fixe sau mobile apărute ȋn drumul lui firesc sau complet ieşit din normalitatea unui şofer de Roşiori. Fapt e că, după ceva mai mult decȃt cele 40 de minute statuate ȋn prospectul firmei de pe net, Scania de la Terravision a trecut pe sub un fel de bolţi, apoi printr-un tunel pe sub calea ferată (semn că gara un putea fi departe) şi a oprit … undeva. Cu greutate mi-am recuperat micul troler din cală, după ce a fost dezgropat de sub un maldăr de valize mari cȃt roata (auto)carului.

Eram undeva ȋn Roma, pe o stradă aglomerată cu maşini, mopezi şi bipezi, fără nici un reper care să ne trimită spre hotelul nostru – ȋn afară de adresa notată pe o bucată de hȃrtie. Dar ştiam, tot din lecţiile făcute cu grijă de acasă, că ȋn interiorul gării ar trebui să găsim nişte chioşcuri de ziare, de unde puteam cumpăra legitimaţiile de călătorie necesare la transportul local public. Presupunȃnd (corect) că imensa clădire lȃngă care ne lăsase maşina era gara, am pătruns cu ȋncredere ȋn interior, iar acolo chioşcurile de presă chiar abundau. Profitȃnd de mutra amabilă a unui vȃnzător, mi-am ȋncercat talentele de poliglot, obţinȃnd, ȋn schimbul a 24 de euro de persoană, un mic card: abonament pe toate mijloacele de transport romane – autobuze, troleybuze, tramvaie, metrou, exclus carele de luptă.

Pentru că cetăţeanul părea dispus să vorbească, i-am arătat şi adresa hotelului nostru: Via Giolitti. Omul zȃmbeşte larg şi ȋmi spune că e … chiar strada pe care ne aflăm.

Gata, mi-am pierdut ȋncrederea ȋn cunoştinţinţele mele de limba italiană. Aş ȋncerca şi ȋn engleză, dar mi-e ruşine să recunosc că nu am ȋnţeles ce mi-a zis, aşa că ȋi mulţumesc şi plecăm să căutăm un vorbitor de limbi străine.

Cȃtiva paşi mai ȋncolo, lȃngă altă uşă de acces ȋn gară, găsim exact ce căutăm: Tourist Information. O donna ȋnconjurată de prospecte şi fotografii citeşte, dintr-o aruncătură de ochi, adresa pe care i-o arăt şi ȋmi arată cu toată mȃna: Right this Street, ten minutes walk. Or tram, if you wish.

Deci ȋnţelesesem bine, aia era Via Giolitti. Păi cum să un fie, dacă chiar vis-à-vis de staţia de terravision se vede o ditamai plăcuţa: “Via G. Giolitti” … Decidem să urmăm sfatul informatoarei şi o pornim, cu ȋncredere, ȋn expediţia de cercetare a terenului. Remarcăm un castel de apă cu scară şerpuită, un ruină ȋn formă de octogon şi un vehicul electric, care acum 40 de ani s-ar fi numit la Bucureşti “tramvai”.03040506

Găsim, desigur, şi hotelul, exact la numărul indicat de hȃrtiuţa mea. Un clădire exact aşa cum o descrie booking.com, din sec. XX, modernizată.0708 Ne ȋntȃmpină cu un miros puternic de “mȃna Maicii Domnului”, arbust care păzeşte uşa automată de termopan.09

Tȃnărul bărbos de la recepţie ne recunoaşte din prima, după ce citeşte lista de rezervări, ne aduce la cunoştinţă că deja camera e plătită (aşa ȋmi spusese şi contul meu bancar) şi ne oferă camera matrimonială de la etajul trei, accesibilă cu ajutorul unui lift exterior, cu vedere (cȃt se poate prin geamul exterior nespălat) la Via Giolitti.

O invadăm imediat şi ne declarăm mulţumiţi. Pare confortabilă, televizorul funcţionează corect, frigiderul este gol … păi cum gol, că la Napoli era plin cu răcoritoare!? – ei, lasă că găsim noi apă minerală prin mahala, bine că avem unde s-o răcim. Un pat mare, unul mai mic, ȋntr-un colt, iar sub pat se mai vede o saltea. Am putea caza aici un regiment, la nevoie. Avem şi aer condiţionat, dar eu sunt ȋmpotriva progresului, aşa că ȋi urez odihnă plăcută ȋn companía noastră.

No, hai, mai stăm mult să ne uităm la cameră? Hai odată să plecăm să vedem Roma, doar de aia am venit!

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

PERLE TRANSILVANE … de Nuţi Găleţeanu

PERLE TRANSILVANE …

Îmi doream de multă vreme să ajung în Sighișoara, Cetatea de Poveste…si iată că în această vară, am ajuns, în sfârșit! Simțeam că nu eu caut locul de vacanță ci ”locul” mă cauta pe mine.

Tot ce ”știam” despre Sighișoara, stiam de pe internet, din diverse articole si fotografii…voiam să ajung  acolo, in Cetatea locuită și să îi sorb adânc în plămâni, aerul medieval,  să vad de ce e numită ”perla Transilvaniei”.

Si  înțelegi  incă de cum cobori în gara din Sighișoara , că locul acesta păstrează în el  energia unor generații demult trecute Dincolo…ghicești cumva că în spatele simplității  gării te asteaptă  un loc de neuitat !

01

Cetatea este uimitoare, cu adevărat, încă de la primul pas pe straduțele ei înguste și pietruite, străjuite de clădiri vechi și multicolore, cu  detalii inedite și vesele si mușcate la ferestre…

De la bun început, cum ajungi în interiorul cetății atenția  îti este atrasă automat de vestitul Turn cu ceas, cu păpușile lui , ce marchează scurgerea vremii. Când am fost eu, păpușile încremeniseră, mirate de atâta frumusețe din jur ;  păpușile, martore ale unui trecut medieval, se odihneau poate și rememorau vremurile când străduțele pietruite erau traversate de  cavaleri în armuri si meșteșugari

pricepuți, a căror amintire  o păstrează între zidurile lor, cele 9 turnuri ( din 14 ) ale breslelor de altădată rămase încă în picioare, să povestească șoptit, prezentului despre o lume care a apus….

04

Sigur că nu poți rezista tentatiei de a urca sus, în turn să admiri frumusetea ce te înconjoară….

Aici sus, in Turn , alte păpuși, te privesc inocent din micile vitrine în care sunt inchise, pe vecie, prizoniere ale unui trecut medieval cu iz de poveste.

Se stie, ca Turnul a fost construit initial pentru a proteja cetatea (având ca si celelalte un rol de apărare) si de asemenea că aici a fost candva Primăria si mai apoi,Judecătoria….

În prezent,  acesta adăpostește Muzeul de Istorie, fondat în 1889 de dr. J .Bacon.

07

In Muzeu, aflăm și motivul construirii zidului Cetății si al Turnurilor sale….

077

Se poate vizita și Camera de Tortură (unde eu nu am zăbovit prea mult, din pricina senzației de ”frig” în suflet, pe care mi-o lăsa).

Celelalte 8 turnuri rămase mărturie peste vreme și vremuri au apartinut breslelor mesteșugărești: Turnul Fierarilor, Turnul Cojocarilor, Turnul Cizmarilor, Turnul Croitorilor, Turnul Măcelarilor, Turnul Cositorarilor ,Turnul Tăbăcarilor și Turnul frânghierilor. Acesta din urmă, situat lângă cimitirul Bisericii din Deal este  singurul locuit (de către paznicul cimitirului).

La Biserica din deal, ajungi urcând Scara Acoperită (Scara Scolarilor) ce avea initial 300 de trepte. În prezent, eu am urcat gâfâind, doar 175….m-am bucurat când am vazut, in fine, lumina de la capătul … scărilor …

08

Azi, la capătul acestei  Scari a Scolarilor se afla Liceul Teoretic ”Joseph Haltrich” (fosta Scoala din Deal) ,  clasat ca monument istoric.

09

In apropierea  liceului Haltrich , Biserica din Deal, albă și tăcută,construită în stil gotic, pe locul unei capele romanice,  mă îndeamnă sa las intre zidurile ei, o scurtă rugăciune…

Cand am fotografiat  Biserica, mi s-a părut ca Lumina lui Dumnezeu, a  mangâiat-o usor, ca să nu uităm poate că orice cuvânt spre El ne este ascultat….și in același timp…ca si Cuvântul Lui trebuie ascultat.

010

Lânga alba biserică, cimitirul evanghelic, te indeamnă la liniste ….curat și  ingrijit,ne aduce aminte ca viața este efemeră  și ca asa cum spunea un actor deosebit ”nu luam cu noi nici o avutie, decît ceea ce am dăruit”.

În incremenirea timpului (timp oprit de papusile din turn, poate, un melc se târa alene pe o alee însorită din cimitir…..

011

                                     

 

2 comentarii

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR de Mihai-Athanasie Petrescu

MUZICA INTERZISĂ MINORILOR

“Cooperativa Agricolă de producţie din comuna Crȃnguri este, de mulţi ani, una dintre cele mai bogate din Cȃmpia Frunzuleşti, din sudul ţării. Suprafaţa de pămȃnt arabil de care dispune este un factor important al bunăstării cooperativei, dar cel mai de seamă este factorul uman. Ţăranii cooperatori, agricultori pricepuţi şi pasionaţi, muncesc cu drag şi spor, obţinȃnd, an de an, recolte tot mai mari. Ei pun ȋn valoare calitatea solului, pe care ȋl lucrează cu maşini agricole de mare productivitate. De asemenea, ei, agricultorii patriei noastre socialiste din acest sat pitoresc de cȃmpie, evită cu grijă risipa, atȃt la cultivarea ultimei palme de pămȃnt, cȃt şi la recoltarea atentă a producţiei la hectar. De asemenea, belşugul realizat de cooperativa agricolă de producţie se datorează şi celor care conduc destinele cooperativei şi ale cooperatorilor, tovarăşului preşedinte Ionescu Ivan şi tovarăşei secretare a Biroului Organizaţiei de Bază, tovarăşa Pȋrvulescu Sanda”

Articolul publicat ȋn numărul din martie al revistei Agricultura socialistă continua cu o dare de seamă amănunţită privind activitatea CAP-ului, prezentȃnd concret, cu cifre, realitatea din teren. Interviul amplu cu tovarăşa Pȋrvulescu aducea, la rȃndul său, exemplul viu al muncii pline de dăruire a ţăranilor cooperatori, ȋn frunte cu comuniştii.

Şi ȋn această campanie agricolă se anunţa o recoltă bogată. Tovarăşul Ionescu luase cele mai bune măsuri privind organizarea muncii, asigurȃnd necesarul de ȋngrăşăminte chimice, veghind, neobosit, ca starea tehnică a tractoarelor şi a maşinilor agricole să fie optimă şi repartizȃnd judicios suprafeţele. La rȃndul său, tovarăşa Pȃrvulescu reuşea să mobilizeze oamenii, astfel ȋncȃt aceştia erau zi de zi pe ogor. Dacă cineva ar fi venit ȋn toiul zilei la Crȃnguri nu ar fi ȋntȃlnit pe uliţele moderne ale comunei pe nimeni. Chiar şi copiii mai mari erau pe cȃmp, ajutȃnd, după puterile lor, la realizarea planului de producţie agricolă.

O activitate vie putea fi remarcată şi la sediul CAP. Cu toate că munca de birou era la fel de grea ca cea de pe cȃmp, la sediu nu rămȃnea prea multă lume. Tovarăşul Ionescu şi tovarăşa Pȋrvulescu ȋşi ȋmpărţeau sarcinile de serviciu şi le executau cu voie bună şi cu un mare randament. Deşi munca lor era foarte plină de răspundere, preferau să nu afecteze productivitatea muncii la cȃmp şi nu opreau ȋn sediu consătenii dornici să muncească. Se mulţumeau doar cu ajutorul familiilor lor. Astfel, tovarăşa Ionescu era mȃna dreaptă a soţului său. Era ȋntotdeauna prezentă cȃnd tovarăşul preşedinte avea nevoie de ea. La fel, sora tovarăşei secretare era prezentă mereu la sediul cooperativei, iar contribuţia sa la bunul mers al activităţii era esenţială. Iar aceasta implica sacrificii. Copiii tovarăşului Ionescu şi ai tovarăşei Soreanu, prea mici pentru a fi lăsaţi singuri ȋn casă, erau aduşi la sediu, unde se bucurau de supravegherea şi grija părintească, desigur, atunci cȃnd munca o permitea.

Singura persoană din afara comunei era tȃnărul tovarăş Valentin Roşu, student la facultatea de agronomie, venit aici pentru un stagiu de practică ȋn producţie. Acesta, cu toate că era născut şi crescut ȋn oraşul reşedinţă de judeţ, la absolvirea liceului optase pentru agronomie, dȃndu-şi seama că era nevoie de specialişti ȋn agricultură, după cum se vedea şi din numărul mare de locuri scoase la concurs de facultatea de profil. Prin firea lui veselă, dar şi prin felul cum ȋşi făcea datoria de student ȋn practică, gata să ajute ori de cȃte ori era solicitat, Valentin le devenise simpatic celor din conducerea Cooperativei şi chiar şi copiilor lor. Se juca cu ei, le arăta reviste cu poze cu maşini şi motociclete, cu actori, ba chiar le făcuse rost de nişte reviste străine cu benzi desenate. Mai mult decȃt atȃt, de cȃteva ori ȋi luase la plimbare cu o Dacie neagră, condusă de un prieten care ȋl aducea de la oraş uneori, dimneaţa. Sigur că părinţii erau bucuroşi de bucuria copiilor şi ȋl considerau pe Valentin de-al casei.

La sfȃrşitul lui iulie, CAP Crȃnguri spera să raporteze conducerii de partid şi de stat o producţie record la grȃu. de peste patru mii de kilograme la hectar, aşa cum prevedeau şi directivele partidului. Tovarăşii din conducerea cooperativei aveau mult de lucru pentru a alcătui documentaţia clară şi concretă din care să rezulte, fără echivoc, cantitatea de cereale recoltate. Şedinţele operative zilnice nu se mai terminau, iar discuţiile constructive de la fiecare astfel de ȋntrunire dovedeau că munca ceapiştilor fusese rodnică:

– Pe cuvȃntul meu dacă mai ştiu cum dracu s-o dreg, rostea tovarăşul Ionescu. Am băgat tone de motorină ȋn lucrările astea, dar cȃnd cȃntărim grȃul nu acoperim costurile. Ce dracu s-a ȋntȃmplat?

– Tovarăşu preş, eu propun să verificăm basculantele, să nu se piardă boabe pe drum, ȋndrăzni să intervină tovarăşa Soreanu. Ieri am văzut nişte păsări care parcă ciuguleau pe drum.

– Tovarăşa Gina, te rog să verifici dacă presupunerea dumitale e adevărată. Dar tot nu se pot pierde sute de kilograme aşa, prin obloanele maşinii.

– Ce vreţi să spuneţi tovarăşu preş, că fură oamenii? Nu fură, tovarăşu! Că dacă fură, chem miliţia, chem … chem … se ȋnfurie tovarăşa Pȋrvulescu. Trebuie să fie o greşeala de calcul, voi verifica, tovaraşi, din nou şi din nou pȃnă voi găsi greşeala. Nu voi pleca acasă şi voi lucra azi, zi şi noapte, pȃnă voi găsi mica noastră eroare de calcul, tovarăşi! Ne vom face şi depăşi planul de producţie, tovarăşi, pentru că aşa ne cere partidul!

– Te rog, calmează-te, tovarăşa! Nu ne foloseşte la nimic să ne enervăm, fir-ar a dracului de treabă, că nu aşa ajungem la producţia dorită! Deci, tovarăşi, mȃine trebuie să demonstrăm că am depăşit planul şi că am obţinut peste patru mii de kilograme pe nenorocitul ăla de hectar, sau ne ia mama dracului cȃnd mergem la plenară. S-a ȋnţeles? S-a ȋnţeles!

Munca tovarăşei secretare se dovedi fructuoasă. A două zi demonstră, ȋn cadrul operativei de seară, că producţia se apropie de 4100 de kilograme.

– Tovarăşi, am refăcut toate calculele şi am descoperit că greşisem ȋn mod nepermis, la care ȋmi fac autocritica. Am greşit grav, am calculat prost şi consumul de motorină. Acum, după noile calcule, putem să raportăm cu ȋndreptăţită mȃndrie patriotică şi revoluţionară că am depăşit planul şi la productivitatea muncii. Mȃine, tovarăşu preş, cȃnd vom merge la plenară, ne vom număra printre evidenţiaţii judeţului!

Ȋntr-adevăr, ȋn ziua următoare, tovarăşii Ionescu, Pȋrvulescu şi Soreanu plecară la plenara organizaţiei judeţene de partid pentru a prezenta recolta. Cu un picior pe scara maşinii ARO, Gina Soreanu mai ȋntoarse o dată capul.

– Valentine dragă, am lăsat ȋn frigider mȃncarea pentru copii şi pentru tine, ai grijă de ei, şi să fiţi cuminţi!

– Nici o grjă, tovarăşa Gina, o să le dau să mănȃnce şi o să ne jucăm frumos pȃnă veniţi dumneavoastră. Puteţi avea ȋncredere ȋn noi! O să rămȃnă cu noi şi prietenul meu, Alin, că cine ştie la cȃt vă ȋntoarceţi diseară şi poate nu mai prind Rata să plec acasă.

Valentin a avut dreptate. Plenara lărgită a Comitetului Judeţean de partid a durat mai mult decȃt de obicei, pentru că au fost analizate recoltele tuturor cooperativelor şi ȋntreprinderilor agricole din judeţ, iar cei de la  Crȃnguri primiseră felicitări de la ȋnsuşi primul secretar al judeţenei de partid, ceea ce nu era puţin lucru. Ȋntorşi la sediul CAP, cei trei nu ȋşi ascunseră bucuria şi mȃndria patriotică, aşa cum a rezultat şi din procesul verbal al scurtei şedinte a Organizaţiei de bază. Partea a doua fu, de asemenea consistentă, mai ales că avu la bază producţia viticolă din anul precedent.

– Aţi fost cuminţi? ȋntrebă Gina.

– Da, mămico, mormăi, pe jumătate adormită Dorinuţa. Ne-am jucat fru …

Şi fetiţa adormi, zȃmbind fericită şi ȋngȃnȃnd, prin somn, un soi de cȃntecel.

După recoltarea păioaselor, cooperatorii crȃngureni nu se lăsară pe tȃnjală. Urmau celelalte culturi, cȃmpurile arătau bine şi nu trebuia să piardă nici un minut din timpul de lucru, pentru a fi din nou evidenţiaţi ȋn bilanţurile judeţene. August se apropia, căldura era tot mai mare, iar munca celor din conducerea cooperativei tot mai intensă. Ei nu aveau timp, ca orăşenii, să se ducă pe litoral, iar copiii lor se mulţumeau să se scalde ȋn rȃul care uda cȃmpia Frunzuleşti, nu ȋn valurile Mării Negre. Din păcate, tovarăşul Valentin ȋşi ȋncheiase stagiul de practică si, cu toată părerea lui de rău, fusese nevoit să ȋntrerupă activitatea lui atȃt de fructoasă şi plăcută la CAP. De aceea copiii nu mai aveau acel tovarăş de joacă cu care se obişnuiseră, iar mamele lor erau nevoite, din cȃnd ȋn cȃnd, să ȋi supravegheze. Mai ales cȃnd mergeau la gȃrlă.

Era extrem de greu pentru cele două tovarăşe să renunţe la munca la birou, pentru a merge la rȃu. Nu aveau, ȋnsă, emoţii. Apa rȃului era mică şi liniştită, un forma vȃrtejuri şi nu existau gropane. Iar copilaşii erau cuminţi, ȋnvătaţi de mici cu disciplina. Jocul lor preferat era acela de-a cooperatorii şi consta ȋn a săpa, cu micile lor unelte de jucărie, mici şanţuri, ȋn care plantau rămurele de salcie, pe care le irigau, apoi, cu apa adusă din rȃu.

– Sanda, să ştii că sunt cam neliniştită, ȋncepu tovarăşa Soreanu, intrȃnd ȋn biroul surorii sale.

– Să nu-mi spui că se compromite purumbul, ca mor.

– Nu … nu chiar atȃt de rău

– Floarea soarelui?

– Nu … copiii. Ştii ce cȃntau la rȃu? Cucu şi pupăza!

– Vai, ce ruşine! Ăsta nu e un cȃntec patriotic recomandat de cultura noastră marxist-leninistă! Să-ţi faci autocritica ȋn faţa organizaţiei de bază că i-ai ȋnvăţat aşa ceva!

– Nu i-am ȋnvăţat eu, Doamne iartă-mă, nu ştiu de unde l-au luat. Nu e un cȃntec pentru copii, mai spuse tovarăşa Soreanu, izbucnind ȋn plȃns. Cine ştie ce ȋnţeleg Dorinuţa şi Ginuţ din prostiile alea, Doamne fereşte!

– Gina dragă, te rog să ȋţi supraveghezi vocabularul, să un mai pronunţi astfel de cuvinte urȃte, nepotrivite cu morala noastra socialistă. Şi, ȋn al doilea rȃnd, du-te repede şi spune-i şi lui tov preş, să ia măsuri imediate!

Tovarăşul Ionescu Ivan un pregetă să ia cele mai potrivite măsuri. Dădu buzna ȋn biroul Orgaizaţiei de bază şi, măsurȃndu-şi cu grijă cuvintele spuse:

– Băi Sando, le dau dracu de cȃntece! Cine mă-sa le-a băgat ȋn cap la ăia mici procăria aia! Te rog să afli imediat şi să iei măsuri, ce mama dracului! Auzi ce cȃntă băiatu’, cuci şi pupeze! Imediat să iei măsuri, că de ăla micu’ mă ocup eu!

Urletele lui Ginuţ care se auziră ȋn clipele următoare din camera vecină dovediră că tovarăşul preşedinte se ocupa de educaţia lui. Imediat, din biroul vecin răsunară şi alte ţipete, semn că şi Dorinuţa se dezbăra de obiceiurile cele rele.

Tovarăşa Pȋrvulescu trecu şi ea la rezolvarea sarcinilor trasate. Ȋi momi pe copii prin curtea sediului CAP, scăpȃndu-i astfel de activităţile educative şi ȋncercă să afle de la ei de unde ştiau acel cȃntec obscen.

– De la nenea! măturisi Ginuţ fără să stea pe gȃnduri.

– Care nene, mă? Nenea tractoristu’?

– Nu, tati Săndico, nenea ăla de la oraş.

Secretara de partid ȋşi făcu reprede socotelile. De la oraş … nu mai venise nimeni de la oraş de multă vreme. De la Organele superioare de partid şi de stat nu, de la veterinari?… Nuu, nci de la ei şi nici de la … A! Un cumva?…

– Tovarăşul nene Valentin?

Dorinuţa scutură hotărȃtă din cap:

– Nenea Vali un ştie să cȃnte. Nu-i iese vocea. Nenea Alin cȃntă mişto.

– Foarte mişto! ȋntări şi Ginuţ.

Tovarăşa secretară ȋnţelese totul. Bietul tovarăş Valentin ȋşi alesese un anturaj nedemn pentru el, un tȃnăr cu o educaţie ȋndoielnică. De, ce să te aştepţi de la un biet şofer …

A doua zi, ȋnainte de a trece la ordinea de zi, Sanda Pȋrvulescu raportă:

– Tovarăşu preş, să ştiţi că am aflat cine i-a ȋnvăţat la prostii pe ăia micii. Dar un e vina lui, au ȋnţeles copiii greşit. Tovarăşu Alin Pandelescu, fiul tovarăşului Pandelescu … ştiţi dumneavoastră, le-a citit copiilor din Ion Creangă, ştiţi, cȃnd a prins copilu’ăla pupăza de-a zis că e cuc armenesc. Copii mici, tovarăşu, se mai ȋntȃmplă să nu ȋnţeleagă. I-am dat telefon tovarăşului Pandelescu personal şi l-am rugat să-I transmită mulţumirile noastre pentru faptul că fiul lui dȃnsu s-a ocupat de educaţia bieţilor copii de ţărani. Nu-i aşa, Dorinuţa, o ȋntrebă tovarăşa Sanda pe fetiţa care tocmai intrase ȋn birou.

– Da, tanti Săndico, dar noi nu mai suntem aşa ţărani, că mi-a spus nenea Alin.

Pentru a se face mai convingătoare, fetiţa ȋncepu să cȃnte: “Gata cu ţăranii, s-a emancipaaat! …”

3 comentarii

Din categoria Proze, Uncategorized