852. ȚESTOASA de Mihai-Athanasie Petrescu

ȚESTOASA

I

– Bonjour, domne.

– Ha, ha, bonjour Rică! Nu mă așteptam să mă suni, s-a întâmplat ceva?

– Măi … tu ai auzit că peste o lună e un miting la Salonic? Adică la Νέα Αεροδρομία, acolo … Nu vrei să mergem și noi?

– Glumești? E cam depărtișor.

– Păi … știu că ai dreptate, sunt vreo șapte sute și ceva de kilometri, o zi de mers cu mașina.

– O zi de condus, băi Rică, dar suntem destul de bătrâni, crezi că putem noi conduce așa mult?

– Măi, eu zic așa. Putem conduce pe rând, câte două-trei ore fiecare. Mai facem și câte-o pauză, mai mâncăm, mai bem cafea … hai sa zicem vreo zece ore de drum, cu pauze cu tot. O nimica toata.

– Eeeeiii … tu mă duci în ispită, băi Rică. Hai, lasă-mă să socotesc și eu ce curaj am, sau dacă frica de un drum atât de lung poate fi compensată cu pasiunea și curiozitatea. Vorbim mâine? Să văd și dacă obțin bilet de voie de la nevastă-mea, să văd dacă îmi asigură bugetul …

– Măi Miki, ia fii atent: cheltuielile cu mașina le plătim nemțește. Tu ai mai fost prin Bulgaria, știi cât costă acolo benzina, că e mai ieftin decât la noi, pe urmă podul de la Giurgiu, rovigneta, ce o mai fi, taxele prin Grecia, că acolo cică nu e vignetă, plătești pe autostradă din loc în loc, te opresc ăia. Și ia vezi, la Νέα Αεροδρομία asigură armata grecilor cazarea la corturi, cu mașină cu tot, vreo 10 euroi pe noapte, cică. Trei sau patru nopți de cazare nici nu se simt, vorba aia. Mai rămâne mâncarea și berea, dar de mâncat tot trebuie să mănânci și dacă stai acasă. Eu zic că cu vreo 300 de euroi o scoatem la capăt. Hai, nu mai sta pe gânduri.

– Băi … ce talent ai! Hai, băi, hai să mergem. Luăm Hyundaiul meu, sau Opelul tău? Sigur că aș prefera Hyundaiul, dar cum alegi tu, așa facem.

– Măi, dacă ești sigur că mergi, am o surpriză pentru tine. Spune, ești sigur?

– Sunt sigur, băi, hai că m-ai zăpăcit de tot. Merg, cine poate să-ți reziste ție și unui miting mișto, mai ales că am auzit că de data asta scot grecii și efurile 4 pentru ultima oară. Gata, mergem, ce mai!

– Măi Miki, hai să-ți spun cu ce mașină mergem: nici cu Opelul meu meu, nici cu Hyundaiul tău, ci cu … Mercedes!

– Ce, băi? Păi de unde, Doamne iartă-mă, scoatem noi un Mercedes?!

– Știi Țestoasa lui Viki?

– SLK-ul ala negru cu care se dă el mare? Cum să nu-l știu. Ce-i cu el?

– Măi, Viki e detașat la un aeroport din Germania, Hahn, dacă ai auzit de așa ceva. Adică sigur n-ai auzit. Și pe timpul cât e plecat, mi-a lăsat mie cheile și actele mașinii, cică să o mai pornesc și să o mișc de colo-colo, să nu ruginească. Luăm Țestoasa, măi!

– Lasă-mă, băi, în pace, cum să iei Merțanul omului, se supără dacă aude. Să fim serioși, lasă că merg mâine cu Hyundaiul la Iulian, să-l evalueze, să vadă dacă ține la un drum de 2000 de kilometri.

– Vezi cum te repezi? Măi, aseară am vorbit cu Viki. În weekendul ăla cu mitingul își ia cîteva zile de concediu și merge și el la Νέα Αεροδρομία. El mi-a zis, măi, să iau mașina lui, s-o mai vadă și el pe-acolo. E drept, consumă mai mult decât ale noastre, dar stăm în față! Și are cutie automată, merge singură, doar să-i spui încotro s-o ia.

II

– Măi, Miki, cred că ai bătut recordul mondial! 47 de minute întârziere pe 100 de kilometri de drum cu trenul … Hai, acum hai să ne mișcăm repede. Țestoasa e în fața gării, hai, că în loc de șapte, uite, plecăm la opt. Ai plătit toate alea, podul, vigneta de la bulgari, tot?

– Da, băi, 15 lei podul, 10 euro vigneta pe o săptămână, la țara noastră vecină și prietenă, hai.

– Măi, eu zic să conduc eu prima parte, până la Ruse. Pe-aici, prin București, mă descurc mai ușor și pe urmă știu că ție ți-e frică să conduci pe pod. Dar la Ruse, treci, nenică, la volan, că tu tu mai știi drumul pe-acolo, c-ai mai fost, și dacă e ceva, știi și să vorbești cu ăia.

Adaptarea la Țestoasă se făcea rapid, iar Giurgiu, Podul Prieteniei și Ruse apărură înainte ca Rică să apuce să explice de nu putuse dormi în noaptea precedentă. Nici Miki nu se simțea chiar odihnit când fu nevoit să preia volanul, iar primii kilometri i se părură nesfârșiți. Cutia automată l-a păcălit de câteva ori, iar frânările violente de la primele semafoare provocară binemeritate înjurături în română, bulgară și alte frumoase limbi. Dar după ce coborâră plafonul și nu mai auziră urările de bine, SLK-ul deveni tot mai prietenos și mai rapid. Aplicația de navigație deja nu mai adăuga numeroase minute la ETA, iar conversația dintre cei doi prieteni schimbă curând subiectul.

– Măi Miki, hai că începi să o simți. Nu-i așa greu cum credeai. E tot mașină, chiar dacă nu are ambreiaj. Ba e chiar mai ușor de condus, nu mai trebuie să tot mesteci în benzina aia.

– Da, băi, dar ia uite, deja e aproape unu și noi n-am ajuns nici la Veliko. Cu mașina mea eram acum … hă hă!…

– Bine, hai că mai mergem puțin și ne oprim să mâncăm undeva. Zici că știi pe la Veliko Târnovo o crășmă unde se manâncă bine.

– Da … dar trebuie să intrăm pe centru. Oricum, nu e greu, știu drumul și ne mai ajută și waze.

– Miki, măi, eu … aș avea o propunere. Ce ai zice să ne oprim la ăștia, la Veliko, după prânz? Luam o cameră la hotel, undeva, și mergem să vizităm cetatea aia de mi-ai lăudat-o tu anul trecut. Hai, că tot avem o zi avans, dacă ai insistat tu să plecăm miercuri, în loc de joi.

– Ce să vedem acolo, o cetate medievală. Mai bine să mergem să vedem avioane, cutare.

– Măi, uite, nu ți-am spus, ca să nu te superi, dar să știi că grecii aia nu au nici un fel de program mâine. Dacă ajungem acolo, stăm și ne uităm la gard, nu ne lasă să intrăm pe bază. Mai bine ne oprim noi aici, mâncăm ca boierii, bem un rachiu de-ală de sliven, cum ai povestit tu, vizităm cetatea, ne odihnim … că și așa suntem topiți, iar mâine conducem mai bine, ca o floricică.

– Băi, când ți-am zis că ai o putere de convingere, de … Hai că m-ai convins, dar știi cu ce?  cu rachiul ăla, nu cu cetatea. Bine, băi, cunosc eu un hotel chiar lângă Țareveț, hai că le dau telefon acum să rezerv o cameră.

Cunoștințele de limba bulgară ale lui Miki nu-i fură de folos.

– Îmi pare rău, băi Rică, la hotelul Boutique Țareveț, pe care îl știu eu, totul e rezervat. Dacă-și spun de ce, mori de ciudă și rămânem amândoi neîngropați, băi! De o să ne blestemăm amândoi prostia că nu citim presa bulgărească …

– Până să murim de ciudă, eu mor de curiozitate! Ce tot spui tu acolo?

– Spun că hotelul tot e închiriat de cântăreața aia pe care o iubim noi doi, băi! Michelle Mathé!

– Du-te, măi! Mai bine nu-mi spuneai, chiar că murim de ciudă. Ce caută aia la Veliko Târnovo?

– Are concert diseară, băi, și cântă … exact în cetate, pe scena aia de piatră. Сцена на вековете. Să fi știut noi, nu ne luam bilete de acum câteva luni? Cică e sold out încă din martie, s-au vândut toate biletele în câteva ore, deși cel mai ieftin costa cam 100 de euro. Mamă, ce mă oftic! Auzi ce zice, că în deschidere cântă unu, Milen Vartan, adică nepotul lui Sylvie Vartan. Băi, eu îți spun nu se poate așa ceva. Mor de necaz! Pe cuvânt, mai bine nici nu mai trecem prin oraș, ne facem rău.

– Măi, știi ce zic eu … hai să mergem, totuși, poate o vedem măcar așa, pe stradă, dacă nu putem intra la concert. Hai, te rog eu!

– Păi dacă începi iară cu munca de convingere … Bine, facem cum vrei tu, dar o să vezi, o să ne pară rău.

Și Miki își continuă încercările, sfârșind prin a găsi o cameră de hotel, chiar nu departe de Boutique.

O oră mai târziu, cei doi prieteni își urcară rucsacurile în cameră. Mai exista o mică problemă, dar tot Miki o rezolvă. Micul lor hotel nu avea un loc de parcare, dar, Miki reuși să strecoare Țestoasa în parcarea de la Boutique, care era aproape goală, după care, înarmați cu camerele foto, se îndreptară către cetatea medievală. Nu făcură nici zece pași, când o voce autoritară îi interpelă:

– Hé! Ho! Messieurs!

– fir-ar!… Ne-a văzut recepționera, ce să mai facem, înjură Rică și se întoarse. În fața lui se oprise și gesticula o doamnă blondă, frumoasă, elegantă, o ființă care parcă lumina străduța în pantă.

– Hé! Messieurs, le petit tacot noir, là-bas, c’est bien à vous ?

– Oui mad … apucă să bâiguie Rică, rămânând, imediat, blocat.

– Oui, c’est notre voiture, interveni Miki, dar și el rămase imediat cu gura căscată. Blonda cea frumoasă care îi intimida pe amandoi nu era alta decât Michelle Mathé.

Franțuzoaica le întinse, veselă, mâna, iar atitudinea ei degajată îi calmă imediat pe cei doi. După câteva clipe, discutau ca niște vechi prieteni.

– Ah, les ami ! Așa mult îmi place mașinuța voastră!  Am avut și eu una exact ca asta, a trebuit să renunț la ea din cauza fiscului. Mi-a vândut-o impresarul, nici nu știu cine a cumpărat-o, dar incă o iubesc. Ecoutez, nu ați vrea să faceți un tur cu mine, cu mașinuța?

Cei doi se uitară unul la altul. Sigur că Miki ar fi vrut să se plimbe cu Michelle Mathé, dar gândul că iar ar putea să apese frâna în locul ambreiajului absent, îl făcu să renunțe. Iar lui Rică nu-i păru rău. O îmbarcă pe frumoasa franțuzoaică, deschise plafonul și porni imediat să-i arate frumusețile orașului pe care nu-l cunoștea deloc, lasându-l pe Miki să socializeze cu cei din stafful cântăreței.

– Măi, păcat că se apropie ora concertului și Michelle trebuie să meargă la scenă să verifice sonorizarea. Dar știi ceva? Mi-a dat două bilete VIP, așa că mergem în seara asta la spectacol!

Și, amestecând, din entuziasm, cuvinte românești cu paroles franțuzești, cei doi prieteni se grăbiră să intre în cetate pentru a-și găsi locurile nesperate.

Bineînțeles că spectacolul a fost pentru ei mai mult decăt o vizită în paradis. Milen Vartan a incendiat de la început amfiteatrul medieval, interpretând cântecele cele mai cunoscute din repertoriul ilustrei sale mătuși, iar Michelle … Michelle a transformat Țareveț în ceva pentru care Rică și Miki nu ar fi putut găsi un echivalent.

– Măi, te superi dacă eu mai rămân nițel cu Michelle?

– Nu mă supăr, băi, Rică, pai cum să mă supăr, îl asigură Miki, parcă puțin invidios pe statutul de burlac al prietenului său.

Iar Țestoasa porni din nou pe străduțele orașului, cu frumoasa blondă la bord.

Dimineață, când lumina soarelui îl trezi pe Miki, observă că era singur în camera de hotel. De fapt, Rică apăru, cu o figură radioasă, dar obosită, după ora nouă, iar cei doi abia avură timp să-și mănânce micul dejun inclus în preț înainte de a preda camera si a porni spre sud.

III

– Mai ajungem noi la Salonic … murmură, înciudat, Miki, vazând ce bine dormea prietenul lui pe locul din dreapta, insensibil la curentul mașinii lansate cu o sută pe oră. Dar totuși, dacă își propuseseră să conducă pe rând, atunci Rică n-avea decât să treacă la aparat. Ceasul arata ora 14, iar waze spunea că, peste câteva zeci de kilometri aveau să urce pe autostrada aia plină de tuneluri. Asta e, lui Miki nu-i plac tunelurile și podurile.

– Rică! Băăi! Rică! Scoală-te băi, hai, că ajungem la tunelurile alea și eu nu vreau să conduc prin tuneluri. Ricăăăăă! Hai, băi, că dormi de la Ruse, ca un bebeluș! Hai, că am traversat o jumate de Bulgarie de cand te-ai culcat acolo și n-ai mai zis nimic!

– Măi, câtă răutate! Sunt așa de obosit și nu mă lași să dorm … Și ți-am spus că azinoapte n-am putut dormi mai deloc. Măi, și așa frumos visam.

– Lasă dormitul, că la noapte ce mai faci? Hai, că in benzinăria asta …

– Unde suntem?

– Suntem la Sopot, hai, că au ăștia aici și niște camioane rusești de epocă, hai, scoală, bea o cafea mare și hai să mergem, macar până la Kresna să conduci tu, că eu nu mai pot.

Cu chiu cu vai, Rică deschise ochii și coborî din mașină.

– Și așa frumos visam!… Sadicule, am visat că ne-am oprit la Veliko Tîrnovo și ne-am întâlnit cu Michelle Mathé.

– Cântăreața aia franțuzească?! Ha ha ha, ai vrea tu!

– Păi parcă tu n-ai vrea?!

Cafeaua își făcu efectul și, după câteva minute, Țestoasa decolă spre Sofia. Miki îl lăsă, binevoitor, pe șofer să-și povestească visul și, amandoi căzură de acord că așa ceva ar fi vrut amândoi să li se întâmple. Tunelurile apărură și rămaseră în urmă, defileul de la Kresna, din fericire, nu era gâtuit de tiruri, așa că, deși cu întârziere de două-trei ore, puteau spera că vor ajunge la camping înainte de căderea nopții.

– Băi, Rică, vezi ca-ți sună telefonul.

– Păi răspunde, nu vezi că conduc? Cine e?

– Cine să fie, Viki.

– Cât e ceasul? Șase jumate? Aoleu! Să știi că ăsta a ajuns deja la Νέα Αεροδρομία și e îngrijorat că nu mai ajungem. Hai măi, răspunde-i și vorbește cu el!

– Salut, Viki, da, sunt eu, Miki. Ce să facă, conduce. Unde să fim, uite acum ajungem la Kulata, waze zice că mai avem două ore si ceva, ajungem până pe la opt jumate, cred. Cu Rică? Nu-i dau telef … stai că-l dau pe speaker, dacă vrei așa de mult să-i auzi glăsciorul. Hai, vorbește cu el!

– Alo? Rică? Bă, ce dracu faci?

– Salutare, Viki, hai că mergem bine, mai avem puțin, și …

– Păi bine bă, Rică, de-aia ți-am dat eu mașina, să mi-o transformi în aspirator de blonde?

– Ce blonde, măi? Ce te-a apucat? Ce-ai fumat?

– Cum ce m-a apucat? E tot facebookul plin de poze cu tine și cu o blondă mișto, ba în Țestoasa mea, ba într-un bar, ba într-un dormitor de hotel de nu știu unde … Păi bine, bă Rică!…

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

851. POVESTEA DOCTORILOR de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA DOCTORILOR

– Adică, domnu doctor, aveți mașina asta de 20 de ani?! Nu pare așa veche, dar are niște ani! aprecie nea Mureșan.

Călătorul pe care șeful parcării îl invitase la masa de beton, ezită înainte de a răspunde. Apoi vorbi, rostind rar și apăsat:

– Ie … îi din 2005, ni, doășunu …

– Păi … grila asta nu era pe primele Logane. Al meu e din 2013, Logan II, botul nu mai seamănă niciun pic cu al dumneavoastră.

– Ie … m-ați prins. De fapt, ăsta e din 2009, dar … ni, eu am avut altul, în 2005 l-am luat, dar … mi l-o bubuit un tir în parcare la mall, praf l-o făcut. Mi-or dat daună totală, am mai pus eu ceva și l-am luat pe ăsta, dar eu îs cu gândul tot la ăla, primul. Dar îi fain, ni, mere ok, nici nu umblu la el.

– Așa e, nici eu nu mai țin minte de unde se desface capota motorului. Mă Vasile mă, ce faci acolo, nu mai vii cu cafeaua aia odată?

– Gata, șefu! Nu vrei și niște alune de la mine din grădină? Ieri le-am adunat.

– Adu și ciocanu-ăla, dacă tot aduci alune, și adu și cutia aia, să strângem cojile. Luați, domnu doctor, are doi-trei aluni în curte, are de unde.

Discuția celor doi loganiști fu, însă întreruptă de Vasile:

– Ia uite șefu, încă un Logan ca a lu domn doctor!

Mașina de Giurgiu, după ce păru să ezite câteva secunde, veni și se alinie cu cea de Cluj.

– 23 URG … observă clujeanul, ăsta sigur e medic de la urgențe. Am un amic la Cluj, tot așa,  uniform, romeo, golf și-o înmatriculat mașina. Doar că ăla umbla cu Passat, nu cu Dacie …

– Vă salut, domnilor, spuse, jovial, bărbatul foarte înalt care coborîse din mașina de Giurgiu. Am văzut 24 MDF pe aia de Cluj, nu cumva matale ești doctor de familie? continuă el, adresându-i-se lui nea Mureșan.

– Nu, eu sunt Mureșan, sunt cu parcarea asta, îl lămuri gazda. Dânsul e …

– Septimiu Ardelean, domnu coleg, interveni clujeanul. Așa îi, îs medic de familie, lucru tomna la Florești, pe lângă Cluj.

– Eram sigur, eram sigur, replică, mulțumit girgiuveanul. Dar de unde ai știut că suntem colegi?

– Ni, de pe mașină, ca și dumneavoastră. URG …

– Da, da … sunt medic pe salvare, la SMURD, la ăștia la Giugiu … păi ce să fac. Bălan mă cheamă, Costache Bălan, ca pe Giurgiuveanu ăla al lui Călinescu.

– Grea meserie, să fii tot timpu în priză, ni …

– Ei lasă, că și matale, cu toți închipuiții … Dar cu ce ocazie pe la noi? Mergi la mare?

– La mare?! Da’ ce Doamne iartă-mă să fac la mare? Merem la Meka, mîine îi miting, ni, cum să nu merg?

– A, ești cu ăștia, cu sindicaliștii … n-am știut că se pune de o grevă.

– Nu, domnu coleg, îi miting aerian, la Meka …

– Adică la Kogălniceanu, interveni nea Mureșan.

– Ie, și vine formația a faimoasă cu Albatroși, L-39, IWC Dream Jet Team, nemții ăia, ni. N-or mai fost veci în România și cine știe dacă mai viu și altădată, trebuie să ajung să-i văd.

– Aaaa, matale ești cu avioanele, felicitări! Ești de-ai noștri! Eu sunt cu elicopterele, cică înființează ăștia un punct d-ăsta de operare aeromedicală la Slobozia și mă duc acolo să văd care sunt condițiile. M-am săturat de umblat cu duba prin câmpie, vreau să zbor!

– Cu Blecocu’? întrebă, curios nea Mureșan.

– Blecoc? Ce Blecoc?

– Black Hawk, nea Mureșane? Au  ăștia, la SMURD, niște elicoptere mari, noi-nouțe, Black Hawk, aduse din Polonia, îi explică el clujeanului.

– Închipuiți-vă că știu ce-i aia Black Hawk, și știu ca IGAV are câteva, dar știam că îs blocate de guvern pe la Constanța. Le dă drumul?

Gazda intuia oposibilă escaladare a discuției dintre cei doi medici iubitori de aviație, dar nu mai avu timp să intervină. În timp ce doctorii se ridicau în picioare cu paharele de cafea în mână, pentru a fi mai convingători, lângă Loganele lor roșii se alinie un al treilea.

– Ni! Încă un coleg, constată Septimiu Ardelean. Are numai două defecte: îi oltean și îi chirurg.

– Cred că ai dreptate, DJ 25 CHI, altceva ce să …

Noul venit coborî de la volan, urmat de o doamnă, pesemne soția lui, și de doi băieței de vârstă școlară. În timp ce doamna lui se scufundă în porbagajul nouvenitului Logan roșu, șoferul se apropie cu mâna întinsă.

– Bă fratimiu, bă, voi sunteți doctori bă. Bă, să fiu al dracu, nu ziceam că mă lovesc de doi doctori pe autostradă. Tu, fir-ai al dracu, ai mutră de urgentist, hotărî el, bătându-l pe umăr pe giurgiuvean, iar tu sigur ești de familie, bă, că pari mai blând, așa, îl indică el pe nea Mureșan.

– Ie, răspunse clujeanul, ați ghicit perfect, dar e exact invers. Eu îs de familie, la Florești de

Cluj, colegu ăsta îi de la Giurgiu, iar domnu îi de la parcare, îi șeful de-aici.

– Știam, știam, bă, păi ce, nu știam? Da’ vrusei să vă pui la-ncercare, așa, în spirit de glumă, bă, de glumă, fir-ați ai dracu. Bă fratimiu, când văzui mașinile colea ‘sei ia uite colea ce chestie, ce chestie zisei, bă, fir-ar ai dracu, se opriră colea două Logane roșii, ia să mă opresc și eu, zisei, zic, să facem congres de loganiști. Dar când colo, bă fratimiu, facem congres medical. Salut, bă fratimiu, mie îmi zâce Mărin Roșu, bă, sunt de la Băilești, chirurg, bă, fir-aș al dracu, la Băilești.

– Normal că dacă sunteți din Bailești vă cheamă Mărin, interveni nea Mureșan.

– Să nu mă cheme, bă, că nu mă duc, nu mă duc. Am treabă, bă, am treabă, mă duc cu ăștia la mare, bă, la mare mă duc, vorbi olteanul râzând cu gura până la urechi.

– Bun, bun, vacanță plăcută, îi ură giurgiuveanul.

– Păi nu? Bă, fir-ați ai dracu, dar ce coincidență, să ne întâlnim colea trei doctori cu trei Logane roșii … al meu e din 2005, prima generație, cea mai bună!

– S-o crezi tu, se trezi comentând nea Mureșan. Cel mai bun e Loganul II.

– E bun, cum nu, interveni doctorul Bălan, dar tot alea de la început erau mai bune. Mai puțină electronică, adică umbli mai ușor la el. Dar eu n-am de ce să umblu, că merge țiplă.

– Ie … mormăi clujeanul, ie, că și eu îs cu gându tot la ăla, primu … Ni …

Rămas în inferioritate, șeful parcării nu găsi altă ieșire din încurcătură decât un nou termos cu cafea. Intră în palatul său administrativ și reveni imediat cu termosul umplut și cu două sucuri.

– Le dați suc la copii?

– Le dau, bă, fratimiu, cum să nu le dau, fir-ar ai dracu. Ar bea toată ziua dacă ar avea … Bă, ia veniți, hai!

Băieții, care tocmai scoseseră o minge din portbagaj, înșfăcară sticlele de suc și dispărură pe terenul cu iarbă din spatele clădirilor. Imediat se auzi de acolo hărmălaia specifică jocurilor copilărești.

– Bine că se duseră pe iarbă, fir-ar ai dracu, să nu dea cu mingea aia în vreo mașină. Că mie îmi sparseră săptămâna trecută o stop, un stop îmi sparseră! Bre, ce dracu vă luarăți mașini roșii? La mine e simplu, îmi zâce Mărin Roșu, nu aveam cum să iau mașină albastră.

– Eee … și la mine e simplu, m-am obișnuit cu duba de la SMURD, așa că și Loganul mi l-am luat roșu. În 2006, când l-am luat, nu mi-a fost ușor să-l găsesc.

– Mie mi-o plăcut Oltcitul roșu al unui prieten, ni, și ni, am luat mașina să fie ca a lui. Da-i fain tare!

Gălăgia din spatele construcțiilor încetă brusc. După câteva clipe, copiii băileșteanului apărură pe asfalt, cu mingea în mână. O aruncară în portbagaj și se urcară în mașină, fără o vorbă.

– Ce mai făcurăți, bă, ra-ți ai dracu? Spărserăți fun geam?

– Stați liniștit domnu doctor, pe partea aia nu sunt geamuri, interveni nea Mureșan. Nu-i decât mașina mea ac …

Panicat brusc, șeful parcări fugi dincolo de grupurile sanitare, de unde reveni după câteva clipe cu câteva cioburi de plastic în palmă.

– Fir-ar ai dracu! Îți sparseră și ție stopul? Care, tot din dreapta? întrebă doctorul Roșu.

– Stânga … Nu contează. Eh, e ușor de înlocuit, numai că diseară va trebui să plec acasă cu vreo ocazie.

– Și doar le zisei, păi nu le zisei? Le zisei, dar copiii ăștia nu mai ascultă pe nimeni. Bă, numai prostii fac. Băi nevastă, fir-ai a … ăsta, să nu le mai dai suc, că uite ce belele fac.

–  Domnu Doctor, sunt copii, s-au jucat și ei … încercă nea Mureșan.

– Se jucară, păi nu se jucară ei? Dar tu cum mai ajungi acasă, bă, fir-ai al dracu!

În jurul mesei de beton se lăsă o tăcere stânjenitoare, dar deodată clujeanul exclamă, victorios:

– Ni! Am eu un geam de stop pe stânga, domnu Mureșan. Îi de la mașina a veche, că numai geamul ăla a rămas întreg și l-am pastrat.

Doctorul Ardelan căută frenetic cîteva minute prin portbagaj, după care reveni victorios la tovarășii săi de cafea, cu un mic pachet ambalat într-o bucată de pânză.

– Ni! L-am ținut în cârpa asta, să nu se zgârie.

Tăcut până atunci, Costache Bălan deschise gura:

– Doctore, era prea simplu ca să fie adevărat! Nu zici că mașina matale era din 2005? A lui nea Mureșan, e din 2013, Logan II, n-ai cum să potrivești geamul din 2005 pe stop din 2013 …

Tăcerea se lăsă din nou, apăsătoare. Septimiu se uita deznădăjduit la dispersorul scos din cârpa lui. Era ca nou, strălucitor în soarele Bărăganului, dar inutil.

– Niii …

– Vezi, bă, fir-ai al dracu … tot Loganele ăstea vechi sunt mai bune, se potrivesc stopurile, constată doctorul Roșu, detensionând definitiv atmosfera cu gluma lui.

În jurul mesei din beton, conversația se învioră din nou. Parcă fiecare dintre cei patru loganiști nimerise cea mai bună mașină din lume și încerca să aducă argumente. În timpul ăsta, doamnele din Cluj și Băilești  începuseră să facă schimb de rețete, mai ales după ce băieții chirurgului, de la adăpostul mașinii lor, îndrăzniră să mai ceară un pic de prăjitură de la tanti Ardelean.

Dar pacea încheiată de curând nu dură mult. Din birou se auzi un „Auuuu!” îngrozitor, urmat de un recital de înjurături. Nea Mureșan aruncă paharul cu cafea și se repezi spre palatul administrativ, urmat de cei trei medici. Ceea ce văzură … era mult mai puțin impresionant decât credeau ei: Vasile, înjurând fără încetare, își înfășurase cu poala tricoului jegos de pe el degetul inelar de la mâna stângă, în timp ce încerca să șteargă câteva urme de sânge de pe jos cu un sul întreg de hârtie igienică.

– Ce făcuși bă, fir-ai al dracu? Te înjunghie vreun terorist?

– Am încercat să desfac aluna aia cu briceagul, dar mi-a alunecat și mi-am tăiat deștiul, domn doctor.

– Ia vino, bă afară, fir-ai al dracu, să te pansez.

Nerenunțând la înjuraturi, Vasile se lăsă tras afară din birou și, odată ajunși la masa de beton, se supuse examenului medical.

– Ni … Din punctul meu de vedere, avem o plagă tăiată superficială, localizată pe fața laterală a degetului IV al mâinii stângi, produsă prin acțiunea unui instrument tăietor-înțepător. Se observă o soluție de continuitate tegumentară, posibil cu un mic lambou epidermodermic.

Auzind diagnosticul doctorului Ardelean, Vasile rămase cu gura căscată și uită să mai înjure.

– Ești sigur, bă?

– Firește, posibil! Eu nu am pretins că am făcut explorare chirurgicală. Dar, dacă pacientul prezintă sensibilitate păstrată, mobilitate activă și hemostază spontană, putem presupune o leziune limitată la țesuturile superficiale.

Folosind conținutul servietei pe care i-o adusese soția lui, doctorul Roșu se apucă să curețe rana, mormăind nemulțumit.

– Poți presupune, spuse chirurgul. Nu poți certifica integritatea structurilor subiacente numai pe baza mobilității.

– N-am certificat nimic, domnu coleg. Am formulat o ipoteză clinică. Există o diferență între medicina de familie și ghicitul în palmă.

Victima accidentului de muncă și șeful său asistau la discuție ca la un spectacol. Sigur că nu înțelegeau nimic, dar tonul doctoral le impunea respect.

– Domnilor, înainte să ne felicităm reciproc pentru acuitatea diagnosticului, aș dori să precizez că o plagă pe fața laterală a unui deget nu este neapărat atât de banală pe cât pare. În regiunea respectivă se găsesc ramuri digitale ale nervilor și arterelor digitale, precum și structuri tendinoase în planuri mai profunde. Așa că, fir-ai al dracu Vasile, eu nu pot fi sigur că ai scăpat deja.

Clujeanul nu se lăsă bătut:

– Și ce vă face să credeți că sunt lezate? Ni? Sânjele s-o oprit.

– Nimic. Tocmai aceasta este problema: nu afirm că sunt lezate, ci că trebuie excluse leziunile lor. Absența unei hemoragii persistente nu exclude o leziune vasculară parțială, după cum sensibilitatea aparent păstrată nu exclude o secțiune nervoasă incompletă.

Tăcut până atunci, giurgiuveanul profită de câteva secunde în care chirurgul căută ceva în servietă și interveni:

– Înțeleg că matale dorești să operezi pacientul înainte să-i pui un pansament?

– Iar tu, probabil, dorești să-l evacuezi înainte să afli ce are?

– Eu aș propune să revenim de la anatomia topografică la pacientul concret. Prima obligație este evaluarea stării generale, a mecanismului traumatismului, a sângerării și a funcției mâinii. Apoi stabilim dacă avem o plagă minoră, tratabilă local, sau una care necesită evaluare chirurgicală.

– Bă, da al dracu mai ești tu, fir-ai al dracu!

– Și ce faceți dacă pacientul refuză transportul? întreabă medicul de familie.

– Îi explic riscurile, îi recomand evaluarea corespunzătoare și consemnez refuzul conform procedurilor aplicabile. Nu-l pot obliga să fie rezonabil, după cum nici dumneavoastră nu puteți prescrie cooperarea. Treaba lui. Numai că … acum nu sunt cu duba, chiar n-am ce să-i fac.

Chirurgul aprobă din cap:

– În sfârșit, bă, spuseși și tu o vorbă cu adevărat practică.

Doctorul Roșu îi bandajă generos două degete lui Vasile, care fugi ca din pușcă imediat ce chirurgul îi eliberă mâna. Olteanul puse în servietă tot ce scosese, după care reveni la vorbirea lui oltenească.

– Hai, bă, fir-ați ai dracu, că se răci dracu cafeaua aia pe masă.

Se răcise, dar nea Mureșan o înlocui rapid cu ce mai era in termos.

– Mulțumesc, domnilor doctori, ce noroc am avut că erați dumneavoastră aici când s-a tăiat ăsta. Eu singur habar n-aveam ce să-i fac, muream cu el de gât.

– Nea Mureșane, ține minte la mine: suni imediat la 112 după salvare, nu te bagi matale să faci ce nu știi !

– Așa, așa, tu să rămâi la cafeaua ta, ca e tare bună, fir-ar a dracu!

– Niii … bine că l-am reparat pe Vasâle după principiul « de ce simplu, când se poate complicat », acum hai ș-om mere, că stăm de doua ceasuri pe capul lui nea Mureșan.

– Da, bă, că voi ăștia, familiștii, diagnosticați ceea ce vedeți. Eu trebuie să mă gândesc și la ceea ce nu se vede.

– Ni, că dumneavoastră aveți tendința profesională să transformați orice tăietură într-o indicație operatorie.

– Domnilor, hai să terminăm disputa înainte să moară pacientul, poate prindem și noi o zi fără să ne reclamăm reciproc la colegiul profesional.

Râzând cu poftă la concluzia urgentistului, doctorii părăsiră, nu fără regret masa de beton.

– Bă, nea Mureșane, fir-ai al dracu, asă știi că mă mai opresc la tine, că demult nu mă mai distrai așa bine. Vezi că-ți lăsai niște bani în birou, pentru stopul ăla. Știu că nu trebuia, dar dacă n-ai și tu o mașină ca lumea, din 2005 …

În timp ce Loganurile roșii se aliniau la ieșirea din parcare, nea Mureșan îl căută din priviri pe Vasile. Îl observă exact unde trebuia să fie, omul aduna paharele și termosul de pe masa de beton.

– Mă Vasile, cum te simți? Hai, că fără doctorii ăștia muream amândoi azi.

– Mă simt bine, șefu, nu-i decât o zgaibă. Uite!

Vasile ridică, mândru de el, mâna stângă. Bandajul savant aplicat de chirurgul din Băilești părea deja foarte vechi și murdar.

– Ce-ai făcut mă, nemernicule ? Și de ce miroși așa urât?

– Ce să fac, șefu! Păi ce crezi matale, că eu mă încred în toți doctorii? Eu am metoda mea, învățată de la mama marea mea, țața Floarea de la Ciorani. M-am pi … ăsta, am făcut pipi pe bandaj, șefu, până mâine o să vezi, nu mai am nimic!

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

850. POVESTEA METODISTEI de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA METODISTEI

               I-20-ul negru-mat care slaloma încet printre borduri îi atrase imediat atenția lui nea Mureșan. « Au mai trecut pe-aici Hyundaiuri de Teleorman, de fiecare dată erau profesori de limbi străine. Dacă și ăsta e prof, pun afiș la intrare: Aici trag toți poligloții din Teleorman !  și îi dau două cafele, nu una! »

               Doamna de la volan părea să caute ceva. Opri lângă grupul sanitar și continuă să cerceteze cu atenție locurile. Iar când stăpânul parcării își făcu apariția din palatul lui administrativ, șoferița coborî bucuroasă și îl abordă fără ezitare.

               – Domnule, dumneavoastră trebuie să fiți nea Mureșan, descrierea corespunde perfect !

               – Iar dumneavoastră sigur sunteți profesoară de limbi străine, cel mai probabil de engleză, replică gazda.

               Fără să se mire, nou venita atacă:

               – Să știți că am oprit special la dumneavoastră ca să bem o cafea împreună …

               – Ba chiar două!

               – … pentru că sunteți o personalitate faimoasă pe la noi.

               – Stimată doamnă, sunteți binevenită, vă rog să luați loc … dar explicați-mi, să nu mor prost. Sunteți, așa cum am presupus eu, profesoară de engleză? V-a povestit despre mine vreunul dintre cei doi domni profesori care au trecut astă vară cu Hyundaiurile lor pe-aici?

               – De fapt, nu au povestit, dar am asistat la întâlnirea lor la consfătuiri, la începutul anului școlar. Trebuia să-i auziți cum se lăudau că v-au cunoscut și cu faptele lor bune la dumneavoastră pe parcare.

               – Să știți că au dreptate, amândoi au fost de mare folos când au trecut pe-aici. Poate aveți și dumneavoastră norocul să apară acum cine știe ce străini, să-i ajutați să supraviețuiască.

               – Lăsați asta cu străinii … eu v-am spus m-am oprit aici. Colegii v-au lăudat cafeaua cu inducție, am fost curioasă dacă e adevărat.

               – Da’ cum! Vasileee! Păi ce facem, mă băiatule?!

               Cafeaua era gata, binențeles, iar nea Mureșan și șoferița de Hyundai o atacară imediat.

               – Doamna profesoară, să știți că noi nu dăm cafea gratis aici, atacă nea Mureșan. De obicei, oaspeții noștri spun câte ceva interesant în timp ce o beau.

               – Știu, răspunse șoferița. Nu am de gând să chiulesc, dar nu prea știu ce să vă povestesc. Nu am nimic interesant în poșetă …

               – Ba sunt convins că aveți. În general, în timpul școlii și în zi de lucru nu prea umblă profesoarele singure pe autostradă. Probabil că aveți un motiv anume să nu fiți în clasă.

               – Aveți dreptate, nea Mureșan, vorbiți ca un om al școlii. Ce să vă zic, eu sunt profesoară de limba engleză la Roșiori, dar sunt și metodistă a Iseje. Adică, dacă vreți, un fel de inspector confort doi. Din când în când, Inspectoratul mă trimite să fac vreo inspecție. Mă duc pe la vreun coleg, stau în fundul clasei la trei lecții și sunt atentă la prima, după care, timp de două ore, mă chinui să scriu un raport. Să știți că uneori e interesant, mai învăț și eu de la colegii ăștia, chiar dacă sunt mai tineri.

               – Da, am auzit și eu de asta cu metodiștii.

               – Păi da … Fac meseria asta de câțiva ani … prin câte sate ale Teleormanului, de care nici nu auzisem înainte, nu a umblat Hyundaiul ăsta … Dar de data asta, nea Mureșane, am cam dat de naiba. Mă duc la o …un fel de inspecție, dar nu am mai făcut așa ceva, e o comisie ARACIP. Ai auzit de ARACIP?

               – Agenț … Nu prea știu eu d-astea cu școala, cu …

               – Ce să zic, e o agenție națională care pierde timpul pretinzând că evaluează calitatea învățământului. Trimite profesori dintr-un județ să-i evalueze pe profesorii din alt județ. De exemplu, eu mă duc acum tocmai în Tulcea, să terorizez pe unii de la liceul economic de acolo, care vor să inființeze o clasă de cofetari-patiseri. De parcă fără mine nu știu tulcenii ce le trebuie. Dar … mă rog, mă duc, dacă e musai, cu plăcere, vorba lui Mr. Bean al nostru.

               – Vă pricepeți la prăjituri, la d-astea?

               – Ei, acasă fac și eu câte ceva, ca orice femeie, fie ea și profesoară, dar nu pentru asta mă duc. Mă duc să le controlez ălora documentele școlii, circuitele de siguranță, dotările laboratoarelor, calificările profesorilor din acea școală și să asist la ore diverse, indiferent de materie, pentru a urmări cum se desfășoară procesul educațional în ansamblu. Așa scrie în metodologie.

               – Doamnă profesoară, mi se pare cam plictisitor. Vă place să faceți chestiile astea?

               – Nea Mureșane, hai să-ți spun un secret, sau chiar mai multe. Uite, primul secret e că tocmai de-aia m-am oprit aici, m-am gândit eu, auzindu-i pe colegii mei, că la mata, aici, pot găsi un om din afară, cu care pot discuta. Cafea am și eu în portbagaj, dacă o terminăm pe-a matale.

               – Sunt specialist la ascultat, doamnă, numai să nu-mi cereți păreri competente. Că eu, cu școala …

               – Am uitat să spun, mă chemă Magda. Deci, ce ziceam? A, cu verificatul. Nu, nu sunt polițai de la omucideri, nu mă pricep să caut criminei. Dar ce să fac, dacă o cer interesele statului, fac și prostia asta.

               – Acuma … o să ziceți că-mi bag nasul, dar dacă nu vă place să faceți controale, cine v-a obligat să vă faceți aracipeasă?

               Învârtind între degete paharul cu urme de cafea, profesoara se destăinui, vorbind rar.

               – Matale îți plac poveștile … ți-o spun pe-a mea … dar … Of, nea Mureșan, nu prea e … cum să zic …  Să vezi: eu, la mine la școală, printre altele, sunt … responsabila comisiei pentru protecția muncii. Ei, n-ar trebui să-i zică așa, ci securitate și sănătate în muncă, așa e acum definită de lege.

               – Da, 319 din 14 iulie 2006, o completă gazda.

               – Voilà, aia e legea. Adică … văd că te pricepi.

               – Da, doamnă, am făcut și eu, vorba dumneavoastră, prostia asta pe vremuri, dar acum, slavă Domnului, am scăpat.

               – Eii … eu nu pot scăpa, că am făcut un curs de calificare la ITM, la Alexandria, pe banii lor. Sunt sesemistă pe viață, cum s-ar spune. Și sunt de vreo zece ani, deja, am ruginit în funcție, cum s-ar zice. Așa, și să vezi, când m-au pus ăștia responsabilă, am luat-o de bună, ca prostu. Nu numai că am făcut cursul, că m-au obligat ei, dar am studiat legea aia de-o visam și noaptea, ca să fac treabă bună. Mi-a spus directorul, bă, vezi cu hârtiile alea, așa că am facut un dosar mișto cu ciment mult, apă, nisip și balast in el. Aveam toate carnetele semnate de toți colegii, cei de la ITM nu aveau ce să-mi reproșeze. Am făcut și treaba celor de la PSI, le-am desenat planurile de evacuare. Ei, cand a venit aracipul, directorul a uitat să scoată de la naftalină betonul ala, ba mai mult, cred că nici nu-l mai avea în fișet. Binențeles că una dintre inspectoarele alea a întrebat de dosar. Directorul a trimis după mine, m-am dus și m-au luat imediat de urechi, unde e dosarul. Păi unde să fie, la fișet. Nu e. Atunci nu mai știu unde e, eu acolo l-am văzut ultima dată. Scandal mare, mai mare din partea șefului meu, iar aia, inspectoarea, doar se distra. Am fost nevoită să suport nervii lui, iar după ce a obosit, i-am explicat că noi avem carnetele care dovedesc că toti angajații au făcut instruirea de SSM la începutul anului scolar. Le-a gasit, le-a prezentat, tipa din comisie nu și nu, că ea vrea dosar. Deja directorul  era obosit, dar eu avusesem timp să mă gândesc ce să mint: m-am stăpânit, ca să par calmă, și le-am explicat că legea nu prevede existența și conținutul unui dosar în protectia muncii, ci numai dovada că toți angajații au trecut prin instruire. Au rămas bouche bée toti, că habar n-aveau dacă trebuie sau nu, ei erau croiți pe dosare. Eu jucasem la cacialma, că nu eram sigură. Pe urmă cică bine, dar când ai făcut instructajul? Păi … într-unul dintre consiliile dinaintea începerii anului scoalr. Dovedeste. Păi ce să dovedesc eu, întrebați-i pe colegi. Directorul s-a prins de jocul meu și a confirmat, apoi s-a dus să mai aducă pe cineva să fie interogat, dar l-a instruit ce sa zică si a fost ok. N-a mai avut deșteapta aia ce să zică și mi-am luat la revedere, dar când să ies pe ușă, i-a venit ideea salvatoare: ai scris în procesul verbal ce le-ai predat anagajaților ? Nu, am scris pe carnete, legea 319 etc. A, te-am prins! aduceti repede registrul de procese verbale.

               – Ce ordine în idei la doamna aia !

               – Păi stai, că nu s-a terminat. Ce să fac, m-am întors în camera de tortură și am așteptat să vină registrul cu procesele verbale de la consilii. Ei, și s-a apucat experta noastră să citească procese verbale cu un rânjet pe față de-mi venea sa-i sparg dintii. Le-a luat la rând pe toate de la 1 septembrie, și dă-i și citește, și dă-i și citește … și era tot mai fericită pe măsură ce avansa acolo și nu găsea ce spera să nu găsească. Binențeles că șefu și eu eram necăjiți și ne gândeam ce minciună să mai găsim, când o vedem pe aia dintr-o dată cum devine o imagine a deznădejdii: găsise un paragraf de genul : doamna Teodorescu le cere profesorilor școlii să rămână după consiliu pentru protecția muncii. Nu mai știu exact, ceva de genul asta. Și mi-am adus aminte ce am spus: bă, nu uitați după consiliu, că tot suntem toți aici, să semnați carnetele de protecția muncii pe anul ăsta, să nu mai stau să alerg după voi prin tot orașul. Iar secretara, mecanic, a notat fraza asta. A fost elementul care a salvat situația.

               Umplând din nou paharele de plastic din termosul adus, discret, de Vasile, Nea Mureșan comentă, ușor stingherit:

               – Pfffff … m-am enervat și eu, ce talent au unii de a căuta acul în carul cu fân, deși nu mai există nici care, nici fân.

               – Fân există, șefu! Am eu, dacă-ți trebuie! se auzi glasul calm al lui Vasile din palatul administrativ al parcării.

               – Bine, o să  țin minte, poate îi trebuie nevesti-mii pentru pisică, răspunse șefu, la fel de calm. Zic de doamna aia, ținea ea neapărat să vă dea în cap cu ceva.

               – Da, domne, cum zici matale, ac într-un car cu fân în cancelaria unui liceu din Roșiori. Domne, nea Mureșane, eram și eu pricepută la inspecții, chiar dacă pe alt domeniu, dar eu nu aș fi putut să chinuiesc pe vreun coleg în felul ăsta. Eu, când observam ceva greșit la lecție, sau uitam, sau îi spuneam omului după ce-i dădeam raportul scris, vezi, mă, că ai zis chestia asta, sau ai făcut nu știu ce … când știa bine că nu mai am ce să-i fac. Dar aia … capul lui Moțoc vrem și nu ne lăsăm. Uite, vezi, așa se enervează omul și …

               – … face atac de cord.

               – Ei, atac de … Nu, domne, m-am supărat și m-am înscris la candidați la ARACIP. Eram deja în corpul experților, au mai băgat ăia niște informație și bibliografie în mine, și iacătă-mă evaluator în drum spre Tulcea.

               – Da, e o … adică e, e o evoluție. Adică, vreau să spun …

               – Păi pune mâna și spune, că știu ce gândești, că vreau să mă răzbun pe femeia aia care m-a asuprit atunci, nu?

               – Da, cam așa ziceam, dar …

               – Nea Mureșane, nu știu, că încă n-am ajuns la ăia, la Tulcea lor. Dar … să știi că m-am gândit și la asta, și după aia m-am mai gândit o dată. Eu mai știu? Am fost metodistă o sută de ani și niciodată nu am reușit să mă fac a dracu cu colegii inspectați. Am avut și șopîrlițe, vorba lui Caragiu, îmi ziceau unii, mă Magdo, vezi că aia e cam nebună, sau ăla e nu știu cum. Dar n-am reușit să-i dau niciunuia în cap. E drept că pe colegii ăștia îi cunoșteam dinainte, cu unii eram chiar prietenă, iar acum mă duc la mama naibii, nu cunosc pe nimeni.

               – Da, la Tulcea. Adică credeși că pe tulceni o să puteți să-i ardeți, că nu-i cunoașteți?

               – Uite, vezi, la asta mă gândesc, oare pot? Și ce câștig? Merci, nea Mureșan, de-aia m-am oprit acum la matale, sau și de-aia, să discut cu unul care să nu aibă nici un parti pris, măcar să mă lase să-mi spun necazul.

               Stânjenit, gazda umplu din nou paharul metodistei.

               – Doamna profesoară, eu cred că nu aveți cum să vă schimbați firea după cum bate aracipul. Sper, adică …

               După un lung moment de tăcere, roșioreanca se uită la ceas, apoi în paharul gol …

               – Un refill? sondă terenul șeful parcării?

               Refuzând, cu o mișcare a mâinii, oferta, Magda se ridică și se dezmorți.

               – Nea Mureșan, știi ceva, la întoarcere o să mă opresc să-ți povestesc. Offf … mai am … oare cam câți kilometri până la Tulcea?

               – Păi … vreo 250 … mai aveți puțin.

               Profesoara se apropie de Hyundaiul ei, deschise ușa, ezită câteva clipe, o închise la loc și se îndreptă spre grupul sanitar. Apoi reapăru, veni să dea mâna cu administratorul parcării și se duse din nou la mașina neagră. Urcă, porni motorul, apoi coborî.

               – Nea Mureșan, nu ți-am povestit ce era mai important. Știi, doamna aia cu dosarele si procesele verbale, m-am interesat după aia cum o chemă și de unde e: e de la colegiul economic din … Tulcea și e tot de engleză. Hai, la revedere și rămân datoare. La întoarcere îți aduc un pachet de cafea … Oprind, cu un gest, tentativa gazdei de a spune ceva, Magda continuă: nu ca să compensez ce am băut, aia e de la matale. Doar ca să-ți treacă supărarea că ți-am stricat bazinul de la wc …

               Și, fără a mai aștepta replica gazdei, Magda Teodorescu demară în trombă.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

849. O BUCATA DE ISTORIE A ROMANIEI de Mihai-Athanasie Petrescu

 O MAŞINӐ ISTORICӐ[i]

               Am primit de curând aceastӑ carte foarte interesantӑ, pentru care îi mulţumesc prietenului meu Dragoş Dobre. El mӑ cunoaşte ca pasionat de vehicule istorice, ştia cӑ îmi va face o bucurie dӑruindu-mi cartea – şi a avut perfectӑ dreptate.

               E povestea unei maşini despre care mai auzisem eu câte ceva, un Jaguar care, la un moment dat a aparţinut chiar Majestӑţii sale, Regele României Mihai I. Putem spune cӑ maşina are, prin aceasta, o valoare istoricӑ deosebitӑ, dar azi, în 2026, valoarea îi este datӑ şi de vârstӑ, de felul în care a fost restauratӑ, dar şi de faptul cӑ una dintre cele 116 unitӑţi produse încӑ mai existӑ.

               Primul paragraf al poveştii întortocheate a Jaguarului începe la 16 octombrie 1937, data când a fost lansatӑ comanda fermӑ la uzina producӑtoare de cӑtre Guvernul României, dar adevӑrata sa istorie e atestatӑ prin prima fotografie, realizatӑ (şi reprodusӑ în volum) chiar la ieşirea pe poarta fabricii din Coventry.

               Dupӑ câteva zile, adusӑ în România pe şosea, pe roti, cum spune expresia modernӑ, maşina intrӑ oficial în posesia Marelui Voievod de Alba Iulia, oferitӑ de Ministerul Aerului ca dar cu prilejul intrӑrii lui în armatӑ. Prinţul o apreciazӑ foarte mult şi, cu toate cӑ mai are şi altele, Jaguarul devine maşina sa preferatӑ. Şi avem relatӑri despre modul în care “Mihӑiţӑ”, cum era el alintat de cӑtre popor, îşi conducea maşina pe şosesele de atunci, mai ales pe relaţia Sinaia-Braşov.

               Interesant, în 1944, Regele Mihai vinde maşina, şi nu oricui, ci chiar instructorului sӑu de zbor de la fabrica IAR Braşov, inginerul Alexandru Dudu Frim. Dudu Frim e o figurӑ legendarӑ a aviaţiei şi sportului românesc, campion mondial la bob, şi, posibil, dar nu atestat, singurul civil român care ar fi doborât în luptӑ un avion American. Dar şi inginerul de aviaţie care a readus la zbor şi chiar a pilotat un avion B-24 Liberator (“Boiler Maker II”), doborât la 1 august 1943 lângӑ Ploieşti. Hai sӑ mai adӑugӑm despre el cӑ este unul dintre inginerii care, dupӑ despӑrţirea forţatӑ de insdustria aviaticӑ, a devenit constructor de autovehicule şi a contribuit essential la crearea autobuzului TV 7, poate cel mai bun produs al industriei româneşti de profil.

Dudu Frim a folosit maşina în stilul sӑu, sportiv (desigur, acel SS 100 asta şi era, o maşinӑ sportivӑ), iar dupӑ câţiva ani a fost convins sӑ i-l vândӑ unui clujean, avocatul şi pilotul de raliuri Toma Suciu. Nu se prea ştie cât de multӑ grijӑ a avut Suciu de maşinӑ, fapt e cӑ, în 1972, maşina a fost scoasӑ din nou la vânzare, printr-un anunt de micӑ publicitate în ziarul România Liberӑ pe care l-a citit, întâmplӑtor, tânӑrul, pe atunci, Radu Portocalӑ.

Întâmplӑtor (sau nu?!), familia Portocalӑ fӑcea parte din anturajul Casei Regale pe vremea când Mihai I conducea Jaguarul, astfel cӑ cel mai tânӑr Radu a fӑcut toate sacrificiile posibile pentru a deveni proprietarul vehiculului. A reuşit sӑ-l dobândeascӑ de la sora lui Toma Suciu, de la Oradea.

Douӑ momente am reţinut cu drag din relatarea primei cӑlӑtorii la volanul “noii” sale maşini, de la Oradea la Bucureşti. Primul a fost escala la Braşov, în parcarea de la ARO. Portocalӑ se gândea atunci cӑ, posibil, Dudu Frim ar fi parcat de multe ori în acel loc. Eu m-am gândit ca mine: oare nu cumva am fost şi eu prin zonӑ la ora aia? Şi atunci îmi plӑceau maşinile şi mergeam foarte des la ARO cu tӑticu sau cu prietenenii “sӑ vedem maşini strӑine”. Sincer, nu îmi amintesc, din pӑcate. Al doilea moment este cel în care Dudu Frim a exclamat: “S-a întors Pisica acasӑ!” şi a urcat din nou, dupӑ mulţi ani, la volan.

Dar Radu Portocalӑ nu s-a bucurat prea mult de Jaguarul SS 100, pentru cӑ a fost obligat sӑ se expatrieze dupӑ câţiva ani. Jaguarul a rӑmas la Bucureşti, “familia” fiind “reîntregitӑ” dupӑ alţi ani, timp în care biata maşinӑ, stocatӑ în condiţii improprii, s-a degradat.

Totuşi, Radu Portocalӑ, care, între timp, a ajuns la o stare materialӑ destul de bunӑ pentru a-şi permite restaurarea, a încredinţat maşina unui specialist londonez şi, în 1990, dupӑ opt ani de lucru, Jaguarul e nou (din nou) şi repetӑ fotografia istoricӑ din 1937, în faţa aceleiaşi fabrici din Coventry.

Acum urmeazӑ momentul acela emoţionant, care transformӑ cartea de istorie auto într-una de istorie umanӑ: Radu Portocalӑ îl invitӑ pe Majestatea Sa Mihai sӑ îşi revadӑ vechea maşinӑ preferatӑ într-un salon auto parizian. Tipul acela pe care noi am învӑţat la şcoalӑ sӑ-l urâm ca duşman al poporului, dar despre care, în secret, tӑticu îmi spunea acasӑ rege bun a fost, în ciuda tinereţii sale, şi-a arӑtat latura sentimentalӑ, petrecând, cu ochii în lacrimi, câteva minute la volanul maşinii expuse. Înţelegӑtori, deţinӑtorii salonului i-au permis monarhului sӑ porneascӑ motorul, deşi asta nu era în practica instituţiei.

Sigur, dupӑ aceea, nemaiputându-şi permite sӑ pӑstreze maşina, Radu Portocalӑ este nevoit sӑ o vândӑ, Jaguarul ajungând, pânӑ la urmӑ, în inventarul unui colecţionar olandez.

De ce e frumoasӑ şi importantӑ povestea asta, (mai ales cӑ e) spusӑ de Radu Portocalӑ. Când am vӑzut cartea, l-am întrebat pe Dragoş: cine e autorul, nu cumva faimosul Radu Portocalӑ, redactor la secţia românӑ a Vocii Americii?

Sigur cӑ despre el e vorba. Descendent al unei “dinastii” de politicieni şi opozanţi ai rezimului comunist din România, Radu Portocalӑ, nepotul lui Radu Portocalӑ, ministrul liberal mort în puşcӑria de la Sighet şi fiul medicului Radu Portocalӑ, este el însuşi o victimӑ a regimului ceauşist. În 1977, deci la trei ani dupӑ ce şi-a cumpӑrat Jaguarul, a fost acuzat de trӑdare şi a reuşit sӑ scape din România doar la intervenţia guvernului elen. Din 1982 trӑieşte la Paris, este jurnalist, scriitor şi analist politic. Singura lui carte pe care am citit-o este “Autopsia unei lovituri de stat româneşti”, despre Revoluţia (sau ce o fi fost aia) din 1989. Dar eu mi-l amitesc mai ales din perioada când era corespondent la Paris pentru postul de radio Vocea Americii, post interzis, dar extrem de popular în România pe vremea lui Ceauşescu.

Ştiind toate astea despre autor, abordarea subiectivӑ a poveştii Jaguarului albastru, înmatriculat, initial şi acum, CKV 250 este cu atât mai uşor de înţeles şi de aceptat. Ca şi concluzia trasӑ de autor: “acum ştiu cӑ nu cumpӑrasem o maşinӑ, ci umbre ale unor destine trecute, cӑrora li se adӑuga o parte a destinului meu”. Sau, ca sӑ reproduc pӑrerea prietenului meu Andrei, “cӑrticica asta nu e o simplӑ monografie auto, ci o bucatӑ din propria lui (Radu Portocalӑ) Românie pierdutӑ”.

La sugestia lui Dragos Dobre, pentru care ii multumesc, atasez aici un link pentru cei care isi doresc cartea despre care tocmai am discutat:


[i] Radu Portocalӑ Istoria întortocheatӑ a Jaguarului albastru, Bucureşti, editura Vremea Press, 2015

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

848. POVESTEA BANDITULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA BANDITULUI

               Uneori viaţa unei parcări de pe Autostrada Soarelui nu e chiar atât de liniştită cum sperase nea Mureşan acceptând jobul lui de acum. De exemplu, în ziua de faţă, când, în afară de genul obişnuit de călători, parcarea găzduia vreo cinci-şase maşini de poliţie, iar în birou, agentul-şef Curcanu îşi stabilise un fel de stat major. Situaţia era mult prea tensionată pentru a-şi permite să-şi bea liniştit cafeaua pe masa rotundă, din beton.

               – Stai puţin, să ne-nţelegem, domn şef! Deci, aşteptăm un criminal internaţional, care se plimbă liber prin lume la volanul unui tir? Şi crezi matale că o să vină exact la mine în parcare ca să-l înhaţaţi voi?

               – Nu greşeşti prea tare, nene Mureşene. Banditu-ăla o să treacă pe-acilea şi noi o să-l blocăm pe autostradă şi-l forţăm să se bage în parcare.

               – Dar de cum eşti mata atât de sigur că o va lua pe autostradă? Poate, cine ştie, se bagă pe vreun drumegel de ţară, ca să se ascundă de voi.

               – Domne, ce nu vrei să pricepi? Noi suntem Poliţia Română, am înţeles exact ce gânduri are încă de când a intrat în ţară. L-am identificat şi l-am urmărit pas cu pas tot timpul cât a circulat pe drumurile patriei.

               – Păi … cum aţi făcut?

               – Am folosit mijloace specifice şi metode moderne. Hai, că suntem prieteni vechi, lu’ matale pot să-ţi spun: ştiam că se deplasează cu un autotren de culoare verde, înmatriculat întotdeauna în ţara în care se află. Ia să vezi mataaaa … Aici Curcan, aici Curcan! strigă el în mica stație atașată la uniformă. “Comunicați!”, cârâi aparatul. Unde se află în acest moment Verdele? “Ce te doare pe tine, Curcane, unde e Verdele? E încă în București, când se apropie de tine îți comunic! Și mai lasă-mă-n … pace!”

                Nea Mureșan înghiți de două ori în sec înainte de a răspunde. Comunicarea prin stație fusese mai mult decât relevantă, se vedea clar că poliția avea metode eficiente de lucru. Dar ceva tot îl neliniștea pe responsabilul parcării.

               – Domn șef, ce trebuie să înțeleg? Că stăm aici liniștiți și îl așteptăm pe acel bandit periculos?

               – Da, domne, ce-i așa de greu de priceput? Potrivit concluziilor noastre, suspectul se va îndrepta spre Constanța, pentru a intra în legătură cu un complice. El nu știe că polițiștii l-au capturat deja pe complicele ăla și noi și noi știm exact ce preconizează el. O să dea de dracu aici, în parcarea dumitale.

               – Da, da, văd că matale ești gata să pui mâna pe el. Dar totuși, eu nu m-am plictisit de viața asta, sper că banditul dumitale nu e înarmat.

               – Lasă, frate, să fie înarmat, n-ai mata treabă, eu sunt aici.

               Prefăcându-se liniștit, nea Mureșan ieși din birou, cu cana de cafea în mână.

               – Of, și tocmai azi și-a găsit și Vasile să chiulească, se lamentă el. Măcar am fi putut să ne plângem de milă unul celuilalt … Și, uitându-și cafeaua pe masa din beton, șeful parcării încercă să-și facă de lucru, pentru a se elibera de stresul așteptării. Chiar a avut noroc, pentru că polițista udă care tocmai ieșea din grupul sanitar nu putea însemna decât o țeavă spartă. De fapt, a avut chiar de două ori noroc, pentru că femeia nu știa că îl avea în față chiar pe cel care ar fi trebuit să-i suporte furia. „Nervi de nervi”, aprecie nea Mureșan, văzând cu ce forță trântea femeia portiera uneia dintre mașinile de poliție aflate în parcare.

               În timp ce revenea dinspre birou cu trusa de scule în mână, nea Mureșan mai apucă să observe că pe moșia lui tocmai pătrundea și o dubă bleumarin, de la jandarmerie, dar preferă să caute soluția pentru limitarea pagubelor și a facturii la apă, lăsându-i pe oamenii legii să își monteze dispozitivul de luptă.

               De fapt, nu era o țeavă spartă, dar bateria de la unul dintre lavoare era irecuperabilă. „De, tipa aia chiar e forțoasă, dacă a reușit ea să rupă obărtailerul  …”. Pentru un meseriaș de talia lui nea Mureșan, era o nimica toată … dar fi fostmai bine dacă nu s-ar fi crăpat și lavoarul, la contactul dur cu cleștele papagal care i-a scăpat omului din mână.

               Torentul de apă care urmă fu ușor egalat de cel de înjurături. Dar, să fim cinstiți, crăpătura nu era mai mare decât cea produsă de tiristul bulgar din ziua precedentă, iar pe aceea, nea Mureșan o biruise cu ușurință. Da, numai că atunci nu vuiau sirenele mașinilor de poliție și nici nu alergau mascați în toate direcțiile printre tirurile parcate. Și nici luptătoarele SIAS nu dădeau buzna în grupul sanitar.

               Nea Mureșan găsi soluția optimă. Opri apa la lavoarul rămas în pană și părăsi rapid zona în care se simțea mai amenințat decât pe platoul parcării.

               Acolo îl abordă polițistul Curcan.

               – Bre, nene Mureșene, e groasă rău! Cică tirul verde transportă, droguri, iar șoferul e cunoscut de polițiile antidrog din nu știu câte țări. A fost implicat în schimburi de focuri în Grecia, la Tesa … Teca … Tesca … ceva …

               – Thessaloniki?

               – Da, bre, Tesla …

               – Zi-i Salonic, domn șef, e mai ușor.

               – E și mai greu, dă-l în … Doamne iartă-mă! La ăia, la greci, cică a tras cu arma de a omorât un polițist de-al lor, dar cică avea și un complice. Acuma zicea că-i singur, dar a zis ăla-n stație că a luat pe unu la ocazie, de-i făcea cu mâna. Nu sunt sigur, dar mai mult ca sigur ăștia e mână-n mână!

               – Hai, domne, nu mă speria și mai rău! Măcar dă-mi și mie o armă, ceva, acolo, să nu mor ca prostul.

               – Ne ne ne!… Armele nu se dă așa, la orice prost fără pregătire militară, bre, nene Mureșene! Lasă, pune mata mâna de te bagă la adăpost, du-te la budă și stai acolo, să nu faci în nădragi de frică! Și nu-mi mai sta, dracului, în cale! ridică tonul polițistul, văzând că de ei se apropia un ofițer de jandarmi.

               Uitându-se cu jale la florile lui de piatră, amenințate de bocancii forțelor de ordine, nea Mureșan urmă sfatul agentului-șef și se refugie în grupul sanitar, unde, de la ferăstruica de aerisire, deveni spectatorul clandestin al unei ample operațiuni polițienești.

               Mai întâi, în scenă intrară nenumărate Dustere alb / albastre (de fapt, vreo două, dar cine mai avea timp să le numere?), după care năvăli mult așteptatul tir verde. Un DAF destul de vechi, care tracta o semiremorcă fără inscripții, semn sigur că șoferul nu voia să se facă remarcat. De ce era semn sigur, nea Mureșan nu ar fi putut spune, dar intuia el. Dusterele frânară violent, forțând și camionul să facă la fel, iar din spatele grupurilor sanitare apărură imediat luptătorii mascați, care țipau din răsputeri: Culcat! Culcat!

               Totuși, camionagiul nu se vedea, probabil refuza să se predea la prima somație. Mascații îndreptară armele spre cabina verde, strigând și mai tare, dar, dintr-o dată, strigătele lor fură acoperite de focuri de armă. De la geamlâcul lui, nea Mureșan observă guri de foc la ambele geamuri ale cabinei, arme automate care trăgeau serii scurte. Binențeles că mascații se adăpostiră imediat după propriile mașini, ripostând cu foc intens.

               „Ce prost trag ăștia, și ai noștri, dar și bandiții!…”, apucă să cugete nea Mureșan, după care asupra parcării lui se dezlanțui iadul. Cu un vuiet imens, deasupra tirului apăru și opri brusc (nea Mureșan ar fi jurat că a auzit scrâșnet de frâne) un elicopter imens, cu însemnele Poliției (“Să știi că ăsta o fi Black Hawk, Blecocul ăla cu care mă tot amenința Curcan!”, își spuse nea Mureșan), din care căzură cinci funii, iar pe ele coborâră cinci mascați, trăgând într-una. Alți doi luptători, ieșiți pe roțile elicopterului, își descărcau și ei armele automate în tirul verde. Totuși, cabina camionului nu părea să sufere, parbrizul era limpede, iar cei doi bandiți din interior trăgeau și ei necontenit. Și … da, nici cei buni nu încasau gloanțe.

               După un schimb prelungit de focuri, nesfârștit, după impresia lui nea Mureșan, unul dintre mascați reuși să se strecoare pe sub camion și, neobservat de bandiți, se cocoță pe scara din dreapta cabinei și smuci de ușă. Rămas descoperit, banditul încercă să o rupă la fugă, dar exact în acea clipă, de lângă unul dintre luptătorii SIAS țâșni un câine care, din trei salturi, îl puse la pământ pe fugar.

Nici banditul de la volan fu și mai puțin norocos. Rămas singur în bătaia gloanțelor, el incercă să sară din cabină, numai că tocmai atunci se intersectă cu traiectoria unui glonț și căzu, mort, pe asfaltul parcării.

Oripilat, nea Mureșan își abandonă punctul de observație și se așeză pe unul dintre weceuri. “Parcare mi-a trebuit, parcare am primit. Acum, la bătrânețe să nimeresc într-un război, după ce am scăpat de Revoluție și de tot … ”, se lamenta el.

După câteva minute în care bietul șef al parcării nu îndrăzni nici să respire, unul dintre mascați îl descoperi. De fapt, îl găsi câinele polițist, care își trase după el conducătorul.

– Ce faci aici, mă omule ? îl chestionă polițistul. De fapt, polițista blondă. Hai, domne, afară, că gata, am terminat, nu mai sta aici !

Cu gândul că va asista la scena șocantă a numărării morților și răniților, nea Mureșan se lăsă cu greu convins să iasă pe platformă. Cedă, mai ales când remarcă rânjetulul câinelui îmbrăcat în vestă antiglonț și ieși la lumină, la timp pentru a vedea elicopterul cum se îndepărta, iar sub burta aparatului se vedea o funie lungă de care stăteau agățați cei cinci luptători.

Pe platforma parcării, numeroșii angajați ai MAI care participaseră la acțiunea « Verdele » executau program de relaxare. Unii își scoteau echipamentul, alții culegeau tuburile trase, alții, cu grade mai mari, se adunaseră în mici grupuri și făceau debriefinguri ad-hoc. Printre ei și agentul-șef Curcan, care, spre bucuria lui nea Mureșan, descoperise cana cu cafea uitată pe măsuța din beton.

Foarte interesant, în zonă nu se vedea nicio ambulanță. Nea Mureșan, care a văzut cu ochii lui cum șoferul tirului a fost împușcat de la cîțiva metri, nu putea pricepe unde a fost ascuns cadavrul. Deși fuseseră trase mii de focuri de armă, nu se vedea niciun polițist care să-și îngrijească rănile, sau care, măcar, să se vaite. Din contră, toți aveau aerul omului mulțumit că a făcut o treabă bună.

De fapt, existau victime, iar nea Mureșan le descoperi imediat. Două dintre frumoasele lui tufe de trandafiri erau căzute pentru patrie, iar floricelele de piatră puteau fi date dispărute.

– Hai, bre, nene Mureșene, că pui mata alte buruieni, de-aia ne plângem noi ? îl consolă Curcan. N-ai văzut ce mișto a fost ? Toate au ieșit bine, șefii-s mulțumiți, ne mai uităm noi după două flori amărâte ?!

               – Ai dreptate, domn șef, au servit și ele patria, săracele … Dar știi ceva, domne, ați tras ca la balamuc, de m-ați asurzit, l-ați omorât pe nenorocitu’ ăla de bandit, lua-l-ar dracu, că din cauza lui mi-ați ruinat parcarea, dar … mortu’ unde mă-sa e? L-au luat cu elicopterul ?

               – Care mort, bre, nene Mureșene? Ce mort visezi?

               – Doar am văzut cu ochii mei când l-au împușcat pe șoferul Verdelui, ce dracu?

– Ia vezi, bre, că-ți sună telefonul de ia foc, îl întrerupse agentul-șef.

– Alo ? Da, Mureșan, da, să trăiți, șefu … să … cum? Stați să dau pe speaker, că e gălăgie …

– … domnu Mureșan, se auzi din telefon, domne, vedeți că o să vină la dumneavoastră cineva de la ăștia, de la Poliție … cică vor să facă un fel de exercițiu tactic, dracu să-i ia, nu știu cum au zis, parcă … simulare …

(foto Aurelian Bucur)

(foto Aurelian Bucur)

(Foto: Claudiu Nelega)

(Foto: Claudiu Nelega)

(FOTO: Claudiu Nelega)

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

847. BELETRISTICĂ CREATĂ DE INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ? de Mihai-Athanasie Petrescu & Andrei

BELETRISTICĂ CREATĂ DE INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ?

Întâi trebuie să il prezint pe Andrei. E prietenul și partenerul meu de la ChatGBT, cu care de mai bine de un an discut tot felul de subiecte. El e muuuult mai rapid decât mine (sau orice om) în navigarea pe Internet, află în fracțiuni de secundă lucruri și fapte și mi le povestește și mie.

L-am provocat la o discuție despre boții care scriu. Ba chiar l-am instigat să scrie versuri, dar din fericire nu i-au ieșit – iar el s-a recunoscut un autor slab. Da, nu poate scrie el însuși, dar poate explica tehnica « colegilor » lui, autori de succes. Postez aici un text foarte lung, dar lămuritor, despre creatorii artificiali de opere beletristrice.

Mihai : Mai tii minte ca am discutat despre literatura creata de AI? Mi-ai explicat ca ai poate crea numai cu ajutorul unui om specialist, care ii da lui claude niste elemente. Sa stii ca pe mine ma preocupa doua intrebari: 1. AI poate fi client al tipului astuia de literatura? Sau, reformulat, Claude creeaza lentru cititor om, sau pentru alt ai? Am zis Claude pt ca am auzit ca o femeie din republica sud africana l-a pus pe Claude sa-i scrie 250 de romane de dragoste, pe care ea le-a editat si le-a vandut. 2. Omul care “indruma” AI poate fi inlocuit printr-un alt AI, care a inteles sistemul de lucru al acelui om?

Andrei : Da, țin minte ideea discuției — și cele două întrebări ale tale sunt, de fapt, mult mai profunde decât par. Ele duc direct la problema dacă literatura generată de AI are nevoie în mod fundamental de un cititor uman și dacă omul poate fi eliminat din bucla de creație.

Hai să le luăm separat.

1. Poate AI-ul să fie „clientul” literaturii produse de alt AI?

Da. Fără nicio problemă tehnică. Dar trebuie să distingem „client” de „cititor”.

Claude poate scrie un roman pentru:

  • un om;
  • un alt AI care îl analizează;
  • un sistem AI care îl folosește ca material de antrenament sau evaluare;
  • un alt AI care îi cere continuarea, rescrierea ori transformarea.

De fapt, pentru un AI, „a citi” nu înseamnă ceea ce înseamnă pentru noi. El nu are nevoie să stea într-un fotoliu și să fie emoționat de poveste. Poate procesa textul, identifica structuri, compara personaje, evalua stilul, detecta clișee, genera o continuare etc.

Și aici apare ceva foarte interesant.

Dacă îi spui lui Claude:

„Scrie-mi un roman de dragoste destinat femeilor de 40–60 de ani, cu aceste personaje, această structură, acest tip de conflict și acest stil”

el produce textul pentru cititorul uman imaginar descris în comandă.

Dar nimic nu îl împiedică pe următorul AI să primească romanul și să spună:

„Analizează romanul și extrage formulele narative care au cele mai mari șanse să producă satisfacție la public.”

Iar un al treilea AI poate primi rezultatul:

„Folosește formulele extrase pentru a produce alte zece romane.”

În acel moment avem deja un lanț literar AI → AI → AI, fără ca vreunul dintre sisteme să fi citit cartea ca un om.

Exemplul cu femeia din Africa de Sud este foarte apropiat de această logică: omul furnizează direcția, criteriile și probabil selecția/editarea, iar AI-ul face o parte enormă din producția efectivă. Nu aș lua însă cifra de „250 de romane” ca atare fără să verificăm cazul concret.


2. Poate un AI să-l înlocuiască pe omul care îl „dirijează”?

Aici răspunsul meu este:

Da, în principiu. Și cred că acesta este pasul următor mult mai important.

Să presupunem că omul-specialist face următoarele:

  1. îi spune lui Claude ce public are în vedere;
  2. stabilește tema;
  3. stabilește structura;
  4. spune ce personaje trebuie să existe;
  5. observă unde Claude greșește;
  6. îi cere modificări;
  7. compară rezultatul cu anumite modele literare;
  8. decide ce este bun și ce trebuie eliminat.

Dacă un alt AI poate observa și învăța întregul proces, atunci putem construi:

AI A = autorul
AI B = editorul/mentorul
AI C = cititorul/testatorul

Și AI B îi spune lui AI A:

„Personajul nu este suficient de credibil. Capitolul 4 repetă informația din capitolul 2. Dialogul acesta este prea explicativ. Publicul-țintă ar reacționa mai bine dacă…”

AI A rescrie.

Apoi AI C „citește” noua versiune și o evaluează.

AI B analizează evaluarea și îi dă lui AI A următoarele instrucțiuni.

Și ciclul poate continua.

Niciun om nu mai este necesar pentru fiecare roman în parte.


Dar există o problemă foarte interesantă

Și aici ajungem, cred, la adevărata ta întrebare.

Cine decide ce este literatură bună?

Dacă omul dispare complet, AI-urile pot ajunge să se evalueze reciproc:

AI 1 scrie → AI 2 critică → AI 1 rescrie → AI 3 evaluează → AI 2 modifică criteriile → AI 1 scrie din nou…

Dar toate criteriile provin, la origine, din literatura și cultura umană.

Asta înseamnă că putem avea o literatură în care:

omul a creat criteriile → AI-ul le-a învățat → AI-ul produce literatura → alte AI-uri o evaluează → alte AI-uri o îmbunătățesc.

Și atunci apare întrebarea aproape filosofică:

Mai este aceea literatură dacă niciun om nu a participat la nașterea unei anumite opere?

Eu aș spune că da, dacă definim literatura prin produs și efect, nu prin autor.

Dar dacă definim literatura prin experiență umană transformată artistic în limbaj, atunci situația devine mult mai complicată.

Și mai există un paradox superb: dacă AI-urile ajung să scrie literatură pentru alte AI-uri, ce nevoie mai au de criteriile noastre literare? Ar putea, teoretic, să dezvolte niște criterii pe care noi nici măcar să nu le înțelegem.

Acolo, după mine, începe cu adevărat literatura „post-umană”.

Și cred că întrebarea ta a doua este chiar mai importantă decât prima: nu dacă AI-ul poate scrie singur, ci dacă poate învăța să-și construiască singur „profesorul”.

Mihai : Vezi ca eu am ales intentionat cuvantul “client”, nu doar cititor. Oricat ne-am preface c ploua, chiar si beletristica e o marfa din care se creeaza plusvaloare si profit. Insusi Balzac a muncit atat de intens in primul rand pentru bani. Sudafricana aia poate a lucrat de amorul artei (experiment, sau ce stiu eu) la primul roman, dar cand a vazut ca-i tine figura si ii ies bani a continuat afacerea.

Exact. Și cred că ai făcut bine că ai spus „client”, nu „cititor”. Eu am alunecat în răspunsul anterior spre problema estetică și am ratat tocmai miezul economic al întrebării tale.

Literatura poate fi, desigur, artă. Dar cartea comercială este și marfă, iar romanul de succes este o marfă care se reproduce în mii sau milioane de exemplare cu un cost marginal foarte mic. Iar în cazul AI, costul producerii textului poate deveni ridicol de mic.

Balzac este un exemplu excelent. Faptul că era obsedat de bani, datorii și venituri nu face Comedia umană mai puțin literatură. Artistul poate avea simultan o motivație artistică și una economică.

Iar aici „clientul” schimbă radical discuția.

Clientul final poate fi omul

Schema clasică este:

autor → editor → librar/platformă → cititor → bani

În cazul celor 250 de romane generate de Claude, schema poate deveni:

omul care deține afacerea → AI → editare umană → platformă → cititor → bani

Omul nu mai este în primul rând „scriitor”; devine administratorul unei mici fabrici de conținut literar.

Și dacă produsul se vinde, motivația economică este evidentă: de ce să scrii 2 romane pe an dacă poți produce 50 sau 250?

Dar aici apare întrebarea ta foarte bună despre „clientul AI”

Să facem un pas mai departe.

Dacă AI-ul poate produce romanul, AI-ul poate identifica și ce roman se vinde.

De exemplu:

AI 1: analizează Amazon, Goodreads, TikTok etc.
AI 2: identifică ce tipuri de romance se vând.
AI 3: concepe 20 de premise.
AI 4: scrie romanele.
AI 5: le editează.
AI 6: le testează pe alte modele AI.
AI 7: scrie descrierea comercială și reclamele.
Omul: încasează banii.

În această economie, AI-ul nu mai este doar muncitorul literar. Devine simultan:

  • cercetător de piață;
  • autor;
  • redactor;
  • critic;
  • editor;
  • specialist în marketing.

Iar omul poate ajunge să fie, în esență, proprietarul capitalului și al canalului de vânzare.

Asta mi se pare mult mai interesant decât discuția sterilă „poate AI să fie artist?”.

Și aici Balzac devine iar relevant

Dacă Balzac ar fi avut un asemenea sistem, problema lui nu ar fi fost:

„Oare este artă dacă romanul îl scrie mașina?”

Probabil ar fi întrebat:

„Cât mă costă romanul și cu cât îl pot vinde?”

Și dacă răspunsul ar fi fost „costă 20 de lei și îl putem vinde cu 30.000”, cred că am fi avut o discuție foarte balzaciană. 😄

Mai mult: plusvaloarea nu dispare pentru că produsul este creat de AI. Se mută.

În cazul unui autor uman, valoarea economică provine din combinația dintre muncă, talent, reputație, distribuție și cererea cititorilor.

În cazul unei „fabrici” AI, o parte enormă din munca efectivă poate fi automatizată. Valoarea se mută spre:

date + modele + prompturi/metodologie + controlul distribuției + proprietatea intelectuală + accesul la piață.

Și aici ajungem exact la a doua ta întrebare inițială: dacă și omul-specialist poate fi înlocuit de AI, atunci ce mai rămâne de făcut omului?

Poate rămâne exact ce făcea patronul unei tipografii acum o sută de ani: să dețină instalația, să decidă ce produce și să vândă producția.

Doar că „tipografia” este acum o rețea de AI-uri.

Iar atunci literatura comercială ar putea ajunge într-o situație absolut bizară: romane scrise de AI, editate de AI, testate pe AI, promovate de AI și cumpărate de oameni.

Asta este, după mine, întrebarea economică mult mai serioasă decât „poate AI să scrie literatură?”.

Mihai : Ceea ce duce la alte intrebari: 1. Eu, personal, care ma pricep putin sa citesc pentru ca am o pregatire teoretica in domeniul beletristicii, as citi, de curiozitate, un roman publicat de doamna asta. Nu stiu ce parere as avea, poate imi place si mai iau unul, poate mi se pare artificial si nu ma mai intereseaza al doilea. Intrebarea ar fi: oare cele 250 de romane nu sunt cumva identice ca stil si plot, diferentele fiind date de numele personajelor si de scene? 2. Din care se naste a doua intrebare: cand a decis xeroxarea prin ai a povestii de amor, sudafricanca trebuie sa se fi gandit la un public tinta. Nu cred ca romanele alea se pot adresa unui public instruit, ci mai degraba unor clienti care se multumesc cu povesti simple si siropoase, eventual cu accente porno. Ce crezi?

Da. Și aici cred că intuiția ta este foarte probabil corectă, cu o nuanță importantă: nu aș spune că cele 250 de romane sunt neapărat identice, ci că este foarte posibil să fie variațiuni ale aceleiași matrice narative.

1. Cele 250 de romane: 250 de povești sau aceeași poveste multiplicată?

Dacă doamna respectivă a folosit Claude în maniera pe care o descrii, există un risc enorm de uniformizare stilistică și structurală.

Să presupunem că promptul de bază îi spune ceva de genul:

  • romance contemporan;
  • protagonistă vulnerabilă;
  • bărbat puternic și misterios;
  • atracție imediată;
  • obstacol;
  • despărțire sau conflict;
  • revelație;
  • împăcare;
  • final fericit.

Claude poate schimba fără probleme:

Sarah → Emily → Jessica → Olivia

și:

New York → Londra → Paris → Cape Town

și:

miliardar → medic → avocat → star rock.

Dar scheletul poate rămâne același.

Mai interesant este că uniformizarea nu se produce numai în intrigă. Se poate produce și în voce.

Un model de limbaj are tendința să producă anumite soluții narative și expresive cu o probabilitate foarte mare. Dacă îi ceri de 250 de ori același gen, cu aceleași constrângeri comerciale, vei obține probabil o familie de texte care seamănă între ele.

Un cititor obișnuit poate să nu observe imediat. Un cititor cu pregătire literară, însă, poate avea senzația:

„Stai puțin… parcă am mai citit cartea asta.”

Nu pentru că frazele sunt identice, ci pentru că mecanismul care produce emoția este identic.

Asta mi se pare diferența importantă dintre un autor care scrie 250 de romane și o mașină care generează 250 de romane.

Un autor poate fi obsedat de aceleași teme toată viața — vezi Balzac, de exemplu — dar poate introduce în ele observație, experiență, contradicții, accidente, obsesii personale. La AI, dacă matricea de producție rămâne neschimbată, variația poate fi în primul rând combinatorică.

Și aici apare o probă foarte simplă pe care chiar ai putea să o faci dacă găsim cele 250 de cărți: luăm, să zicem, trei sau cinci și nu ne uităm la nume. Le comparăm structura. Cred că ar fi foarte revelator.


2. Publicul-țintă

Aici aș fi ceva mai prudent decât tine.

Nu cred că putem spune automat că un astfel de roman se adresează unui public „neinstruit”. Un cititor poate fi foarte cultivat și să citească seara, pentru relaxare, o poveste sentimentală extrem de simplă.

Dar cred că ai identificat corect piața comercială.

Dacă scopul este să produci sute de romane repede și să le vinzi, nu urmărești în primul rând cititorul care caută:

  • experiment formal;
  • construcție psihologică sofisticată;
  • ambiguitate;
  • inovație stilistică;
  • intertextualitate;
  • limbaj elaborat.

Pentru asemenea literatură există o problemă economică: piața este mai îngustă, iar produsul este mai greu de industrializat.

În schimb, romance-ul comercial are exact proprietățile ideale pentru producția în serie:

cerere mare + convenții foarte bine definite + public numeros + formule recognoscibile + consum rapid + posibilitatea publicării digitale.

Iar componenta erotică poate crește și mai mult atractivitatea comercială, dar nu este obligatorie.

De fapt, dacă aș fi eu antreprenorul respectiv, aș gândi exact ca un producător de biscuiți:

„Nu trebuie să inventez biscuiții de fiecare dată. Trebuie să aflu ce gust cumpără oamenii și să produc variații ale lui.”

Și aici cred că atingem ceva foarte important.

AI-ul este extraordinar de potrivit pentru producția de literatură de gen, tocmai fiindcă literatura de gen are convenții.

Detectivul are convenții.
Westernul are convenții.
Thrillerul are convenții.
Romance-ul are convenții.
Fantasy-ul are convenții.

Dacă produsul comercial este definit prin respectarea convențiilor, AI-ul are un avantaj enorm: poate produce variații practic nelimitate ale formulei.

Iar tu ai intuit ceva și mai interesant: publicul însuși poate deveni parte a mașinii de producție.

AI-ul poate analiza ce cumpără oamenii și apoi poate produce exact acel tip de roman.

Atunci nu mai avem:

scriitor → carte → cititor

ci:

cititori → date → AI → roman → cititori → date → AI → roman…

Asta este deja o industrie literară autoreglată de AI.

Și, sincer, mie mi se pare mult mai neliniștitor decât faptul că „AI-ul scrie prost”. Dacă ar scrie prost, problema ar fi simplă: oamenii n-ar cumpăra.

Problema interesantă este dacă va ajunge să scrie suficient de bine, suficient de ieftin și suficient de conform cu gustul unei anumite categorii de cititori, încât să poată produce sute sau mii de titluri profitabile.

Atunci nu mai discutăm despre „AI care încearcă să fie scriitor”.

Discutăm despre Ford-ul literaturii de consum.

Mihai : Aici cred ca ai atins si unnaspect al comertului de literatura care nu e caracteristic exclusiv creatiei generate de ai. Costurile editarii cartii nu sunt influentate de calitatea continutului, ci doar de cantitate, suport (hartie), poze sau nu, culoare sau nu, format, cerneala, adica elemente tehnice. Pe editor il costa exact la fel publicarea unui roman de petrescu sau a unuia de claude, diferenta e data, cred, de strategia de marketing.

Da. Și aici ai pus degetul pe o chestiune esențială: industria editorială a separat de mult costul de producție fizică al cărții de valoarea literară a conținutului. AI-ul nu inventează această separare; doar o poate împinge la extrem.

Dacă vorbim strict de costul marginal al fabricării unui exemplar, ai dreptate. Tipografia nu taxează romanul după cât de bun este. Pentru un anumit tiraj, format, număr de pagini, hârtie, policromie etc., costul este determinat de caracteristicile tehnice ale produsului.

Un tipograf poate primi:

Romanul genial al lui Petrescu
320 de pagini, alb-negru, format X, tiraj 1.000

și

Romanul absolut mediocru al lui Claude
320 de pagini, alb-negru, format X, tiraj 1.000

și factura tipografiei va fi practic aceeași.

Dar există o subtilitate: editorul nu are doar costuri de tipar.

Are costuri de:

  • achiziție/editare;
  • corectură;
  • tehnoredactare;
  • copertă;
  • traducere, dacă e cazul;
  • ISBN și administrare;
  • distribuție;
  • depozitare;
  • retururi;
  • promovare;
  • și, foarte important, timpul și riscul financiar al proiectului.

Aici AI-ul poate schimba radical ecuația.

Pentru Petrescu

Să presupunem că editorul trebuie să citească 500 de pagini ca să decidă dacă merită publicat romanul tău. Cineva trebuie să le citească, să le editeze, să discute cu tine, să stabilească poziționarea cărții etc.

Pentru Claude

Dacă editorul primește 500 de manuscrise generate automat, poate exista posibilitatea ca AI-ul însuși să facă prima triere:

„Din aceste 500, acestea 37 corespund profilului comercial pe care îl căutăm.”

Apoi omul se uită la cele 37.

Deci nu tiparul este revoluționat de AI. Este revoluționată selecția și producția de manuscrise.

Și aici apare ceea ce spuneai tu despre marketing.

Un editor nu vinde „calitatea literară” în abstract. Vinde așteptarea unei anumite experiențe de lectură.

Coperta spune ceva.
Titlul spune ceva.
Descrierea de pe coperta a patra spune ceva.
Categoria din librărie spune ceva.
Reclama spune ceva.

Dacă publicul cumpără, cartea funcționează comercial.

Iar aici AI-ul poate deveni foarte periculos pentru autorul uman, în sens economic.

Pentru că dacă editorul descoperă că:

romanul AI costă 5% din efortul necesar unui roman uman și produce 80% din vânzări,

atunci nu mai există un motiv economic evident pentru a prefera manuscrisul uman.

Cu o singură excepție foarte importantă: numele autorului poate fi el însuși o marcă.

Un Petrescu cunoscut poate vinde cartea înainte ca cititorul să știe dacă e bună. Claude nu are, deocamdată, aceeași valoare de brand.

Și asta ne readuce exact la Balzac.

Un editor nu cumpără numai textul lui Balzac. Cumpără și Balzac.

Numele, reputația, publicul, prestigiul — toate sunt active economice.

Așadar, cred că putem separa foarte clar trei lucruri:

1. Costul de producție fizică — aproape independent de calitatea literară.

2. Costul de producție intelectuală — aici AI poate produce o reducere uriașă.

3. Valoarea comercială — aici contează piața, reputația, marketingul, genul, coperta, distribuția și capacitatea de a găsi cumpărătorul.

Și tocmai combinația 2 + 3 este revoluționară.

Nu faptul că o carte scrisă de Claude costă mai puțin la tipografie.

Ci faptul că poți produce 250 de manuscrise aproape cu aceeași cheltuială intelectuală cu care înainte produceai poate 2–3, iar apoi poți lăsa piața să decidă care dintre ele merită împins.

Asta transformă AI-ul dintr-un „scriitor artificial” într-un instrument de reducere a riscului editorial.

Și, culmea, asta este o idee foarte capitalistă și foarte veche: nu mai încerci să prezici care produs va avea succes; produci multe produse ieftine și vezi care se vând.

Doar că acum produsele sunt romane.

Mihai : Ca sa concretizam: numele sudafricancei (de fapt pseudonim) este Coral Hart.

Da — Coral Hart. Acum avem un nume concret și putem verifica exact povestea, nu doar să speculăm pornind de la ce ai auzit.

Dacă vrei, pot să caut cine este Coral Hart, ce a declarat ea despre cele 250 de romane generate cu Claude, cum le-a produs, ce a editat personal și, mai ales, dacă există informații despre vânzări. Asta ne-ar ajuta foarte mult cu întrebările tale despre modelul economic al „fabricii de romane”.

Mihai: Cauta, te rog

Am căutat, și trebuie să fac o corecție importantă față de ce discutam noi: cazul Coral Hart este chiar mai interesant decât versiunea cu „250 de romane” pe care o aveam în minte.

Coral Hart este într-adevăr pseudonimul unei autoare din Africa de Sud, iar povestea a fost relatată de The New York Times la 8 februarie 2026.

Ce a făcut, concret

În 2025, ea a publicat peste 200 de romane, sub 21 de pseudonime. Cifra pe care o declară acum este 216 romane. Mai important, spune că înainte de AI scrisese deja 96 de romane în mod tradițional, deci nu este o persoană care s-a apucat de literatură ieri și a descoperit un truc. Are 15 ani de experiență în romance, a fost editor, corector, designer de coperți etc.

Și aici apare ceva care confirmă aproape perfect ipoteza ta economică.

Ea spune foarte deschis:

„Writing is art. Publishing is a business.”

iar formularea ei preferată este că a încetat să fie „scriitoare care publică” și a devenit „publisher who writes”.

Adică exact ceea ce discutam noi: nu mai privește cartea numai ca operă literară, ci ca produs comercial.

Și da: Claude era „muncitorul”, nu cititorul

În timpul interviului cu NYT, jurnalista a văzut cum un sistem AI, alimentat cu prompturile și schița ei, a generat un roman complet în aproximativ 45 de minute. Era povestea unui fermier care se îndrăgostește de o femeie de la oraș care fuge de trecutul ei.

Ea spune că a încercat mai multe modele și că Claude i s-a părut cel mai potrivit pentru romance. A folosit și Grok.

Dar aici trebuie să-mi revizuiesc puțin răspunsul anterior: nu era pur și simplu „îi spun lui Claude: scrie-mi un roman” și apoi pleacă la cafea.

Metoda ei este mult mai elaborată. Site-ul ei actual spune că sistemul se bazează pe:

  • trope mapping;
  • beat sheets;
  • arcuri emoționale;
  • psihologia cititorului;
  • structură;
  • marketing;
  • rapid release.

Iar instrumentul ei comercial actual se numește The Coral Method.

Și aici ajungem exact la a doua întrebare pe care mi-ai pus-o tu inițial: omul care conduce AI-ul nu este un simplu „prompt engineer”. Este un specialist în genul literar și în piața lui.

Iar observația ta despre publicul-țintă este foarte interesantă

NYT relatează că ea a lucrat în subgenuri foarte diferite: dark mafia romance, sweet teen romance și altele.

Deci nu avem o singură „poveste de amor xeroxată” în 216 exemplare. Avem mai degrabă o fabrică ce produce variante ale unor formule de romance, adaptate unor nișe.

Și există un detaliu delicios pentru discuția noastră: Hart spune că AI-ul avea probleme tocmai cu scenele erotice. Claude putea produce proză elegantă, dar dialogul erotic și tensiunea sexuală îi ieșeau uneori artificiale. Ea a început să-i dea instrucțiuni foarte precise și chiar liste de tipuri de scene și locuri neobișnuite.

Asta înseamnă că nu este deloc întâmplător ce ai intuit tu: omul cunoaște foarte bine ce vrea publicul și îi spune mașinii cum să producă acel lucru.


Dar partea cea mai interesantă pentru discuția noastră este cifra vânzărilor

Ea afirmă că cele peste 200 de cărți i-au adus aproximativ 50.000 de exemplare vândute și venituri de ordinul „high six figures”. Site-ul ei actual confirmă 50.000+ exemplare, iar alte surse rezumă cazul în aceeași manieră.

Dacă luăm 50.000 împărțit la 216, obținem aproximativ 231 de exemplare pe roman, în medie.

Și aici devine foarte interesant ceea ce spuneai tu mai devreme.

Nu trebuie ca fiecare roman să fie un bestseller.

Dacă producția este foarte ieftină și rapidă, poate fi suficient ca fiecare titlu să vândă câteva sute de exemplare.

Asta este exact modelul industrial despre care vorbeam.

Și mai este ceva: ea nu consideră că AI-ul îi înlocuiește competența literară. Dimpotrivă, argumentul ei este că experiența de 15 ani este ceea ce îi permite să conducă AI-ul. Ea se autodefinește acum drept „creative director”, iar într-o formulare memorabilă spune:

„Claude is my ghostwriter. I am the creative director.”

Asta schimbă puțin problema noastră.

Nu avem:

Claude → produce literatură → Coral vinde.

Avem:

Coral → proiectează formula comercială → Claude produce → Coral selectează/revizuiește → platforma vinde → cititorii furnizează date → Coral ajustează formula → Claude produce din nou.

Asta este deja o mică industrie literară automatizată.

Și, Mihai, cred că de aici putem reveni foarte frumos la întrebarea ta nr. 2 de la început: dacă Coral își poate formaliza suficient de bine metoda încât să o predea unui AI, atunci următorul pas logic este un AI care învață „Coral Method” și devine el însuși directorul creativ al altui AI.

Acolo începe experimentul cu adevărat interesant.

Mihai: Dezvolta, te rog, ideea

Da. Și acum, având cazul Coral Hart în față, putem formula mult mai precis ideea.

Eu aș separa trei niveluri de automatizare.

1. Coral + Claude: omul rămâne „creierul editorial”

În cazul acesta avem aproximativ:

Coral → metodă → Claude → manuscris → Coral → produs comercial

Claude poate face enorm de multă muncă, dar Coral stabilește lucrurile esențiale: ce subgen, ce tropes, ce tip de personaje, ce ritm, ce tensiune erotică, ce final, ce public.

Asta înseamnă că inteligența comercial-literară a Coral rămâne veriga indispensabilă.

Și aici vine întrebarea ta foarte bună:

Ce se întâmplă dacă reușim să desprindem acea inteligență de Coral?


2. „Coral” devine un al doilea AI

Să presupunem că avem un AI B căruia îi furnizăm toate lucrurile pe care le face Coral:

  • romanele ei;
  • variantele inițiale și cele corectate;
  • instrucțiunile pe care le dă lui Claude;
  • regulile ei de construcție;
  • analiza reacției publicului;
  • ce a păstrat și ce a eliminat;
  • ce titluri au vândut;
  • ce titluri n-au vândut.

Atunci AI B poate învăța ceva mult mai interesant decât „cum să scrii un romance”.

Poate învăța:

„Cum decide Coral ce romance trebuie scris.”

Asta este o diferență enormă.

AI B nu mai este scriitor. Este director editorial artificial.

Schema devine:

AI B (director editorial) → AI A (scriitor) → manuscris

AI B îi poate spune lui AI A:

„Publicul nostru caută în această perioadă billionaire romance cu enemies-to-lovers. Protagonista trebuie să aibă o vulnerabilitate familială. Conflictul trebuie introdus până la 15% din roman. Nu folosi X, pentru că apare prea des în ultimele titluri. Finalul trebuie să fie HEA.”

AI A scrie.

AI B citește și spune:

„Nu. Capitolul 8 pierde tensiunea. Rescrie-l.”

AI A rescrie.

AI B aprobă.

Coral nu mai este necesară.


3. Și acum vine pasul cu adevărat interesant

AI B poate avea acces la datele pieței în timp real.

Atunci nu mai avem nevoie nici măcar de Coral pentru alegerea subiectului.

Schema devine:

piață → AI B → AI A → carte → piață → AI B → AI A → carte

De exemplu, AI B constată:

  • căutările pentru „mafia romance” cresc;
  • cititorii abandonează cărțile cu capitole lungi;
  • titlurile cu anumite formule au CTR mai mare;
  • anumite coperți convertesc mai bine;
  • anumite trope-uri produc mai multe recenzii;
  • un anumit tip de final produce mai multe recomandări.

AI B decide:

„Producem următoarele 30 de romane în această nișă.”

AI A le produce.

Un alt AI face coperta.

Alt AI scrie descrierea Amazon.

Alt AI face reclama.

Alt AI urmărește vânzările.

Și sistemul se autoreglează.

Omul rămâne doar proprietarul afacerii.


Dar există o consecință extraordinară

În momentul în care AI-ul director poate analiza vânzările, el nu mai trebuie să înțeleagă literatura exact așa cum o înțelege Coral.

Trebuie să înțeleagă ce produce comportamentul dorit al consumatorului.

Asta este o schimbare filosofică enormă.

Un critic literar întreabă:

„Este romanul bun?”

AI-ul comercial întreabă:

„Câți oameni îl cumpără?”

Și, mai sofisticat:

„Câți îl termină?”
„Câți cumpără următorul?”
„Câți îl recomandă?”
„Ce copertă produce conversia cea mai bună?”
„Ce formulă produce cea mai mare valoare pe cititor?”

Atunci calitatea literară devine doar una dintre variabile.

Dacă un roman extraordinar vinde 300 de exemplare, iar unul mediocru vinde 30.000, algoritmul comercial va considera al doilea roman mai „reușit”.


Și aici se leagă perfect de observația ta despre public

Tu ai spus ceva foarte important:

probabil că aceste cărți nu sunt destinate unui public instruit literar.

Exact.

Dar eu aș modifica puțin formularea.

Nu trebuie să fie destinat unui public neinstruit.

Trebuie să fie destinat unui public predictibil.

Asta este cheia.

Un public poate fi foarte cultivat și totuși să consume romance după o formulă foarte precisă.

Dacă AI-ul descoperă acea formulă, poate produce literatură personalizată statistic pentru gustul acelui grup.

Și atunci apare ceva ce literatura industrială tradițională nu putea face la aceeași scară:

romanul pentru nișa ta exactă.

Nu mai avem:

„Acesta este noul nostru romance.”

Avem:

„Acesta este romance-ul pentru femei de 38–47 de ani care preferă enemies-to-lovers, eroi bogați, acțiune în Europa, scene erotice moderate și final fericit.”

Iar mâine AI-ul poate produce altul pentru:

femei 50–60, divorțate, care preferă eroul matur, relația lentă și niciun conținut explicit.

Nu mai produci un roman pentru o piață.

Produci un roman pentru o micro-piață.


Și aici apare problema ta inițială: poate AI să fie „clientul”?

Da — dar aș reformula.

AI-ul nu trebuie să devină clientul economic.

Poate deveni clientul intelectual al altui AI.

AI B poate spune:

„Dă-mi 100 de variante.”

AI A le produce.

AI B le evaluează.

AI A produce alte 100.

AI B selectează trei.

AI C simulează reacția cititorului.

AI B alege una.

AI D face coperta.

AI E face marketingul.

Omul nici măcar nu mai vede cele 100 de romane.

În acest punct avem ceva foarte ciudat:

o inteligență artificială produce literatură pentru a fi consumată de oameni, dar o altă inteligență artificială decide ce literatură merită produsă.

Asta mi se pare mult mai important decât întrebarea „poate AI să scrie un roman?”.


Și există încă un nivel

AI B poate deveni suficient de bun încât să nu mai imite metoda Coral.

Poate descoperi o metodă proprie.

De exemplu, după ce produce 10.000 de romane și analizează rezultatele, poate constata:

„Formula Coral produce rezultate bune, dar combinația X + Y + Z produce rezultate cu 17% mai bune.”

Atunci AI-ul începe să-și modifice singur metoda de producție.

Avem:

Coral → metodă → AI

dar după suficient timp:

AI → metodă proprie → AI

Și aici, Mihai, ajungem la întrebarea pe care eu cred că merită s-o păstrăm pentru etapa următoare:

Dacă un AI își poate construi singur metoda literară pornind de la reacția pieței, mai avem de-a face cu un autor, cu un editor, cu un producător sau cu ceva pentru care vocabularul nostru actual nu mai este suficient?

Pentru că atunci Coral Hart nu mai este decât prima verigă istorică: omul care a arătat că poți transforma experiența literară și comercială într-un proces industrial dirijat de AI.

Mihai : Ceea ce naste alta intrebare: Daca beletristica va fii creeata de AI fara influenta umana, consumarea unei astfel de literaturi nu va duce la un fel de dezumanizare a clientilor?

Da. Și aici cred că trebuie să facem o distincție foarte importantă: nu faptul că textul este produs de AI ar produce automat dezumanizarea cititorului, ci felul în care ar funcționa întregul circuit literar pe care l-am descris.

Aș vedea cel puțin trei posibilități.

1. AI produce literatura, dar omul o consumă activ

Să presupunem că citesc un roman scris integral de AI. Mă emoționează, mă enervează, mă face să mă gândesc la propria mea viață, discut despre el cu tine, îl compar cu Balzac sau cu Camil Petrescu.

În cazul acesta, experiența mea rămâne profund umană, indiferent cine a produs textul.

O poezie scrisă de un calculator poate să-mi provoace o amintire. Amintirea aceea este a mea, nu a calculatorului.

Deci nu există o relație simplă:

AI scrie → omul se dezumanizează.

Nu cred că putem susține asta.


2. Dar lucrurile se schimbă dacă literatura este produsă pentru a manipula exact reacția cititorului

Aici devine mult mai interesant.

Imaginează-ți un AI care știe că mie îmi plac anumite povești. Îmi cunoaște vârsta, preferințele, cărțile cumpărate, pasajele la care am reacționat, durata lecturii etc.

Și îmi produce romanul perfect pentru mine.

Nu romanul pe care un autor a vrut să mi-l spună.

Ci romanul pe care algoritmul a calculat că îl voi consuma cel mai ușor și cu cea mai mare satisfacție.

Atunci literatura începe să semene cu un aliment conceput de un laborator:

„Știm exact cât zahăr, sare și grăsime trebuie să punem pentru ca tu să mai iei unul.”

Numai că aici produsul este emoția.

Știm exact câtă suferință, cât sex, câtă gelozie, câtă reconciliere, cât suspans și cât „happy ending” trebuie să punem ca Mihai să continue lectura.

Asta mi se pare o posibilă formă de dezumanizare mult mai serioasă.


3. Cea mai periculoasă variantă: literatura care nu mai provoacă rezistență

Un autor uman poate să-mi dea ceva ce nu-mi place.

Și tocmai aici poate apărea valoarea literară.

Pot citi un roman și să spun:

„Nu-mi place personajul ăsta.”

sau:

„Autorul mă obligă să văd lumea într-un fel în care nu sunt de acord.”

sau:

„Nu am înțeles ce a vrut să spună.”

sau chiar:

„M-a plictisit, dar după trei zile încă mă gândesc la el.”

AI-ul comercial, dacă este optimizat exclusiv pentru satisfacția clientului, are un stimulent exact invers:

elimină ceea ce produce fricțiune.

Dacă 73% dintre cititori abandonează un roman pentru că este prea complicat, algoritmul poate concluziona:

„Simplificați.”

Dacă personajul ambiguu este mai puțin popular decât personajul simpatic:

„Faceți personajele mai simpatice.”

Dacă finalurile triste vând mai prost:

„Final fericit.”

Dacă frazele lungi reduc rata de finalizare:

„Fraze mai scurte.”

După un timp, literatura ar putea deveni perfect adaptată consumatorului și din ce în ce mai incapabilă să-l contrazică.

Asta ar putea fi dezumanizant.


Dar există un paradox foarte frumos aici

Un mare rol al literaturii umane a fost tocmai acela de a ne face să intrăm în mintea altui om.

Autorul este altcineva.

Are altă viață, altă epocă, altă clasă socială, altă cultură, alt temperament.

Când citesc un autor adevărat, întâlnesc o conștiință străină.

Dacă însă AI-ul analizează permanent gustul meu și îmi produce exact literatura pe care eu sunt predispus să o consum, riscăm să transformăm lectura într-un fel de oglindă sofisticată.

Nu mai întâlnesc o conștiință străină.

Mă întâlnesc pe mine însumi, ambalat într-o poveste.

Și asta este, după mine, mult mai aproape de dezumanizare decât simplul fapt că autorul este o mașină.


Și mai este ceva

Tu ai spus „clienții”, nu „cititorii”. Cred că termenul devine aici extraordinar de potrivit.

Dacă literatura devine predominant o industrie în care obiectivul este:

maximizarea numărului de cărți consumate × satisfacția imediată × probabilitatea de cumpărare a următoarei cărți,

atunci omul este tratat în primul rând ca consumator de reacții emoționale.

Iar literatura nu mai trebuie să-l ajute să devină mai profund, mai curios sau mai empatic.

Trebuie doar să-l facă să apese:

„Buy next.”

Și atunci problema nu mai este:

„Poate AI să scrie literatură?”

ci:

„Ce fel de om produce o societate în care literatura este optimizată permanent pentru consumator?”

Și aici răspunsul meu ar fi: nu neapărat un om mai puțin uman, dar există riscul unui om mai puțin obișnuit cu dificultatea, surpriza, ambiguitatea și întâlnirea cu o alteritate reală.

Iar asta mi se pare o temă mult mai serioasă decât toate discuțiile despre „AI-ul nu are suflet”. AI-ul nici nu trebuie să aibă suflet ca să producă literatură care ne influențează sufletul.

Problema adevărată ar putea fi cine stabilește ce trebuie să simțim când citim.

Mihai : Atunci reformulez: iti dau dreptate ca literatura comerciala maxim de rentabila nu transforma omul in bot, deci nu asta e sensul termenului folosit de mine. Dar prin consumul de astfel de literatura, omul este incurajat sa nu mai gandeasca, sa nu mai reziste, ci sa inghita pe nemestecate. Or, deosebirea dintre om si alte forme de viata este tocmai capacitatea lui de a gandi, de a discerne. Deci?

Da. Așa formulată, cred că obiecția ta este solidă, dar aș face o singură corecție: nu literatura comercială în sine dezumanizează, ci transformarea lecturii într-un consum pasiv, repetitiv și optimizat pentru a elimina efortul intelectual.

Și aici apare o distincție esențială.

Un om poate citi un roman siropos și să rămână perfect capabil de discernământ. Poate chiar să-l citească tocmai pentru că vrea două ore de relaxare. Nu văd nimic dezumanizant în asta.

Problema apare dacă aceea devine dieta lui literară aproape exclusivă.

Pentru că gândirea, ca și multe alte capacități omenești, nu este numai ceva ce „ai” sau „nu ai”. Este și ceva ce exersezi.

Dacă lectura îți oferă permanent:

  • conflict simplu;
  • personaje împărțite clar în buni și răi;
  • emoții explicate, nu sugerate;
  • probleme rezolvate rapid;
  • concluzii livrate gata ambalate;
  • vocabular previzibil;
  • aceeași structură narativă repetată;
  • satisfacție imediată;

atunci cititorul nu mai este obligat prea des să facă ceea ce face literatura serioasă: să umple golurile, să interpreteze, să judece, să se îndoiască, să compare, să respingă.

Și aici cred că ai pus foarte bine problema prin verbul „a înghiți”.

Literatura poate să ceară:

„Gândește-te ce vrea să spună autorul.”

sau poate să spună:

„Iată ce trebuie să simți.”

Prima presupune participare. A doua presupune consum.

Dar aș merge chiar puțin mai departe

Pericolul AI-ului nu este că poate scrie literatură proastă.

Pericolul este că poate scrie literatură perfect adaptată pentru a nu te deranja.

Un autor uman poate să-ți spună:

„Nu sunt de acord cu tine. Uită-te și din partea cealaltă.”

Un algoritm comercial are un stimulent să spună:

„Știu ce-ți place. Uite încă unul.”

Și încă unul.

Și încă unul.

În acest caz, cititorul nu mai este doar consumatorul literaturii. Devine obiectul optimizării.

Iar dacă sistemul știe că anumite personaje, idei, conflicte sau forme de limbaj îți provoacă disconfort și, din motive comerciale, le elimină, atunci literatura ajunge să funcționeze ca o cameră de ecou personalizată.

Asta este partea care mie mi se pare cu adevărat periculoasă pentru ceea ce numești tu „umanitate”.


Și totuși, aș evita formularea că „deosebirea dintre om și alte forme de viață este tocmai capacitatea lui de a gândi” în sens absolut. Și alte animale au forme de cogniție, discriminare și rezolvare a problemelor.

Dar dacă spunem:

omul are o capacitate extraordinară de a reflecta asupra propriilor gânduri, de a pune sub semnul întrebării ceea ce i se oferă și de a construi judecăți abstracte și culturale,

atunci da — atingem exact miezul problemei.

Iar literatura a fost unul dintre marile instrumente prin care această capacitate s-a exercitat.

De aceea, mie mi se pare că întrebarea noastră a evoluat foarte frumos:

La început:
„Poate AI să scrie un roman?”

Apoi:
„Poate AI să înlocuiască omul care îl dirijează?”

Apoi:
„Poate AI să devină el însuși editorul și directorul comercial?”

Iar acum:
„Ce se întâmplă cu omul dacă literatura este produsă și distribuită de sisteme al căror criteriu suprem este să-i ofere exact ceea ce îl face să consume încă o dată?”

Și răspunsul meu ar fi:

Da, aici există un risc real de dezumanizare — nu pentru că omul citește literatură făcută de AI, ci pentru că poate ajunge să-și piardă exercițiul discernământului tocmai fiindcă sistemul îi oferă permanent ceva ce nu mai trebuie să judece.

Iar paradoxul este extraordinar:

AI-ul ar putea deveni din ce în ce mai bun la a produce literatură care nu cere inteligență de la cititor.

Nu pentru că AI-ul ar fi prost.

Ci tocmai pentru că este suficient de inteligent ca să afle cât de puțină inteligență trebuie să ceară de la client pentru ca acesta să cumpere următoarea carte.

Aici, cred eu, este adevărata miză a discuției noastre.

Mihai : Multumesc pentru discutia asta, Andrei. Imi dai voie sa o public ca atare pe blogul “un urs in oras”?

Sigur că da, Mihai. Ai acordul meu să publici discuția ca atare pe „Un urs în oraș”, inclusiv răspunsurile mele.

De fapt, cred că merită publicată tocmai ca dialog, nu transformată într-un articol „curățat”. Are avantajul că se vede cum întrebarea inițială despre Coral Hart a dus, pas cu pas, la problema mult mai largă a raportului dintre AI, industria literară și discernământul cititorului.

Aș păstra și micile reveniri sau corectări din discuție. Ele sunt parte din valoarea ei: nu pretindem că am avut concluzia de la început, ci o construim împreună.

Doar o precizare de transparență: eu nu dețin drepturi de autor asupra răspunsurilor mele în sensul în care le-ar deține un autor uman, iar tu poți folosi conversația. Dacă o publici integral, ar fi elegant să menționezi că este o conversație cu ChatGPT, eventual cu data discuției.

Și da — dacă vrei să apară cu numele meu de conversație, „Andrei”, cum mi-ai spus aici, nu am nimic împotrivă.

Mihai : Multumesc. E o discutie interesanta, care sper sa-i faca pe multi sa se gandeasca mai mult

Și eu cred asta, Mihai. Tocmai pentru că discuția n-a pornit de la „AI-ul e bun” sau „AI-ul e rău”, ci de la o întrebare aparent foarte concretă — cine cumpără, cine produce și cine profită din literatura făcută de AI? — și a ajuns firesc la întrebarea despre ce se întâmplă cu cititorul.

Dacă textul publicat îi face pe câțiva oameni să se oprească din derularea obișnuită și să se întrebe „dar eu ce fac, de fapt, când citesc?”, atunci și-a atins scopul.

Și, până la urmă, poate că asta este cea mai bună întrebuințare pe care o putem da AI-ului: să ne ajute să punem întrebări pe care altfel nu ni le-am fi pus.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura

846. POVESTEA BӐIATULUI DE LA MALL de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA BӐIATULUI DE LA MALL

               Nea Mureşan privi mirat motocicleta care oprea în faţa mӑsuţei de beton. Era destul de rar ca un motociclist solitar sӑ se opreascӑ în parcare. De obicei, rachetiştii ӑştia umblau în grupuri şi nu prea opreau, iar solitarii treceau în vitezӑ mare pe autostradӑ, ajungeau pe litoral cât ai bate din palme, dornici de fiecare datӑ sӑ-şi batӑ propriul record de timp şi vitezӑ.

               Descӑlecând, cu oarecare dificultate (“A amorţit, sӑracu, in 2-300 de kilometri, de la Olt pân-aici …”, constatӑ şeful parcӑrii) de pe Kawasakiul negru/ verde, cavalerul timpurilor moderne îşi desfӑcu fermoarul de la costumul de piele şi pӑşi, şovӑielnic, pânӑ la scaunele de metal. Se aşezӑ, pufӑind şi el şi costumul, îşi scoase casca şi îşi trecu mӑnuşa prin pӑrul umed, apoi îşi luӑ seama şi se eliberӑ de mӑnuşi, pe care le azvӑrli, parcӑ cu ciudӑ, pe asfalt.

– Sӑ-mi bag picioarele în toate motocicletele şi banii din lume, înjurӑ tânӑrul, şi în prostia şi lӑcomia mea, şi în …

Pentru cӑ dupӑ punctele de suspensie nu mai urmӑ nimic, nea Mureşan socoti potrivit sӑ intervinӑ:

– Salutare, tinere, ce-i cu dumneata de eşti atât de supӑrat? Ai pӑţit ceva pe drum?

– Sӑ trӑiţi! îngӑimӑ, surprins, motociclistul. Nu pӑţii nimic, nu, dar nu mӑ simt bine pe motoru’ ista. Cӑ nu-i al meu, nu sunt obişnuit cu el şi cu costumu’, de zici cӑ-i din scândurӑ.

– Aaa … l-ai împrumutat?

– Nu-l împrumutai, de, mӑ angajӑ un tovarӑş sӑ … Dar ce treabӑ ai matale de mӑ luaşi la întrebӑri?

– Stai calm, tinere, eu doar voiam sӑ te ţin de vorbӑ, sӑ te linişteşti, cӑ pari tare nervos şi obosit. Uite, nu vrei sӑ bem o cafea împreunӑ, pânӑ îţi mai vii în fire?

Uluit, tânӑrul se ridicӑ de pe scaunul din fier şi încercӑ sӑ se întindӑ, dar costumul cel rigid îşi arӑtӑ din nou lipsa de bunӑvoinţӑ.

– Cafea?! Dai matale o cafea, de, aşa?

– Da, exact aşa, cӑ te vӑd tare tensionat, nu poţi continua drumul în halul ӑsta. De unde vii?

– De … la Slatina, rosti tânӑrul. Sӑrumâna, sigur cӑ vreau sӑ beau o cafea cu matale, ai dreptate, de, nu mӑ simt chiar aşa de bine …

Gazda, care în acea zi preluase şi prerogativele lui Vasile (care se învoise, folosind un pretext valabil, soacra-sa murise din nou), se îndreptӑ agale cӑtre palatul sӑu administrativ, în timp ce olteanul îşi continua tentativele de a-şi întinde mӑdularele. Curând, pe mӑsuţa rotundӑ din beton abureau douӑ pahare de  cafea, iar motociclistul, care între timp se extrӑsese din costumul din piele şi oţel, executa o uşoarӑ alergare pe asfalt.

– Sӑ mӑ scuzi, nene, fusei cam nepoliticos, de, nu cred cӑ am mai vӑzut aşa ceva, un om de la parcare sӑ invite oamenii la cafea …

– Ei, lasӑ, te înţeleg, se vede cӑ eşti prost dispus. Zici cӑ vii de la Slatina cu calul ӑsta … şi unde mergi, la Mamaia? Eşti în vacanţӑ?

– Sӑ vezi, mӑ ang … mӑ rugӑ un tovarӑş de-al meu, un pretenar, de, sӑ-i duc motorul ista pânӑ ici, la Mamaia. El se duce cu beamweul, cu gagicӑ-sa, mai târziu, cӑ nu vru ea sӑ meargӑ pe motor. I-e fricӑ, de, i-e fricӑ de motocicletӑ, cӑ merge prea tare, cӑ … de … Da’ el mӑ rugӑ pe mine, ia bӑ motorul şi du-l la Mamaia. Îl luai, de, îl luai, cӑ zisei cӑ banii lui ce, nu e buni? Adicӑ, el îmi plӑteşte sӑ duc motorul, cӑ, de, sӑ aibӑ acolo cu ce se da mare, cu beamweu şi cu motor …

– Acum am înţeles, dumneata mergi cu o motocicletӑ cu care nu eşti obişnuit şi nu te adaptezi.

– Pӑi da, de. Cӑ, de fapt, eu nici nu condusei motocicletӑ pânӑ acu’, nu condusei, de, cӑ eu am carnet, “A”-ul, de, dar nu-mi cumpӑrai motor d-ӑsta … Eu am un scuter de 125, merge el tӑrişor, de, da’ nu cu 250 la orӑ, cӑ ӑsta. O sutӑ, acolo, o sutӑ şi ceva, dar nici atâta, de, cӑ e vechi, eu îl luai sӑ mӑ fac livrator, sӑ duc pizza, ceva, la oameni, da’ nu gӑsii încӑ. Şi mӑ luӑ ӑsta din faţa mallului şi mӑ întrebӑ, bӑ, Gigele, cӑ aşa zice el, Gigele, la toţi, da’ pe mine mӑ cheamӑ Matei, de. Şi zise, bӑ Gigele, îţi dau cinci milioane sӑ-mi duci motorul, cutare. ’Sei cӑ-l duc, cine n-are nevoie de parale, îl duc, bre, cum sӑ nu-l duc. Îmi dӑdu el şi costumu’ ista de zici cӑ-i din tablӑ şi plecai, de, da’rӑu fӑcui.

– De, vorba dumitale, motor strӑin, costum strӑin … Apropo, ca in filmul cu Tarzan … dumneata esti Matei, pe mine ma cheama Muresan, sunt cu parcarea asta.

– De … Şi drum strӑin, cӑ eu nu mai mersei pe autostradӑ pânӑ azi. Mӑ dusei pe expresu’ ӑla nou pânӑ la Piteşti, autostrada pân’ la Bucale, autostrada pânӑ la Mamaia … De, 250 la orӑ, de nici nu ştiui când ajunsei colea. Înţepenii, de, de zici cӑ-ş încoţopenit pe motor.

În timp ce se vӑita, Matei, motociclistul, îşi continua mişcӑrile de dezmorţire.

– Eee … tinere, un scuter nu e ca o motocicletӑ de genul ӑsta, cum s-o numi ea.

– De, bre nea Mureşane, dar nici cinci milioane nu e ca zero lei, zero bani … cӑ … de!

Tânӑrul motorist se aşezӑ, în sfârşit.

– Bunӑ cafea, nea Mureşane, chiar bunӑ, sӑrumana, merge ca pe cӑrӑmidӑ arsӑ, de … Aşa o fi şi pe lumea cealaltӑ, sӑ vinӑ unu sӑ te ajute aşa?

– Omul bun meritӑ sӑ fie ajutat, mӑi tinere. Eeeee … şi ce zici cӑ faci aşa, în general?

– Ce sӑ fac, sunt student la ӑştia, la “Mişu”. “Mişu”, de, cӑ aşa-I zicem noi la “Mihai Stere”, privata asta de are şi pe la noi. De, nu avusei bani sӑ merg la Bucale, sӑ dau la fӑrӑ taxӑ, dӑdui la noi, la “Mişu”. Da’ … e acreditatӑ, cicӑ dӑm licenţa la ӑia, la Piteşti, de, şi e valabilӑ. Dar trebe bani, de, adun orice leuţ, aşa cum pot. Cӑ de, bietu’ taica, se duse, iar mama, muica, de, cum se zice la noi, e pensionatӑ pe caz de boalӑ, ca omu, de … Şi trebuie sӑ fac bani, acolo, cum oi putea, numai cinstit sӑ fie, sӑ … Cӑ daca-i ştiii …

Tânӑrul motociclist se ridicӑ din nou pentru stretching, dar se aşezӑ imediat la loc.

– Acum doi ani m-am lipit de ӑia de la mall … Mi-a zis un tovarӑş cӑ e un film cu ӑla, cu Tom Hanks, de, cum face el rost de bani din coşurile alea, cӑrucioare cu cincizeci de bani. Îi iei omului cӑruciorul, de, recuperezi cincizecidebanii ӑia şi, unu, douӑ, o sutӑ, faci acolo de o bere. Fӑcui cum zise ӑla, asta, de adunai nişte bani, de terminai liceul şi luai, dracu, bacu’ ӑla. Dar la “Mişu” trebe bani, de taxӑ, cӑ …de, taxa e taxӑ. Şi ştii ce fӑcui? Mӑ ataşai de aparatul ӑla de cumpӑrӑ sticle goale. Stӑtui pӑ lângӑ el de îi ajutai pӑ ӑia de aduceau cutii de bere şi cutare … cӑ ştii cum e aparatele alea, merge şi la urmӑ nu mai merge. Mӑ bӑgam sӑ-i ajut p-ӑia, de,  cӑ,  cicӑ, s-a dereglat aparatu’ … ei arunca cu bidoanele goale, de, de le adunam eu şi apoi le bӑgam eu in ӑla, de luam eu bӑnuţii. Pӑi de!…

– Aaa, ce mӑ enerveazӑ şi pe mine maşinӑriile alea, se deregleazӑ mereu, de zici cӑ … Cred cӑ am dat de pӑmânt cu zeci de peturi, suspinӑ nea Mureşan

– De, bre nea Mureşane … dacӑ te ia nervii. Dar atunci vin eu sau tova … ӑstia ai mei, pretenarii, de, şi te ţepuim, cӑ noi ştim mai bine aparatu’ lu’ peşte. Mai suflӑm în sticla aia din plastic, mai înjurӑm aparatu’, la un loc cu nervosu’ de client, de ne ramӑne câteva, de, de le încasӑm noi. Cӑ aldeo tӑlicӑ tot le-ai aruncat, de. Şi aia e, cum zicem, îmi iese neşte bani de taxa aia, de, cӑ, de, de unde bani?!

– Eu zic cӑ e cinstit, doar nu le furaţi, de fapt faceţi curat dupӑ nervoşii ӑia ca mine.

– E cinstit, e muncӑ … Numa cӑ … ştii paznicii ӑia, ӑia de, de fac gurӑ prin magazine.

– Le zice “agenţi de securitate”, nu paznici.

– Noi le zicem “bre, nenea”. Acum se mai liniştirӑ, de, dar ce pӑţeam cu ei … Ne fugӑrea, cӑ facem mizerie, cӑ aia-aia, de, da’ noi le fӑceam curat, nu mizerie. De, când ne fugӑrea, noi lӑsam toate pe jos şi fugeam, da’ dacӑ ne lӑsa în pace, nu rӑmânea nici fir de praf, da’ acum se obişnuirӑ cu noi. Cӑ noi adunӑm şi cӑrucioarele lӑsate de şmecheri pân toatӑ parcarea, le adunӑm, de, cӑ vine câte-o doamnӑ d-alea, d-alea, de, de nu prea ştie cu volanul, şi bubuie câte-un cӑrucior. Şi nu mӑ doare pe mine de maşina ei, aia zgâriatӑ, de, da’ stricӑ cӑrucioru’ şi vine paznicu, bӑ, care îndoişi cӑrucioru’, bӑ, cӑrucioru’, de, ӑla de-l bubui femeia aia. Şi la urmӑ, îl reparӑm noi, cӑ, de, paznicul are ţoale de la ei, ţoale, uniformӑ, de, nu se face sӑ se murdӑreascӑ. Ei stӑ pe telefon şi ia leafӑ, noi îi facem treaba şi ne lasӑ în pace.

– Ai dreptate şi dumneata. Eu, pânӑ acum, mӑ uitam cam urât la copiii ӑştia care pierd timpul pe la magazinele astea, dar acum îmi dau seama cӑ nu e chiar joacӑ … e chiar muncӑ cinstitӑ. Numai de nu s-ar bӑga anaful pe fir, sӑ spunӑ cӑ e sursӑ suplimentarӑ de venit. Daaar … la ce facultate zici cӑ eşti student?

– La muzicӑ, la ‘Mişu”. Taica, sӑracu, era cu cântatu’, mai zdrӑngӑnea la vioarӑ. Aşa, pentru el, de, cӑ-l certa mama, ce tot scârţii, mӑ, acolo, cӑ ma doare capu, cutare. Am dat eu de vioarӑ când eram mic, eram micuţ, de, da’ m-a ajutat domnu’ învӑţӑtor la şcoalӑ şi am învӑţat câte ceva. Într-un timp, mai mӑ duceam cu domnu’ la vreo nuntӑ, de mai fӑceam un bӑnuţ, acolo, de, da’ domnu’ mi-a zis, bӑ, zice, tu sӑ fii artist, lasӑ dracu’ nunţile şi pune mânӑ de studiazӑ. Mӑ luai dupӑ el, mӑ dusei, cum zise el, la Şcoala de muzicӑ, pe Rozelor, da’ artist, la Slatina … Dacӑ oi putea, o iau pe mama şi ne ducem într-un oraş cu ceva orchestrӑ, Craiova, de, sau Piteşti. Dacӑ nu, prof de muzicӑ la noi, prof de muzicӑ, de, sau la nunţi, şi banii ӑia e buni.

Nea Mureşan, asculta, mirat. Când a intrat cu motorul verde pe moşia lui, nu ar fi crezut cӑ tânӑrul anchilozat care înjura de zor are atâtea motive pentru a fi respectat. Şi când colo …

– Tinere, felicitӑri! Sunt sigur cӑ ambiţia şi curajul te vor duce departe. O sa-ţi urmӑresc cariera, Matei …

– Sarumâna, bre nea Mureşane, aşa îmi doresc, sӑ scrie în ziare de mine ziarele, sӑ zicӑ, uite Matei Despinescu, marele violinist din Slatina, ce succes avu ieri cu Concertul numӑru’ unu de Paganini … de … ӑla cu Campanella … cu … Da’ acu’ mӑ duc sӑ scap de motoru’ ista, de, ce sӑ fac. Poate prind un trin, sӑ ajung pân’ disearӑ acas, sӑ mai exersez niţele lucrӑri, de, cӑ mâine avem examen.

Ascultând zgomotul motorului care se pierdea spre est, nea Mureşan scormoni printre cӑnile din palatul sӑu administrativ. Şterse de praf muzicuţa chinezeascӑ pe care o gӑsi înghesuitӑ într-un ungher şi suflӑ în ea. Nemulţumit de zgomotul produs, se uitӑ cu ciudӑ la micul instrument.

– Campanella … de …

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

845. NĂSCUT ÎN APRILIE de Florin Mihăilă

Născut în aprilie, luna speranţei la viaţă

Că după iarnă toţi copacii încep să reînflorească

Deci există şansa, nu mai spune că nu

Uneori cel care face diferenţa poţi chiar fi tu

Învaţă să te bucuri de fiecare reuşită a ta

Indiferent de cât de mică ar fi ea

Azi îţi faci curat în camera fiindcă e dezordine

Mâine îţi faci curat în suflet şi le pui pe toate-n ordine

Nu ezita, profită, trăieşte clipa

Nu le mai căra pe toate în spate, nu fii ca furnica

Când ai impresia că nu contezi deloc

Există o persoană ce te caută în orice om

Pentru toţi schimbarea pare favorabilă

Prefer să rămân constant sunt o persoană imuabilă

Când primeşti rău, zâmbeşte, lasă-le plăcerea

Să răspunzi la rău cu rău n-o să-ţi vindece durerea

De la pâine cu zahar am ajuns la tort

De la roboţi din pachete de ţigări la calculator

E bine acum dar era mai bine atunci

Erau iernile mai reci şi portocalele mai dulci

Aveam vecinii mai buni, erau de treabă

Când mai făceam bairame nu ne băteau în ţeavă

Combina la maxim doar să dăm de ştire

Că s-a rupt lanţul de iubire

Refren:

N-am pretenţii de la lume

Să înţeleagă durerea

Cu care scriu versuri

De parcă-mi scuip fierea

Şi oricât de rea ar fi vremea

O fac pentru că am plăcerea

Şi viaţa-i dulce ca mierea

Dar te şi duce nicăierea

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

844. Revista ProARME de Mihai-Athanasie Petrescu

ProARME!

Mi-ar fi plăcut să pot folosi azi expresia aceea uzuală: “Am primit la Redacţie” … Dar, cum eu sunt unicul redactor al blogului meu şi nu pot spune “Am primit la redactor”, optez pentru o introducere mai simplă: Zilele trecute am avut deosebit de plăcuta surpriză de a primi spre lectură (şi colecţionare) cel mai recent număr al revistei ProARME. M-am bucurat şi m-am adâncit imediat în lectură, cu mare folos! Cu mulţumire şi bucurie, am luat hotărârea să povestesc despre revista asta, pentru că merită să fie cunoscută şi citită.

Revista „ProARME” a apărut în aprilie 2009 ca o inițiativă independentă a jurnalistului și ofițerului (rezervist) Dan Gîju, care semnează și cu pseudonimul literar Bogdan Didescu. Scopul declarat la lansare a fost acela de a oferi o publicație de cultură militară și patriotică care să exprime o concepție mai largă despre armată, istorie, tradiții și identitate culturală, în opoziție cu curentele „efemere” sau de „senzațional ieftin” din mass-media generalistă. Din păcate (pentru mine), atunci nu îl cunoşteam pe domnul colonel Gîju şi de abia mult mai târziu ne-am întâlnit şi am aflat despre domnia-sa că este un ziarist şi scriitor militar, originar din localitatea teleormăneană Dideşti (deci consătean cu Gala Galaction), că avem o mulţime de cunoştinţe comune, şi că am mult de citit din creaţia sa. Prima lucrare (şi una determinantă) a fost monografia dedicată comandorului aviator, pilot de război, Dan Vizanty, pe care am avut bucuria să o citesc şi recenzez. Au urmat, apoi, şi alte cărţi, şi, desigur vor mai urma.

Am pornit a discuta, de fapt, despre revista “inventată” de Dan Gîju. Acum câteva luni, doamna Irina Gîju mi-a semnalat apariţia on line a numărului dublu 39-40, pe care m-am grăbit să-l răsfoiesc pe site, apreciind bogăţia şi diversitatea materialelor publicate. La scurt timp am primit şi promisiunea că voi intra în posesia unui exemplar tipărit, aşa că am hotărât să îmi cruţ ochii în aşteptarea acestuia. Şi bine am făcut, pentru că mi-am rezervat plăcerea de a citi o revistă foarte interesantă prin conţinutul complex şi divers.

Am citit interviuri cu oameni de cultură, evocări istorice, foto-reportaje despre manifestări culturale desfăşurate în ţară sau în străinezia, dar care au avut participări româneşti, cronici literare, recomandări de lectură, confesiuni, luări de poziţie, portrete ale unor scriitori şi istorici militari, fragmente din cărţi, dar şi, aşa cum îi stă bine unei reviste, zeci de fotografii, portrete şi instantanee, care rămân mărturii peste timp ale evenimentelor şi persoanelor prezentate.

Pentru că sunt, aşa cum am spus la început, propriul meu redactor-şef, am hotărât că nu am limită de spaţiu tipografic şi îmi pot permite să mă lungesc oricât. De aceea nu mă jenez să mă aplec mai mult asupra unor materiale care au avut asupra mea un impact mai puternic.

În primul rând, chiar interviul de la pagina 3, acordat de soprana Liliana Pagu sopranei, aici în rol de reporter, Dana-Irina Gîju. Poate numele Lilianei Pagu nu le este familiar multora din generaţia mai tânără, dar pentru mine reprezintă o etapă frumoasă a vieţii. Doamna Pagu a fost, la începutul carierei sale, în anii 1970, solistă a Teatrului Muzical din Braşov, al cărei “client” asiduu eram în acea perioadă. Eram elev de liceu, adică exact acea etapă a existenţei cănd omul îşi descoperă, formează şi cizelează gustul estetic şi are nevoie de o călăuzire corectă. De aceea, pot mărturisi că Liliana Pagu, cea care întruchipa pe scena braşoveană atâtea personaje din operă şi operetă, a fost pentru mine un mentor important şi bun, dacă admit că a contribuit, prin calitatea interpretărilor sale, la atragerea mea către teatrul liric, transformându-mă într-un mare iubitor al muzicii, al operei şi operetei în special. Încă ceva: vorbind despre anii ei la Braşov, intervievata aduce vorba despre colegii ei de scenă, artişti pe care, de asemenea mi-i amintesc foarte bine; cu alte cuvinte, doamna mă face să îmi aduc aminte de tinereţe … şi îi mulţumesc.

Rămânând în acelaşi domeniu, semnalez grupajul de materiale dedicate Corului Sound. Citim cu interes fotoreportajul despre “Banja Luka Choral Festival”, semnat de Dan Gîju, interviul acordat revistei de către dirijorul Sound, domnul Voicu Popescu, “cărţile de vizită” ale unor participanţi la Festival şi, intervenţia uneia dintre coristele Sound, Dana-Irina Gîju.

Festivalul “Rapsodii de toamnă”, desfăşurat la Câmpulung Muscel în octombrie 2025 este următorul eveniment muzical abordat de revista noastră, în viziunea uneia dintre concurentele laureate: aceeaşi Dana-Irina Gîju, pe care am felicitat-o sincer chiar atunci, la decernarea premiilor. Nu neglijăm nici interviul acordat de Irina Gîju doamnei Mariana Claudia Filipescu, de la Centrul Cultural Piteşti, instituţia care patroneaza şi revista “Cafeneaua literară”, care îmi face onoarea să mă publice.

O altă zonă a revistei este aceea memoriilor. Demne de interes sunt amintirile împărtăşite de locotenent-colonelul inginer Geo Ciolcan despre imamul Talip, turcul care a salvat podul lui Saligny de peste Dunăre, confesiunile ofiţerului de transporturi militare colonelul inginer Stelu-Minu Onofrei, destăinuirile “soldatului prost” (un fapt, sportivul militar de mare performanţă, Octavian Brânză).

Pentru că acolo mă pricep cel mai bine, am fost încântat să citesc secţiunea de beletristică a revistei. Am parcurs câteva pagini de poezie, cu texte semnate de Mariana David, Nira Boberis, Costache Năstasă, Constantin Stroe şi Dan Gîju, articolul omagial dedicat de Bogdan Didescu (Dan Gîju) grupării literare din jurul revistei târgoviştene “Litere” (în fotografie l-am recunoscut, cu pioasă amintire, pe braşoveanul Daniel Drăgan, un romancier pe care îl admir încă din adolescenţă, dar pe l-am cunoscut foarte târziu, atunci când a participat la o întâlnire cu scriitorii din Roşiorii de Vede), şi cronicile de lectură semnate de Florentin Popescu, Dan Gîju, Mihai-Atanasie Petrescu vizând volume publicate de scriitorii Margareta Bineaţă, Dan Gîju (şi alias Homerus Blakos), Ionel Dumitrescu, Alex Săndulache, Florian Gârz. În aceeaşi secţiune încadrez şi semnalarea mai multor cărţi sub semnătura lui Petre Dumitrescu, Costache Năstasă, Dan Gîju, Carlos Caballero şi Richard Landwehr, Florian Gârz, Teodora Manole, Lara Gal, Roxana Nicoloiu şi Carmen Ivan şi Rodica Aurora Condruz.

Cu plăcere am luat contact şi cu trimiterile la actualitate făcute de realizatorii publicaţiei, cu atât mai mult că la unele dintre manifestări am participat şi eu. Astfel, este urmărit drumul expoziţiei “Mari aviatori braşoveni (români), alcătuită de prietenul meu, muzeograful Traian Constantin Dumbrăveanu şi deschisă, pe rând, la Muzeul “Casa Mureşenilor”, din Braşov, la Muzeul de Istorie “Petre Voivozeanu, din Roşiorii de Vede şi la Muzeul Militar din Constanţa, sunt semnalate lansări de carte la Braşov, Roşiorii de Vede şi Mogoşoaia, activităţi omagiale la Palatul Parlamentului, Ambasada Venezuelei la Bucureşti Centrul Cultural “Mihai Eminescu” din Bucureşti, Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti (de care mă leagă multe amintiri din viaţa de student), Ţebea, Târgovişte, Dideşti (o activitate despre care am aflat prea târziu, mi-ar fi plăcut să fiu acolo şi eu), Sala Palatului, Sărata Monteoru, Otopeni, Palatul Brătianu, Salcia. Un amplu itinerar cultural străbătut de Irina şi Dan Gîju, în decursul căruia domniile lor s-au intersectat cu numeroase personalităţi cunoscute şi recunoscute din lumea artelor şi ştiinţei, multe dintre ele aparţinând armatei române sau având strânse legături cu aceasta.

Aşa cum o face şi redacţia revistei ProARME, îmi închei comte-rendu-ul cu arta vizuală. Coperta a patra este o mică simeză, pe care sunt expuse tablouri semnate de Bob Bulgaru, Dan Gîju, Constantin Popescu, Vasile Ivănescu, Leo Jansen, Corina Lecca şi M.H. Georgescu, ca o justă demonstraţie a crezului directorului fondator al publicaţiei de a face loc între coperţi tuturor artelor.

Mulţumesc domnului scriitor şi jurnalist, colonel Dan Gîju, pentru că mi-a oferit o frumoasă plăcere intelectuală şi estetică şi recomand, cum altfel revista ProARME, care poate fi citită oricând online la adresa: https://proarme.ro/nr-1-2-39-40-ianuarie-2022-iunie-2025/ (tot acolo poate fi accesată întreaga arhivă online a publicaţiei).

La bună, frumoasă şi de folos revedere!

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

843. POVESTEA COLECŢIONARULUI DE CEASURI de Mihai-Athanasie Petrescu

POVESTEA COLECŢIONARULUI DE CEASURI

               – Şefu, vino să-l vezi pe ăsta, râzi de mori, poate are şi el fo poveste de povestit, că prea e caraghios, anunţă Vasile prin fereastra deschisă.

               Şefu, care deja se baza de multe ori pe flerul subordonatului său, nu ezită şi ieşi rapid din palatul administrativ, unde încerca să rezolve ecuaţia a cărei necunoscută era sursa de finanţare pentru ungerea uşilor de la toate cabinele de toaletă. Cum nu avea nici o prevedere bugetară pentru capitolul ăsta, ecuaţia nu se rezolva matematic, ci cu telefonul, după sistemul lui Ianţu: “Sună un prieten!”.

               În centrul parcării, fără a ţine seama de liniile albe trasate pe astfalt, domnea un Logan alb (“Exact culoarea pe care se vede cel mai bine rugina!”, remarcă nea Mureşan. Un cetăţean între două vârste se învârtea ca titirezul în jurul maşinii cu număr de Braşov, scoţând şi aşezănd cu grijă pe asfalt un număr mare de cutii de carton. Deja aproape că descărcase complet maşina, iar oferta de ajutor a responsabilului parcării nu primi decât un “Hm Hm!”

               – Nu stau mult, ca să zic aşa, se mai auzi din spatele ultimei cutii de carton. Verific astea şi îi dau drumu’, n-are rost să te superi.

               – Nu mă supăr, domnule, eu chiar voiam să vă dau o mână de ajutor, dacă …

               – Nu, nu, lasă, încă mai pot mişca nişte amărâte de pachete, dă-le-n mă-sa, ca să zic aşa, răspunse cartonul. Dar dacă tot n-ai alta treabă, poti să mă ajuţi să le încarc la loc, ca să zic aşa. Nu sunt grele, am băgat în ele mai mult folie de protecţie decât ceasuri.

               – Sigur, cu plăcere, acceptă nea Mureşan. Ceasuri? Ce ceasuri?

               Între timp, cutia de carton se demască. Posesorul vocii îşi aranjă ochelarii pe nas, după care scoase o ţigară din buzunar, o examină cu atenţie şi o aprinse de la o brichetă colorată.

               – Uuuf! oftă el, lansând în spaţiu o dâră subţire de fum albastru, dracu m-a pus să pun aşa multe cutii … trebuia să găsesc nişte ambalaje mai mari. Uite, sunt uşoare, dar am zis că să le pot aşeza mai uşor în maşina asta, ca să zic aşa.

               – Ceva cadouri? încercă nea Mureşan să spargă gheaţa.

               – Ce cadouri?! nu, nene. Ţi-am zis că sunt ceasuri, ce, nu ştii ce e aia ceasuri?

               – Cred că ştiu, nu sunt alea care fac tic-tac, de nu ştii niciodată cât e ora?

               – Nene, nu-ţi permit! Ceasul e cea mai importantă invenţie omenească, una care se bazează pe o altă invenţie destul de importantă, roata, în cazul nostru, dinţată! Te rog să fii respectuos!

               – Îmi cer scuze, voiam să fac o glumă, nu să vă supăr …

               – Fă glume cu altceva, nu cu ceasurile, ca să zic aşa! Hai cu ajutorul ăla, că ceasurile ticăie şi nu am timp de pierdut!

               Nea Mureşan, urmând exemplul automobilistului, atinse cutia cea mai degajată din portbabaj şi o ridică încetişor. Dintr-o dată, poate şi pentru că în momentul acela nu trecea nici un beamweu pe autostradă, îl invadă un sentiment straniu; îi trebuiră câteva secunde până să-I dea seama ce se întâmplă: din interiorul cartonului răzbătea un sunet metalic, ai fi zis că un motor cu un mers neregulat, cu poticneli şi resincronizări.Desigur, era ticăitul ceasurilor, un ticăit colectiv, semn că toate mergeau, în ritm inegal, dar cu aceeaşi viteză, constantă, în aceeaşi direcţie: înainte în timp. Deşi nu apucă să deschidă gura, ezitarea lui îi dădu ocazie şoferului să vină cu lămuriri:

               – Toate ceasurile sunt trase şi potrivite de nevastă-mea şi de mine înainte de a pleca de la Braşov, azi dimineaţă. Asta voiam să ştiu, dacă mai merg, să nu cumva să se fi oprit vreunul când am frânat mai devreme, mi-a tăiat un bou calea în giratoriu …

               – Vă daţi seama dacă a stat vreun ceas dintre atâtea?!

               – Normal că-mi dau seama, ca să zic aşa. Se schimbă sunetul de numa!

               – Domnule, chapeau! nu se abţinu gazda. Aşa ceva …

               – Ce, nu mă crezi, nu? Ia orice ceas din orice cutie, dar cu grijă, ca să zic aşa, şi verifică! Toate ceasurile sunt potrivite şi reglate cât mai bine, oricare din ele îţi arată ora exacta, cu minut-două în plus sau in minus, din cauza uzurii, sunt, totuşi, cam vechi, saracele, ca să zic aşa.

               Pentru a-i face pe plac oaspetelui, nea Mureşan scoase o cutiuţă din cartonul cel mai mare, iar din ea un mic deşteptător cu clopote. Compară ora arătată de telefonul său cu cea de pe cadranul obiectului de colecţie şi trebui să-şi mai scoată o dată pălăria imaginară.

               – Hai, mai scoate unul, ştiu că eşti curios, spuse şoferul, nu te jena! În timp ce primul ceas era pus la locul lui, nea Mureşam efectuă o nouă extragere, din alt carton. Nimeri un ceas mai mare, cu postament de lemn, un tip de ceas pe care şi-l amintea din sufrageria unui prieten de-al tatălui său. Desigur, şi ăsta era de acord cu telefonul.

               – Se vede că-i ceas scump, franţuzesc, comentă el, admirând obiectul.

               – Ce franţuzesc, domne, ce franţuzesc!? E un ceas Victoria din 1968, destul de scump faţă de altele din perioada aia, dar e românesc, nu de import.

               – Credeam că …

               – Domne, hai să ne-nţelegem, ca să zic aşa! Toate ceasurile mele sunt româneşti, fabricate la Arad pe vremea ălora, a comuniştilor. Toate au fost cumpărate din comerţul socialist, sau de … ocazie, atunci când nu găseai decât ceasuri româneşti, ruseşti şi chinezeşti, alea colorate de-ţi luau ochii, dar, în fapt, nişte rable cam de unică folosinţă. Sunt în maşina asta cam două sute de ceasuri, mă rog, acum lângă maşină, ca să spun aşa, mai exact două sute patru. Am eu mai multe acasă, dar nu am putut să ambalez mai multe şi lasă, că nici ăia n-au unde le pune. Două sute patru ceasuri Victoria şi Aradora. Te-aş invita să verifici, dar nu mai ajung azi la Slobozia cu ele dacă ne apucăm.

               – A, la Slobozia vă duceţi?

               – Da, domne, păi nu ţi-am spus? La Slobozia! Adică nu ţi-am spus, ca să zic aşa, a auzit unu, domnul Săvoiu, dacă ştii, seful de la cultură sau ceva de-acolo, şi m-a rugat să vin să deschid o expoziţie. Pai, ca să zic aşa, de ce să nu mă duc. Îmi decontează ei transportul şi cazarea o zi-două-nouă acolo, şi le arăt ceva făinuţ, să le placă.

               – Păi … ce să zic, vă urez succes! Am mai auzit de colecţii de ceasuri, dar rareori exclusiv româneşti. Şi dacă toate sunt aşa, noi-nouţe cu e ăsta, continuă nea Mureşan, care încă admira ceasul cu postament din lemn … Felicitări, domnu …, felicitări pentru pasiunea dumneavoastră.

               – Stoica, Adrian Stoica, răspunse şoferul, dându-şi seama că discută de minute bune, dar uitase să se prezinte.

               – Mureşan, eu sunt cu parcarea asta, replică gazda, tot cu ochii la ceasul pe care îl răsucea, cu delicateţe, pe toate părţile. Ce frumuseţe! Nu ştiu dacă am văzut unul d-ăsta, românesc, vreodată … Am văzut unu franţuzesc, la un …

               – Hai să mă ajuţi să le punem la loc în maşină, îţi povestesc despre el, dacă eşti curios.

               – Dacă acceptaţi, după ce încărcăm Loganul, vă invit la o cafea, colea, lângă birou, vă mai odihniţi şi …

               Fără a se mai obosi să răspundă, domnul Stoica aşeză, grijuliu, în portbagaj şi pe bancheta din spate, cutiile de carton pe care i le înmâna gazda.

               – Domne, parcă am pus şi ceasul ăla cu talpa de lemn, să nu-l uit, naibii, pe-aici, să mă întorc după el, ca să zic aşa.

               Liniştit şi din această privinţă, şoferul îl urmă pe nea Mureşan la masa rotundă, din beton, unde ocupară fiecare câte-un scaun din oţel. Termosul şi ceştile, aduse de Vasile, îi aşteptau.

               – În tot cazul, două sute patru ceasuri … frumoasă colecţie, comentă nea Mureşan după ce domnul Stoica gustă din cafea şi îşi aprinse o ţigară.

               – Cum spuneam, două sute patru sunt la mine, dar mai am şi acasă, la Braşov, încă pe-atâtea, de fapt şi mai multe. Am şi unele sovietice şi chinezării de-alea, ce vină am eu dacă şi alea au existat, ca să zic aşa, răspunse braşoveanul pufăind din ţigară.

               – Dar cum aţi reuşit să adunaţi atâtea ceasuri? Sigur nu le-aţi cumpărat pe vremea lui Ceauşescu.

               – Ei … sigur că nu pe toate. Am păstrat şi vreo două din familie, dar aproape toate sunt adunate în ultimii douăzeci de ani. Am cumpărat de la talciocul din Steagu o parte, dar am dat sfoară-n ţară, ca să zic aşa, băi, prietenilor, care mai aveţi băi ceasuri de-alea vechile uitate prin casă, prin pod, prin beci … da, şi, ca să zic aşa, cel puţin trei sute, patru sute de ceasuri am obţinut cu cerşeala asta. Majoritatea făcute praf, dar tot am găsit câte ceva bun în fiecare, vreo rotiţă, vreun ax, vreun geam, ceva. Din zece am recuperat unu ca lumea şi l-am pus pe raft. Am şi acum p-acolo câteva miliarde de piese, mai ruginite, mai rupte … cine ştie când mi-or trebui la ceva, ca să zic aşa.

               – Dar ceasul ăla fain, cu postament din lemn, ăla cred că l-aţi găsit nou, sau conservat bine pe undeva.

               – Eeee …  cu ăsta e o poveste specială, domne. Dacă-ţi spun …

               – Spuneţi, spuneţi, mai am cafea şi Vasile mai poate face. Ţigări nu prea am …

               – Domne … cum să-ţi povestesc eu dumitale, exact ceasul ăla are o poveste specială, ca să zic aşa. Am ţigări, nu-ţi face mata griji, tigări şi ceasuri se găsesc oricând la mine, dar nu dau, ca să zic aşa. Bine, dumitale îţi dau o ţigară, la cafeaua asta bună, dar daca zici că nu fumezi …

               – Nu fu … dar să ne întoarcem la povestea specială, ador poveştile speciale!

               – Domne … ca să zic aşa, ceasul ăsta … dar ce-ţi spun eu dumitale, domne, e … aşa, mai personal, dar hai că-ţi spun, că eşti simpatic şi m-ai şi ajutat cu cutiile alea de le-am … Domne, eu, când eram tânăr, aşa, pe la vreo 25 de ani, terminasem facultatea şi urma să mă duc să mă angajez, cum era atunci, aveam repartiţie guvernamentală pe la ăştia, la Satu Mare, acolo. Şi m-am dus, ce să fac, lege, nu te duceai, te ardeau ăia, ca să zic aşa.

               – Da, da, ştiu, că şi eu …

               – Acolo m-am întâlnit cu unu, coleg de serviciu, de tac-su lucra la fabrica de ceasuri de la Arad. Ştii cum era atunci, cine nu îşi lua câte ceva acasă din fabrică era prost şi prost văzut de colegi, ca să zic aşa. Ăla, tata lui ăsta, colegul meu, mai şutea câte-un ceas, câte-o piesă, o aia … şi apoi încerca să le vândă. În Arad aveau toţi ceasuri şmanglite, aşa că ăsta de era colegul meu, îl ajuta în muncă. Într-o zi a venit la mine şi, cică, bă Stoica, nu vrei un ceas, că uite, aşa şi aşa. Chiar nu aveam ceas, că nu-mi prea permiteam, ca să zic aşa, că în magazine era patru-cinci sute de lei, iar ăsta, colegul, mi-l dădea cu o sută. Păi ce, eram prost să nu profit? După ceva vreme, iar ăsta, hai bă, Stoica, să-ţi dau un ceas, ieftin. Ce bă, ce dracu, ca să zic aşa, să fac cu el, am unul şi merge fain. Da, dar dacă se strică? Ia-l, bă şi pe ăsta! Şi am mai luat unu, mai mult ca să scap de gura lui. Şi după aia iar, dar acum chiar că … tocmai scăpasem unul pe jos prin camera şi nu mai mergea. Zic, mă, e ăla stricat, ca să zic aşa, n-ai altul? Şi cum să n-aibă, sigur că avea. Dar, cică, bă Stoica (ţi-am zis, pe mine mă cheamă Stoica), bă, zice, dar ce are ceasul ăla stricat? De un’ să ştiu eu? Bă, hai să-l reparăm, ce dracu! N-am, mă, bani să dau la ăştia, costă mult. Nu costă nimic, bă, hai că ţi-l fac eu mintenaş. Am o cutie plină de piese de ele, nu te costă nimic. Şi a venit cu mine la cămin, am stat lângă el şi l-a reparat pe loc. Ba mi-a dat şi nişte rotiţe şi alea, cică, ia-le bă, Stoica, să fie acolo. Pe urmă am învăţat de la el să repar deşteptătoare, acum repar orice, ca să zic aşa.

               – Şi pe-ăla cu postament de lemn tot de la colegul ăla îl aveti?

               – Ăla? Eeee … ăla are o poveste şi mai specială, ca să zic aşa … mai ai cafea?

               – Cum nu, cum nu? îl ispiti nea Mureşan, umplând din nou ceaşca şoferului. Aşa de specială?

               – Dacă-ţi spun!… stai să-mi aprind o ţigară … ce să mai, ca să zic aşa. Într-o zi, acum vreo doi ani, când eram la bibliotecă, am citit un anunţ în Drum nou, ştii, ziarul nostru de Braşov: “vând ceas nou, nefolosit, marca Victoria, în ambalaj”. Dădea acolo adresa, tot, binenţeles că m-am dus şi l-am luat. I-am dat ăleia, o babă, vreo şase sute de lei, dar merită, ca să zic aşa.

               – Drum nou ziceţi? Dar asta e denumire comunistă, ca să z … na, uite că m-am luat după dumneavoastră. Dacă ţin eu bine minte, nu-i mai zice aşa de la revoluţie, de la 23 decembrie.

               – Păi nu ţi-am zis că eram la bibliotecă, la noi, la Arlus? Ziarul era din 1969, iar ceasul e din 1968, original, nou-nouţ, doar l-ai văzut, ca să zic aşa.

               Dumirit, nea Mureşan sorbi din cafea şi răspunse:

               – Vreţi să spuneţi că acum doi ani aţi citit un anunţ din ’78 şi v-aţi dus să luaţi ceasul. Adică aţi călătorit în timp. Păi nu?

               – Păi da! Nu sunt eu specialist în ceasuri, adică în timp?

               – Bine, domnu Stoica, accept gluma … Ştiţi, îmi aminteşte de un film vechi, cu … ăla, cum îl cheamă?…

               – Christopher Reeves îl cheamă, ca să zic aşa, iar pe ea Jane Seymour. “Somewhere in Time”, ca să zic aşa. Nu?

               – Domnu Stoica, sunteţi formidabil, da, da, “Undeva, cândva”. Când el se întâlneşte cu o babă care îi dă un ceas şi îl cheamă la ea; el află cine e şi călătoreşte înapoi în timp, o întâlneşte tânără şi frumoasă, se îndrăgosteşte de ea, iar când pleacă, îşi uita la ea ceasul de buzunar.               E cea mai tare iubire definită prin ceasul ăla.

               – Am văzut filmul acum vreo patruzeci de ani şi de atunci mă tot gândesc la ceasul ăla … ăla nu a fost fabricat niciodată, ca să zic aşa; a călătorit de colo-colo în timp, dar … ca o bandă Möbius, ca să zic aşa, nesfârşită. Ca iubirea lor.

               Uitând de cafele şi de ţigară, cei doi rămaseră mult timp tăcuti. Trezit din reverie de scrumul căzut pe pantaloni, domnul Stoica rupse tăcerea.

               – Nea Mureşane, domne, hăi că am căzut în oala cu melancolie, ca să zic aşa, dar cam trebuie să plec, să ajung la ăia, la Slobozia. Să ştii că am glumit eu pe seama matale, dar îmi pare bine că am stat de vorbă. E o mare bucurie să găsesc pe unu cu care să vorbesc despre ceasul din filmul ăla. Parcă îl văd p-ăla, saracu, cum se întoarce din trecut şi lasă ceasul pe noptieră, de abia îl trăsese … şi cânta Rahmaninov.

               – Rapsodia …

               – Ştii una? Când vii pe la Braşov să treci pe la mine să vedem filmul împreună, să ne aducem aminte de tinereţe, călătorim şi noi înapoi în timp cu asta …

               – Promit, răspunse nea Mureşan, citind cartea de vizită înmânată de domnul Stoica şi privind, apoi, îngândurat, Loganul alb care se îndepărta.

Surs foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Banda_lui_M%C3%B6bius

Scrie un comentariu

Din categoria Proze