776. LA ÎNTÂLNIRE CU URIAŞUL de Mihai-Athanasie Petrescu

LA ÎNTÂLNIRE CU URIAŞUL

O să povestesc despre prima mea experienţă de plane spotter, aşa cum e definită activitatea asta; adică să te plasezi într-un loc strategic, în apropierea sau în prelungirea pistei unui aeroport şi să pândeşti avioanele care vin şi pleacă, încercând să faci şi nişte fotografii cât mai faine, pe care să le poţi posta după aia pe Facebook sau forum (sau pe blog). E necesară o anumită dotare tehnico-materială, adică o cameră foto destul de bună ca să bunghească aeronava, eventual s-o şi deosebească de o barză sau cioară, dar şi ceva sursă de informare pentru a afla când vine avionul şi din ce parte.

Recunosc că nu am fost prea interesat de distracţia asta. Aş fi fost dacă aeroportul, oricare, ar fi fost la înderoata unei biciclete, dar pentru că până la cea mai apropiată pistă de decolare-aterizare am de străbătut peste 120 km, m-am mulţumit să admir pozele postate pe net de cei care pot să le facă. Şi nu numai că pot, dar le şi fac mult mai bine decât le-aş face eu. Sigur, am făcut şi eu poze cu zburătoare, pentru că sunt un mitingist convins, dar aia e altă mâncare de pasăre. E ca şi cum ai compara pescuitul cu undiţa într-un loc unde sunt peşti, dar nu sunt instruiţi să se lase prinşi, cu recoltarea păstrăvului (substantiv colectiv) din bazinul unei crescătorii.

Totuşi, cum zice vorba ancestrală din popor, never say never! Dacă 737uri sau 320uri am tot văzut şi fotografiat, chiar de aproape sau din interior, dacă 380uri sau 777uri am văzut şi pozat (nu fotografiat, că nu e voie) pe diferite aeroporturi din Europa, exista un avion pe care numai cei aleşi îl puteau spottui.

Sigur că e nevoie de puţină istorie. Cei care se interesează de aeronave au auzit, citit, discutat despre tot felul de avioane şi elicoptere, civile şi militare, capabile de “jdămii” de feluri de misiuni. Spotterii adevăraţi sunt capabili să recite caracteristicile aeronavelor, culorile piturate de diferite companii, excepţiile de piturare (de exemplu, acum câţiva ani se bucurau aceia care se nimereau să fotografieze singurul avion Wizz cu botul alb, sau să-l vadă pe undeva pe “Goguţă”, retrojetul TAROM – când l-am văzut prima oară am sărit şi eu în sus de bucurie). Mai mult, au ajuns unii la un asemenea grad de “cultură profesională” încât ştiu istoria unor avioane, traseele şi frecvenţa cu care au zburat pe un aeroport sau altul. Şi eu ajunsesem, nu demult, să recunosc un AN-26 ukrainean şi să-l aştept la anumite ore pe cerul Roşiorilor de Vede (cu binoclu, sau cu teleobiectiv)  – dar aia a fost o biată excepţie care nu a întărit nimic.

Un singur avion se tot refuza cu obstinaţie să se lase văzut în spaţiul aerian românesc.

Canalul Discovery a iniţiat o serie de filme documentare despre maşinării gigantice. Nu am văzut, acum vreo 15-20 de ani, decât un singur episod din serial, binenţeles pentru că promoul anunţa ceva de aviaţie. Ziariştii vânători de senzaţional şi de tiraj de asemenea au promovat şi apoi au vândut în România o revistă cu DVD în care reluau povestea spusă de canalul tv.

Lăudându-mă niţel, trebuie să spun că subiectul nu-mi era necunoscut. Nu sunt spotter, dar curios şi avid de informaţii despre evoluţia aeronavelor am fost mereu. De aceea, existenţa şi activitatea avionului Antonov-225, cel poreclit “мрія” (vis) îmi era nu familiară, dar destul de bine cunoscută.

Adică: În anii 1980, sovieticii s-au gândit ei că nu pot rămâne în urma americanilor când vine vorba de cucerirea spaţiului cosmic. Şi, pentru că americanii deja foloseau navetele spaţiale încă din aprilie 1981, sovieticii au căutat răspunsul. L-au găsit sub forma Buran. Dar, la fel ca în cazul concurenţei, Buranul a fost construit într-un loc şi trebuia lansat din altul, adică trebuia transportat. Era prea mare pentru a se încerca transportarea cu un vehicul terestru, dar răspunsul l-au găsit tot la concurenţă: avionul. Americanii au modificat un Boeing-747, sovieticii, mai grozavi, au modificat ce aveau ei mai mare atunci, un Antonov-124 Ruslan. Mai precis, au pornit de la proiectul Ruslanului, adăugând noi dimensiuni şi mijloace de propulsie, obţinând, astfel, un avion complet nou, nemaivăzut şi nemaiauzit: Antonov-225. Adică şi-au văzut Mryia cu ochii. L-au visat, proiectat, construit, testat şi l-au scos la zboruri oficiale în doar trei ani jumate, să moară americanii de ciudă. Au aburcat Buranul pe el şi hopa sus, totul a mers OK. Atât de haraşo, încât pe loc au început din nou a visa la un al doilea An-225.

Mryia a devenit realitate şi a zburat în 1988. Buranul a executat singura sa ieşire tot în 88, fără echipaj uman.

Apoi sovieticii au început să se trezească. Fără bani, fără nimic. Construcţia la al doilea An-225 a fost sistată (se auzea, de curând, că ar putea fi reluată, eu, unul, sunt sceptic, Ukraina nu e URSS), navetele spaţiale cu inscripţia CCCP nu au mai fost folosite niciodată, construcţia lor fiind oprită la stadiul în care erau, unele fiind conservate ca obiecte de muzeu, altele plecând la programul rubla … pardon, rabla). Dar Mryia a rămas viu şi a continuat să zboare şi să-i uluiască pe toţi ăia care aveau norocul să-l vadă în realitate.

Google ne ajută să aflăm informaţii despre avionul ăsta. Este prezentat astfel: Antonov An – 225 (prescurtat An-225, Антонов Ан-225 МріяCod NATOCossack) este un avion de transport militar strategic de mare gabarit, care a fost proiectat si construit de Antonov ASTC. Este considerat cel mai mare avion din lume în serviciu activ, ținând cont de performanțele sale deosebite.

Apoi se fac tot felul de comparaţii cu alte avioane foarte mari din istorie.

Cine vrea sau are curiozitate enciclopedică găseşte felurite informaţii pe net. Aşa cum le-am găsit şi eu. Dar eu nu m-am apucat să fac aici popularizare a creaţiei biroului Antonov, Eu doar încerc să evidenţiez câteva lucruri legate de AN-225: e UNIC! e MARE, adică e CEL MAI MARE! E mare cât un stadion de fotbal (bine, e o mică hiperbolă, e mare doar cât terenul, dar dă bine în context).

Mai trebuie evidenţiat ceva: în prima prezentare, să zicem oficială, a avionului, acum “n” ani, se pretindea, nici mai mult, dar nici mai puţin, că AN-226 nu va ateriza niciodată în România. Motivul? Simplu: nu ar avea loc pe nici unul dintre aeroporturile din ţara noastră. Voilà de vezi!

Din asta ar resulta că şansele noastre, ale curioşilor români, ale mele în special, de a vedea vreodată Mryia rămân un … vis. Poate doar dacă am avea posibilitatea să emigrăm în Ukraina, acolo unde o dormi avionul ăsta în mod obişnuit …

Şi putem spune că ne-am cam luat gândul de la el. Din când în când, pe grupurile de spotters din alte ţări, cu aeroporturi mai mari şi cu nevoi economice mai mari decât ale noastre, mai vedeam câte-o poză profesională cu uriaşul avion, ne mai lingeam buzele şi salivam, înjurându-i, cu poftă, pe norocoşii care îl vedeau şi pozau sau fotografiau.

Acum câteva zile, pentru că facebookul meu e abonat la tot felul de grupuri, de surse de informaţii din domeniul aviaţiei, m-am pomenit cu o alertă de la boardingpass.ro. Sincer, nu-mi aduc aminte când m-am abonat la fluxul lor de info şi nici nu mai ştiu dacă am citit până acum ce mi-au transmis, dar acum am vazut întâi combinaţia de cifre “225”. Şi, în secundele următoare mi-am şters ochelarii: linkul îmi dădea ştirea că Mryia ar putea să vină la Otopeni, pentru ceva transporturi agabaritice, pe 7 octombrie.

Am început să fierb. Am şi eu prieteni, am transmis întrebarea: e adevărat? Primul răspuns a fost un “ J). Mi-a turtit fesul, dar, vorba aia, “dar dacă totuşi, mă ţii la curent?” Şi m-a ţinut. După două zile, zvonul devenea 99% realitate. Mai mult, Mryia avea să fie parcat pe Oscar, la capătul pistei 26R. Fain, mai ales că am primit şi un semn pe hartă cu locul exact.

Urmează organizarea expediţiei de spotting. Partener, ca de obicei, prietenul meu Aurel. El are statul major nu departe de punctul însemnat pe hartă şi în câteva secunde vine şi cu propunerea, tot exactă, pentru un post de observaţie. Vom rata aterizarea, dacă uriaşul vine pe 26L, dar îl vom vedea la locul de parcare.

Tactica fiind stabilită, tehnica din dotare pusă la punct şi rezervarea la tren făcută de mult, just in case, joi am luat drumul Otopenilor. Trenul a mers perfect, aşa că am avut cam două ore la dispoziţie. Am profitat pentru a găsi şi admira două monumente din capitală pe care nu le cunoşteam, bustul lui Cioran şi statuia lui Berthelot. Dar asta e doar umplutură, informaţie nefolositoare în context, aşa cum e şi numărul autobuzului, 449, cu care am continuat călătoria.

Esenţială este informaţia despre prietenul nostrum Adrian. E paraşutist, parapantist, paramotorist … are toate calităţile şi defectele, dar uite că acum îi descopăr şi curiozitatea pentru Mryia. Purtăm o discuţie tactică prin telefon şi aflu de la el că ar putea exista un loc şi mai bun pentru organizarea observatorului în teren. Mi-l şi indică pe hartă, pare accesibil: strada Aurel Vlaicu.

Urmează o nouă şedinţă strategică, la care se îmbină prezenţa fizică cu onlineul, aşa cum e la modă în zilele noastre, aflăm că avionul va ateriza pe 26L, deci din Aurel Vlaicu nu-i vom vedea decât umbra, dar Adrian vine şi cu rezolvarea. Ne va transporta el la faţa locului, aka în capul pistei 26L, unde ne vom întâlni şi cu alţi prieteni.

Zis şi efectuat, transportorul roşu Logan vine să ne îmbarce, dar nu înainte de a ne oferi plăcuta ocazie de a face cunoştinţă şi cu noua noastră prietenă, doctoriţa Magda. Formăm un echipaj foarte eterogen, o doctoriţă, un transportator rutier, un aviator şi un profesor, dar toţi uniţi de aceeaşi nebunie: pasiunea pentru zburătoare şi curiozitatea pentru An-225. Ne grăbim, deja avionul a decolat de la Linz şi a luat cap-compas România.

Ajunşi la locul faptei, unde ne întâlnim şi cu prietenul nostru Cristi (păcat că momentul amuzant pe care l-a creat nu face parte din topicul discutat aici), avem o surpriză. Sigur, ne aşteptam să mai fie câţiva nebuni ca noi, capabili să se lase bătuţi de vântul rece pentru a vedea un avion, dar ăia câţiva erau mulţi, foarte mulţi. Aveam să vedem zeci de maşini ascunse prin coclauri, înmatriculate în toată ţara, cele mai îndepărtate judeţe trădate de plăcuţe fiind Constanţa şi Neamţ.

Ultima şedinţă tactică stabileşte că fiecare îşi alege punctul de staţie cum crede că e mai bine. Unii o pornesc pe direcţia 26, alţii se apropie de gard, iar cel mai curajos dintre noi îşi caută un loc acolo unde se simte cel mai bine: la înălţime! (pe containerul plin cu ţigări al unui tir de Constanţa).

Eu mă apuc să fac mişcări de încălzire, încercând lumina şi puterea teleobiectivului pe câteva avioane oprite în start pe 26L. Ar fi cum ar fi, dar gardul ăsta mă încurcă … Aş încerca să bag obiectivul prin el, dar nu încape. Aş încerca să pun teleobiectivul pe el, dar s-ar putea să fie electrificat. Hai, că văd eu atunci.

Şi ne punem pe aşteptat, consultând, din două în două secunde, ecranul aplicaţiei FR 24, pentru a vedea exact unde se află prietenul nostru, Antonov. A trecut de Timişoara, e la nord de Petroşeni (aşa scrie pe hartă), trece Jiul, trece Oltul la nord de Slatina, apoi trece puţin la sud de Piteşti, aproape la verticala Târgoviştei, a intrat în Ilfov, traversează centura de vest a capitalei şi … da, acum ar cam trebui să avem visual.

Uitându-mă înapoi, îmi aduc aminte cât eram de tensionat. Gib Mihăescu a experiementat conceptul de “bovarism” în romanul său “Donna Alba”. Cam bovarică s-ar fi putut caracteriza şi dorinţa noastră de a vedea Antonovul, adică o dorinţă fără sorţi de izbândă. Dar conceptul inventat de Flaubert (chiar dacă apoi alţii au inventat şi denumirea) e pe cale să fie contrazis, pentru că …

Uite-l!!

Adrian, din turnul lui de control a văzut ceva. Toţi ochii se îndreaptă (ba nu, erau demult aţintiţi) în direcţia aia, dar un vedeau nimic. Adrian ne-a dat nişte repere şi … parcă se vede o mică fantomă albă plutind deasupra casei din depărtări. Iute, teleobiectivul şi … da, chiar e silueta unui avion. Mic şi uşor de ascuns în buzunar, ca în bancul ăla cu miliţieni.

Vreme închisă, plafon gros, spart cu succes de mititelul ăla cu ochi strălucitori, care începe să îşi arate cele şase propulsoare şi trenele de gaze de evacuare, apoi creşte într-o secundă ca alţii în două, apar derivele, trenul de aterizare, care are tot atâtea roţi ca un tren actual de la CFR (ba chiar mai multe, cum se va vedea imediat), parbrizul … încât îmi umple teleobiectivul; mititelul nu mai e un mititel.

Până să iau măsurile necesare, Mrya se ascunde dincolo de gard. Am uitat să încerc să mă uit peste plasa de oţel, ce mai, am luat plasă.

Încerc să mă adaptez situaţiei, ce să fac. Mă lupt cu inelele obiectivului, iar gardul devine străveziu … dar rămâne acolo, între mine şi avion.

Uriaşul coboară lin şi pune roţile la fel de uşor ca un planor, din alte părţi se vede şi inevitabilul norişor de fum de la momentul zero al atingerii pistei, eu văd din nou gardul şi părţi din anatomia prietenilor în spatele cărora mă ascunsesem căutând să văd cât mai bine. Cam asta a fost, marele eveniment a avut loc, iar Antonovul e în siguranţă la sol, probabil se duce să se culce pe Oscar, acolo unde i se pregătise cazarea şi masa.

Foto: Adrian Buzan

Cam aşa se vedea, dintre piste, dispozitivul nostru de luptă. Mica pată roşie care se vede lângă tiruri e telefonul meu, care îşi închipuia că filmează …

Foto: Barbu Mateescu

Dincolo de pistă, o masă mare de oameni îmbrăcaţi cu vestuţe galbene se pune în mişcare rapidă pe direcţia 26. Sunt ăia cu carnet de spotter, care au fotografiat avionul pe pantă şi la touch down, ce bine, o să găsesc şi eu poze pe net când o să am timp să caut.

E drept ca ma macina curiozitatea in legatura cu drumul la sol al lui Antonov … Profit de bunavointa lui Luigi Pirsu, aflat la bord:

Deocamdată, Adrian aterizează şi el cu bine de pe camion şi , împreună cu Aurel, ne urcăm rapid în Logan. Mergem să îi recuperăm pe Magda şi Cristi, apoi cu ei la bord, fugim şi noi spre Oscar. După câteva secunde de sărituri prin asfaltul inexistent al drumului care merge pe lângă gard (se pare că e chiar strada Aurel Vlaicu, faimosul punct de reper luat pe hartă) vedem avionul cel mare oprit pe pistă (aha, deci acolo era Oscar ăla), cu botul întors spre noi. Din maşină, vedem cum Mryia începe să zâmbească, apoi să râdă cu toată gura. Probabil că toţi oamenii aeroportului i-au urat bun venit, după care s-au pus pe povestit bancuri.

Noi facem poze. Sigur, stand pe loc şi noi şi subiectul, am făcut multe poze identice, dar acum avem timp …

Ba nu, pentru că în spatele nostru se opreşte un Duster de la Security şi omul de la volan ne roagă frumos să circulăm. Adrian, diplomat, ne zoreşte să urcăm în Logan, în timp ce încearcă să-l îmbuneze pe bodyguard. Demarăm în trombă … pentru a ne opri câteva zeci de metri mai încolo, în mijlocul unei mari mulţimi de spotters de toate vârstele. Se aude şi reflecţia zile: “Mamă, uită-te la el ce mare e!. E mai mare şi decât o maşină, nu-i aşa?”. Ne reluăm activitatea de gurăcască şi de fotografi, avem timp să ne prindem şi noi în chip, dar iar apare Dusterul. Adrian îşi încearcă din nou talentul de negociator, dar bietul bodyguard şi-a lăsat braţele în jos, a neputinţă. Ce să le facă el, un biet om cuminte, atâtor nebuni care n-au mai văzut avioane?!

Ce-i drept, gaşca de nebuni nu stă mult pe loc. Nu se ştie când încep operaţiunile de încărcare a mărfurilor care trebuie să plece la Ryiad (întâi am auzit zvounul că ar fi vorba de nişte miei, apoi posturile de televiziune au spus, răspicat: unul stâlpi pentru constructii, altul conducte pentru instalaţii petroliere), aşa că nu ne rămâne decât să îi facem din nou în ciudă omului cu Dusterul şi să plecăm, exact când se obişnuise şi el cu ideea că … asta e.

Restul zilei nu mai are legatură cu Antonov. Da, sigur, de fapt are, pentru că, până ne-am despărţit, toate discuţiile s-au învârtit în jurul uriaşului, dar, deja, asta depăşeşte topicul.

A, să adăugăm că, aşa cum am făcut mişcări de încălzire înainte de aterizarea măriei-sale, tot aşa am făcut şi uşoare mişcări de relaxare înainte de a elibera complet ringul; dar, să fotografiem două 738uri de la Ryan, care veneau la aterizare exact peste un loc tradiţional de spotting, descoperit de Adrian pe marginea DN1, plus un tren de Otopeni care trece pe la poarta lui Ţiriac, asta e floare la ureche pe lângă Antonov.

Să tragem concluziile: am văzut ce n-am văzut şi am văzut cu ochii noştri, am auzit cu urechile noastre ce nu mai auzisem. Dorinţa bovarică s-a transformat în obiectiv atins (ca şi în cazul lui Mihai Aspru cu Donna Alba). Am văzut, am auzit, am simţit … atunci am ştiut ce am simţit şi nu am ţinut secret: acelaşi sentiment ca în cazul întâlnirii cu la Tour Eiffel. Am făcut câteva poze, cât se poate de proaste, în care gardul a ieşit mult mai bine decât avionul, dar n-are nimic, sunt pozele făcute de mine; şi nu am greşit, în câteva ore, Internetul a început să abunde în poze, de la bune la perfecte, făcute de alţii, mai buni, mai bine dotaţi tehnic, mai bine plasaţi. Dar ce am văzut eu am văzut eu, experienţa şi amintirea sunt unice, poate irepetabile, ca povara lui Păunescu.

Şi … gata! Uite-aşa!

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

775. KARL MARX ŞI JUDECATA DE APOI de Mihai-Athanasie Petrescu

KARL MARX ŞI JUDECATA DE APOI

               Poate că unii dintre noi mai ţinem minte ce banală era, pe vremuri, intersecţia de la Rolex. O intersecţie complicată, ca o stea în cinci colţuri, dirijată de un semafor mai mereu stricat, ajutat de faimosul miliţian “Marchizul”, cunoscut de unii şoferi ai epocii de aur şi sub denumirea “Balerinul”.

               Noroc cu geniul creator al primarului oraşului. Sub atenta lui grijă, steaua de altă dată s-a transformat într-un frumos şi util giratoriu, proiectat în sistem turbo, iar înghesuiala din intersecţia semaforizată e acum istorie, şoferii circulând prin zonă cu plăcere. Şi rapid. Niciodată nu durează mai mult de zece-cincisprezece minute, nu e ca la Statuie, sau la Geminai.

Să mai adăugăm că în apropiere curge Tamaşul. Pentru a facilita receptarea pozitivă de către cetăţeni a binefacerilor unei ape curgătoare, limpede şi cristaline, primarul a evitat montarea vreunui pod. Doar e atât de frumos să mergi pe cheu până la strada Maniu, fostă Karl Marx, iar acolo să ocoleşti giratoriul până la zebră, apropiindu-te de norma zilnică de 5.000 de paşi pe zi recomandată de marea noastră tenismenă (adică bărbată în ismene care joacă tenis?).

Pentru cei care nu ştiu, străduţa asta a apărut mai de curând, după ce câteva clădiri vechi au făcut loc pentru construirea unei grădiniţe. Din fericire, primarul a înţeles la timp că o grădiniţă ar fi inutilă în cartier, pentru că numărul de copii e în scădere. Astfel încât a transformat locul viran într-o cale de acces către o potecă bătută, pe unde unii inconştienţi se strecoară către staţia de autobuz de la “Pui-Găini”.

De o vreme, pe malul drept al râului (ciudat, de când noul primar nu mai finanţează ziarul in care se citea zilnic despre frumuseţea Tamaşului, parcă nici nu mai miroase aşa frumos în  preajma lui) şi-a făcut apariţia un personaj inedit. Un bărbat trecut de vârsta a doua, îmbrăcat elegant, purtând o barbă tunsă drept şi o mască chirurgicală, petrece pe malul pârâului câteva ore pe zi, păzind … nu, păzind nu e cuvântul corect, însoţind un şevalet şi un panou acoperit cu portrete. A, să nu ne închipuim că ar fi vorba de portrete omagiale. A trecut vremea când românii se închinau la icoana într-o ureche (că dacă nu, apăreau ăia cu ochi albaştri şi urechi peste tot). E vorba de frumoase tablouri în care zâmbesc personaje necunoscute. Bine, anonime. Sau greu de identificat. De fapt, sunt figuri de trecători, mai ales turişti trecuţi prin oraş şi imortalizaţi de domnul cu barbă.

Lumea i-a găsit repede o poreclă: Karl Marx. Normal. Era plasat în apropiere cu strada pe care locuitorii mai vechi ai cartierului o pomeneau folosind tot vechea denumire; şi purta barbă, ca vestitul teoretician al materialismului dialectic şi istoric. Din când în când, câte-un trecător se opreşte să privească portretele desenate, sau, şi mai interesant, Karl Marx opreşte câte-o persoană pe care o roagă să-i pozeze câteva minute. Rareori e refuzat, mai ales că nu îi propune trecătorului să cumpere desenul şi nici nu pomeneşte nimic de bani. De fapt, modelele ocazionale au observat că artistul nici măcar nu acceptă să le înmâneze pe loc portretul realizat.

– Dacă doriţi portretul, vi-l ofer cu plăcere, dar vă rog, lăsaţi-mi-l câteva zile, să-l finisez.

Asta era replica pe care o repeta oricând subiectul desenului îşi manifesta dorinţa de a-l avea. Explicaţiia era simplă: Karl Marx trasa, la iuţeală, câteva linii care nici cu mare bunăvoinţă nu ar fi putut semana cu o figură umană. Apoi ambala cu grijă schiţa şi o ducea în atelierul lui (nimeni un ştia unde se află acel atelier), iar după o zi sau două reapărea pe malul cursului de apă, iar noile portrete erau expuse frumos, spre deliciul trecătorilor. Dacă vreunul dintre cei care serviseră de model trecea din nou prin zona Rolex, îşi amintea de Karl Marx şi îi cerea să vadă cum arată portretul său, bătrânul artist plastic i-l făcea cadou, însoţindu-şi gestul cu o gramadă de mulţumiri, de ziceai că i se făcuse cel mai mare favor. Nu numai că nu accepta să i se plătească lucrarea, dar nu voia să primească nici un fel de răsplată de la persoana respectivă.

Prezenţa artistului ambulant nu putea să rămână mult timp necunoscută edililor. Un tânăr consilier local chiar a ridicat într-o şedinţă problema bătrânului de la râu, dar, pentru că nimeni nu făcuse vreodată o sesizare sau plângere împotriva lui, organele de menţinere a ordinii nu aveau nici un pretext pentru a-l deranja. Până într-o zi.

De câteva săptămâni, în cartier apăruse o problemă, cum spun poliţiştii. Un adolescent şi-a fixat ca obiectiv să devină vedeta locului, iar strategia adoptată era cea mai simplă pentru un tânăr: să arate tuturor că regulile sunt făcute numai şi numai spre a fi încălcate. Orice regulă!

Regulile circulaţiei rutiere reglementează trecerea prin turbogiratoriu? Ok, Hercule (aşa îi plăcea să fie numit de copii, aşa îl ştia toată mahalaua) trebuia să găsească o metodă destul de ciudată, pentru a-l traversa încurcând cât mai mult traficul. A început prin a apărea în fugă prin faţa maşinilor, speriindu-i pe şoferi şi enervându-le pe nevestele acestora. Totuşi, nu a reuşit să provoace nici un accident, ceea ce i-a pricinuit o mare frustrare lui Hercule. De aceea, noua lui tehnică a fost de a se învârti prin giratoriu în sens invers, iscând dezorientarea şoferilor şi numeroase conflicte verbale. Sigur că poliţiştii de la rutieră au intervenit rapid, dar băiatul era mare meşter în folosirea plăcii cu role. A dispărut fără urmă înainte ca organele să poată înţelege ce se întâmplă. Şi, cum agenţii de circulaţie au multe de făcut, neavând timp de pierdut prin intersecţii, s-au retras de la faţa locului, iar acesta a putut reveni nestingherit în giratoriu. Trebuie menţionat, spre lauda acestuia, că la a doua apariţie la Rolex, acesta a reuşit isprava vieţii lui, apărând pe neaşteptate în faţa unui autobuz electric supraaglomerat, mândria primarilor de ieri, de azi, dintotdeauna, forţându-l pe conducătorul auto să frâneze brusc, stârnind entuziasmul nemăsurat al călătorilor. Numele şi vârsta răniţilor au fost publicate în ziarul online, dar jurnalistul a comis un gest incalificabil, nepomenind nimic despre măiestria lui Hercule, cel care se afla la originea evenimentului.

Şi, totuşi, Hercule nu era departe. Furişându-se printre castani şi brusturi, băiatul se oprise în preajma lui Karl Marx, dezvoltând o idee de faptă bună. Pe care o şi puse în aplicare, spre a nu rata ocazia.

– Băi, nea moşule, ce dracu faci acolo? Te uiţi după gagici?

Surprins, artistul nu răspunse imediat. Îl studie cu atenţie pe adolescentul ascuns, pe jumătate, după un castan. Nu părea interesat de artă sau de principii estetice. Îmbrăcat în pantaloni trei sferturi, purtând mai multe elemente de siguranţă şi antişoc, cu o alură sportivă, agresivă, accentuată de masca pictată cu o gură de rechin, băiatul putea fi sensibil mai degrabă la un dialog pe teme despre sport sau mecanică. Totuşi, litera H, aplicată pe pieptul tricoului, peste imprimeul original, îl deruta pe artist. Putea fi orice, de la semnul unui heliport la iniţiala cuvântului “hell”, iar o accepţie greşită l-ar fi făcut să piardă un punct în meciul care tocmai începuse odată cu vorbele aruncate de tânăr.

– Mă uit la placa aia a ta, tinere domn. Mă gândesc că nu ţi se potriveşte o placă atât de banală. Pentru unul ca dumneata, placa ar trebui să fie personalizată, să spună multe despre cel care o foloseşte.

– Ce ştii tu despre plăci, băi? Tu eşti un moş ramolit, habar n-ai ce-i aia placă şi cum să te dai cu ea! Băiiii … să ştii şi tu că skakeboardul ăsta e cel mai tare de pe piaţă, a costat 500 de euroi, nu e o scândură d-alea de se găseşte la mall!

– Te cred, tinere domn. Dar eu zic altceva. Uite, pe dumneata ai litera “H”, probabil de la Hawk, sau ceva, iar pe placă e o inscripţie mică, pe care n-o descifrează nimeni când mergi mai tare cu ea.

– Ce hawk visezi băi, habar n-ai! “H” vine de la Hercule, adică de la cel mai puternic om din lume pe vremea grecilor şi a romanilor! Da’ de un’ să ştie un moş ca tine de Hercule şi astea. Pune mâna şi te uită la filme, să vezi şi tu, să mai înveţi! Auzi numa, cică hawk … Băi, da’ prost mai eşti! Şi să afli tu că skate-ul meu e marca “Blind Shroom Land”, un orice “Tony Hawk” de un million jumate.

– Aaaa … Hercule! Da, da, cred că am auzit de el. Era unul puternic, fiul lui Zeus …

– Pe cine crezi tu că-l doare dacă era fiul cuiva?! El e tare că aşa e el, nu că l-a făcut tare ta-su sau mă-sa. Uite, aşa sunt şi eu, sunt cel mai tare din cartierul ăsta de doi bani, ştie toată lumea!

– Da, asta voiam să zic şi eu, tinere domn Hercule. Că Hercule ăla din cărţi l-a făcut faimos pe tatăl lui, altfel cine auzea de Zeus … Dar tot cred că … Uite, Hercule din cărţi avea nişte arme pe care nu le dădea nimănui şi cu ajutorul lor era atât de puternic şi temut.

– Nici eu nu dau  placa la nimeni! Să-şi cumpere, ce!

– Bravo, tinere domn! Să n-o dai, că-ţi dai şi faima. Dar hai să ne gândim, totuşi, cum să facem placa să fie unică şi inconfundabilă …

– … inco … cum?

– Adică să ştie toată lumea din cartier că e placa ta şi să nu îndrăznească nimeni să o ia. Uite, dacă o uiţi prin parc sau undeva, să ştie toţi că e a ta şi să te anunţe să mergi s-o iei, dar să le fie frică pună mâna pe ea. Ca de foc!

– Ai dreptate, băi nea moşule! Nu m-am gândit la asta, că ar putea s-o uzeze … Sigur că-mi ia tata alta, dar şi aşa, cum să umble alţii la skateul meu!? Dar cum să facem?

– Tinere domn Hercule, dacă-mi dai voie, eu îţi pictez placa gratis în aşa fel încât să devină înfricoşatoare. Să îi ţină pe toţi la distanţă.

– Crezi că ştii cum? Adică … te pricepi?

– Uite ce îţi propun: stai cu mine şi îţi arăt schiţa, să vezi la ce m-am gândit. Dacă nu-ţi place, modificăm până e cum vrei dumneata. Şi când atingem perfecţiunea, o transpunem pe placa dumitale. Eşti de acord?

Rămas cu gura căscată, Hercule îi întinse placa lui Karl Marx. Din câteva gesturi, artistul trasă pe un carton conturul unui “H”, pe care îl decoră cu aripi şi flăcări.

– No, ce zici? Merge aşa ceva? “H”-ul de la Hercule, ca pe tricoul tău, aripi, care simbolizează forţa şi viteza şi flăcări, care înseamnă putere de distrugere. Ei?

– Wow, ce mişto! Nici dracu n-are aşa ceva! Dar nu le colorezi?

– Ba da, domnule Hercule, dar nu am vopselele la mine. Uite, iau schiţa acasă şi mâine îţi aduc totul în culori. Dacă-ţi place, facem placa. Dacă nu, îmi zici unde să mai umblu, să-ţi placă dumitale. E bine aşa?

– E bine, dar nu mă iei la mişto? Chiar îmi faci placa şi nu-mi ceri bani?

– Sunt om bătrân, domnule Hercule! Eu nu mint tinerii! Dar acum o să te rog să plecăm fiecare acasă la el şi să ne revedem mâine, tot aici. E OK?

– Cool, nea moşule. Mâine ne vedem aici şi îmi faci placa. Gratis, cum ai promis!

– Gratis, domnule Hercule. Şi o facem mişto, cum vrei dumneata.

A doua zi, Karl Marx se instală, ca de obicei, pe malul Tamaşului. Hercule nu întârzie la întâlnire. Îmbrăcat la fel de agresiv, băiatul nu purta eleméntele de protecţie pentru skateboarderi, iar placa era transportată, cuminte, în husa ei.

– Hai salut, nea mosule!

– Bine-ai venit, tinere domn. Ai venit pe jos?

– Sigur că da. N-ai zis tu că pictezi placa? Am spălat-o, aşa că nu m-am mai dat cu ea, să n-o jegăresc. Ia uite, boboc!

Bărbosul era deja pregătit cu modelul colorat, pe care i-l prezentă beneficiarului. Uitând de morga sa agresivă, băiatul îşi puse mâna la gură, mirat şi încântat.

– Aşa îmi pictezi placa? Mamă, ce frumos! Neam de neamul skaterilor n-a vazut aşa ceva, iar eu o să fiu primul care o să se dea cu asta! Mamă!

– Uite ce zic eu: Avem două variante: sau mi-o laşi mie să o duc acasă la mine să o pictez, şi ţi-o aduc mâine, sau o facem acum, pe loc, împreună. Ce zici?

– Păi … Ai vopsele la tine? Şi pensule?

– Am, sigur … uite, dă-mi, te rog, cutia aia de acolo, aia galbenă …

– Asta? Na, colea.

– Da, asta, mulţumesc. Uite, tuburi şi borcănele cu vopseluri de toate culorile. Avem de unde alege. Ha să vedem placa. Chiar e curată. Hai să o dăm cu chestia asta, să o decapăm. Adică să facem să prindă vopselele noi.

– Să nu se ia marca de pe ea, ai grijă.

– Nu se ia, nu se ia. Uite, acum dăm cu primmer. Ca să un se desprindă, apoi, vopseaua. Vrei să-mi dai şi mie pensula aia mare, te rog?

– Da’ ce, singur nu poţi să ţi-o iei?

– Ba da, sigur, dar ziceam să mai câstigăm timp. Dacă mă ajuţi dumneata, merge treaba mai iute. Şi acum să … uite, să pregătim culorile.

– Adică cum, să le pregătim? Nu ţi le-ai cumpărat tu din magazin?

– Ba da, dar un avem toate nuanţele. Uite, amestecăm puţin de ici cu puţin de dincoace şi obţinem exact ce ne trebuie ca să desenăm “H”-ul. Uite, îţi place?

– Da, mişto. Cu ce facem în “H”?

– Facem şi în “H”. Uite tuburile astea. Până termin eu conturul, dumneata ai putea să amesteci puţin astea, să …

Vorbind tot timpul Karl Marx acoperea suprafaţa skateboardului cu vopsea, făcând-o să semene tot mai mult cu planşa realizată în atelierul de acasă. Hercule, din ce în ce mai mulţumit de mersul lucrurilor, se învârtea în jurul lui.

– Nea moşule, chiar că esti bun! Să vezi ce le fac eu la bitoncii ăştia, când o să vadă ce placă beton am eu.

– Păi nu ţi-am promis eu?! Numai că va trebui să aştepţi o zi-două până te dai cu ea, să nu-i iei vopseaua.

– De ce, crezi că nu ţine?

– Cum să nu ţină?! Sigur că ţine, dar trebuie să se usuce bine lacul. Dacă nu, îl freci cu talpa … Ce adidaşi zici că ai?

– Ăştia-s de firmă, e Nike, dar mai am şi alţii, tot de firmă.

– Aha, dacă-s Nike sunt buni, rezistă mai bine lacul ăsta. Ia ţine dumneata puţin de role, să scot eu feonul să o uscăm niţel, cât să nu o zgârii cu husa. No, ce zici? E cum o voiai dumneata?

– E şi mai tare, nea moşule. Eşti un moş pe cinste, p-onoarea mea!

– Mă bucur că-ţi place … De acum o să fii cel mai tare skater din oraş, nu numai din cartier. Dar ştii ce zic eu? Nu vrei să te desenez în mers?

– Cum adică?

– Adică să-ţi fac un tablou cum te dai dumneata cu placa. Aşa, în viteză.

– Păi ştii cum să mă faci?

– Încercăm. Uite, am mai desenat oameni, ce zici, nu e bine aşa? Uneori îmi ies.

– He, he, uite ce gagică mişto e asta! Tu ai pictat-o?

– Păi cine? Să ştii că e mult mai uşor decât desenul de pe placă.

– Uaaa!… Dacă mă faci aşa mişto, trag o poză cu pictura şi mi-o pun la Facebook.

– Hai să batem palma! Nu mâine, dar poimâine te pictez!

               Portretul lui Hercule a fost o reuşită. Băiatul l-a postat pe Facebook, dar după câteva zile l-a înlocuit cu altul. Reuşise să-I explice lui Karl Marx ce este acela un ollie, iar artistul a reuşit să prindă cât se poate de bine mişcarea într-un nou tablou.

               – Nea Karl, ştii ceva, am facut aproape trei sute de likeuri cu tabloul matale. Eşti tare de tot.

               – Puţin talent, puţin noroc, mult antrenament, aşa cum faci şi dumneata cu skateul … trebuie să iasă bine portretul.

               – Da, e super! Mi-ar plăcea să pot şi eu să fac chestii de-astea. M-am plictisit să fac numai trickuri cu placa toată ziua.

               – Şi de ce nu încerci? Poate reuşeşti, cu puţină perseverenţă.

               – Crezi că aş putea?

               – Te ajut eu să încerci. Nimeni nu s-a născut învăţat!

               – Pe cuvânt? Dacă mă înveţi să desenez, te învăţ şi eu pe matale să faci ollie! Mergem la ăia la pistă şi te învăţ!

               Zâmbind în barbă la gandul că ar putea el, “nea moşu’” de până mai ieri, să se dea cu skateboardul, ba, mai mult, să facă şi trickuri, Karl Marx îşi luă rolul în serios. Trecătorii care se plimbau pe cheiurile Tamaşului îi admirau pe bătrânul bărbos şi pe adolescentul cu aspect agresiv care, împreună, le făceau portrete. În scurt timp, băiatul a înţeles în ce fel se calculează proporţiile şi se desenează liniile de cotă, cum se schiţează trăsăturile, cum se aleg şi se amestecă culorile … În acealşi timp, figura lui agresivă şi tricourile ţipătoare se preschimbară într-o ţinută şi o alură de băiat preocupat şi gânditor, în continuă căutare.

               – Nea Karl, ştii ce m-am gândit eu aseară, când ploua? Ce-ar fi să fac eu o colecţie cu desene cu trickuri? N-ai vrea matale să mă ajuţi?

               – Sigur că te ajut. Dar va trebui să cumpăram altfel de materiale, nu putem să colorăm cu pensula desenele alea. Hai să ne gândim ce ne trebuie, să facem o listă. Şi mâine mergem împreună să le cumpăram.

               – Ştii ceva, nea Karl, matale şi aşa ai cumpărat prea multe pentru mine, ai pierdut atâta timp să mă înveţi să desenez şi m-ai transformat din golan de pe străzi în băiat bun. Mi-a zis şi diriga la şcoală că nu-i vine să creadă. Şi pe semestrul ăsta să ştii că am luat zece la purtare, de când eram a-ntâia n-am mai avut zece la purtare. O să-i zic lui tata să meargă cu mine să-mi ia toate astea.

               – Mă, Hercule, tu eşti un băiat bun. Eu am ştiut de la început că răutatea pe care o arătai nu era adevărată şi că, de fapt, tu eşti un copil bun şi sensibil. De aia te-am învăţat tot ce ştii acum, nu am nevoie de bani şi nici de altceva. Dar dacă zici că tatăl tău poate să te finanţeze pentru planşe şi culori, sigur că nu am voie să nu-l las să se simtă bine ca părinte cumpărându-i copilului una-alta. Dar să ştii că o să-l coste câţiva lei, nu puţini!

               A doua zi, plimbăreţii de pe malurile Tamaşului au înţeles, în sfârşit, ce-i cu Karl Marx. Cutiile cu vopsele, şevaletul şi panoul cu portrete erau înconjurate de câţiva bărbaţi, dintre care unii în uniformă de poliţişti. Printre ei se remarca unul cu o figură agresivă şi cu priviri dispreţuitoare. Reuşise să distrugă şi să calce în picioare câteva dintre portretele realízate de Karl Marx şi, deşi cei doi ofiţeri de poliţie se străduiau din răsputeri să-l ţină pe loc, încerca să-l atace pe bătrânul artist.

               – Bă, nenorocitule! Mă miram eu ce-i cu copilul de nu mai trece pe-acasă decât la ora mesei! Mi-ai nenorocit copilul! Bestie! Pedofilu’ dracului! L-ai făcut să n mai facă sport, să devină un fătălau! Ce pictor, bă, curcanule! Ce mare profesor! Ce dacă ţi-a fost diriginte!? Şi tu eşti un pedofil! Bă, te omor în bătaie, bă!

– Aşa a reacţionat părintele lui Hercule? Nu i-a părut bine că pictorul a scos ce era mai bun în copilul lui? Mă Aurele, dar nu l-a amendat poliţia?

               – Nu ştiu cum a evoluat situaţia, Edi. Sigur că eram curios să văd deznodământul poveştii, dar, când am văzut cum se adună lumea, chiar m-am temut ca nu cumva să se extindă conflictul şi să o iau şi eu pe cocoaşă. Sau, şi mai rău, să nu mă cheme să depun mărturie. Ce naiba să le spun eu la poliţie, când e clar că un ştiam nimic despre povestea asta!

25.08.2021

Un comentariu

Din categoria Proze

774. BUM – BRAŞOV UNDERGROUND MUSEUM de Mihai-Athanasie Petrescu

BUM – BRAŞOV UNDERGROUND MUSEUM

Oare ce se întâmplă cu braşovenii mei? Acum nişte ani, când viaţa era grea, manifestările culturale erau frecventate cu nesaţ, se ducea rapid vorba prin toate mediile sociale (chiar şi prin mass media, deşi termenul nu era cunoscut) când se pregătea o premieră la Teatrul de Stat sau cel Muzical, sau vernisajul unei expoziţii sau cine ştie ce altă noutate de felul ăsta.

Acum, unul dintre locurile cele mai ascunse şi absconse ale Braşovului a fost deschis pentru public, iar lumea habar n-are …

Da, publicul are acces, de câteva luni, în tunelurile de pe strada După Ziduri. Autorităţile le-au denumit “catacombe” (interesantă denumire, care aliniază Braşovul în rândul metropolelor cu locuri subterane misterioase) şi le-au oferit, iniţial, vizitatorilor, fără plată. De fapt, e vorba de adăpostul antiaerian, neglijat după încheierea celui de-al doilea Război Mondial, dar, iată, redescoperit şi pus în valoare.

Evenimentul a fost, bienenţeles, făcut cunoscut, promovat, prin diferite canale. Nefiind la Braşov în perioada aceea, habar n-am dacă au circulat afişe, sau presa a scris destul de mult. Dar sigur mediul virtual a făcut să circule ştirea şi a stârnit comentarii.

Zilele trecute am trecut, hai să mărturisesc, întâmplător, pe După Ziduri. Uitasem de deschiderea “catacombelor”, dar şi de faptul că, din iunie, subteranele adăpostesc o colecţie inedită de artă. Mi-am amintit, văzând noile porţi din fier ale tunelului dar şi un nene, care, amabil şi binevoitor, mi-a împărtăşit revolta lui împotriva Primăriei, care, deşi a promis gratuitate la vizitatarea locului, s-a înhăitat cu nuştiuce sereleu şi acum cere două sute de mii ca  să te lase să intri. “Dacă, voi ăştia, turiştii, aţi şti …”

Cetăţeanul nu părea mai bătrân decât mine, dar voia să se erijeze în atotştiutor. “Domne, tunelul ăsta e făcut acum o mie de ani, uită-te, toate cetăţile astea sunt făcute cu piatră cărată cu camioanele de aici”, mi-a explicat omul, arătându-mi Turnul Negru. “Poţi să mă asculţi, domne, că eu sunt braşovean şi ştiu”

I-am mulţumit frumos, ce să fac, adăugând şi amănuntul pe care îl ţinusem sub tăcere până atunci: că şi eu sunt braşovean şi că nu cumpăr minciuni senzaţionale. Ghidul meu ad-hoc a dat din mână a lehamite şi a dispărut cât a putut de rapid.

Dar să ne întoarcem la catacombe şi la expoziţia adăpostită de ele. Nu mi-a fost greu să-l conving pe vărul şi colegul meu să mergem împreună în subteran pentru o expoziţie inedită într-un loc nemaivăzut.

“Sereleul” pe care îl pomenea prietenul meu de-o clipă un e chiar un SRL. E o Asociaţie Culturală care, în ultimul timp, şi-a clădit un binemeritat prestigiu: AMURAL. Din 2015, când câţiva oameni s-au gândit să aducă puţină lumină în viaţa Braşovului, AMURAL a evoluat, dobândind personalitate juridică, acumulând experienţă şi câştigând prieteni şi admiratori. Şi-au asumat organizarea unui festival anual, care poartă chiar denumirea organizaţiei. A-mural, adică manifestări artisitice în afara zidurilor, sau, cum se vede, chiar dincolo de ele, pentru că au dat viaţă şi Parcului Cultural După Ziduri, uşor de remarcat pentru cei care se plimbă pe malul pârâului Graft. Acuma, sincer, sper că nu tot ei au transformat în derizoriu un monument care, după părerea mea, un se preta picturii murale moderne – Mânăstirea Franciscană de pe strada (Piaţeta) Sfântul Ioan, dar una-i una şi alta-i diferită, prefer să rămân la discuţia despre catacombe.

BUM – Braşov Underground Museum (de ce o denumire în limba engleză? Motivul mărturisit este sonoritatea acronimului, menită, prin “zgomotul” făcut, să sară mai uşor în ochii braşovenilor) este, de fapt o colecţie de vreo zece exponate electr(on)ice, obiecte de artă netradiţională, poate mai greu de acceptat şi receptat, dar aspectul obiectelor şi mesajul artistic pe care îl transmit, combinat cu locul, la fel de neobişnuit, în care sunt plasate, stimulează curiozitatea, interesul şi bucuria vizitatorilor, şi, hai să recunoaştem, contribuie la educarea oamenilor epocii actuale pentru o estetică a epocii următoare.

Iată obiectele expuse, prezentate în ordinea întâlnirii cu ele în tunel. Unele sunt obiecte fixate, altele sunt prezentate într-o dinamică electrică sau mecanică. Lucrările au titluri, dar vizitatorii le pot recepta diferit, în funcţie de unghiul din care sunt privite, de starea lor de spirit, de prezenţa şi numărul altor vizitatori.

Personal, îmi exprim preferinţa pentru uşa de la “Ţigăneşti”, lucrare care, cel puţin pentru mine, sugerează trecerea dintr-o lume în alta, dintr-o stare în alta, dintr-un univers în altul, şi pentru “Time”, fugit inexorabile tempus, dar … “historia umană în veci se desfăşoară” … sau, poate “atenţie, duşmanul ascultă!” (mă rog, te vede).

Daaaa … ăsta e BUM!

Pentru că, vorba aia, sunt din Braşov şi tot ce e braşovean mi-e necunoscut, aş vrea să trăiesc destul ca să asist la descoperirea şi deschiderea adevăratelor catacombe ale oraşului meu, despre care lumea, uneori şi presa, vorbeşte, fie la o bere, fie pe Facebook, alea despre care se spune că brăzdează subsolul metropolei între zidurile vechii cetăţi. Aia da descoperire, ăla da obiectiv turistic.

Până atunci, eu îi felicit pe cei de la AMURAL[1] şi le urez inspiraţie pentru evenimentele viitoare.


[1] Am încercat să iau legătura cu ei prin canale virtuale, din păcate nu mi-au răspuns nimic, de aceea un mă consider nici dator, nici îndreptăţit să fac o prezentare mai amplă a organizaţiei şi oamenilor ei.

Un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

773. Povestiri restituite

POVESTIRI RESTITUITE[1]

Încep şi eu ca fotbaliştii: În primul rând, Mulţumesc, Doamnei Laura Mărieş, pentru două lucruri:  pentru că a avut încredere în dorinţa mea de a-i citi cartea şi m-am pomenit cu ea (cu cartea) în cutia de scrisori. Dar, şi iar zic “în primul rând”, pentru că Laura Mărieş, colega mea întru meserie, s-a decis, chiar şi atât de târziu, să rişte totul pe o carte. Ştiu, exprimarea e oarecum duplicitară, dar e căutată: cartea, un as ascuns în mâneca unui maestru, se cheamă “Noptiera cu povestiri”.

Eu cred că şi-a jucat perfect mâna şi a câştigat. Ne-a oferit un volum de proze scurte care ar trebui să ajungă şi în mâna şi în faţa ochelarilor celor cu autoritate în promovarea literaturii române contemporane, pentru că merită. Chiar merită, cum ar zice o specialistă, colegă şi ea cu noi, ăştia, absolvenţii de facultate din Pitar Moş.  

Nu ştiu cum şi-a fixat numarul de proze din volum. Un prieten drag, pe care îl regret şi îl pomenesc mereu, a fixat pentru volumul său de debut 12, ca să fie numărul apostolilor. Poate Laura Mărieş nu a avut un obiectiv, sau poate că da … eu am văzut în 24 (de  titluri) o zi întreagă. Un ciclu închegat, un cerc (da, ştiu, înseamnă acelaşi lucru, dar adaug şi adjectivul care aduce tautología) rotund, care ar putea sugera întregul absolut.

Nu o s-o întreb  pe autoare de ce “noptiera”. Sunt sigur că, asemeni lui Coşbuc, sau lui Petrescu, sau multor creatori sau doritori de a crea, Laura Mărieş a depozitat pe noptiera sa multe idei. Pe unele le-a dezvoltat în texte, pe altele le-a uitat sau abandonat, neimportante fiind. Dar ea a schiţat pe măsuţa de lângă acea noptieră cele 24 de texte în care şi-a deşertat sacul cu experienţe, amintiri, bucurii, tristeţi.

Ştiam despre autoarea noastră că a fost una “de-a noastră”. Nu a zburat, dar a fost una dintre rotiţele (bine unse) ale instituţiei numită “aviaţia militară română” (de fapt pe filiera asta ne-am şi cunoscut, cu ceva ani în urmă), pe reţeaua de socializare. Dar, surpriză, deşi admiratoare a lui Doru (Davidovici), cunoscut şi el tot ca un fel de instituţie, Laura Mărieş nu îi e epigon. Povestirile ei, chiar dacă uneori te asurzeşte zgomotul de reactor, nu au legatură, decât tangenţial, cu aviaţia. De fapt, sunt poveşti din viaţa unor civili: doctori (sigur are vreun medic pasionat în familie, prea îi înţelege bine!), aviatori, ţărani (autoarea e teleormăneancă de-a noastră, dintr-un sat care a mai dat oameni de cultură importanţi, dacă n-ar fi să menţionăm decât pe Alexandru Bădăuţă şi pe Florina Carvaci (Isache)) din Teleorman, dar şi din alte zone etnografice ale ţării, oameni pe care îi înţelege perfect şi îi descrie spre înţelegerea cititorului.

Am remarcat gustul scriitoarei pentru situaţii inedite, coincidenţe, lovituri de teatru (poate puţin cam uşor de anticipat, uneori), care contribuie la starea aceea a cititorului care nu  lasă cartea din mână (“tot să ştii, tot să ştii”, cum zicea naşa mea pe vremea când pentru mine lectura de abia apărea ca pasiune), sau pentru descrierile – de natură, de peisaje urbane sau de interioare, sau de persoane-personaje

De asemenea am remarcat legătura ei cu pământul natal. Cu oamenii locului şi cu tradiţiile şi mentalitatea teleormăneană. Deşi scriitoarea trăieşte în capitală şi lucrează (lucra) într-un  domeniu puţin important în judeţul natal (chiar dacă în copilăria ei regimentul de Mig-15 de la Siliştea Nouă (Siliştea Gumeşti, cu era înainte şi cum e iar) era un element zgomotos şi vizibil pentru Zâmbreşteni)(Şi, cine ştie, o fi avut şi vreo influenţă asupra carierei Laurei Mărieş?).

Să încheiem cu menţiunea că Laura Mărieş, zâmbreşteanca Laura Mărieş, este laureată a Festivalului “Marin Preda” (Preda, originar şi aed al satului vecin, Siliştea cea aflată la doar cinci-şase kilometri peste câmp), că are profil de Facebook, unde prozele ei pot fi citite în premieră, că am cunoscut-o personal la o activitate dedicată memoriei lui Doru Davidovici, că ne respectăm şi că o preţuiesc, ca scriitoare şi colegă (mai mare) de facultate şi de meserie (Facultatea de Limbi şi literaturi Străine, în cazul ei Limba Rusă, în acelaşi Pitar Moş unde eu mă cunoşteam cu Shakespeare) şi că o felicit pentru curajul de a debuta ca prozatoare teleormăneancă din zona (raionul, pe rit vechi) Roşiorilor de Vede (o piaţă, să zicem, destul de ofertantă, cu “marfă” marca Zaharia Stancu, Gala Galaction, Marin Preda, Florian Troscot, Constantin T. Ciubotaru, Florin Săvoiu, Gheorghe Stroe, Liviu Nanu) dar cu atât mai importantă şi mai concurenţială (observăm că un îndrăznesc să adaug şi numele meu).

Sper că are dorinţa de a continua şi îi urez inspiraţie şi succes!


[1] LAURA MĂRIEŞ NOPTIERA CU POVESTIRI, Iaşi, Editura PIM, 2021

2 comentarii

Din categoria Aparitii editoriale

772. FORTUNA de Mihai-Athanasie Petrescu

FORTUNA

               – Domn’ profesor, n-aveţi vreo două sute la dumneavoastră să-mi împrumutaţi până la leafă?

               – Ce-ai făcut, mă? Ţi-ai băut banii la Reşiţa, cu chelneriţa, şi a aflat Veronica?

               – Cam aşa ceva, domn’ profesor. E ziua ei mâine şi am ochit undeva un kimono, unu’ fain, cu îngeraşi, cum îi place ei. Dar nu-mi ajung banii, mama ei de leafă mică!…

               – Bă caraghiosule! Nu ţi-e ruşine să te plângi de bani, ditamai cercetătorul românesc care eşti!? Lasă, bă, că te finanţez eu, da’ ma inviţi şi pe mine la voi, la marea petrecere aniversară!

               – Mai discutăm? Sigur că sunteţi invitat, cu doamna, nici nu trebuia să vă mai zic … Ce?

               Profesorul Chifor îşi scosese portofelul şi îi studia, cu o figură dezamăgită, conţinutul.

               – Mă, hai să o sun pe nevastă-mea, poate mai are ea ceva … eu mai am o iconiţă şi cardul de abonament de autobuz … în afară de actele mele şi ale maşinii …

               Scena era patetică. Savanţii îşi priveau portofelele cu ochii aburiţi, fiecare ruşinându-se de prezenţa celuilalt.

               – Domn’ profesor, atâtea invenţii am făcut noi, de când colaborăm … dar nu ne-am îmbogăţit deloc. Pe cuvânt dacă nu fac mai mulţi bani reparând jucăriile vecinilor decât din primele pe care ni le dau ăştia pentru invenţii …

               – Ce-ţi veni, mă? Acum, când mai am puţin şi ies la pensie vrei tu să-mi deschizi ochii asupra lumii? Sărac am fost, vorba lui Creangă, toată viaţa, e prea târziu ca să mai schimb ceva.

               Fără să vrea, profesorul scoase un oftat. Copilul ăsta avea dreptate. Deşi erau oameni de ştiinţă cunoşcuţi şi recunoscuţi, şi el şi Florin aveau numai teancuri de diplome, certificate şi scrisori de mulţumire, tăieturi din ziare şi reviste şi medalii din tinichea. Nu aveau case de vacanţă la Monte Carlo, nu aveau maşini Ferrari sau Infiniti, şi nici amintiri din lungi vacanţe în Tahiti sau Galapagos. Maşinile lor nu erau decât laboratoare de încercare pe roţi, de nici nu îndrăzneau să circule cu ele prea departe de casă, de frica celor de la RAR. Iar locuinţele, de nu ar fi fost administrate şi folosite şi de soţiile lor, ar fi fost auxiliare ale laboratorului de la institut. Sigur, aparatamentul lui Florin era personalizat prin micul atelier unde repara jucării; ar mai fi putut fi şi rafturile unde îşi depozita rezultatul hobby-ului, dar soţia lui avusese grijă să le doneze unui mic muzeu din oraşul vecin, specializat, dintr-o dată, în mecanisme şi obiecte pentru copii.

               – Păi mă gândeam eu, aşa …

               – Du-te, mă! Asta e ceva nou! Tu şi gânditul … nici nu mi-aş fi închipuit vreodată. La ce, mă?

               – La probabilităţi. Aşa mi-a venit mie, dintr-o dată, o idee, bazată pe calculul probabilităţilor.

               – Aşa. Şi?

               – Păi, domn’ profesor, cine se bazează pe probabilităţi? Sau, invers, pe ce se bazează predarea calculului probabilităţilor la şcoală?

               – Cum pe ce? Faci mişto de inteligenţa mea? Pe zaruri.

               – Exact! Adică pe jocuri de noroc.

               – Stai, mă, vrei să te apuci de barbut? Ia vezi, că te fugăresc prin toată mahalaua, până îţi trec ideile astea de …

               – Nu barbut, dar de loto ce ziceţi?

               – Explică!

               – M-am gândit eu, aşa … oare care e principiul după care se fac jocurile la loto? Chestiile alea ca 5 din 72, sau cum s-o numi? Pe speranţa că nimereşti exact numărul pe care îl nimereşte şi hazardul. Sau, pe o probabilitate. Păi, dacă e probabilitate, poate fi calculată. Calculăm şi câştigăm.

               – Da, sigur. N-ai decât să pui mâna să calculezi, dar în timpul liber. Azi avem de calculat probabilitatea de a termina lucrarea pentru fabrica de camioane a lui Iorgu. Sau ai găsit tu metoda să se facă singură?

               Mormăind nemulţumit, Florin deschise dosarul temei de cercetare pentru care primea leafă, dar ideea nu îi dădea pace. Ştia că Iorgu plăteşte bine, dar mai ştia că plata aceea urma să intre în contabilitatea institutului, nu în buzunarul său. Aşa că, după câteva minute întrerupse reveria profesorului.

               – Domn’ profesor … sunt doar câteva bile numerotate, acolo, nu o fi mare lucru să socotim niste procente …

               – Ai terminat proiectul pentru butonul clacsonului? Ce rază trebuie să aibă pentru a asigura funcţionarea în cazul apăsării cu degetul arătător de la mâna stângă, în timp ce cu dreapta schimbă vitezele? Hai, că acum vine Donose şi ne ia de păr. Măcar tu mai ai rezerve, dar pe mine mă cheleşte de la prima atingere.

               – Am calculat, dar nu am datele complete. Nu mi-a zis nimeni dacă se schimbă vitezele în sus sau în jos … Domn profesor, Maine e extragere la loto, la ăia, eu bag un bilet după calculele mele şi …

               De ce tocmai atunci trebuia să intre directorul pe uşă?! Şi de ce a trebuit să audă numai ultima frază, nu şi rezultatul cercetării plătite de Iorgu?!

               – Domnu … ăsta … cum te cheamă, Burcea …

               – Bunea!

               – Tot un drac! Domnu Bunea, cu ce vă petreceţi dumneavoastră timpul plătit de institutul nostru de cercetări? Cu bilete? În loc să cercetaţi pentru tema cerută de domnul Iorgu Camion S.A.?

               – Sigur că nu, şefu’, interveni Chifor. Noi tocmai am rezolvat cerinţa respectivă, şi ne gândeam să trecem pe la o agenţie loto în drum spre casă, pentru că programul de lucru tocmai ni s-a terminat. Acum exact … 38 de minute. La revedere!

               – Ne, ne, ne … stai aşa Chifore, că eu nu sunt chiar aşa prost cum crezi tu. Băiatul ăsta are ceva în bibilică de vrea bilet la loto, hai, hai, spune tot, tinere, că nu mă duci chiar aşa. Deci?…

               – Domnu director, m-am gândit eu aseară, acasă, că tot era duminică şi n-aveam ce face în timp ce mă uitam la meci, că a jucat Drapelu … zic, ce-ar fi să vă fac o surpriză şi să cumpăr un bilet la 5 din 72 …

               – Poate 7 din 52?

               – Sau aşa, dar făcând nişte calcule de probabilitate, în aşa fel încât să fie bilet câştigător. Atâta doar că nu am apucat să execut calculele, pentru că, după cum ştiţi, clacsonul lui Iorgu e cel mai important lucru pentru noi.

               – Măi domnu Bunea … ce dracu, domne, cum să fie clacsoanele ăluia mai importante decât biletul meu câştigător la 5 din 72?

               – Păi nu 7 din 52?

               – Nu mă mai zăpăci, domne! Pune mâna urgent şi fă calculele alea, mâine dimineaţă te prezinţi cu biletul la mine. Şi nu mai comenta când primeşti ordine!

               Trântind uşa, Donose părăsi laboratorul, în timp ce profesorul Chifor îşi scărpina, gânditor, palma dreaptă.

               – Bravo, Florine. Ai obţinut aprobarea verbală din partea conducerii să te ocupi de probabilităţi. Dar dacă nu câştigă ăsta mâine, probabil … sigur ai îmbulinat-o.

               – Mituim urna aia pneumatică, domn’ profesor, şi tot câstigă. Punem pariu?

               – Pe ce dracu să punem pariu, mă? Pe părul meu?

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Deci, domn’ profesor, am gândit eu un algoritm si l-am aplicat aseară. Am calculat cât am putut de strict şi am scris două bilete, cu care sigur dăm lovitura. Câştigă şefu’, dar câştigăm şi noi măcar cât să facem un mic chef de ziua nevestei …

               – Mă, eu te ştiu zăpăcit şi uituc. Nu-i aşa că ai uitat să mergi la agenţia aia să cumperi biletele?

               – Pe pariu? Nu am uitat domn’ profesor, că mi-a setat telefonul să-mi aducă aminte de mai multe ori. Uitaţi ce bilete frumoase! Noroc că avea Veronica nişte bani uitaţi într-o poşetă …

               Şi Bunea, mulţumit, porni către biroul directorului, cu biletul viitor câştigător în mână.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Ce făcuşi, mă? Am auzit că Donose s-a umplut de bani, se laudă de o oră prin toate laboratoarele că a câştigat la 7 din 52 … Şi se miră lumea prin institut, că toţi ştiau că el nu crede în noroc, ce l-o fi apucat tocmai acum să joace la loto. A nimerit toate cele şapte numere şi a luat şi reportul, că de câteva săptămâni nu se mai câştigase la ăştia.

               – Domn’ profesor … mie nu mi-a ieşit nici un număr. Şi nu pot să-mi dau seama unde am greşit.

               Râzând cu poftă, Chifor îl luă pe tânărul său coleg pe după umeri.

               – Trebuia să te las eu corigent în tinereţe, să nu ajungi acum, la apogeul carierei, să greşeşti la calcule! Tu, geniul ăla care nu greşeşte niciodată … Mă, ştii ce, hai să vedem unde ai greşit, măcar să nu-ţi stric plăcerea şi să poţi juca şi data viitoare.

               După o oră de verificări, cei doi cercetători se recunoscură învinşi. Calculele erau absolut corecte, indicau o proabilitate foarte mare de a obţine măcar şase numere corecte.

               – Hai să facem şi o simulare, nu pot deloc pricepe ce dracu ai făcut. Programăm calculatorul să execute o extragere exact ca cea oficială, decise Chifor.

               Oarecum frustrat că nu avusese şi el ideea asta cu simularea, Florin Bunea începu imediat să introducă datele în program, în timp ce profesorul chibiţa, chicotind.

               – Am ajuns noi, oameni bătrâni şi aşa-zis deştepţi să ne jucăm de-a loto-porno … stai, mă, ce tot faci acolo?

               – Păi … bag “bilele” în “urnă”.

               – Câte bagi, mă? Văd că ai ajuns la 61, nu trebuia să te opreşti la 52?

               – 72 … aoleu, domn’ profesor, asta am făcut! Am calculat 5 din 72 …

               Atins grav în amorul propriu de matematician, Florin Bunea aceptă cu greu consolările maestrului său. Dar tactul profesorului şi prietenia acestuia rezolvară şocul psihic suferit de tânărul cercetător. Plus promisiunea lui Chifor că va uita imediat incidentul..

               – Gata, mă, nu s-a întâmplat nimic, ai uitat să-ţi cumperi bilet, exact aşa cum credeam eu de la început. Asta înseamnă că eşti obligat să reiei calculele şi să joci din nou la următoarea extragere. Şi să sperăm că totul va merge aşa cum spune matematica, pentru că Veronica are nevoie de kimonoul ăla, iar eu nu renunţ la ideea de a participa la petrecerea de ziua ei.

               Revenit în domeniul lui, calculul matematic, Bunea uită curând de mica problemă pusă greşit. Mai ales că, în afară de biletul la loto, îi reveni şi sarcina de a studia, pentru Iorgu Camion S.A., posibilitatea de a folosi un nou material la fabricarea saboţilor de frână, pentru a recupera căldura produsă de frecarea cu tamburii şi folosirea ei la instalaţia de climatizare.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

               – Mă Florine, ai luat bilet la 7 din 52? Hai, că azi e extragerea!

               – Păi cum să nu, domn’ profesor.  Mi-a zis Veronica de zece ori azi-dimineaţă, până să ies din casă şi am şi sunat-o imediat după ce am ieşit din agenţie!

               Prins şi el în vârtejul jocului, profesorul Chifor făcuse, după alt algoritm, aceleaşi calcule ca şi discipolul său. Ca o dovadă că matematica nu minte niciodată, amândoi ajunseseră la exact acelaşi rezultat, un motiv în plus pentru a fi optimişti. Iar hazardul extragerii nu a fost deloc un hazard, binenţeles că pe ecranul televizorului apărură exact cele 7 numere propuse de cei doi cercetători.

               – Vedeţi, domn’profesor, am avut dreptate de la început, remarcă Florin, stingând televizorul. Ştiinta e baza progresului societăţii şi al membrilor ei. Sunteţi invitat, împreună cu doamna, la party, acum sunt sigur că Veronica se va bucura de un kimonou frumos, cu îngeri, exact aşa cum îi place ei.

               – Ai avut dreptate şi, ca să vezi că am încredere în mintea ta, săptămâna viitoare imi calculez şi eu probabilităţile şi îmi iau “belet”, vorba lui Lefter Popescu.

               – Ce executaţi aici, domnilor?

               Intrarea lui Donose nu-I luă prin surprindere pe profesorul Chifor. Pe monitorul calculatoarelor din laborator se vedea simularea noului principiu Frubuchi pentru recuperarea şi folosirea energiei termice rezultate prin frecarea unor mecanisme.

               – Da, da, bravo, dragilor, se vede încă o dată că institutul nostru este cel mai bun de pe piaţă! Nici nu s-ar putea altfel, pentru că avem oameni destul de buni în meseria lor. Da … Domne, frânele lui Iorgu ca frânele, dar recunosc, aia cu câtigatul la loto … da, da, bravo!

               – Ne bucurăm, domn’ director că v-am făcut o mică bucurie. Doar meritaţi şi dumneavoastră câteva milioane de euro după o viaţă de muncă în cercetare, îi răspunse Florin.

               – Da, da, merci, merci. Bă, dar să ştiţi că îmi pare rău că nu aţi încercat şi voi să jucaţi la ăştia, la loto, mă. Că uite, aţi fi putut şi voi să faceţi un mic cheag, acolo, ca omul …

               – Lăsaţi, şefu, că avem timp, data viitoare …

               – Ce data viitoare, mă tinere? Gata, kaput, aleluia! Tocmai au zis ăştia la televizor că s-a anulat extragerea de azi şi că lotería se desfiinţează. Cică i-a băgat la zdup pe toţi ăia de-acolo, ar fi ascuns nişte bani din fondurile de premii sau ceva de genu’ ăsta. Bine măcar că am apucat să-mi încasez eu câştigul …

2 comentarii

Din categoria Uncategorized

771. 1 Aprilie 1912

Aviatorii

Prima școală de pilotaj a Armatei Române

La 1 aprilie 1912, prin Înaltul Decret Regal numărul 1953 din 27 martie 1912, semnat de regele Carol I și contrasemnat de ministrul de război Nicolae Filipescu, a fost înființată Școala Militară de Pilotaj, sub conducerea maiorului Ion Macri, secondat de locotenentul Stelian Boiangiu. Noua instituție de învățământ își avea sediul pe aerodromul de la Cotroceni. În ceea ce privește dotarea cu aparate de zbor, aceasta deținea avioane Farman III care apaținuseră școlii de pilotaj de la Chitila și avioanele Blériot cumpărate de la școala lui George Valentin Bibescu.
Antrenamentul de zbor cu prima serie de ofițeri-elevi ai Școlii militare de pilotaj de la Cotroceni se făcea inițial pe avioane biplane Farman cu motoare Gnome de 50 CP, sub conducerea instructorilor de zbor Ștefan Protopopescu și Gheorghe Negrescu, după care antrenamentul era continuat pe avioanele monoplane Blériot, sub conducerea instructorilor de zbor Mircea…

Vezi articolul original 265 de cuvinte mai mult

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

770. BIBLIOTECA DE AVIATIE de Mihai-Athanasie Petrescu

ARGUMENT

Acum 114 ani, un român făcea la Paris ceea ce nimeni înaintea lui un reuşise: se ridica deasupra solului pilotând un aparat mai greu decât aerul, propulsat de un motor conceput special şi fără nici un ajutor din afară. În acel moment, lui Traian Vuia nici nu-i trecea prin cap ideea că, pentru realizarea sa, va deveni erou de cărţi. Despre el, pentru ceilalţi pionieri ai aviaţiei şi despre urmaşii lor, constructori şi piloţi de aeronave, s-au scris milioane de pagini, umplând mii de rafturi de biblioteca. Lucrări tehnice, ştiinţifice, de popularizare, de ficţiune sau de istorie, unele apărute ca omagiu, altele ca senzaţie sau negare, tratând despre aparate, oameni, fenomene, evenimente, broşuri de câteva pagini sau “ceasloave” de câteva sute de pagini, cărţile de aviaţie au devenit tot mai populare, pe măsură ce aeronautica însăşi devenea un subiect interesant pentru cunoscători, dar şi pentru cei care se mulţumesc să caşte gura (şi ochii) de la sol.

Pentru unii, o lectură întâmplătoare a fost declicul care a declanşat o mare pasiune, materializată, sau nu, cu transformarea cititorului în aviator. Mulţi dintre zburătorii militari români “dau vina” pentru orientarea lor profesională pe pilotul scriitor Doru Davidovici, cel care, primul în limba română, a făcut din avionul reactiv de vânătoare un personaj de roman. Dar câţi alţi zburători de oriunde nu îşi amintesc despre Saint-Exupéry sau despre Pierre Clostermann atunci când sunt întrebaţi ce i-a determinat să intre în aviaţie. Sau câţi nezburători, dintre cei pentru care manşa aeronavei e “un vis prea îndepărtat”, nu recunosc, măcar în sinea lor, că din cărţile acelora li se trage dragostea pentru zburători şi zburătoare.

Unul dintre titlurile literaturii române căzut, azi, în desuetudine (Sfârlează cu fofează, de Victor Ion Popa), m-a făcut, la o vârstă fragedă, să aflu că zborul nu înseamnă numai dârele alea albe care se desenau sus de tot, pe cerul Braşovului, sau, destul de numeroasele avioane, elicoptere sau planoare pe care le vedeam iţindu-se de după casele de la Ceasu’ Rău, sau, uneori, la aerodromurile de la Sânpetru sau Ghimbav, ci şi nişte oameni care le pilotau, oameni care, poate, ajunseseră la comenzile acelor aparate după sacrificii şi muncă, aşa cum a fost şi cazul lui Toader Mândruţă.

A urmat Antoine de Saint-Exupéry (a cărui descoperire i-o datorez dragei mele profesoare de Limba şi Literatura Franceză, Doamna Doina Taraş), cel care aviator fiind, a scris despre Terre des hommes.

Deşi perioada comunistă din istoria României a avut atâtea păcate, un lucru trebuie să-l recunoaştem şi să-l ţinem minte: acele puţine edituri de stat care existau atunci scoteau, în tiraje de sute de mii de exemplare, capodopere ale literaturii române şi universale, acestea din urmă în traduceri “meseriaşe”, pe care cititorii şi le disputau la cozi lungi în faţa librăriilor. Atunci au ieşit de sub tipar şi cărţile lui Doru Davidovici, pe care l-am descoperit prin 1976 (aveam “pile” la o librărie de pe Strada Lungă), sau, ceva mai târziu, cele ale lui Cornel Marandiuc şi Vasile Tudor. Am spus-o în multe rânduri şi nu ma jenez să o repet, Inimi cât să cuprindă cerul patriei a “fratelui Cornel” a fost o adevărată revelaţie, a fost declicul care m-a făcut să descopăr că există o istorie a aviaţiei, care poate fi scrisă în aşa fel încât să lăcrimezi cititind-o, empatizând cu oamenii ăia care, în 1944, decolau “la americani”, ştiind că şansele lor de a reveni acasă sunt sub 50% … Îmi permit să îl numesc “frate”. Şi el mă numea pe mine aşa, ştiind că amândoi ne închinam la acelaşi zeu … A urmat Vasile Tudor “nea Tudorică”, cel care cunoştea arhiva militară de la Piteşti la fel de bine cum îşi ştia propria casă, iar prin studierea arhivei ştia tot despre acei aviatori care au apărat ţara. Ne-am cunoscut şi ne-am respectat, prieteneşte, la fel, ca doi oameni mânaţi de aceleaşi idealuri.

De la o vreme, posibil şi probabil şi datorită acestor doi clasici ai istoriografiei de aviaţie de la noi, editurile s-au văzut alimentate tot mai des cu cărţi de aviaţie. Cercetători şi scriitori din generaţii mai vechi, ca Dan Antoniu, Valeriu Avram, Ion Cherecheş,  Cristian Crăciunoiu, Dan Hadârcă, Aurel Pentelescu, George Paul Sandachi, sau mai tineri, cum sunt Alex Armă, Daniel Focşa, Alin C. Ionescu, Vasile Radu, Horia Stoica, ori Sorin Turturică, au abordat şi lămurit, argumentat diverse subiecte istorice, povestind despre oameni şi evenimente, fapte, stări şi fenomene acoperind întreg acest 1,14 secole de aviaţie românească. Sigur că numărul autorilor citiţi este mult mai mare, dar spaţiul tipografic m-a obligat să fac o selecţie …

Prin ochelarii mei de profesor de limbi străine, adică de om de la sol, priceput întrucâtva la literatură şi pasionat de aviaţie, au trecut zeci de cărţi. Chiar şi unele de ficţiune, cum sunt cele semnate de Ion Liviu Otânceală şi Héctor Martínez Sanz.

Din fiecare am învăţat câte ceva, la fiecare am avut câte ceva de remarcat, de reţinut, atât din punct de vedere literar, stilistic, cât şi ştiinţific. Recenziile pe care le-am reţinut pentru cărticica de faţă au fost consemnate în diferite momente, cu sau fără intenţia de a le publica on paper. Unele au fost deja tipărite în reviste, altele au putut fi citite doar pe un blog pe care l-am făcut pe vremuri ca “temă acasă” la un curs postuniversitar, dar a devenit, cu anii, ceva serios. Am ales să nu afectez textele, chiar dacă unele fac aluzii la evenimente petrecute demult în comunitatea din care fac parte.

Elevii mei au obiceiul (prost) de a înlocui lectura textelor literare recomandate (fie şi “în diagonală”) cu nişte priviri rapide aruncate pe prefeţe şi recenzii. Pentru astfel de cititori grăbiţi, volumul de faţă poate aduce informaţii (puţine şi subiective). Dar pentru cititorii normali, cărticica se vrea un îndemn la lectură. Literatura de aviaţie există şi e necesară, instructivă, plăcută, pasionantă. Iar conţinutul ei nu poate decât să atragă şi mai mulţi pedestraşi către aviaţie, să ne facă să ridicăm privirea spre slăvi – de ce nu? – şi cu dorinţa de a ajunge acolo, sus.

AUTORUL

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

769. MAI SUNT SPERANTE!… PARERI DESPRE… Mihai Athanasie Petrescu: „ZBURATORI ROMANI” de Cornel Marandiuc

MAI SUNT SPERANTE!…
– PARERI DESPRE… –
Mihai Athanasie Petrescu: „ZBURATORI ROMANI”
(Ed. Euro Vida, Rosiorii de Vede, 2002)
Autorul, profesorul MIHAI ATHANASIE PETRESCU, neaviator dar simpatizant si membru al As.A.B. (Asociatia Aviatorilor Brasoveni), cum si membru al (cum defineste) un „Grup de oameni de profesii diferite, majoritatea profesori, care incercam sa ne luptam cu tendinta generala de a elimina lectura dintre preocupari” (este vorba de „Asociatia Culturala Mileniul 3”, din Rosiorii de Vede), spune la inceputul cartii sale: „trebuie sa va spun ca am evitat, cu buna stiinta, sa ma refer la piloti de razboi inca in viata, nu am vrut sa zgandar nici un orologiu.” Nu discut daca acesta este sau nu „calea de urmat” (eu, precum multi, scriu si despre cei vii si despre cei morti; am vazut, in lungul anilor, cum cei vii au murit asteptand ca cineva sa le recunoasca faptele, credinta, indeplinirile, cinstea, http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/noiembrie_2003/articol6/poza3_small.jpgautenticul patriotism, ranile grele, persecutiile crunte „post war – after the battle” la care au fost supusi si prin care NOUA TARA le-a multumit”! I-am vazut, spun, stingandu-se in amaraciune, anonimat, restriste si aflati sub observarea permanenta a Securitatii! Din aceste motive eu si altii ne-am incumetat a scrie SI despre CEI VII, fapt ce il fac si acum, adesea, in carti sau publicatii… desi „riscul” asupra caruia dl. Petrescu atentioneaza, este absolut real si neplacut (am experiente…) Deci necondamnand autorul (fiecare si le stie „pe ale sale”), am privit lista celor pe care i-a ales ca subiecti: o lista „grea”, adevarate nume de rezonanta si referinta din (in) Aeronautica Romana, adevarati infaptuitori, reale valori. Atentia inca mi-a crescut stiind ca despre majoritatea celor numiti exista biografii, monografii, scrieri romantate, articole, prezentari, studii chiar… Astfel am subinteles dificultatile si obligatiile pe care autorul, astfel hotarand, si-a asumat. Am citit cu atentie si placere si, la sfarsit, pot spune: O reluare, o reatentionare cu, evident, accentele proprii ale autorului. Dar si grija de a ramane in limita adevarului uman si istoric, fara a escalada riscant (cum unii, dintre cei ce au scris „asupra”, au facut-o) – un merit! O reluare, spun, dar, inca spun, situata la gingasa limita (insuficient stabilita?) aflata intre „suficient de-acum, mereu stiut”, si, dimpotriva, necesitatea reamintirii, mereu trebuinta reatentionarii spre generatiile trecatoare… asupra „celor ce nu trec, ci prin infaptuirile lor raman!” (… ori ar trebui sa ramana!). Apoi, mai exista, in special astazi, aspectul „tiraj/arie de raspandire”… ori, aceasta, chiar ca ar reclama vorbire ori scriere editata si tiparita, asupra acelorasi subiecte, in fiecare colt de tara. Oricum, este, pentru tanarul si „inimosul” autor, un bun si salutar inceput iar pentru cititor un real castig informativ si moral. Si iar stim ca inceputurile (majoritar se adevereste!) presupun si anunta continuitati bune, superioare, ascendente, consacratoare chiar… sa fie asa! Indrazneala, continuitate si succes, profesore! http://www.virtualarad.net/orizont_aviatic/noiembrie_2003/articol6/poza2.jpg Placuta adaugire:
„Cum nu, cum da”, profesorul, autorul si aviaticul MIHAI ATHANASIU PETRESCU este prezent, consecvent semnatar in saptamanalul „DRUM” („publicatie saptamanala editata de Primaria municipiului Rosiorii de Vede”) prin „materiale” (scrieri) tematic aviatice in care prezinta si infatiseaza evenimente aviatice, reportaje, prezentari de personalitati ale aeronauticii, prezentari de reprezentative constructii aeronautice (aparate de zbor) etc. – categoric o supriza (placuta noua, speram si altora) si categoric o stare intelectuala de diversificata intelegere a celor aflati, intru infaptuiri, la primaria municipiului Rosiorii de Vede, loc de autentic merit aviatic romanesc: felicitari tuturor celor implicati si salutarile ORIZONTULUI AVIATIC! Cornel Marandiuc

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

768. Al treilea bolnav MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru


Al treilea bolnav

MIHAI-ATHANASIE PETRESCU de Constantin T. Ciubotaru[i]

Braşovean, s-a stabilit, tot pe motive de “măritiş”, în Roşiori, ca profesor.

Se vorbeşte despre tot felul de vindecători. Unii folosesc ceaiuri, lutul galben, veninul de albine, acul sau bisturiul. Alţii apelează la rugăciuni sau bioenergie. Se mai zice că unii se vindecă, dar cu toţii recunosc: există boli incurabile!

Una dintre aceste maladii este boala de literatură.

Stăteam de vorbă cu un amic. Îl ştiam conferenţiar.

– Bună ziua, domnule doctor, îl salută o studentă. Aţi schimbat orele de consultaţie? Trebuie să fac altă programare?

               – Am fost plecat. Spune-le colegilor tăi că de săptămâna viitoare intrăm în normal.

               – În ce eşti doctor? l-am întrebat zâmbind.

               – În Balzac.

               – Auzii că ai cabinet, că dai consultaţii. Nu te întreb de taxă. Ai vindecat măcar un bolnav?

               – Dimpotrivă, eu mă străduiesc să-i îmbolnăvesc pe studenţii mei.

               – Întreb pentru că şi eu am luat microbul respectiv încă de pe când eram student. Am încercat să mă vindec apelând la clasicii ruşi, la Proust şi Kafka, la scriitorii americani din nordul şi sudul continentului. N-am reuşit.

               Unul dintre bolnavii de Balzac şi vom vedea că nu numai, este şi autorul studiului de faţă, domnul profesor Mihai-Athanasie Petrescu.

               Pe acest bolnav original şi la propriu şi la figurat l-am descoperit mai întâi în ipostaza de creator original, care a debutat ca prozator în Antologia “Festin cu reverii nobiliare” (Editura Euro Vida M, 1999). A recidivat singur cu romanul “Un urs în oraş” (Editura Euro Vida M, 2000).

               Am mai aflat că boala i s-a complicat, căci s-a cuplat cu altă maladie sufletească, în pasiunea pentru zburători şi zburătoare, pe care ni i-a prezentat mai întâi în foiletoanele din “Drum”, apoi în insolitul volum “Zburători români” (Editura Euro Vida M, 2002).

               Autorul a recidivat într-o formă mai ciudată, ardeleanul Mihai-Athanasie Petrescu a devenit unul dintre cei “13 scriitori din Teleorman”, unul dintre “Nepoţii lui Moromete” (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003).

               Trebuie să mai evidenţiez şi o altă formă prin care se manifestă bolnavul nostru. El a tradus mai multe cărţi. I-am citit una, care alături de celelelalte stă bine-mersi în sertarul speranţei, aşteptând minunea numită sponsor, sau o altă posibilitate prin care să vadă lumina tiparului. Ipostaza de traducător a celui de care vorbim s-a realizat în trei cărţi bilingve, româno-franceze: “Rugăciune …”, de V. Berlic, “Biserica Sfântul Ioan Botezătorul”, de C.T. Ciubotaru (2006) şi “Epigrame cazone”, Nicolae Dărăbanţ (2007).

               Ultima, sperăm că nu şi cea din urmă, formă de manifestare este studiul de faţă:

               “Statutul descrierii în opera lui Balzac” este o recunoaştere a acestei boli ciudate, căci este o boală de de dragoste, iar prin cartea respectivă autorul încearcă să se trateze în acest original mod.

               Este o iubire aparent ciudată pentru un cetăţean, membru al “Mileniului 3” (Asociaţie culturală care fiinţează la Roşiorii de Vede din ianuarie, 2000), deosebit de mileniul acesta care se caracterizează, cel puţin la noi, prin goana după funcţii, valută şi altele din aceeaşi arie de interes.

               Ce face însă autorul nostru? În loc să înmulţească puţinii bani puşi deoparte de el şi familia sa, a decis să-i cheltuiască tipărind studiul de faţă.

               O prefaţă serioasă, mai ales când este vorba de un studiu, ar trebui să rezume conţinutul.

               La şcoală am învăţat ce este descrierea în cadrul unei opere literare. Cartea de faţă nu se vrea didacticistă, este mai degrabă un eseu având ca pretext descrierea în opera lui Balzac.

               Autorul se străduieşte – şi reuşeşte – să facă “Un studiu de text”, pretext pentru a evidenţia ceea ce critica literară a numit “al doilea dar” al creatorului Balzac.

               Călinescu cercetează cadrul în care se va desfăşura povestirile lui Sadoveanu. Un studiu comparativ dintre cei doi scriitori, românul fiind ucenicul maestrului, mi s-ar părea extrem de interesant. Balzac, în calitate de fondator, excelează în acest domeniu.

               M.A. Petrescu se opreşte numai la o latură, cadrul citadin realizat printr-un mare număr de detalii, de la cele privind cadrul natural, la cele privind arhitectura localităţilor, străzilor şi caselor, până la cele care privesc anumite meserii, la elementele referitoare la operaţiile financiare, comerciale, care dovedesc numeroase cunoştinţe de specialitate.         

               Mărturisim că am citit şi alte prefeţe referitoare la opera balzaciană. Şi nu numai. Şi alte studii despre operele marilor scriitori cu aplicaţie pe texte.

               În colecţia “Clasicii literaturii universale – Editura de Stat pentru Literatură şi Artă” începe publicarea OPEREI lui Balzac. Prefaţa la volumul întâi (1955) are 37 de pagini. Cele scrise despre descriere nu depăşesc o pagină.

               Se face referire la modul cum Balzac îşi concepe personajul “în măruntaiele epocii” şi că nu pierde niciodată din vedere caracterul lor social. Că individualizările sunt bogate tocmai prin legătura lor cu viaţa socială şi în special descrierea cadrului în care acestea evoluează.

               Theodosia Ioachimescu se opreşte asupra unui singur aspect legat de subiectul în discuţie: Încăperile unde personajele lui Balzac îşi petrec cea mai mare parte din timp, unde au loc dramele lor, salonul şi sufrageria. Mobila grea, cu piese vechi, din marmură sau imitaţii, unde domină catifeaua sau mătăsurile, oglinzile şi aurăriile, pentru a sugera bogăţia proaspăt acumulată de parveniţi, sau încăperile sărăcăcioase, cu mobilier descleiat, putred, care miroase a mucegai, aparţinând familiilor sărăcite.

               Nu vom face rezumatul pentru că niciodată acesta un va substitui lucrarea în sine. După opinia noastră un rezumat nu aduce servicii cititorului, deoarece acesta tinde să-şi însuşească punctul de vedere al prefaţatorului, ba uneori să renunţe la lectura cărţii, dacă din motive “omeneşti” acesta îşi exprimă unele rezerve privind punctul de vedere al autorului şi vine cu sugestii cum ar fi procedat el, deşi nu a făcut studiul respectiv şi nici nu va intenţiona să-l facă.

               Nu ştiu câţi vor citi studiul de faţă. Eu afirm cu toată responsabilitatea că am făcut-o de două ori. Şi că n-a fost un chin. Dimpotrivă, la fiecare lectură am descoperit şi redescoperit că Balzac a fost şi va rămâne una dintre marile mele iubiri literare şi că studiul de faţă mi-a întărit sentimentul de admiraţie pentru Balzac.

(Mihai-Athanasie Petrescu, “Statutul descrierii în opera lui Balzac”, Editura Roscris, Alexandria, 2005, cu o prefaţă semnată de Constantin T. Ciubotaru).


[i] Constantin T. Ciubotaru Iupaidia, iupaida … sau eu Eu despre foştii ei, Bucureşti, Editura SemnE, 2008, Colecţia “Mileniul 3-RO”

Un comentariu

Din categoria De la Prieteni

767. SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XI

CAPITOLUL XI

“CHERCHEZ LA FEMME”

Inspectorul Dobson se trezi a doua zi ca un uriaş  plin  de  energie. Urmase  sfatul  superintendentului,

seara fumase mai multe pipe gândindu-se la caz din toate unghiurile posibile. Ca rezultat, el reuşi să alcătuiască un plan de acţiune pentru a doua zi. Apoi şi-a scos din minte crima, şi timp de o oră, înainte de a se duce la culcare, a cântat la flaut, în timp ce doamna Dobson a ascultat răbdătoare, doar din cănd în când murmurând câteva dintre ultimele bârfe din Tooting. Astfel, creierul lui Dobson a putut să se relaxeze înainte de somn, care nu a întârziat să vină, ajutat şi de o sticlă de apă caldă.

Aşadar, inspectorul se trezi proaspăt şi cu poftă de muncă. Devoră micul dejun, compus din ouă cu

şuncă, şi stropit cu o jumătate de halbă de bere slabă, mai fumă o pipă, aruncă o privire rapidă prin “Mail” şi fu gata de a porni ancheta. Prima mişcare fu un drum cu metroul până în St.John’s Wood. Aici Jackson îi ură un respectuos “bun venit”, apoi îl informă că Miss Smethurst tocmai plecase însoţită de Madame Barretta, care venise în vizită imediat după micul dejun, dar că doamna Spurling, sora domnului Smethurst, era acasă şi îşi exprimase dorinţa de a-l vedea pe domnul inspector, în caz că acesta ar veni.

 Dobson hotărî să vorbească cu bătrâna doamnă imediat, deşi nu se aştepta să afle nimic interesant.

       Doamna Spurling era văduva unui preot de ţară, şi trăia de câţiva ani în casa parohială a defunctului ei soţ dintr-o rentă generoasă pusă la dispoziţie de fratele ei. Probabil că viaţa la Dumbleton-cum-Bumble nu era destul de agitată, pentru că doamna, deşi purta o rochie decentă de doliu, părea deosebit de entuziasmată de faptul că era atât de apropiată de o “cause celebre”. Dorinţa ei de a-l vedea pe inspector se născuse din dorinţa de a culege informaţii, cu toate că şi ea era gata să vorbească despre fratele ei şi să răspundă la orice întrebare. Povestea ei nu păru să arunce nici o rază de lumină asupra problemei până în momentul în care, ca o reacţie la o idee, ea spuse că există un lucru pe care îl ştie, deşi nu era cunoscut de altă lume, cu toate că ea nu ştia ce legătură ar fi putut să aibă cu această tristă împrejurare şi nu ştia dacă are dreptul să vorbească despre aceasta. Detectivul rosti cele câteva cuvinte de încurajare care erau, în mod evident aşteptate, iar doamna Spurling spuse:

       – Cred că există o femeie în viaţa fratelui meu. Sigur că a fost căsătorit, dar nu la asta m-am referit, şi nici la draga de Emily. M-am referit la o Femeie. Nu l-am auzit niciodată să vorbească despre vreuna, şi binenţeles că nici n-ar fi făcut-o, şi sunt sigură că Emily nu ştia nimic. Dar într-o zi, când stătea cu mine la Dumbleton – obişnuia să vină în vizită în fiecare an, ştiţi, la Whitsun, la fel de fix ca un ceas – într-o  zi am găsit o tabacheră într-un fotoliu în care stătuse el, şi când am luat-o, s-a deschis în mâna mea – absolut din întâmplare, vă asigur – şi înăuntru, pe capac, ce să vezi? Era fotografia unei Femei. Aş zice că era frumoasă, dar nu era o figură care să-mi placă mie – prea  îndrăzneaţă, cu nişte ochi mari, negri, care nu arătau chiar atât de bine. A, desigur, am închis tabachera şi am pus-o la loc exact unde am găsit-o, dar nu mi-a părut prea bine, şi cred că m-am şi îmbujorat când m-am întâlnit cu fratele meu după aceea. Vă asigur că a fost un mare şoc pentru mine.

       Inspectorul Dobson îşi dădu toată silinţa să pară şi el şocat.

       – E o chestie interesantă, doamnă, spuse el. Dar nu aţi văzut nici un nume pe poză, sau poate pe spatele ei?

       – O, dar nu m-am uitat pe spatele pozei. Buna doamnă era, în continuare, şocată. Nu, nu era nici un nume şi nu-mi închipui cine putea fi.

      – Şi, binenţeles, n-aţi întâlnit-o niciodată în carne şi oase?

      – O, nu. La menţionarea cuvântului “carne” se simţi din nou o stânjenire. Nu. Sunt sigură că n-am întâlnit-o niciodată. Ştiţi, nici nu prea vin pe la Londra, aşa că nu aveam unde să mă întâlnesc cu ea, chiar dacă ar fi venit pe-aici, lucru de care mă îndoiesc. La încheierea ultimei propoziţii se bănui mai mult decât se auzi un suspin.

       – Ei, bine, doamnă, spuse inspectorul ridicându-se în picioare, dacă cumva o vedeţi pe femeia aceea, acum că vă aflaţi în Londra, vă rog să mă anunţaţi. Vă sunt foarte recunoscător pentru preţioasele dumneavoastră informaţii. Bună dimineaţa, doamnă.

       În timp ce închidea în urma sa uşa, inspectorul îşi spuse.

       – Deci există şi o femeie, domn’le Dobson, cherchez la femme.

       Inspectorul descuie uşa şi intră în birou. Primul lucru pe care-l făcu fu să se asigure că totul fusese lăsat exact aşa cum era în timpul tragediei – şi aşa era, în afară de uşa-fereastră, care între timp fusese închisă şi zăvorâtă pentru a împiedica accesul vreunui intrus.

       Sunându-l pe majordom, detectivul se interesă în legătură cu posibila folosire a cerii de sigilat, căutând o posibilă explicaţie a prezenţei cerii de lumânare pe masă. Jackson  nu putu să-l ajute; nu îl observase niciodată pe Sir John folosind ceară de sigilat şi nu văzuse niciodată vreo lumânare în birou. Alice, camerista-şefă, confirmă acest lucru. Niciodată nu mai văzuse ceară de lumânări prin camera aceea. Astfel, inspectorul ajunse la concluzia că intrusul trebuie să fi stins lumina electrică şi că ar fi lucrat la lumina unei lumânări, pe care că probabil că o adusese cu el, drept urmare, la plecare, a aprins din nou lustra.

       Apoi detectivul trimise după P.C. Raffles, care era din nou de serviciu şi, încuind uşa, îi explică ce rol avea să joace în presupusa reconstituire a crimei. Agentul de poliţie, având în mână un ziar făcut sul, se ascunse după perdeaua ferestrei-uşă din dreapta, în timp ce detectivul, deschizând-o pe cea din stânga, ieşi pe verandă. Apoi reveni în cameră şi trecu pe lângă colţul mesei de scris pe care se afla telefonul. În acest timp, P.C. Raffles ieşi încet din spatele perdelei şi îl lovi puternic în cap cu ziarul rulat. Dobson se prăbuşi pe podea, corpul său acoperind, cu mici diferenţe, conturul de cretă care descria poziţia lui Smethurst.

       – E cam greu, Raffles, spuse detectivul ridicându-se în picioare şi frecându-şi capul. Ar trebui să citeşti ceva mai uşor, întotdeauna am fost de părere că “Financial News” e ceva destul de greu. Dar, ia fii atent, ai apărut puţin cam devreme, te-am văzut clar înainte de a trece de colţul mesei.

       Experienţa fu repetată, de data acesta agentul aşteptând până când inspectorul îi întoarse complet spatele înainte de a-l lovi. Acesta din urmă se prăbuşi ca şi mai înainte, de această dată însă doar picioarele atingându-i linia de cretă, restul corpului rămânând dincolo de ea.

       – Tot n-a fost bine, spuse el. Încearcă cu o secundă mai devreme, dar te rog eu, dă mai încet.

       Din nou şi din nou, experienţa fu repetată, dar de fiecare dată fie că victima îşi vedea atacatorul apărând de după perdea, fie că ea cădea în afara conturului trasat cu creta. Detectivul nu mai înţelegea nimic.

       – Raffles, spuse el, ceva nu-i în regulă. Ce-ar fi să încerci o sclipire de geniu, aşa cum ai tu uneori? Agentul ridică din umeri. Ce să-i facem, o să-l lăsăm pe Superabundent să se gândească. Vorba aia, munca lui e să gândească.

       Abandonând pentru moment acest aspect, Dobson trimise după James şi îl chestionă mai amănunţit decât în ziua precedentă în legătură cu trecutul său. Valetul nu a fost prea încântat să vorbească despre amănuntele carierei sale, dar, încet-încet, detectivul reuşi să reconstituie o autobiografie care atrăgea atenţia mai ales prin varietatea intereselor momentane şi lipsa de legătură dintre ele. Era evident faptul că omul era un rătăcitor, încercase tot felul de meserii de care se săturase repede sau se săturaseră ele de el. Înainte de război se pare că încercase să se stabilească, dar după încheierea războiului această ambiţie devenise mult mai greu de realizat, şi din nou trecuse din slujbă în slujbă, până cu câteva luni înainte, când intrase în serviciul lui Sir John.

       – Dar cum ai obţinut slujba asta? întrebă detectivul. Domnul Jackson mi-a spus că n-ai venit de la o agenţie de plasare, ci Sir John te-a găsit şi angajat singur. Unde te-a găsit şi de ce ţi-a oferit serviciul ăsta?

       Valetul răspunse că lucra ca ospătar într-un restaurant pe G.W.R., şi că Sir John a venit într-o zi să ia masa în acel local. El, James, l-a recunoscut imediat. Fusese în acelaşi batalion de puşcaşi regali cu tânărul domn John Smethurst, unicul fiu al lui Sir John, care murise la Paschendaele în ’17. Odată a fost şi ordonanţă pentru tânărul domn Smethurst, atunci când adevărata ordonanţă era bolnavă, şi când văzuse o fotografie a lui Sir John printre lucrurile lui. S-a dus singur să se prezinte lui Sir John după ce acesta terminase de mâncat, şi ca rezultat al acestei discuţii, Sir John îi oferise prezenta slujbă.

       Inspectorul Dobson nu a fost chiar mulţumit de această explicaţie, care nu justifica încrederea bătrânului de a-l angaja într-o slujbă pentru care era nevoie de încredere desăvârşită în persoana respectivă. Îl forţă şi mai mult pe Riley, iar ca rezultat al insistenţei sale află un lucru care ar fi putut să arunce o rază de lumină asupra problemei. Anume că James Riley lucrase ca băiat de alergătură în firma în care John Smethurst dăduse faliment în Oldham în 1900. Riley îl asigură pe detectiv că aceasta nu avea nici o legătură cu primirea postului, şi de aceea nici nu-i pomenise inspectorului nimic, dar inspectorul avea părerea lui în această privinţă şi şi-a propus să nu uite să treacă prin Lancashire pentru a face investigaţii.   

       După ce trecu şi de aceasta, detectivul se apucă să caute arma crimei şi memoratorul. Îşi pierdu mai mult de o oră căutând prin grădina de la St.Margaret’s Lodge şi apoi prin grădinile caselor vecine – adică a celor în care obiectele lipsă ar fi putut fi aruncate din stradă. Nu prea avea speranţe să găsească ceva şi, în privinţa aceasta avu dreptate. După o oră, hotărând că-şi irosea timpul preţios, el se întoarse în casă şi, chemându-l pe P.C. Raffles în birou, îl instrui cum să continue cercetările şi cum să interogheze orice persoană suspectă care ar fi putut fi văzută prin zonă în noaptea crimei. Îşi dădea seama că îl punea să caute acul în carul cu fân, dar era o muncă de rutină care trebuia făcută, şi totuşi, uneori astfel de cercetări dădeau rezultate.

       Era pe punctul de a ieşi din birou când uşa de la camera de dimineaţă, care se afla exact în faţa biroului, se deschise şi în prag apăru doamna Spurling. Văzându-l pe detectiv, se apropie grăbită de el şi îl atrase la fereastra camerei de dimineaţă, de unde se vedea peronul. În faţa casei se vedeau două femei care stăteau de vorbă.

       – Uită-te, şopti bătrâna doamnă, acolo, aceea care stă de vorbă cu nepoata mea, o vezi? E femeia din poză!

       – Pe Dumnezeul meu! strigă detectivul. Contesa spaniolă!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized