788. MIDLANDS AIR FESTIVAL (6) de Mihai-Athanasie Petrescu

MIDLANDS AIR FESTIVAL (6)

În episodul de faţă o să povestesc despre o aeronavă extrem de frumoasă, un avion de care, mărturisesc, nu auzisem înainte. La intrarea în poiană, înainte de a înţelege că nu ne aflăm pe un aerodrom normal, de pe care poate zbura şi un avion cu reacţie, văzând coada cu totul deosebită a avionului parcat în departare am crezut că e un Vampire, despre care ştiam că e în program şi îl cunoşteam … din vedere. Când ne-am apropiat, am văzut că greşesc şi că e vorba despre un avion cu elicii, un turboprop, pe care l-am identificat … prin eliminare, citind desfăşurătorul manifestării: era un North American Rockwell OV-10 Bronco!

N-am avut acces pentru un walk-around, frustrant, pentru unul ca mine obişnuit să aibă autorizaţia, la mitingurile din România, să umble cât mai aproape de aeronavele participante la activitate, dar am profitat de avantajele unei camere foto cu teleobiectiv. Şi ce am văzut: un avion turbopropulsor, cu două motoare plasate pe aripa parasol, tren de aterizare triciclu, escamotabil, jambele principale având locul de refugiu în gondolele motoarelor. În prelungirea gondolelor sunt cele două grinzi de coadă, cu profundorul montat între cele doua derive. Înmatriculat nemţeşte, 99+18, unde semnul “+” este reprezentat prin crucea neagră germană.

Restul despre tipul de avion şi despre avionul 99+18 am aflat de la prezentatorii airshowului şi din lectură particulară.

Americanii au proiectat şi construit OV-10 după un caiet de sarcini care cerea un avion uşor de atac şi de observaţie, capabil să transporte o cantitate relativ mare de muniţie, aproximativ trei tone şi jumătate, la o distanţă rezonabil de mare (autonomie peste cinci ore, dacă are plinul făcut şi la rezervoarele suplimentare), cu o viteză rezonabil de mare (cam 560 km/h la nivelul solului). Autorii proiectului au fost colonelul K.P. Rice, de la US Marine şi W.H. Beckett, şi el un ex-Marine, care au socotit că e nevoie de un mijloc special pentru a localiza, prin observaţie din aer, grupe de insurgenţi şi a le combate. De fapt, prima lor idee a fost să construiască un avion puţin pretenţios, capabil să zboare de pe terenuri neamenajate (asta îmi aminteşte de AN-2) şi să decoleze, în ciuda taliei sale, cât mai scurt. Adica STOL – Short Take Off and Landing.

OV-10, botezat Bronco (după denumirea unei rase de cai semisălbatici care trăiesc pe teritoriul SUA), a intrat în serviciu pentru US Marine Corps în 1963. În anii următori, avionul a fost operat de toate categoriile de forţe militare ale Statelor Unite, dar s-a bucurat de mare succes şi la export, făcând parte din dotarea unor forţe armate din toate continentele: Columbia, Germania, Indonezia, Philipine, Maroc, Tailanda, Venezuela. A executat misiuni variate, a participat la războiul din Vietnam, a zburat în misuni ştiinţifice pentru NASA, a încercat să încurce traficul de droguri în Columbia, a stins incendii de vegetaţie, a plimbat personalităţi … şi a îmbătrânit frumos, ieşind la pensie cam în toate ţările care l-au exploatat. Se zice că ar mai fi în serviciu vreo trei avioane Bronco în Philipine. În rest, Bronco a fost cedat muzeelor şi colecţionarilor.

Un astfel de colecţionar este Bronco Demo Team, cu sediul în Belgia, de pe aeroportul Kortrijk-Wevelgem. Avioanele lor, cumpărate de la Luftwafe şi restaurate, readuse la zbor, sunt pilotate în special în mitinguri aeriene, aşa cum e şi cel de la Ragley Hall, dar şi la diferite alte ocazii, festive ori comerciale, desigur, pe banii doritorilor. Se pare că nemţii şi-au folosit avioanele Bronco varianta OV-10 B (ai căror beneficiari unici au fost) numai pentru antrenament de trageri, în rolul de remorchere de manşă, între anii 1970-1990, aşa că nici unul dintre ele nu a fost înarmat. După ce le-au retras din serviciu, majoritatea au devenit obiecte de muzeu în starea în care erau.

(Foto: http://www.broncodemoteam.com)

Personajul nostru, 99+18, a nimerit la Manfred Pflumm International Aviation Museum, din Villingen-Schwenningen, acolo unde l-a ochit şi achiziţionat Bronco Demo Team. A revenit pe cer în mai 2012, maiden flight-ul fiind executat de principalul pilot al Demo Team, domnul Tony De Bruyn. Acelaşi pilot care a adus avionul şi la Ragley Hall şi care a salutat publicul cu multă politeţe.

Avionul a executat un zbor de prezentare, de fapt aşa cum era de aşteptat, dat fiind specificul festivalului aerian de la Ragley Hall.

Spre mulţumirea prezentatorilor, simpaticii Trev Graham şi James McDonald, avionul a decolat după un “elan” de doar câteva sute de metri, demonstrându-şi capacitatea STOL (sincer, dacă nu ar fi fost un STOL nici nu ar fi încăput pe pajiştea aia); apoi, Bronco a zburat pe deasupra moşiei, cu viraje strânse pe dreapta şi pe stânga, şi cu numeroase schimbări de altitudine, arătând că e capabil şi de un zbor acrobatic (s-a dat peste cap într-un tonou lent); deloc surprinzător, doar cunoaştem bimotoare mult mai mari care fac tonoul şi chiar loopingul fără probleme.

In prima zi, Tony de Bruyn a aterizat pe acelasi loc scurt, completand acronimul STOL. In a doua zi, pilotul a profitat de vantul puternic si a plecat sa aterizeze in alte parti de soare mai pline.

Ziua a doua:

Binenţeles că lumina mi-a jucat feste şi în cazul lui Bronco, obligându-mă să fac tot felul de experienţe de prelucrare a pozelor. Dar, bune sau rele, pozele mele arată un avion fain de tot, cu care mi-a părut bine să fac cunoştinţă.

VA URMA

2 comentarii

Din categoria Galerie foto, Uncategorized

787. GÂNDURI DUPĂ BIAS 2022 de Mihai-Athanasie Petrescu

Gânduri după BIAS 2022

2022, ediţia post pandemie a marelui Miting Aerian de la Băneasa, evenimentul aviatic de anvergură naţională care a fost menit, ca de fiecare dată,  să demonstreze că românii ştiu şi pot să îşi dea mâna atunci când vor.

Am avut trei ani de pauză forţată, timp în care dorul de manifestări aviatice a crescut exponential. Trei ani lungi, în care piloţii acrobaţi ai Aeroclubului au ieşit în lume pentru a-I saluta pe cei care luptau în prima linie cu boala, am auzit mai ales veşti rele, am pierdut prieteni aviatori, în accidente tragic de surprinzătoare.

Dar am auzit şi d-alea faine, de performanţe tot mai bune obţinute de aceiaşi piloţi acrobaţi în competiţii internaţionale. I-am şi văzut, de la distanţă, pe diferite aerodromuri, pregătindu-se intens, pentru ei înşişi, pentru publicul care îi aştepta, pentru performanţă. Fie pe deasupra gardului aerodromului, fie pe canalele de informare, am văzut figuri noi, tinere, ne-am mirat cine or fi şi ce caută în cabina avioanelor tricolore. Am văzut aeronave noi, în culori noi, şi am aflat că urmează să zboare cu sigla AR pe derive. Pe scurt, am fost aproape de zburătorii noştri, am ştiut ce fac şi la ce nivel. Dar … nu am avut acces oficial pe aerodrom, nu am putut simţi atmosfera aia specială a mitingurilor.

Vestea că, în sfârşit, Aeroclubul României, Forţele Aeriene şi TAROM, cu sprijinul necesar al CNAB, încep pregătirile pentru marele eveniment s-a răspândit rapid printre “bolnavii de aviaţie”, cum spune un prieten de-am meu neatins de microbul ăsta. Întâi a fost o mică indiscreţie, auzită pe un aerodrom, apoi indiscreţia a devenit zvon, într-un târziu am auzit-o şi dintr-o gură oficială, pentru ca la sfârşitul lui iunie să vină şi confirmarea, pe diferite canale oficiale de comunicare: o să avem BIAS!

Întâi am sărit într-un picior, apoi în celălalt, iar după ce am obosit am revenit cu amândouă picioarele pe pământ: când? oare putem ajunge?

Putem!

4 septembrie

Atmosfera de pe Băneasa este exact aia pe care ne aşteptam să o găsim, una de mare sărbătoare şi entuziasm. Steaguri, bannere, aeronave expuse, lume multă şi tot mai multă, prieteni – “meeting” înseamnă, dicţionar, întâlnire, “act or process of coming together” (Webster Dictionary).

Exact la 1000 hrs, manifestarea începe oficial, pentru a nu se opri nici o clipă până la 2030 hrs. Toate categoriile de aeronave, demonstraţii de forţă şi îndemânare, curaj şi calcul, cutezanţă şi prevedere, îndrăzneală şi dibăcie. Piloţi, de ambe sexe şi de toate vârstele, combinaţii inedite de aeronave, voltije cu un mare grad de dificultate şi spectaculozitate, executate (şi) cu aeronave pe care le-ai fi crezut incapabile de aşa ceva, o legatură empatică între zburători, public şi organizatori, o bucurie generală că evenimentul a fost posibil, că e în desfăşurare, că e repetabil.

Am început prin a scrie despre anii de pauză. Pandemia asta a făcut mult rău omenirii şi indivizilor, iar efectele ei nu se vor estompa uşor, sau curând. A trecut, dar ne-a lovit crunt. Şi nu numai pandemia ne-a lovit, ci şi veştile rele. Toate astea s-au reflectat şi în conţinutul evoluţiilor de pe cerul Bănesei, mai ales prin acea figură pe care au executat-o toate categoriile de aviaţie prezente acolo. Figura aia care ne face să ne amintim zicala “Piloţii nu mor, ei doar decolează şi nu se mai întorc …”.

Foto: Remus Zaharia

Formaţia de F-16 a fost prima care a executat “Missing Man”. Aviaţia militară română a avut recent pierderi grele, greu de înţeles pe timp de pace.

Hawks of Romania au executat şi ei “Missing Man”. Unul dintre ai lor a decolat astă primăvară spre  “escadrila din ceruri”. De fapt, unul dintre ai noştri …

Iacării Acrobaţi au executat, la rândul lor, “Missing Man”. A fost momentul, din toată manifestarea, când lumea a plâns, pentru că prezentatorul a povestit despre Dan Ştefănescu, iar cel care a ieşit din formaţia de trei Yakuri a fost Dan Ştefănescu jr. Tristissim, dar, totuşi, optimist moment, din care se înţelege perfect că viaţa merge înainte.

De fapt, asta a demonstrat întreaga manifestare de la Băneasa. Că viaţa învinge! Că omul e puternic, ca specie, ca societate.

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

786. MIDLANDS AIR FESTIVAL (5) de Mihai-Athanasie Petrescu

MIDLANDS AIR FESTIVAL (5)

În zilele noastre, sau mai bine zis, la noi, în zilele noastre, Hidroavionul este un fel de aeronavă mai puţin cunoscută şi utilizată. Un avion care nu are nevoie de o amenajare specială la sol pentru decolare / aterizare, pentru că pista ei poate fi orice luciu de apă suficient de mare pentru a atinge viteza de desprindere sau a “înghiţi” viteza de amerizare. Mai vedem prin filmele americane sau canadiene cum oamenii acoperă nişte distanţe prin ţinuturi muntoase şi/sau împădurite la bordul unor hidroavioane uşoare, cu patru-zece locuri, suficiente pentru transport turistic sau trafic de cine ştie ce.

Personal, singurul hidroavion pe care îmi amintesc că l-am văzut este un Bucaneer LA-2-400, pilotat de Sorin Bochiş. A participat la Aeronauticul din 2017, când a amerizat pe Lacul Morii, în inima capitalei, demonstrând, astfel, cât poate fi de util. Tot pe el l-am văzut la un miting pe Clinceni, aterizând, pe roti, ca orice avion.

Totuşi, hidroavioanele au fost folosite pe scară foarte mare în primii, sa zicem, 50 de ani de istorie a aviaţiei mondiale. Pe de-o parte pentru că aeroporturile chiar sunt greu de construit. Pe de alta, pentru că, dată fiind autonomia discutabilă (adică mică) a avioanelor interbelice, piloţii şi constructorii care încercau rute noi, transoceanice, sau care voiau să doboare recorduri, apelau la hidroavioane, capabile să amerizeze oriunde pe întinsul apelor intercontinentale, cu speranţa că cineva va trece pe-acolo şi va recupera măcar echipajul. Aşadar, de-a lungul anilor s-a auzit de multe hidroavioane faimoase, fie pentru performanţele de zbor, fie pentru mărimea lor. Unul dintre ele este gigantul construit de Howard Hughes, Spruce Goose, sau H-4 Hercules, imensitatea cu opt motoare (bietul Mryia avea “doar” şase) care a executat un singur zbor, în 1947, fiindcă era mult prea mare pentru a putea fi folosit cu un oarecare randament, iar acum şade frumos, expus într-un muzeu al aerului, în Oregon, SUA.

La noi, primul zbor cu un hidroavion ar fi cel executat de prinţul George Valentin Bibescu, în octombrie 1911, cu un avion Voisin Canard, transformat de el însuşi în hidroavion. Dintre proiectele româneşti de aeronave, istoria consemnează hidroavionul Getta, construit la Constanţa, de către inginerul Radu Stoika în atelierele firmei lui Gheorghe Georgescu. Aparatul a fost construit în patru exemplare, maiden flight având loc la 15 august 1925 (Ziua Marinei), echipajul fiind format din trei cunoscute personalităţi ale aviaţiei militare române interbelice, piloţii Romeo Popescu şi Ion Culluri şi tehnicul de bord Valentin Stângaciu.

O să notez aici şi amănuntul tehnic că avioanele care pot ateriza / decola de pe apă sunt de două categorii, cu denumirile englezeşti, folosite de lumea aviaţiei, seaplane  şi flying boat. Prima variantă este cât se poate de asemănătoare cu un avion normal, numai că trenul cu roti este înlocuit cu flotoare (dar roţile nu lipsesc, pentru că … cine ştie; doar că sunt mai mici şi sunt scoase numai la nevoie). A doua categorie cuprinde aeronavele al căror fuselaj are forma unei chile de barcă, deci amerizează şi plutesc pe el. Sunt considerate mai stabile şi pot fi de dimensiuni mai mari (vezi creaţia lui Hughes).

După o incursiune în istoria hidroavioanelor, să vedem de ce am făcut-o: pentru că unul dintre personajele principale ale piesei “Midlands Air Festival 2022” a fost un legendar hidroavion, un Consolidated  PBY Catalina.

E uşor să atribui epitetul “legendar”, aşa că o să încerc să-l justific, fără a pretinde că sunt original.

Catalina a venit pe lume, ca prototip, prin 1935. Era mare nevoie de el, pentru că SUA remarcau că alte forţe din zona Pacificului se cam agitau, de aceea s-a cerut un hidroavion destul de mare şi de puternic pentru raiduri lungi pe deasupra oceanului. Constructorul Consolidated a creat prototipul cel mai apropiat de cerinţe, USAF şi USNavy l-au ochit, au contribuit la adoptarea, adaptarea şi optimizarea lui, astfel că, începând cu 1936, au lansat comandă după comandă pentru “Catalina” (denumirea este a unei insule din largul Californiei, cunoscută fanilor serialului “Baywatch”). PBY înseamnă, aşa cum spune şi prezentatorul de la Ragley Hall, “Patrol Bomber produced by Consolidated”, “Y” fiind indicativul dat fabricantului de către armată. Cum îi spune şi numele, avionul este mai ales apt pentru misiuni de recunoaştere şi bombardament, dar este foarte versatil, ceea ce il recomandă pentru misiuni diverse. A fost produs într-un număr de vreo 3300 de unităţi, timp de aproape 20 de ani. A luptat pe frontul din Pacific, sub steag american, dar a fost utilizat (de fapt, şi fabricat) şi de alte forţe aeriene sau navale, printre care Marea Britanie, Canada, URSS, Brazilia …

Deci, de ce e legendar? Păi:

  • E primul avion American care a doborât un inamic japonez, culmea, un “Zero”, la 10 decembrie 1941;
  • Executând misiuni SAR (save and rescue) a salvat zeci, poate sute de aviatori şi marinari, americani şi aliaţi, doborâţi sau naufragiaţi;
  • A identificat şi a făcut posibilă distrugerea a numeroase submarine (Uboat) germane, dintre care 40 au fost distruse chiar de Cataline;
  • În timpul misiunilor de patrulare-cercetare, Catalinele au descoperit o mulţime de nave şi convoaie japoneze, ceea ce a permis interceptarea lor şi distrugerea de avioane specializate sau de nave de luptă;
  • A obţinut, aeronava, nu echipajele respective, două “Victoria Cross”;
  • A participat (şi încă mai participă) la misiuni de stingere a incendiilor mari, mai ales de păduri. E binecunoscută secvenţa cu care începe filmul lui Spielberg “Always”, în care Richard Dreyfuss face un rol extraordinar.

  • O celebritate mai degrabă tristă: un Catalina a fost folosit în activitatea sa de cercetare a mărilor de către Jacques-Yves Cousteau; din păcate, avionul a căzut în timpul unui zbor, avându-l la bord şi pe Philippe, fiul lui Jacques-Yves.

Mai pot fi aduse argumente, tone. Adaug doar că unul dintre toate Catalinele de toate felurile produse în lumea asta a aterizat pe biblioteca mea.

În zilele noastre mai există încă multe Cataline. Unele încă nu au ieşit la pensie, muncesc ca transportoare sau pompieri, nici unul nu mai e, însă, militar activ. Altele funcţionează în scop comercial, educativ sau pentru agrement, zburând pe la airshows sau pentru clienţi curioşi să vadă şi să înţeleagă cum e să zbori într-un avion istoric. Dintre astea, unele au încă dreptul de a purta “uniforma de serviciu”, adică piturarea militară din vremea când zburau pentru armată.

Unul dintre avioanele astea în “uniformă” este G-PBYA, deţinut de “The Catalina Society”. Aparatul a fost achiziţionat în 2004 de la British Columbia, şi colorat, adăugând şi înmatricularea militară a altui Catalina, care, în cadrul 210 Squadron a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial.

El a venit la Ragley Hall în acele zile frumoase, în ciuda metarului nefavorabil.

Apărând pe deasupra pădurii şi a spectatorilor din faţa mea, Catalina a executat un zbor calm, având doar intenţia de a se lăsa văzut şi admirat.

Cum s-ar zice, a zburat atât de lent, încât aş putea înţelege că a stat să fie pozat de amatori (de aviaţie, dar şi în domeniul fotografiei, pentru că nu am văzut în cele două zile mai mult de zece obiective mai mari decât al meu.

Sigur, lumina contre-jour care mi-a stricat pozele cu celelalte aeronave m-a sabotat şi în cazul Catalinei, dar, hai să discutăm mai mult despre subiect, decât despre priceperea (lipsa de ~) mea.

Am uitat numele pilotului, din păcate, dar am reţinut că bietul om a încercat, nu demult, să pună avionul pe mare. Sigur că a reuşit, doar e hidroavion, dar imediat a devenit conştient că apa de mare poate provoca o coroziune nedorită, aşa că a dus aeronava pe aerodromul de bază, unde a petrecut mai multe ore pentru a spala apa sărată cu apă dulce. Probabil că nu va mai repeta experienţa …

Vedem avionul zburând drept sau executând viraje largi, pilotul scoate, pe rând, trenul de aterizare şi flotoarele de stabilizare de la capetele planurilor, iar Catalina zâmbeşte tot timpul, bucuros că lumea îl aplaudă.

VA URMA

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

785. MIDLANDS AIR FESTIVAL (4) de Mihai Athanasie Petrescu

MIDLANDS AIR FESTIVAL 2022 (4)

Programul festivalului de la Ragley Hall a conţinut şi evoluţia a două elicopetere (hai, două şi jumătate, cum o să vedem mai târziu). În specificul manifestării, cele două aparate cu aripă rotitoare sunt “reprezentante ale vechilor generaţii”.

În ordine cronologică, primul a fost un elicopter militar: Westland Wasp.

Waspul s-a născut şi a ieşit în lume în anii 1960, adică pe vremea când elicopterul, ca maşină de zburat, era încă destul de tânăr. Chiar dacă Georges de Bothezat, Vuia şi Sikorski (şi alţii, desigur) au lucrat mult pentru a evolua de la o idee la un aparat de zbor în care să ai încredere, maşinăriile astea nu aveau încă toată cartea tehnică scrisă. De fapt, fiecare producător dezvolta capacităţile aparatelor, de la menţinerea în aer şi zborul controlat, la folosirea lor în diferite tipuri de misiuni, de la simplu transport de persoane şi bunuri, la misiuni militare. Royal Navy îşi dorea un zburător care să caute nave pe mare, mai ales nave submarine, pe care să le localizeze şi atace, iar caracteristicile elicopterului erau promiţătoare. Astfel a fost elaborat caietul de sarcini al lui Wasp, un coleopter cu motor cu turbină, capabil să zboare (destul de mult) pe deasupra mării, cărând cu el şi o torpilă sau două.

Primul zbor al noului prototip Wasp a avut loc prin 1962, după care a început producţia de serie. Au ieşit din mâinile şi benzile de montaj ale fabricantului exact 133 de unităţi, care au fost achiziţionate majoritar de către Royal Navy, dar, prin simpatie, unele au intrat şi în dotarea Forţelor aeriene Neozeelandeze şi Malayeziene. Wasp a zburat în serviciu ordonat până în 2000, ulţimii care l-au tras pe linie moartă fiind malayezienii.

Din fericire, câteva exemplare au fost păstrate sau restaurate. Unul dintre ele, fost Royal New Zeeland Navy NZ3905, devenit apoi Royal Navy XT787, a devenit proprietatea unui pasionat din Hampshire şi, când este invitat, vine cu plăcere să se facă văzut la showuri aeriene precum cel de la Ragley Hall. Aparatul a fost construit în 1967 şi la Ragley Hall a fost pilotat de wing commander Terry Martin, cu pretextul (bine, obiectivul) de a marca cei 40 de ani de la Razboiul Malvinelor, cum era prezentat de presa românească a timpului, sau Falklands War, aşa cum îi spun britanicii, adică războiul anglo-argentinian din 1982.

Când am sosit noi la moşia Ragley Hall, elicopterul era expus în latura din stânga a pajiştei, dincolo de jucăriile pentru copii, sigur, dincolo de un gard de securitate, dar destul de aproape de vizitatori pentru a putea fi admirat. Nu are nimic din silueta elegantă a elicopterelor contemporane, mai ales a celor franţuzeşti, dar inspiră forţă şi ameninţare îndreptată în orice direcţie, prin orientarea divergentă a roţilor de la capătul celor patru jambe înalte, special concepute pentru a plasa sub burta aparatului cele două torpile antisubmarin.

Displayul a avut loc spre mijlocul programului, în ambele zile, binenţeles că sâmbătă pilotul a preferat şi el, ca şi mulţi dintre colegii lui, ca după cele câteva minute de zgomot puternic să se îndrepte spre alt aerodrom.

Elicopterul, având acum înmatricularea civilă oficială G-KAXT (dar păstrând şi vechea înmatriculare de la Royal Navy XT787 înscrisă pe grinda de coadă), a executat un zbor de prezentare, la înălţime mică, cu o aterizare în centrul poienii şi maniabilităţi menite să amintească la ce era bun în timpul serviciului: zbor jos, la rasul apei mării, în căutarea vreunui inamic imersat, dar şi posibilitatea de a lansa la orizontală torpila. La toate astea, prezentatorii au avut grijă să amintească şi eficienţa camuflajului; într-adevăr, zburând dincoace de pădure, copacii erau destul de greu de distins pe fondul culorilor maşinii zburătoare. Ăăăă … sau invers?

Un scurt clip poate da o idee si in legatura cu muzica motorului

O aeronavă interesantă, chiar dacă mai puţin cunoscută la noi, în România – ca, de altfel, numeroase tipuri de elicoptere occidentale din acea epocă, în care nu aveau cum să apară pe-aici altfel decât în misiune de luptă reală. Din fericire, n-a fost cazul.

VA URMA

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

784. MIDLANDS AIR FESTIVAL (3)

MIDLANDS AIR FESTIVAL 2022 (3)

Al treilea episod al serialulului meu este dedicat formaţiei de entertainment “Turb Team”, prezentată în programul publicat ca “Turbulent Display Team”.

Se pare că grupul se bucură de notorietate în Anglia, am citit cu atenţie tot ce scriu ei despre ei înşisi pe site-ul propriu, dar, dat fiind specificul avioanelor cu care evoluează, nu pot pleca la distanţă de casă decât dacă îşi pot încărca dotarea în alte mijloace de transport, cu rază lungă de acţiune şi ca atare sunt mai puţin (spre deloc) cunoscuţi dincolo de malurile arhipelagului britanic.

Piloţii “Turb” fac parte din “Tigers Club”, asociaţia despre care am discutat nu demult, dar grija lor este de a zbura pentru voia bună a spectatorilor, nu sunt promotori ai avioanelor istorice. Dar, totuşi, avioanele lor sunt nişte ultrauşoare apărute în 1951. Proiectantul francez Roger Druine a vrut să ofere pe piaţă un avion micuţ şi ieftin, pe care l-a denumit “Druine D31 Le Turbulent”, uşor de întreţinut şi de pilotat. Ba chiar şi uşor de construit, pentru că majoritatea avioanelor au fost livrate sub formă de kituri, fiind montate şi scoase la zbor de către cumpărători. Aeronava are 158 kg în ordine de zbor, fără pilot, şi este propulsată de un motoraş (o râşniţă) (un grăjduleţ) de 30 de cai. Dar e cât se poate de maneabilă şi rezistentă, iar viteza de 200 km/h anunţată de constructor cred ca e uşor depăşită în picaj.

Să adăugăm şi culorile vii în care sunt vopsite avioanele, un element care adaugă la spectaculozitatea evoluţiei formaţiei. Şi să mai adaugăm, citate din memorie, şi cuvintele prezentatorului de la Ragley Hall: “Only the French could design an aeroplane so pretty, and only the English would fly it like this! ” , (Numai francezii puteau să construiască un avion atât de drăguţ şi numai englezii puteau să-l zboare atât de bine).

Acum să discutăm despre programul micuţelor avioane colorate. Cele trei Ulemeuri, Mike Zulu, Victor Zulu şi Bravo Zulu, au avut trei momente:

  1. Au decolat de pe tăpşanul de la moşie, apărând de undeva de sub poala pădurii din stânga, şi au executat câteva maniabilităţi de zbor în formaţie – ca orice formaţie care se respectă: “vic” formation, eşalonare. Bienenţeles că a urmat o rupere în sus, simplă, de altfel, adică fiecare pilot a tras în partea lui. Sigur, nu uităm că e vorba de nişte ULM-uri, nu de avioane de acrobaţie (spun din nou: am folosit poze din ambele zile).
  1. 2. Partea cea mai interesantă, după părerea mea. Cu ajutorul echipei de la sol, piloţii micilor Turbulents au arătat că au curaj şi îndemânare. Întâi li s-a deschis o poartă, un şnur colorat prins in doi pari lungi, ţinuţi în poziţie vertical de către cei de jos.
  1. 2.Nu am nici o idee despre dimensiunea porţii (o putem aprecia dupa dimensiunile celor doi pilon vii), dar pot spune că spectatorii mai slabi de înger au oftat în momentul când avioanele au trecut, rând pe rând, prin deschiderea aceea, venind şi din dreapta şi din stânga, bar chiar şi din ambele părţi simultan, realizând intersecţia chiar sub poartă. Remarcabil! Din păcate, în timpul evoluţiei de sâmbătă, cei doi susţinători ai porţii au acordat prioritate siguranţei şi au trântit pe jos poarta înainte de trecerea primului avionaş; şi trântită a rămas, dar piloţii şi-au executat programul fără să se abată nici un pic de la scenariu. Îmi permit să îmi amintesc acum de un moment asemănător gândit, regizat şi realizat de prietenii mei piloţi de la Aeroclubul României, Ionuţ Andrei şi Daniel Dobre, care au deschis, în 2011, mitingul “Temerarii cerului albastru” de la Roşiorii de Vede “tăind” panglica aerodromului (ţinută la înălţime de domnii Arsu şi Bucur de la Casa de Cultură) cu elicea avionului Ikarus! 

2.3 Al doilea punct al programului de îndemânare a fost o probă de bombardament. Piloţii au lansat din zbor un fel de “bombă” care, în cazul în care cădea într-un perimetru desenat la sol, având în centru o machete de casă, exploda, cu un “poc” destul de slab ca să nu sperie copiii. Momentul ăsta a fost ocazia pentru prezentator de a deveni simpatic; a îndemnat spectatorii să îşi aleagă un “concurent” şi să-l susţină cu ovaţii. El însuşi dădea tonul, imparţial, cu îndemnuri pentru toţi trei piloţii. “Red, Red, Red!”pentru Victor Zulu, “Yellow, Yellow, Yellow!” pentru Mike Zulu şi “Richard, Richard, Richard”, pentru că avionul lui, Bravo Zulu, era tot galben ca şi al colegului său. Bombardamentul a avut efectul scontat, pentru că unul dintre aviatori a trântit “bomba” exact pe căsuţă … care n-a mai fost reparată nici pentru a doua zi.

Al treilea punct al evoluţiei a fost vânătoarea de balonaşe colorate, umflate cu heliu. E un exerciţiu pe care îl execută şi aviatorii români pe la mitinguri, dar cu avioane mult mai puternice, cu Zlinurile Aeroclubului României. Desigur, şi vânătoarea asta a fost prezentată ca o competiţie, iar prezentatorul cred că i-ar fi devenit simpatic şi bunului meu prieten, Andrei Lucescu, omul care prezintă de ani buni mitingurile (majoritatea) din România. De fapt, ca şi Andrei, englezul s-a pasionat ca un adevărat suporter şi a făcut galerie celor trei piloţi ca la mondiale. Din păcate, vântul de sâmbătă a sabotat şi vânătoarea de baloane, astfel că majoritatea au scăpat de proiectilul înaripat şi eliciat, red sau yellow, mergând să crape singure de ciudă cine ştie pe unde. A, sigur, unul dintre cei trei piloţi a devenit campion în fiecare zi, dar cine să mai ţină minte care anume …

Drăguţ, spectaculos, dar, repet, nu nemaivăzut. Chiar şi “bombardamente” din ulemeuri am văzut pe la airshows din România, “războinicii” fiind prieteni de-ai mei, iar bombele … pungi cu făină.

Păi, cam atât despre Turbulenţi. Pozele sunt aşa cum sunt, pentru că organizatorii s-or fi gândit la multe, dar nu şi la necesitatea ca lumina să vină într-un anumit fel pentru succesul fotografilor. Dar spectacolul a fost fain.

VA URMA

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

783. MIDLANDS AIR FESTIVAL 2022 (2)

MIDLANDS AIR FESTIVAL 2022 (2)

Sa faci un drum de 2600 de km, cu tot felul de mijloace de transport, trecând prin diferite aventuri inerente unui voiaj atât de lung, cu speranţa ca la capătul lui să vezi nişte … molii, fie ele şi tigrate, ar putea părea, pentru un observator obiectiv, un motiv de “bălăceanca”. Poate două categorii de observatori subiectivi ar putea înţelege: entomologii şi iubitorii aviaţiei.

Păi da. Ăia cu gâjgăniile ciudate ar lua o lupă şi ar porni cercetarea. Ăia cu aviaţia … dar şi ăia puţin cam miraţi, ar merge cu gândul la un avion biplan, construit de De Havilland. Miraţi şi mai tare dacă ar afla că avionul acela încă mai zboară …

Da, frate, zboară! Şi nu unul, ci in roi! Adică, da, suntem la avioane: zboară în formaţie numeroasă, arătând celor interesaţi că un avion englezesc, bine făcut după 1932, încă zboară perfect, dacă este stăpânit de un pilot care îl cunoaşte şi îl mânuieşte cu pasiune.

De Havilland! Un constructor de avioane apărut pe piaţa britanică acum un secol, Geoffrey de Havilland (înrudit cu Olivia de Havilland, actriţa făcută celebră de rolul ei din “Gone with the Wind”). E cunoscut de lumea aviaţiei pentru mai multe avioane, cu destinaţie civilă sau militară, dintre care îmi amintesc acum, pentru că am construit machete, de Dragon Rapide şi Comet, fiecare cu istoria lui: Dragon Rapide e avionul care l-a cărat pe generalul Franco la Madrid, pentru a prelua puterea (şi a declanşa războiul civil din Spania, în 1936), iar Comet fiind primul jet commercial care a transportat călători peste Atlantic.

Tiger Moth a apărut în 1932 şi a intrat în dotarea RAF ca avion de şcoală şi recunoaştere. Sigur că au fost construite, de-a lungul anilor, mai multe versiuni, în mii de exemplare, şi a rezistat în serviciu militar până spre sfârşitul anilor 1950. A funcţionat, ca avion de şcoală şi de antrenament, dar şi în misiuni decise de deţinători, şi ca avion civil. A îmbătrânit frumos şi, iată că nu a murit încă; se pare că mai există în lume, desigur, ma ales în UK, câteva zeci de exemplare în stare de zbor. Unele au fost menţinute în viaţă de cei care au reuşit să le salveze de la casare; altele, ajunse la stare de epavă, au fost restaurate şi reomologate; iar altele, păstrate ca obiecte de muzeu, adică exponate nefuncţionale, au fost găsite de restauratori şi readuse la zbor.

În UK există mai multe grupuri de pasionaţi care trag de Tiger Moths. Nu am toate informaţiile necesare, dar am înţeles, din tentativele mele de documentare, că avioanele prezente la Ragley Hall ar aparţine grupului de prieteni pasionaţi “The Tiger Club”. Le-am scris ca să le cer o confirmare şi o listă a piloţilor care au zburat la Ragley Hall, mi-au răspuns, cu promptitudine, că aşa vor face, dar nu par a fi foarte grăbiţi să se ţină de cuvânt. Nu contează, eu povestesc şi vin cu poze de la evoluţiile lor din zilele 2 şi 3 de la Midlands Air Festival, iar ei sigur nu au nevoie de şi mai multă promovare. Am aflat, de la prezentatorii manifestării (am încercat să aflu numele lor, dar se pare că şi astea sunt secrete, organizatorii nu au binevoit să-mi răspundă concret atunci când le-am cerut printr-un email), că piloţii sunt oameni mai degrabă trecuţi de prima tinereţe (unii poate şi de următoarele două-trei), piloţi profesionişti, unii de la aviaţia militară (RAF), alţii de la cea generală sau comercială, britanici şi străini (am auzit atunci numele unei japoneze şi al unui canadian) adunaţi la un loc prin pasiunea comună.

În cele două zile de Festival, micile biplane istorice au executat o frumuseţe de program demonstrativ, reuşind să impresioneze în primul rând prin faptul că toate cele nouă avioane au zburat cât se poate de bine şi sigur, fără probleme tehnice, răspunzând normal la comenzi şi necreând emoţii piloţilor. Au executat, aidoma oricărui team de avioane moderne, un spectacol în două acte: zboruri în diferite formaţii în prima parte (3 “vic formations” de trei avioane, dar şi o mare “vic formation” de nouă avioane!), un diamant, apoi o rupere de formaţie de nouă avioane, urmată de programul de sincronizări, anume intersecţii – şi nu ca la teamurile de reactoare, între doi solişti, ci între toate cele nouă aeronave, înşiruite pe două linii eşalonate. Sincer, dacă nu aş fi sigur că pozele sunt făcute de mine, aş putea bănui că sunt imagini stop cadru din vreun film de Howard Hughes!

Dar, mai ales în cadrul oferit de poiana de la Ragley Hall, cred că cea mai frumoasă parte a spectacolului oferit de avioanele Tiger Moth a fost decolarea şi aterizarea. Pe fondul verde asigurat de pădurea din plan secund, avioanele colorate felurit au realizat ceva greu de egalat în alte contexte.

Spun, ca să nu  uit, în Ziua 2 vremea a fost, până spre seară, destul de faină, doar poziţia faţă de display mi-a stricat aspectul pozelor. In Ziua 3, însă, vremea a fost destul de câinoasă; nu mai zic că erau 120 C la nivelul solului (la Roşiori erau 320), dar vântul luase hotărârea să saboteze cât mai mult evoluţia protagoniştilor. A reuşit să provoace anularea programului baloanelor cu aer cald (pe care nu le-am prins nici în Ziua 2), dar Tiger Moths, deşi avioane mici, fragile, bătrâne etc., au decolat impecabil – dar, din nefericire, pentru siguranţă, piloţii au ales să nu mai aterizeze în poiană, ci să se îndrepte către un aerodrom amenajat mai bine, din câte am înţeles la East Midlands.

Totuşi, oamenii şi-au executat programul fără greşeală, chiar dacă vântul îi legăna ca pe nişte frunze. Au avut timp, ca şi în ziua precedentă, să facă şi o trecere cu salut respectuos prin faţa spectatorilor, după care s-au regrupat deasupra pădurii, îndreptându-se spre alte zări de soare pline.

Un spectacol reuşit, emoţionant şi demn de respect.

VA URMA

2 comentarii

Din categoria Galerie foto

782. MIDLANDS AIR FESTIVAL 2022 (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

MIDLANDS AIR FESTIVAL 2022 (1)

Unul dintre cele două motive care m-au dus în Regatul Unit la începutul lui iunie, 2022 a fost ceea ce credeam eu ca va fi un miting aerian, chiar dacă denumirea (no, orice denumire de eveniment trebuie să fie, cât de cât, pompoasă, pentru a atrage participanţi şi spectatori) “Festival” nu e chiar comună pentru spectacolele aeriene.

Să ne aducem aminte şi să subliniem că, timp de doi ani, am fost privaţi de spectacole de orice fel, de frica unei boli care a transformat omenirea într-o masă de fiinţe terorizate. Evenimentul de la Ragley Hall ar fi fost un “must” chiar dacă ar fi avut altă denumire, atâta timp cât era prezent cuvântul cheie: AIR!

Bun. Să încercăm o introducere cât mai scurtă, dar fără a uita nimic.

Mai întâi a fost cuvântul, găsit de Lavinia pe afişul virtual al manifestărilor. Apoi a fost calculul distanţei şi propunerea de soluţii realiste pentru deplasare la locul faptei. Iar al treilea pas a fost cumpărarea biletelor. Well … 25 de lire sterline pe zi … nu e putin şi nici la îndemână, dacă ţinem cont că în România publicul pătrunde gratis la mitinguri … iar mitingurile private dispar, din lipsă de fonduri. Subliniez, biletele au fost cumpărate înainte de a rezerva locurile la avionul de Anglia!

Soluţia pentru deplasare de la Leicester la Ragley Hall a fost căutată îndelung, tot după achiziţionarea biletelor la eveniment. Am avut în vedere realitatea că transportul public nu ajunge până acolo, presupusul aerodrom fiind in the middle of nowhere, deci am hotărât că e cazul să căutăm o maşină şi un şofer. Şofer am mai fi găsit noi, dar îşi uitase maşina acasă.

Au învăţat nemţii ăia germana şi nu găsim noi o maşină?! Am găsit una … kind of, şoferul era pregătit … kind of, deci toate piedicile, reale sau inventate, inclusiv aia cu biletul de avion până la Londra au fost înlăturate.

3 iunie 2022, ora … şi ceva. Matinală, pentru perfidul Albion, târzie, deja, pentru unul neobişnuit cu fusul lor orar. Gândăcelul vişiniu, care ar semăna, săracul, cu o maşină normală, dar e cu totul şi cu totul pe dos, e gata de drum, aşa cum pretind şi eu.

O să descriu maşina şi aventurile mele de şofer în altă parte, acum e important să menţionaez doar că, la mai puţin de două ore de la pornire şi un ocol nedorit prin mărginimea oraşului Coventry, am fost primiţi cu politeţe britanică pe tăpşanul din spatele conacului de la Ragley Hall. Locul era deja ticsit de maşini, dar ne-am găsit cu uşurinţă un loc de odihnă pentru Fieţel, l-am lăsat să stea de vorbă cu alte maşini şi am atacat vitejeşte nu-aerodrumul.

Din păcate pentru colecţiile mele, biletele erau cumpărate online şi am prezentat la control telefonul, nu un petic de hărtie. Pătrundem în teatrul de operaţiuni. Dar … nu e un aerodrom, ci o poiană, înconjurată de păduri, un lac inaccesibil privirilor noastre şi the mansion. Ar semăna cu Poiana Noua, numai că la Braşov nu există un conac, ci o mulţime de case, mici şi, unele, parcă nepotrivite în context.

Curiozitatea mea de turist mă îndeamnă să studiez puţin istoria locului. Ragley e menţionat încă de la 711, când regele Mercia l-a făcut cadou Abaţiei Evesham, care l-a vândut familiei Rous după vreo şapte secole. În prima perioadă elisabetană, Ragley a devenit proprietatea contelui (Earl) de Conway, care l-a angajat pe arhitectul Robert Hooke (coleg de generaţie (estetică) cu mult mai cunoscutul Sir Christopher Wrenn) pentru a-i construi un conac fain, adică the Palladian House, cea pe care am văzut-o şi noi. Au mai contribuit la realizarea casei şi arhitecţii James Gibb, cu decoraţiile baroce adăugate în 1750, şi Wyatt, care a realizat, în 1780, the Red Saloon şi the Mauve Room. Nici unul dintre ei nu se gândea că peste ani o să merg eu acolo, dar nu pentru a le admira capodopera, ci pentru a mă uita după avioane.

De fapt, Ragley Hall nu este numai locul unui Air Festival. În zilele noastre, moşia este pusă la dispoziţia unor promotori din domenii diferite: cinema (cunoscătorii citează filme care s-au turnat aici), muzică (la o anumita data se instalează în poiană o scena mare pe care se produc formaţii cunoscute (de cei care vin să le vadă şi judecând după pozele de la evenimente, nu sunt puţini deloc), evenimente importante din viaţa unor boieri de-ai lor sau de aiurea, etc. (nu spune nimeni cam ce venit obţine familia de pe urma acestor manifestări).

Air Festivalul la care am venit noi este la a patra ediţie, adică oamenii au experienţă în organizare şi garantează pentru reuşită. Cu atât mai mult cu cât, anul ăsta, (apelez la limbajul de lemn de la noi) manifestarea se înscrie în seria evenimentelor dedicate Jubileului de Platină al Majestăţii sale, The Queen Elisabeth 2. (Jubileul a început cu o zi înainte la Londra, iar pozele şi reportajele abundă deja pe facebook, dar nu şi pe străzile din Leicester. Programul este atragator.

Locul e deja aglomerat, poate englezi mai matinali decât noi, care au venit aici să vadă şi parada baloanelor cu aer cald. Noi o lăsăm pentru seara de sâmbătă, ca să fi ajuns aici la ora 0600 trebuia să fi plecat de acasă la o oră complet nepotrivită.

Primele care îmi atrag atenţia sunt (în prima zi, două, în a doua zi încă una) maşinile de epocă. Exact la fel ca la regretatele Aeromanii de la Tuzla!

Ca şi la airshow-urile din România sau Ungaria pe care le-am frecventat, şi aici sunt instalate o mulţime de standuri şi chioşcuri, unde se vând, binenţeles, obiecte legate de tema manifestării: îmbrăcaminte, suveniruri, jucării, mâncare, băuturi.

E interesant de pierdut vremea la standurile RAF, ceea ce şi încerc să fac, ba chiar reuşesc, lăudându-mă că am acasă nişte modele de avioane de-ale lor, dar recunosc că noi încă mai avem multe de văzut, iar voluntarii de la stand mai trebuie să se împrietenească cu alte mii de vizitatori înainte de a beneficia de dreptul la odihnă.

După o misiune de cercetare-recunoaştere atât de amplă, ne căutăm undeva un loc bun pentru a amenaja un post de observaţie. Îl găsim foarte aproape de gardul de security, se pare că lumea nu se înghesuie aici cât mai aproape de avioane, ca la mitingurile obişnuite. Ce ştiu ei …

Gongul sună pentru a anunţa că urmează un moment al programului denumit de organizatori “Model Aircraft Pyrotechnic Display”. Gongul, adică vocile prezentatorilor, binenţeles.

Pe zona de poiană aflată dincolo de gard încep să se agite nişte avioane mici, la scăra de, cred eu, 1:25 (aproximativ). Este vorba de TJD Warbird Display Team.

Sunt sigur că oamenii ăştia şi-au construit singuri modelele şi le adresez sincere felicitări pentru asta. Se vede în poze, toate modelele sunt “warbirds”, adică avioane de luptă, englezeşti, americane … doar IAR-80 nu se vede. Motoraşele lor sună fain de tot, iar felul cum zboară şi sunt pilotate de la sol de către constructorii lor e demn de respect.

Toate avioanele (avionaşele) sunt în aer, în zbor strâns, acrobatic. Un spectacol interesant, pe care nu l-am mai văzut de peste zece ani în România (nu am văzut eu, nu spun că nu se zboară modele, ştiu că există numeroşi constructori pasionaţi, mă şi cunosc cu câţiva şi le cunosc şi le apreciez creaţiile).

Dintr-o dată, zborul liniştit al aeromodelelor este perturbat de un foc intens de antiaeriană. Păcat că e lumină puternică de la soare, cred că pe întuneric spectacolul pirotehnic e remarcabil … dar nu s-ar mai vedea zburătoarele. Aşa că ne bucurăm să vedem şi să auzim, chiar dacă exploziile proiectilelor antiaeriene nu sunt chiar foarte vizibile.

Hopa! Cred că un proiectil şi-a atins ţinta, pentru că un avion vine scurt la aterizare şi se pune pilon. Cred, totuşi, că nu a suferit daune, în tot cazul, pilotul îl examinează liniştit şi îl apucă de coadă pentru a-l tracta la hangar, pentru refacerea capacităţii de zbor.

Între timp, toate aeromodelele aterizează în siguranţă şi se aliniază pentru onor.

A fost un reuşit început de zi pentru cei care au venit la Ragley Hall, Alcester, Warwickshire. B49 5NJ.

Al doilea paragraph din capitolul “Aeromodele” a urmat mai târziu şi a fost cel puţin la fel de interesant.

La un moment dat, în timp ce pe cerul East Midlands evoluau alte aeronave, la sol a apărut un avion YAK. Cam ciudat să vezi în Anglia un avion sovietic, pilotat de un englez. Pe englez îl cheamă Steve Carr, iar avionul lui este un frumos YAK-54 în culori ucrainiene şi cu stickere publicitare. Aeromodel 1:3. Avionul decolează scurt de tot şi execute o gamă de înaltă acrobaţie (anticipez, mult mai bună decât ce au executat in cele două zile avioanele reale, cu piloţi la bord, dar asta e normal, pentru că un obiect nu are decât limite tehnice).

În episoadele următoare voi descrie evoluţiile aeronavelor adevărate şi pilotate. Ca şi în cazul aeromodelelor, voi folosi poze de la evoluţiile din ambele zile.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

781. CE CARTE TRISTĂ!… de Mihai-Athanasie Petrescu


CE CARTE TRISTĂ!…[1]

Amintirile mele de acum peste 50 de ani – ştiu că asta o să-mi aducă titlul de “moş”, dar n-am ce să fac, trebuie să-l accept ca să pot să merg mai departe cu cronica de faţă – îmi dezvăluie un copilaş care se uita cu jind în pupitrul unui coleg de clasă, unde era ascuns un exemplar al revistei “Pif”. Sincer, nu ţin minte cine era colegul, dar curiozitatea o resimt şi acum. Ce a urmat? Simplu: am mers acasă şi i-am spus lui tăticu să-mi cumpere şi mie revista aia colorată. Tăticu, aşa cum ar face orice părinte, a găsit, după o vreme, soluţia şi s-a prezentat la micul lui tiran cu un Pif. O fi fost cam prin 1968 …

Nu spun nici un fel de noutate: când unui copil îi place ceva, vrea imediat o repetiţie, iar tatăl meu a pornit iar în misiune de cercetare, aducând acasă încă un Pif, apoi încă unul… preţ de câteva săptămâni. Parcă-l văd cum scotea din nelipsita lui servietă din piele de porc un ziar “L’Humanité”, în care era învelită cu grijă o revistă când mai verde, când mai galbenă sau albastră … până când, într-o zi, revista ascunsă între foile ziarului comunist (explicaţia era simplă: “Pif” nu venea la chişcuri într-o cantitate destul de mare, iar tanti de la chioşc – doamna Ţintescu, aşa cum am aflat mai apoi – învelea revista în ziarul acela pe care nu-l voia nimeni, deci nu atrăgea atenţia) era într-un format nou. În loc de o revistuţă subţire, tipărită pe hârtie poroasă, costând 4,25 lei, am descoperit una mult mai ordonată şi mai groasă, cu coperta roşie, pe care scria mare: PIF. Iar intr-o stea galbenă, neregulată, apărea adaosul: “Et son gadget surprise”. Şi preţul era altul: 8 lei cincizeci. Rămânea constant L’Humanité-ul de un leu, ca ambalaj-camuflaj.

Trebuie să menţionez că, în acel timp, “Pif” era doar o înşiruire de imagini, un fel de caricaturi, unele colorate, altele doar desene negre, însoţite de un fel de cerculeţe albe în care scria ceva într-o limbă necunoscută. Eu eram elev mic, de clasa a cincea, limba (franceză) din interiorul balonaşelor îmi era o necunoscută, mai mult, mi se părea inaccesibilă în această viaţă. Deşi o învăţam la şcoală cu doamna profesoară Rodica Munteanu. “Bonjour mes éleves!”, “Bon-jour ca-ma-rade pro-fes-seur!”, “, le cahier”, “le crayon”, “la cret” … sigur, “la craye”, dar eu uitasem forma corectă şi m-am ales cu un “non, assieds-toi!”.

Dar, cum ar spune azi un psiholog, acel “Pif et son gadget surprise” a provocat un declic! Revista aducea obişnuitele desene (între timp am aflat: benzi desenate!) cu balonaşe cu inscripţii (bule), dar, în plus, în interiorul revistei, am găsit o folie din argint, cu o forma predecupată. O ciudăţenie care mi-a stârnit curiozitatea şi, cu revista în mână, am colindat pe la diverse cunoştinţe ale părinţilor mei, în speranţa de a descifra misterul existenţei acelei folii. Mai din desene, mai din textul însoţitor, au priceput că era vorba de nişte ochelari, pe care i-am montat greşit şi i-am abandonat, cu năduf.

Dar în săptămâna următoare, Pif a revenit cu son gadget surprise – Le zip magique – şi o nouă întrebare a început să-i obsedeze pe cunoscuţii mai sus pomeniţi. Apoi, încă unul şi încă … multe, săptămână de săptămână, Pif îmi punea noi probleme, dar din ce în ce mai uşor de rezolvat. În acelaşi timp, doamna profesoară Rodica Munteanu începea să înghesuie note de 10 în rubrica ei de catalog, în dreptul numelui meu. Ăsta fusese declicul: Pif îmi adusese motivaţia necesară pentru a învăţa limba franceză!

În anii următori, doamna Ţintescu, de la chioşcul de pe Republicii, colega ei, doamna Pietraru, apoi poştasul nostru au contribuit la îmbogăţirea cunoştinţelor mele. Noua profă de la şcoala 5, doamna profesoară Macavei, mi-a chemat, pe rând, părinţii la şcoală pentru a le pune întrebarea: cu cine fac meditaţii în particular? Ei i-au spus, cinstit: cu Pif! Profa a crezut că e o glumă. Deloc!

Am trecut la Liceul “Meşotă”. Acolo, încă de la testul de evaluare iniţială, am devenit “pet”-ul profei de franceză, doamna Doina Taraş. Ea nu s-a mirat de nivelul francezei mele, dar a contribuit foarte mult la ridicarea acestuia.

Aşa se face că, de la o pereche de ochelari de jucărie am ajuns să fac din limba franceză (şi engleză, dar asta are altă poveste) o meserie, o carieră de 40 de ani, de care nu sunt nemulţumit.

Iar după retragere, aproape pe negândite, prin două evenimente m-am întors la punctul de plecare: Pif.

Mai întâi, Salonul Colecţionarilor din octombrie 2021, mi-a oferit prilejul de a scoate “de la naftalină” (citeşte “din colecţia mea de peste 500 de numere de revistă”) câteva exemplare preţioase ale “Pif”. Am primit permisiunea să îmi prezint exponatul şi, dacă nu m-ar fi oprit directorul muzeului gazdă, la inaugurare aş fi putut povesti câteva ore despre “Pifurile” mele. Am comis actul de curaj de a posta pe facebook câteva fotografii de la eveniment, ceea ce mi-a adus din partea unor “prieteni” calificativul “fiu de securist”, că numai securiştii ar fi avut acces la presa occidentală. Îi mai liniştesc odată: la “Pif”, revista pentru copii publicată de o editură franceză dar tipărită inclusiv în România, avea acces oricine avea cei 8,50 lei (în cazul meu 9,50, când cumpăram revista de la chioşc, în ambalaj de “L’Humanité”) sau exact 442 lei, cât costa abonamentul anual.

Al doilea eveniment, pentru care îi mulţumesc prietenului meu Andrei Lucescu, este apariţia în faţa ochelarilor mei a cărţii din fotografia de sus: “Pif, la grande histoire des gadgets”. Andrei a observat-o în oferta unei librării online şi mi-a semnalat-o, ştiind bine ce bucurie îmi face. A durat mult până acea librărie mi-a expediat comanda, dar a meritat.

Am făcut introducerea asta atât de lungă pentru a evidenţia locul pe care l-a ocupat o biată revistă pentru copii în dezvoltarea mea – educaţie, instruire, carieră, indirect şi familie – şi pentru a explica titlul eseului.

Am titrat: “Ce carte tristă!” De aceea trebuie demonstrat mecanismul gândirii mele, ceea ce încerc să fac în continuare, în câteva rânduri – încă nu ştiu câte, dar sigur multe.

Volumaşul asemănător cu un “PIF” din anii 1970 se propune a fi o istorie a acelei invenţii a revistei mele preferate: le gadget. Dar, pentru că demersul înşiruirii şi descrierii gadgeturilor nu putea fi separat de de istoria publicaţiei în sine, Rodolphe Massé a scris, până la urmă, o scurtă istorie a revistei pentru copii.

A fost nevoit să o ia de la Adam şi Eva publicisticii franceze post WW2, pentru că nu putea construi eşafodajul “Pif Gadget” fără a spune, pe înţelesul unui cititor prea tânăr că să fi apucat anii 1950, cum nişte foşti membri ai rezistenţei franceze au schimbat armamentul capturat de la ocupanţii nemţi cu peniţa şi pensula pentru tuş. Primul a fost Roger Lecureux, apoi au mai venit Jean Olivier, Cabrero Arnal, R. Mas, Cézard … cei care îşi foloseau talentul de graficieni şi scriitori pentru a ridica moralul populaţiei ocupate. Mai întâi, “Le Jeune Patriote”, apoi “Vaillant”, denumiri uşor de înţeles pentru cei care ştiu cum era pe vremea ocupaţiei. Unul dintre personajele de succes ale revistei de benzi desenate a fost un căţel personificat, capabil să gândească şi să vorbească la fel ca oamenii; numele lui era Pif (în limba lor, pif desemnează un nas mare, iar cătelul lui Arnal avea aşa ceva). Succesul personajului a fost brusc şi neaşteptat, astfel încât editorii au schimbat numele publicaţiei în “Vaillant le Journal de Pif”, apoi în (pur şi simplu) “Pif”, iar mai târziu, în 1969, “Pif et son gadget surprise”.

Ce era “le gadget” în concepţia redacţiei “Pif”: un obiect mic şi simplu, unic (de concepţie proprie), adică imposibil de găsit în altă parte, destul de uşor de asamblat şi de mânuit pentru a fi la îndemâna unui copil de la 7 ani în sus (ăla despre care se presupune că ştie să citească franţuzeşte), atrăgător, cât de cât util, cât mai amuzant, pasibil de a fi băgat în seamă şi de părinţii copilului care îl utilizează, educativ, poate chiar şi folosit de adulţi, pentru o clipă de distracţie; în acelaşi timp, adultul, adică părintele, să fie dispus să dea ăia 2 ff (francs français) sau, în cazul părinţilor români, 8,50 lei. Multe cerinţe în carnetul de sarcini, iar Rodolphe Massé are curajul să spună că, foarte probabil, editorii şi creatorii “Pif”ului nici măcar nu-şi dădeau seama la ce se înhamă. Până la urmă, vorbim de necesitatea de a crea un gadget nou în fiecare săptămână.

Specialiştii s-au pus pe treabă şi au reuşit. Timp de aproape 20 de ani, les lecteurs au deschis cu emotie punga de nailon in care cei de la “Pif” ambalau revista şi micul gadget. Au stabilit, încă din primele luni de gadgetareală, o strategie: să îi facă pe micii lecteurs să înveţe fără să ştie, exact aşa cum Monsieur Jourdain făcea proză fără să ştie. Iar copiii, francezi, francofili sau, pur şi simplu, francofoni, dobândeau o mulţime de cunoştinţe de fizică, de chimie, de botanică, de zoologie, de geografie, de istorie şi, în cazul meu de limba franceză. Adăugăm şi ceea ce azi pedagogia numeşte skills; obiectele erau ascunse între paginile revistei sub formă de bucătele de carton sau de plastic, unele gata de funcţionare (dar acestea erau puţine şi nu destul de atractive, pentru că de obicei copiii se conduc după principiul “de ce simplu, când se poate complicat?”. Realizatorii erau buni psihologi, buni pedagogi, se adresau prin obiect şi funcţionalitatea lui direct copiiilor şi, indirect, adulţilor, părinţilor, ăia care trebuia să finanţeze curiozitatea copiilor, les lecteurs.

Printr-o paralelă între atractivitatea gadgeturilor şi tirajul revistei, Rodolphe Massé arată că marketingul creatorilor a dat roade: gadgetul vindea revista. De la un tiraj de câteva zeci de mii de exemplare în anii ’60 ai revistei “Pif” s-a trecut brusc, prin apariţia gadgetului în 1969 la 500.000, pentru a ajunge, datorită celui mai popular gadget din istoria publicaţiei, “les Pifitos”, la peste un milion de exeplare ale unui număr vândute. Şi cum să nu fie aşa, dacă “les Pifitos” erau nişte mici vieţăţi necunoscute în Europa, nişte boabe de mazăre care săreau de colo-colo pe suprafaţa pe care erau puse. Sigur, în Mexic “les Pifitos” erau nişte banale biete larve de fluturi, care îşi petreceau metamorfoza în interiorul acelor seminţe de plante, dar de unde să ştie copilul european de ele?! Cum de unde? Păi … de la Pif, care a dat o mare lovitură de piaţă, dar şi de imagine. Câştigându-si, în aceste fel, renumele de “Journal de la vie”. A, să adăugăm, odată cu Rodolphe Massé, că revista conţinea, în fiecare săptămână, un “journal du gadget”, adică un fascicul de câteva pagini de prezentări, explicaţii şi discuţii despre gadget în sine, dar şi despre principiul tehnic sau ştiinţific pe care se baza acesta. Iar discuţiile erau mereu conduse de personajul Pif, căţelul umanizat, a cărui cultură generală însuma cultura celor care creau gadgeturile şi a unor persoane cunoscute care “garantau” pentru ele: oameni de ştiinţă, ca, vestitul pe vremea aia, Albert Ducrocq, actori sau cântăreţi faimoşi, ca Julien Clerc sau Alain Delon, sau chiar personaje de film (probabil cu acordul realizatorilor filmelor) ca cele din prima serie “Mission Impossible”, sau “Brett şi Danny” (“Amicalement votre” pe limba lor), “Răzbunătorii” John Steed şi Emma Peel (“Chapeau melon et bottes de cuir”) etc. De fapt, cred că se promovau unii pe alţii …

Şi, încă ceva, gadgeturile erau obiecte, aşa cum am spus şi mai sus, imposibil de găsit în altă parte. Adică imposibil înainte de apariţia gadgetului, că după aia multe erau copiate de fabricile de jucării. Culmea, chiar industria de jucării din România – destul de ambiţioasă în anii aceia – a copiat şi pus pe piaţă câteva astfel de obiecte, îmi aduc aminte că am cumpărat un mic joc “flipper”, sau un pistol cu dop şi unul cu apă copiate după creaţiile lui “Pif”.

Autorul lucrării discutate aici nu îşi limitează cercetarea la gadgeturi. Curiozitatea lui o satisface pe a cititorului de a cunoaşte ce altceva mai conţinea revista “Pif”. Iar Rodolphe Massé face o listă (neterminată) a “seriilor” publicate de “Pif”. Serii umoristice şi serii realiste. Personaje, asemenea lui Pif, animale umanizate: Hercule, Placid, Muzo, Léo (bête à part), Gai Luron, Arthur (le fantôme justicier), le Concombre masqué; altele semifantastice, ca Surpluf, Les Rigolus et les Tristus, M le Magicien etc. Seriile culte, realiste, veneau cu aventuri în care binele câştiga întotdeauna, cum era Teddy Ted, Docteur Justice, Loup Noir, Bob Mallard et Puchon (asta era preferata mea, cei doi fiind piloţi neînfricaţi, calificaţi pe orice tip de avion sau elicopter); personaje istorice, ca Le Grêlé 7-13, preistorice – Rahan, sau SF – Les Pionniers de ‘Espérance. Cu scenarii adaptate culturii şi capacităţii de înţelegere a unui copil de 10 ani (sau mai mare), cu nişte desene extrem de realiste – recunosc faptul că am revăzut recent serii cu Bob Mallard şi Docteur Justice, unde erau desenate multe aeronave şi am putut aprecia corectitudinea desenelor. Se pare că personajul preferat de majoritatea cititorilor era Rahan, iar Lecureux şi Chéret, creatorii lui, au ştiut să profite de acea preferinţă, transformându-l pe Rahan (le fils des âges farouches) într-un profesor de de toate: biologie (plante, animale, insecte, desenate perfect, descrise şi explicate la nivelul creierului prehistoric … dar, dar de fapt al copilului de 10 ani), geologie (vulcani, roci, forme de relief), geografie, etică (“Rahan ne tue jamais ceux qui marchent debout”), fizică şi chimie (fenomene explicate la nivelul pomenit mai sus) etc. Personal, mă mir de inspiraţia scenaristului Roger Lecureux (ca şi de a celorlalţi realizatori), dar şi de capacitatea şi puterea de muncă a desenatorilor – unii dintre ei contribuiau la mai multe serii, iar André Cheret trebuia să scoată câte o serie de 20 de pagini Rahan cam în fiecare lună, pentru că … marketing.

Şi … Vrând-nevrând ajungem şi la partea a doua a titlului meu. Marketing înseamnă vânzare, adică bani, adică resursă. Odată cu trecerea anilor, “Pif” era cumpărat mai ales de … foştii copii, care încercau să-şi educe fiii şi fiicele în spirit pifofil. Societatea a evoluat, publicaţia a trebuit să caute soluţii pentru a rămâne vandabilă, deşi cererea socială s-a schimbat radical.

Pentru copiii secolului 21, entuziasmul părinţilor sau bunicilor lui la primirea unui “gadget” “Pif” ar părea o prostie. Sigur, acum tânăra generaţie se distreză cu altfel de obiecte denumite “gadgetsuri” (intenţionat am folosit şi eu barbarismul care circulă în limba română, să nu mă acuze cineva că am făcut o greşeală), de la telefoane super (mega, ultra etc.) inteligente la filme porno, dar, sincer, unde e inocenţa copilăriei noastre de acum 50 de ani? Dar asta e viaţa, totul se schimbă. A scăzut cererea, a scăzut vânzarea, mai întâi în ritm mic, apoi decisiv, încât publicaţia mai întâi şi schimbat ritmul de apariţie, de la hebdomandaire la mensuel, apoi şi-a încetat apariţia. Vechi pifofili au încercat resuscitarea revistei, măcar la un ritm trimestrial. Patetic! Seriile desenate, publicate după principiul “à suivre” ca să menţină curiozitatea cititorilor, nu mai erau destul de atrăgătoare. Strategia creării şi realizării gadgeturilor, eficientă în anii de final ai secolului 20, după 2000 nu a mai funcţionat. Nici tentativa de a reînvia (a nuştiucâta oară) les Pifitos nu a avut efectul scontat, mai ales că preţul revistei, influenţat de costurile de editare, nu mai era accesibil oricui. Iar “Pif” s-a scufundat, după o apariţie de peste o jumătate de secol, în mlaştina uitării. Trist! Tristissim! Poate ar jubila les Tristus şi s-ar transforma în Rigolus, după principiul inventat acum 50 de ani de Cézard, dar “Pif”, în ciuda entuziasmului celor care au încercat să-l readucă în chioşcuri, a pierdut lupta cu progresul.

Discuţia ar putea fi continuată în diverse direcţii. Eu mă opresc, nu am nicio putere să-i pompez oxigen unei publicaţii aflate în moarte clinică. Se aude (a auzit şi Rodolphe Massé) că iar se încearcă o revenire (a câta?) pe piaţă, sincer, cu toată pasiunea mea pentru acea revistă care m-a însoţit, cu folos, zeci de ani, nu o cred posibilă.

Dar “Pif Gadget” a existat, a fost un fenomen European. Să vină vreun puritan să-mi spună că era revistă de stânga, editată cu ajutorul “L’Humanité” că ştiu eu ce să-i răspund: nu a militat pentru răspândirea comunismului, nu a făcut învăţământ politico-ideologic, a fost doar o revistă pentru copii şi adolescenţi, cu rolul ei social şi educativ la vremea aia, pe care toţi îl apreciază drept pozitiv. Dar, trist, lumea s-a schimbat, nevoia şi cererea de educaţie sunt diferite, “Pif” a devenit istorie.

Dar nu a murit!

QUEL TRISTE LIVRE !…

Mes souvenirs d’il y a plus de 50 ans – je sais que cela va me valoir le titre de „pépé”, mais je n’y peux rien, je dois l’accepter pour pouvoir continuer cette chronique-ci – me révèlent un enfant regardant avec envie dans le banc d’un camarade de classe, où un exemplaire du magazine „Pif” était caché. Honnêtement, je ne me souviens pas qui était mon collègue, mais seulement de cette curiosité. Que s’est-il passé ensuite ? C’est simple : je suis rentré chez moi et j’ai demandé à mon papa de m’acheter aussi ce magazine coloré. Papa, comme tout parent le ferait, a trouvé la solution au bout d’un moment et s’est présenté à son petit tyran avec un Pif. C’était vers 1968…

Je ne dis rien de nouveau : quand un enfant aime quelque chose, il veut tout de suite une répétition, et mon père partit en mission de recherche, ramenant à la maison un autre Pif, puis un autre… pendant quelques semaines. Je le vois sortir de sa mallette en peau de porc un journal appelé « L’Humanité », dans lequel un magazine, tantôt vert, tantôt jaune, ou bleu, était soigneusement emballé — jusqu’au jour où le magazine caché entre les pages du journal communiste (l’explication était simple: „Pif” n’était pas venu dans les kiosques en quantité suffisante, et la dame du kiosque – Mme Ţintescu, comme je l’ai découvert plus tard – enveloppait le magazine dans ce journal dont personne n’en voulait, donc ça n’a pas attiré l’attention), avait un nouveau look. Au lieu d’un mince magazine, imprimé sur du papier poreux, coûtant 4,25 lei, j’en ai découvert un beaucoup plus ordonné et plus épais, avec une couverture rouge, sur laquelle était écrit en gros : PIF. Et dans une étoile jaune, irrégulière, apparaissait l’ajout : « Et son gadget surprise ». Et le prix était différent : 8 lei cinquante. L’Humanité coûtait toujours 1 leu, en guise d’emballage-camouflage.

Je dois mentionner qu’à cette époque, „Pif” n’était qu’une série d’images, une sorte de caricatures, des dessins en couleur, ou juste en noir et blanc, accompagnés d’une sorte de cercles blancs dans lesquels il écrivait quelque chose dans une langue inconnue. J’étais un petit élève de cinquième, la langue (française) à l’intérieur des ballons ne m’était pas familière, de plus, elle me semblait inaccessible dans cette vie. Bien que je l’aie eu comme objet d’étude à l’école, avec Mme Rodica Munteanu. „Bonjour mes élèves !”, „Bon-jour ca-ma-rade professeur !”, „Le cahier”, „Le crayon”, „La cret”… Bien sûr, „La craie”, mais j’avais oublié la bonne forme et je me suis retrouvé avec un „non, non, assieds-toi !”

Mais, comme dirait aujourd’hui un psychologue, ce « Pif et son gadget surprise » a fait un déclic ! Le magazine a apporté les dessins habituels (entre-temps j’ai découvert: des bandes dessinées!) Avec des ballons avec des inscriptions (bulles), mais, en plus, à l’intérieur du magazine, j’ai trouvé une feuille d’argent, avec une forme prédécoupée. Une chose étrange qui a éveillé ma curiosité et, le magazine en main, je me suis rendu chez des amis de mes parents, espérant déchiffrer le mystère de l’existence de cet objet. En regardant les dessins, en déchiffrant le texte d’accompagnement, ils ont réalisé qu’il s’agissait de lunettes, que j’ai montées mal et abandonnées.

Mais la semaine suivante, Pif revient avec son gadget surprise – Le zip magique – et une nouvelle question commence à hanter les amis citées plus haut. Puis, semaine après semaine, Pif m’a créée de nouveaux ennuis, mais de plus en plus faciles à résoudre. Au même moment, Mme Rodica Munteanu commençait à accumuler les notes de 10 dans la colonne du régistre de la classe, à côté de mon nom. C’était le truc : Pif m’avait donné la motivation d’apprendre le français !

Les années suivantes, Mme Ţintescu, du kiosque Rue de la République, sa collègue, Mme Pietraru, puis notre facteur ont contribué à l’enrichissement de mes connaissances. Le nouveau professeur de l’école 5, mon professeur, Mme Macavei, a convoqué mes parents à l’école pour leur poser la question : avec qui est-ce que j’étudie en privé ? Ils lui ont dit, honnêtement : avec Pif ! Le professeur pensait que c’était une blague. Pas du tout!

Je suis allé au lycée „Mesotă”. Là, depuis le test d’évaluation initiale, je suis devenu le „chouchou” du professeur de français, Mme Doina Taraş. Elle n’a pas été surprise par le niveau de mon français, mais elle a beaucoup contribué à l’élever.

C’est ainsi que, à partir d’une paire de lunettes joujou, j’ai fini par faire du français (et de l’anglais, mais ça c’est une autre histoire) un métier, une carrière de 40 ans, dont je ne suis pas mécontent.

Et après ma retraite, presque à l’improviste, deux événements m’ont fait revenir à mon point de départ: Pif.

Tout d’abord, le Salon des Collectionneurs d’octobre 2021 au Musée Departamental d’Alexandria m’a donné l’occasion de sortir du „naphtalène” (lire „de ma collection de plus de 500 de „Pifs””) quelques précieux exemplaires. J’ai été autorisé à présenter mon exposition, et si le directeur du musée d’accueil ne m’avait pas arrêté, j’aurais pu parler de mes „Pifs” quelques heures au vernissage. J’ai commis l’acte de courage de publier sur Facebook quelques photos de l’événement, qui m’ont valu de la part de certains „amis” le qualificatif „fils d’agent de sécuritate”, car seuls les agents de la sécuritate auraient eu accès à la presse occidentale. Je les rassure une fois de plus: n’importe qui, avec les 8,50 lei avait accès à Pif : le magazine pour enfants édité par une maison d’édition française mais aussi imprimé en Roumanie, (dans mon cas 9,50, quand j’ai acheté le magazine au kiosque, en emballage de « L’Humanité ») soit exactement 442 lei, le coût de l’abonnement annuel.

Le deuxième événement, pour lequel je remercie mon ami Andrei Lucescu, est l’apparition du livre sur la photo ci-dessus devant mes lunettes : „Pif, la grande histoire des gadgets”. Andrei l’a remarqué dans l’offre d’une librairie en ligne et me l’a signalé, sachant très bien quelle joie cela me fait. Il a fallu beaucoup de temps à cette librairie pour expédier ma commande, mais cela en valait la peine.

J’ai fait cette longue introduction dans le but de souligner la place d’un banal  magazine pour enfants dans mon développement – éducation, formation, carrière, indirectement famille – et d’expliquer le titre de l’essai.

J’ai titré, „Quel triste livre!”. Je dois donc démontrer le mécanisme de ma pensée, ce que j’essaie en ce qui suit.

Le volume ressemblant au « PIF » des années 1970 veut retracer l’histoire de cette invention de mon magazine préféré : le gadget. Mais parce que le processus d’énumération et de description des gadgets ne pouvait être séparé de l’histoire de la publication elle-même, Rodolphe Massé a finalement écrit une petite histoire du magazine pour enfants.

Il a été contraint de le prendre depuis l’Adam et Eve de la presse française post-WW2 car il ne pouvait pas construire l’échafaudage „Pif Gadget” sans dire à un lecteur trop jeune pour avoir vécu les années 1950 comment des anciens membres de la résistance française ont changé leurs armes contre un stylo et un pinceau à encre. Le premier fut Roger Lecureux, puis vinrent Jean Olivier, Cabrero Arnal, R. Mas, Cézard, et tant d’autres qui utilisèrent leur talent de graphistes et d’écrivains pour remonter le moral de la population active. D’abord „Le Jeune Patriote”, puis „Vaillant”, des noms faciles à comprendre pour qui sait ce que c’était  l’Occupation. L’un des personnages les plus réussis du magazine de bandes dessinées était un cabot personnifié, capable de penser et de parler comme les humains; il s’appelait Pif (en français, pif veut dire „gros nez”, et le chien d’Arnal en avait un). Le succès du personnage étant soudain et inattendu, les éditeurs changent le nom de la publication en „Vaillant le Journal de Pif”, puis en (simplement) „Pif”, et plus tard, en 1969, „Pif et son gadget surprise” .

Ce qui était « le gadget » dans la conception de la rédaction « Pif » : un petit objet simple et unique (de leur propre conception), c’est-à-dire introuvable ailleurs, assez facile à monter et à manipuler pour être à la portée d’un enfant de 7 ans (celui qui est censé savoir lire en français), attrayant, aussi utile que possible, aussi drôle que possible, susceptible d’être pris en compte par les parents de l’enfant qui l’utilise, éducatif , peut-être même utilisé par les adultes, pour un moment de plaisir ; En même temps, l’adulte, c’est-à-dire le parent, doit être prêt à payer 2 ff (francs français) ou, dans le cas des parents roumains, 8,50 lei. Beaucoup d’exigences et Rodolphe Massé a le courage de dire que, très probablement, les éditeurs et créateurs de „Pif” ne se sont même pas rendu compte de quoi il s’agissait. Après tout, nous parlons de la nécessité de créer un nouveau gadget chaque semaine.

Les spécialistes se sont mis au travail et ont réussi. Durant près de 20 ans, les lecteurs ont ouvert avec enthousiasme le sac en nylon dans lequel „Pif” emballait le magazine et le petit gadget. Dès les premiers mois de gadgets, ils ont mis en place une stratégie : faire les petits apprendre sans le savoir, comme Monsieur Jourdain faisait de la prose sans le savoir. Et les enfants, français, francophiles, ou tout simplement francophones, ont acquis une mine de connaissances en physique, chimie, botanique, zoologie, géographie, histoire et, dans mon cas, en français. On y ajoute aussi ce que la pédagogie appelle aujourd’hui les compétences (skills) ; les objets étaient cachés entre les pages du magazine sous forme de morceaux de carton ou de plastique, certains prêts à l’emploi (mais ceux-ci étaient peu nombreux et peu attrayants, car généralement les enfants sont guidés par le principe « pourquoi simple, quand cela peut être compliqué». Les créateurs étaient de bons psychologues, de bons pédagogues, ils adressaient leur objet et sa fonctionnalité directement aux enfants et, indirectement, aux adultes, aux parents, à ceux qui devaient financer la curiosité des enfants.

En établissant un parallèle entre l’attractivité des gadgets et la diffusion du magazine, Rodolphe Massé montre que le marketing des créateurs a payé : le gadget a vendu le magazine. D’un tirage de plusieurs dizaines de milliers d’exemplaires dans les années 1960 du magazine „Pif” il est passé du coup, avec l’apparition du gadget en 1969, à 500 000, pour atteindre, grâce au gadget le plus populaire de l’histoire de la publication, ” les Pifitos”, à plus d’un million d’exemplaires d’un numéro vendu. Et comment pourrait-il en être autrement, si „les Pifitos” étaient de petits êtres inconnus en Europe, des petits pois qui sautaient d’un endroit à l’autre sur la surface sur laquelle ils étaient posés. Bien sûr, au Mexique „les Pifitos” étaient de pauvres larves ordinaires de papillons, qui se métamorphosaient à l’intérieur de ces graines de plantes, mais comment l’enfant européen devrait-il les connaître ?! Comment ça comment? Eh bien, grâce à Pif, qui a donné un gros coup au marché, mais aussi à l’image. En obtenant, ainsi, la réputation de „Journal de la vie”. Ajoutons, avec Rodolphe Massé, que le magazine contenait, chaque semaine, un „journal du gadget”, c’est-à-dire une liasse de plusieurs pages de présentations, d’explications et de discussions sur le gadget lui-même, mais aussi sur le principe technique ou scientifique sur sur lequel il était fondé. Et les discussions étaient toujours animées par le personnage Pif, le chiot humanisé, dont la culture générale résumait la culture de ceux qui créaient les gadgets et de quelques célébrités qui les « garantissaient » : des scientifiques, comme, le célèbre, à l’époque, Albert Ducrocq, des acteurs ou des chanteurs célèbres, comme Julien Clerc, ou encore des personnages de cinéma (probablement avec l’accord des cinéastes) comme ceux de la première série „Mission Impossible”, ou „Brett et Danny” („Amicalement votre” en leur langue), „The Avengers” John Steed et Emma Peel („Chapeau melon et bottes de cuir”) etc. En fait, je pense qu’ils se faisaient la promotion l’un de l’autre…

Et encore une chose, les gadgets étaient des objets, comme je le disais plus haut, introuvables ailleurs. C’est-à-dire que c’était impossible de les trouver avant l’apparition du gadget, car après cela, beaucoup ont été copiés par des usines de jouets. En plus, même l’industrie roumaine du jouet – assez ambitieuse à l’époque – copiait et vendait certains de ces objets, je me souviens avoir acheté un petit jeu „flipper”, ou un pistolet avec un bouchon et un autre à l’eau, copiés d’après les créations de „Pif”.

L’auteur de l’article dont il est question ici ne limite pas ses recherches aux gadgets. Sa curiosité satisfait le lecteur de savoir ce que contenait d’autre le magazine „Pif”. Et Rodolphe Massé dresse une liste (inachevée) de „séries” éditées par „Pif”. Séries humoristiques et série réalistes. Des personnages, comme Pif, des animaux (ou plantes) humanisé(e)s : Hercule, Placid, Muzo, Léo (bête à part), Gai Luron, le Concombre masqué ; d’autres sont semi-fantastiques, comme Arthur (le fantome justicier), Surpluf, Les Rigolus et les Tristus, M le Magicien etc. La série culte, réaliste, s’accompagnait d’aventures où les bons gagnaient toujours, comme Teddy Ted, Docteur Justice, Loup Noir, Bob Mallard et Puchon (c’était mon préféré, les deux étant des pilotes intrépides, qualifiés sur tout type d’avion ou hélicoptère) ; des personnages historiques, comme Le Grêlé 7-13 et Robin des Bois, préhistoriques – Rahan, ou SF – Les Pionniers de l’Espérance. Avec des scénarios adaptés à la culture et à la compréhension d’un enfant de 10 ans (ou plus) avec des dessins extrêmement réalistes – j’avoue avoir récemment revu des séries avec Bob Mallard et Docteur Justice, où de nombreux avions étaient dessinés et j’ai pu apprécier la finesse du détail.

Il semble que le personnage préféré de la plupart des lecteurs ait été Rahan, et Lecureux et Chéret, ses créateurs, ont su profiter de cette préférence, faisant de Rahan (le fils des âges farouches) un prof de tout: biologie (plantes, animaux, insectes, parfaitement dessinés, décrits et expliqués pour le cerveau préhistorique… mais, mais en fait pour celui de l’enfant de 10 ans), géologie (volcans, roches, reliefs), géographie, éthique („Rahan ne tue jamais ceux qui marchent debout ” ), physique et chimie (phénomènes expliqués au niveau mentionné ci-dessus) etc. Personnellement, je m’émerveille de l’inspiration du scénariste Roger Lecureux (ainsi que d’autres créateurs), mais aussi de la capacité et du travail acharné des dessinateurs – dont certains ont contribué à plusieurs séries, et André Cheret a dû produire une série de 20 pages de Rahan tous les mois, parce que… le marketing.

Et bon gré mal gré nous arrivons à la deuxième partie de mon titre. Marketing signifie vendre, c’est-à-dire argent, c’est-à-dire ressource. Au fil des années, « Pif » a été acheté surtout par… d’ex-enfants, qui ont essayé d’éduquer leurs fils et filles dans un esprit pifophile. La société a évolué, la publication a dû chercher des solutions pour rester vendable, bien que la demande sociale ait radicalement changé.

Pour les enfants du 21e siècle, l’enthousiasme de leurs parents ou grands-parents pour recevoir un gadget „Pif” semblerait idiot. Bien sûr, maintenant la jeune génération s’amuse avec d’autres objets appelés „gadgets”, des super téléphones (méga, ultra, etc.) .) intelligents, des films XXX, mais franchement, où est passé l’innocence de notre enfance d’il y a 50 ans ? Mais c’est la vie, tout change. La demande a diminué, les ventes ont diminué, d’abord à un rythme faible, puis de manière décisive, de sorte que la publication a d’abord changé le rythme de publication, d’hebdomadaire à mensuel, puis a cessé de paraître. De vieux pifophiles ont tenté de relancer le magazine, au moins sur une base trimestrielle. Pathétique! La série de bandes dessinées, publiée selon le principe „à suivre” pour entretenir la curiosité des lecteurs, n’est plus assez attractive. La stratégie de création et de fabrication de gadgets, efficace dans les dernières années du 20ème siècle, après 2000 n’a plus fonctionné. La tentative de faire revivre les Pifitos n’a pas non plus eu l’effet escompté, d’autant plus que le prix du magazine, influencé par les coûts d’édition, n’était plus accessible à tout le monde. Et „Pif” a sombré, après une apparition de plus d’un demi-siècle, dans le marécage de l’oubli. Triste! Très triste! Il aurait pu  réjouir les Tristus et les faire devenir des Rigolus, selon le principe inventé il y a 50 ans par Cézard, mais „Pif”, malgré l’enthousiasme de ceux qui ont tenté de le ramener dans les kiosques, a perdu la bataille avec le progrès.

La discussion pourrait se poursuivre dans diverses directions. J’arrête, je n’ai pas le pouvoir de pomper de l’oxygène vers une publication cliniquement mourante. J’entends des rumeurs (Rodolphe Massé a également entendu) qu’ils essaient de se remettre sur le marché; Honnêtement, avec toute ma passion pour ce magazine qui m’accompagne depuis des décennies, je ne pense pas que ce soit possible.

Mais „Pif Gadget” a existé, c’était un phénomène européen. Qu’un puritain vienne me dire que c’était un magazine de gauche, édité avec l’aide de „L’Humanité”, je saurais quoi lui répondre : il n’a pas milité pour la promotion du communisme, il n’a pas fait de politique, c’était juste un magazine pour enfants et adolescents, avec son rôle social et éducatif à l’époque, que tout le monde appréciait comme positif. Mais, malheureusement, le monde a changé, le besoin et la demande d’éducation sont différents, „Pif” est devenu histoire.

Mais il n’est pas mort !


[1] Rodolphe Massé Pif, La grande histoire des gadgets, Huginn & Muninn, 2021

2 comentarii

Din categoria Aparitii editoriale

780. CAPITAN AVIATOR VASILE CRAIU de Mihai-Athanasie Petrescu

Primul “as” al aviației de vânătoare române

Cpt. (av.) Vasile Craiu

În 1916, când România a devenit parte beligeranta a primei conflagrații extinse la nivel mondial, arma “aviației” era încă un “copil în fașă”. Unitățile de aviație aparținând armatei române erau dotate cu avioane de tipuri și destinații tactice diferite, multe dintre ele cu resursa depășită, iar încadrarea era facută în mare parte cu militari recrutați de la alte arme și instruiți în grabă (dar bine). În acest context, pe cerul cuprins de vâlvătăi al patriei a apărut primul simbol al aviației militare: căpitanul aviator Vasile V. Craiu.
Vasile Craiu a văzut lumina zilei la Novaci, nu departe de Târgu Jiu, la 31 decembrie 1894. Tatăl său, forțat la 1873 să părăsească Ardealul natal din cauza activității sale revoluționare, i-a insuflat copilului sentimente puternice de dragoste pentru patrie și neamul românesc. Vasile, un băiețel neastâmpărat, pus mereu pe șotii, și-a dovedit încă de mic îndemânarea și inteligența, chiar dacă uneori faptele sale erau prea puțin “ortodoxe”.
Rămas orfan de tată la 15 ani, Vasile Craiu este nevoit ca, împreună cu mama și frații lui să se mute la București. Aici el studiază la liceul “Cantemir Vodă”, (acolo unde învățase și Mircea Zorileanu), într-o perioadă (1910 – 1912) în care bucureștenii erau deseori martorii demonstrațiilor de zbor ale clasicilor aviației române și mondiale: Vlaicu, Blériot, Bibescu…
Atunci are loc alegerea lui Craiu: va deveni aviator!
Din păcate pentru el, neavând vârsta majoratului, Vasile V. Craiu nu se poate (încă) înscrie la pilotaj. Devine, totuși, elev al Școlii pregătitoare de ofițeri de infanterie, singura la care putea aspira din cauza stării sale materiale modeste. Obține rezultate execelente la învățătură și este avansat elev plutonier major încă din primul an. Era anul 1913, iar Craiu era șef de promoție.
Cu gradul astfel obținut, el a participat la Campania din Bulgaria (al doilea Război balcanic), remarcându-se și obținând medalia “Avântul Tăriei”, (brevet nr. 38, la 2 ianuarie1914). În scurt timp devine sublocotenent, în urma absolvirii școlii, în acest fel primind dreptul de a se înscrie la aviație.
Vasile Craiu nu pierde nici un minut și, în timp ce servea sub drapelul Batalionului 2 Vânători, solicită și obține mutarea sa în corpul de aviație, devenind elev al Școlii militare de pilotaj de la Cotroceni. A învățat întâi în sală; disciplinele teoretice – Instrucțiuni de zbor, Topografia și citirea hărților, Navigație aeriană, Meteorologie etc. – erau predate de profesori cu experiență, printre care și Gheorghe Negrescu, C. Fotescu, Constantin Beroniade sau Andrei Popovici.
Odată cu încălzirea vremii, elevii au trecut pe câmpul de zbor. Vasile Craiu a fost repartizat la instructorul Mircea Zorileanu, care, după câteva duble, l-a clasificat: “Craiu nu e făcut să zboare”. Totuși, Craiu a perseverat. Și-a corectat toate greșelile și, la 13 august 1915, a trecut examenul de brevetare, devenind al 59-lea aviator român.
Situația internațională deosebit de grea nu i-a lăsat timp de odihnă proaspătului pilot. Vasile Craiu a zburat în continuu, pentru a-și consolida deprinderile, pentru a se perfecționa. Astfel a procedat și după ce a fost încadrat – la manșa unui Blériot de 80 C.P. – într-o escadrilă-mozaic, sub comanda lui Zorileanu. Cu această aeronavă, Craiu suferă primul său accident, căzând (18 decembrie 1915) peste o clădire a Batalionului 2 vânători, acela la care activase nu cu mult înainte.
La 15 august 1916, România a intrat în război. Corpul aviației române, cu piloții săi neexperimentați și cu vechile sale avioane s-a văzut în situația de a se confrunta cu un inamic mult mai numeros și mai bine dotat. Avioanele cu cocarde tricolore, uzate tehnic și moral, au executat misiuni diverse, de la observare la bombardament și reglaje de artilerie, neavând armament de bord, aparate de navigație, piese de schimb. Toate acestea erau compensate de curajul aviatorilor și devotamentul tehnicilor.
De abia după două luni de război – timp în care aviația noastră a înregistrat pierderi grele – din Franța se primește un lot de opt avioane de vânătoare Nieuport 10, repartizate la Băneasa pentru apărarea capitalei. Al doilea pilot român – după C. Beroniade – care a zburat un avion de vânătoare a fost Vasile Craiu. În scurt timp, avansat la gradul de locotenent ( 1 nov. 1916), Craiu primește comanda Escadrilei Nieuport 10, care în ianuarie 1917 este aruncată în focul luptelor.
De pe aerodromurile din Galați, apoi Slobozia-Conachi, aparatele escadrilei decolau pentru misiuni ca: interzicerea accesului aeronavelor inamice în spațiul aerian de deasupra liniilor române; protejarea avioanelor românești de bombardament și observație, ca și a baloanelor de cercetare; vânătoare liberă, cercetare în adâncime.
Cu noile aparate Nieuport 11 (Bébé) – aparate moderne, echipate cu motoare rotative de 80 C.P., înarmate la fel de bine ca și cele germane, piloții escadrilei executau 2-3 misiuni în fiecare zi, zburând fiecare câte 8-9 ore. Vasile Craiu, acela considerat inapt de către primul său instructor, devine în scurt timp cel mai bun acrobat al corpului român de aviație. A muncit mult pentru a ajunge la acest nivel de pregătire, a efectuat un număr mare de ore de zbor de antrenament și a studiat cu atenție avioanele inamice, învățând singur lupta aeriană. A angajat de mai multe ori lupta cu Fokker-ele nemțești, dar acestea, profitând de viteza lor superioară, au fugit de fiecare dată.
De abia la 18 martie 1917 a reușit Vasile Craiu să doboare primul său Fokker, în apropierea comunei Baldovinești (Galați). Aceasta a fost și prima victorie a unui pilot de vânătoare român. Prima dintr-un șir de câteva sute în cele două Războaie mondiale.
La 15 iunie 1917, Vasile Craiu decolează pentru a proteja un Farman 40 pilotat de Nae Iliescu-Mitralieră. În cursul unei confruntări cu două Fokker-e, românul este lovit de un glonț german în umărul drept. Reușește, totuși, să aterizeze forțat, fiind recuperat și transportat la spital de către pilotul Farman-ului. De remarcat stăpânirea de sine de care a dat dovadă Craiu în această situație grea, când a pilotat cu o singură mână.
În urma acestor două evenimente, Vasile Craiu este decorat cu ordine românești și franceze.
Revenit în luptă, Craiu obține, alături de camarazii săi din escadrila Nieuport-11 un număr de victorii aeriene mai mare decât al tuturor celorlalte escadrile de vânătoare românești. Au executat un număr de peste 500 de ieșiri – avion, totalizând mai mult de 180 de ore de zbor.
Una dintre misiunile cele mai interesante a avut loc la începutul lui august 1917. Echipajele de la escadrila Framan-5 au observat unele indicii care indicau o prezență inamică în pădurea Scovarga, în apropiere de Mărășești. Vasile Craiu a primit ordinul de a verifica acest lucru. A făcut-o realizând câteva treceri la mică altitudine deasupra pădurii, dar nu a văzut nimic deosebit. În această situație, el a lansat o bombă, a cărei explozie a provocat panică în rândul nemților, care s-au demascat, dar au și ripostat; Craiu a revenit la bază cu avionul ciuruit de numeroase gloanțe.
La 1 septembrie 1917, Vasile V. Craiu este avansat , la excepțional, la gradul de căpitan. Avea numai 23 de ani! Superiorii lui îi recunoșteau, astfel, meritele deosebite, printre care și acelea de a fi efectuat, în luna august, primele misiuni în zbor de noapte din istoria aviației noastre, la manșa unui avion care nu avea dotarea pentru zborul instrumental.
Devenise cunoscut nu numai printre colegii săi aviatori; numele său era un simbol al curajului și abnegației piloților militari. De aceea, atunci când auzeau băzâitul motorului de avion, luptătorii de la sol ridicau privirea și îl însoțeau pe zburătorul român, orice ar fi fost el, cu rugăciunile lor. Își spuneau unul altuia: “Zboară Craiu!”
După armistițiul de la 29 noiembrie 1917, misiunile reale, de luptă, au devenit o amintire. Dar pentru piloți, zborul reprezenta însăși rațiunea de a trăi. Chiar în condiții de pace, Vasile Craiu decola zilnic pentru zboruri de antrenament, care aveau ca obiectiv menținerea și perfecționarea deprinderilor de zbor.
La 24 august 1918, Vasile Craiu a decolat pentru ultima oară de pe aerodromul din Bârlad. Bébé-ul său, care în luptă nu-l trădase niciodată, în acea zi nu a mai răspuns la comenzi. După executarea unei game de figuri de acrobație, avionul s-a angajat în vrie. Pilotul a redresat cam la 100 m, dar s-a angajat din nou la 50 m, zdrobindu-se de sol. Colegii săi au ajuns repede la locul dezastrului, dar rana provocată de un șurub al mitralierei, ce i se înfipsese în frunte, a fost fatală pentru pilot.
Vasile V. Craiu a fost înmormântat la Bârlad, de unde gorjenii l-au ridicat în 1927 pentru a-l reînhuma la Târgu Jiu. Astăzi, mormântul său nu mai este cunoscut…
Amintirea și exemplul lui au rămas, însă, în amintirea aviatorilor români și a admiratorilor lor.
Pentru incontestabilele sale merite, căpitanul aviator Vasile V. Craiu a fost distins cu următoarele ordine și decorații:
– Avântul Tăriei
– Mihai Viteazu, clasa a III-a
– Coroana României cu spade, în gradul de ofițer cu panglică de Virtute Militară
– Steaua României cu spade, cu gradul de Cavaler
– Sfântul Vladimir clasa a IV-a, cu spade și fundă (decorație rusească)
– La Croix de Guerre avec palme (decorație franceză)

Un comentariu

Din categoria Portrete

779. DUPӐ 28 DE ANI de Mihai-Athanasie Petrescu

DUPӐ 28 DE ANI

                – Ce s-o fi întâmplat? Ha, ce orӑ interesantӑ, ora “pi”, 3.14 … remarcӑ Sanda Pârvulescu, trezitӑ brusc de un zgomot din parcarea blocului.

                Ca majoritatea vârstnicilor, femeia dormea iepureşte, iar micile incidente zgomotoase care aveau loc  în preajma clӑdirii o fӑceau întotdeauna sӑ tresarӑ.

                De data asta, fusese deranjatӑ de trântirea unei portiere. Dacӑ ne amintim care era porecla şi renumele de care se bucura Sanda Pîrvulescu, administratorul Asociaţiei de Proprietari “Fabrica de Pâine”, Şerloc, datorate nenumӑratelor sale calitӑţi de detectiv, recunoscute de toatӑ suflarea cartierului de blocuri, nu ne vom mira cӑ femeia şi-a dat imediat seama, chiar şi în starea de semitrezie în care se afla la ora 3.14, cӑ portiera trântitӑ nu aparţinea parcӑrii din faţa ferestrei ei. De aceea, Şerloc nu ţinu seama nici de reumatism, nici de sciaticӑ, în demersul ei de a-şi verifica acuitatea şi competenţa.

                Intuiţia nu o înşelase. Dincolo de geam apӑruse o maşinӑ pe care nimeni n-o vӑzuse pe-acolo. Sigur nimeni, dacӑ nu o observase nici mӑcar Şerloc. Un fel de camion mai mic se distingea în lumina lӑmpilor cu sodiu dintre blocuri. Iar lângӑ maşinӑ, un tip înalt şi voinic se învârtea de zor, descӑrcând nişte cutii mari de carton, pe care, apoi, le cӑrӑ pe rând în scara C a blocului de vis-à-vis.

                Atentӑ, Şerloc îşi notӑ: ora 3.32, bӑrbat, îmbrӑcat în blugi şi geacӑ de culoare nedefinitӑ din cauza întunericului; nu fumeazӑ; intrat în scara C; vӑzut lumini aprinse la etajul 2, apartamentul din stânga, posibil 22; de verificat.

                Mulţumitӑ şi cu conştiinţa datoriei împlinite, Sanda Pîrvulescu se bӑgӑ la loc sub plapumӑ. Dar somnul nu se mai lipi de ea. Îşi asumӑ misiunea de a afla cine era bӑrbatul misterios care n-a lӑsa-o sӑ doarmӑ şi ce anume a adus el în cele trei cutii mari de carton. Dacӑ era vreun traficant de ceva, sau vreun chinez. Cӑ doar se ştie cӑ chinejii au obiceiul sӑ se omoare între ei şi sӑ se transporte apoi în tot felul de valize şi de cutii de carton. Era datoria ei de administrator şi de detectiv, amator, dar priceput şi recuoscut de comunitate.

                Nerӑbdӑtoare sӑ dezlege enigma, Şerloc îşi luӑ cafeaua în termos şi, pe la şapte şi ceva, plecӑ deja spre birou.

                Desigur, prima etapӑ a anchetei era, obligatoriu, mai ales cӑ era în drum, cercetarea maşinii. Şerloc se duse la parcare şi îi dӑdu târcoale: o camioneta mare, cabinӑ spaţioasӑ, cu patru locuri, vopseaua neagrӑ acoperitӑ cu noroi, dar era vizibilӑ înscripţia “TACUMA”. Rotindu-se în jurul maşinii, Sanda înţelese şi de ce nu-şi putuse aerisi casa de dimineaţӑ: maşina mirosea îngrozitor a a porci, iar motivul era evident pentru un detective cu spirit de observaţie: pe lângӑ noroi, vopseaua neagrӑ avea şi urme de baligӑ de porc.

                – A cӑzut cu maşina într-o budӑ pentru porci, concluzionӑ Şerloc. Ce neglijent! Ar trebui amendat cӑ umbӑ aşa jegos pe stradӑ!

                La birou, scriptele erau în cea mai bunӑ stare. În câteva clipe, administratorul ştia exact cine locuieşte la apartamentul 22 de la scara C. Sigur, numele nu i se pӑrea relevant: familia Pandelescu Stana. Patru persoane la întreţinere, toate plӑţile executate la timp, nici o restanţӑ niciodatӑ. Consumul de apӑ mai mare decât media locatarilor, semn cӑ în apartament locuiau multe femei, sau fete, se ştie cӑ femeile consumӑ mult cu spӑlatul şi duşul. În rest, nimic nu atrӑgea atenţia; o familie banalӑ, corectӑ, care nu merita sӑ fie pusӑ în pericol de persoane suspecte. Vorba e cӑ atât de banalӑ era familia asta, încât Şerloc nici nu-şi aducea aminte cine venea la birou sӑ plӑteascӑ întreţinerea.

                – Sӑ mӑ învӑţ minte sӑ fiu mai atentӑ la detalii de acum înainte, se mustrӑ Sanda. Uite, exact cine nu te aştepţi îţi face probleme.

                Trebuia luate mӑsuri. Primii paşi ai anchetei erau cei menţionaţi în manuale. Adicӑ ӑştia ar trebui sӑ fie menţionaţi, dar Şerloc e doar detectiv amator, nu a citit manuale de specialitate şi nu avea nevoie, talentul ei era suficient. Deci: trebuia culese informaţii de la persoane susceptibile sӑ cunoascӑ amӑnunte despre familia Pandelescu Stana. Şi cine sӑ-I cunoascӑ mai bine decât şeful de scarӑ şi femeia care fӑcea scara.

                – Alo! Marian, tu eşti? Ai timp sӑ treci pe la mine? Cum nu? A, eşti plecat? Unde?

                Pentru o clipӑ, Şerloc a fost tentatӑ sӑ noteze în registrul special actul de indisciplinӑ a lui Marian: era plecat la Bucureşti şi nu o anunţase. Hm!

                – A, te-a trimis directorul? Pӑi sigur cӑ am treabӑ cu tine, uite, avem o situaţie deosebitӑ şi trebuie sӑ o rezolvӑm. Cum? Peste o orӑ? Bine, te sun peste o orӑ, dar sӑ … Bine, la revedere. Da, mӑ, pa!

                – Cӑ şi ӑsta, toatӑ ziua conduce! Când ai nevoie de el, el conduce. Cred cӑ ar trebui sӑ îmi caut alt şef de scarӑ, nu fac eu treabӑ cu ӑsta …

                În schimb, Ionela era la datorie.

                – Sӑrumâna, coanӑ Şerloc. Ce am fӑcut de m-ai chemat la matale?

– Stai colea, jos, cӑ trebuie sӑ te întreb ceva, tu trebuie sӑ ştii.

– Sigur cӑ ştiu, dar ce anume?

– Aşa, deci tu ştii cine e familia Pandelescu Stana? Cӑ tu faci scara la ei, nu se poate sӑ nu îi ştii.

– Pandelescu Stana? Cum sӑ nu le ştiu, e alea de la doi, baba aia cu o fatӑ şi cu douӑ nepoate. Pӑi nu le ştiu io?

– Babӑ? Şaptezeci, optzeci de ani?

– Io zic cӑ are nouӑzeci, coanӑ Şerloc. Sigur are, ce mai! E o babӑ rea, da’ ştii cum? Le-a terorizat tot timpul pe-alea, vai de mama lor!

– Dacӑ ea are 90 de ani, atunci fiicӑ-sa câţi o avea? 60?

– Cam p-acolea. Şi mai sunt domnişoarele alea tinere, sӑracele, sigur are vreo 30 de ani. Şi nu le lasӑ sӑ umble cu bӑieţi, cӑ e prea tinere. O sӑ rӑmânӑ fete bӑtrâne, o sӑ vedeţi.

– Stai aşa, cӑ-ţi merge gura ca curu’ gӑinii şi nu apuc sӑ notez nimica. Hai sӑ repetӑm … Deci, baba e Pandelescu Stana, sӑ zicem 90 de ani, a tânӑrӑ e de 60 de ani, cum zici cӑ o cheamӑ?

– Coana Stӑnica.

– Stӑ-ni-ca … Stӑnica şi mai cum?

– Nu prea ştiu. Parcӑ am vӑzut odatӑ o scrisoare pe care scria Roşu, dar nu-s sigurӑ, cӑ n-am citit-o.

– Bine, sӑ zicem cӑ Roşu. Aşa, mai departe, hai cu alea mici.

– Ce mici, coanӑ Şerloc, sunt nişte fete mari de zici cӑ joacӑ sport, aşa frumoase e. Dar de, dacӑ stӑ toatӑ ziua în casӑ … cӑ de când a termenat facultӑţile nu le lasӑ baba nici sӑ ducӑ gunoiu, vӑ zic eu cӑ e nebunӑ.

– Aha. Deci: Pandelescu Stana, 90 de ani, nebunӑ … sӑ scriem aici. Dar a tânӑra, Stӑnica aia? Lucreazӑ pe undeva?

– Acum nu, o fi ieşit la pensie, nu se ştie. A fost profesoarӑ la şcoala aia de lângӑ Complexu mare, da’ nu mai merge la lucru de mai mulţi ani. Are bani, nu trebuie sӑ lucre.

– Deci are b … Dar de unde are bani? Îi aduce cineva, se duce ea?

– Îi vine prin poştӑ, coanӑ Şerloc. Eu zic cӑ are pensie. Şi bӑtrâna are pensie, cӑ-i aduce poştaşu lunar o datӑ pe lunӑ.

– Ia stai, cӑ am vrut sӑ te întreb: bӑrbat n-are?

– Cine? A bӑtrânӑ? Cred cӑ i-a murit, cӑ umblӑ numa-n negreu tot timpu. Io aşa zic, cӑ i-a murit.

– Dar a tânӑrӑ? Nici ea nu are bӑrbat?

– Nu prea. Am întrebat-o odatӑ, când mi-a dat bani sӑ-ţi aduc la întreţinere …

– Aoleu, aşa e, acum îmi dau seama, tu ai plӑtit mereu întreţinerea lor … bӑi, ce uitasem şi mӑ tot chinuiam sӑ-mi aduc aminte cum aratӑ … Aşa, ai întrebat-o; şi ce-a zis?

– Pӑi ce sӑ zicӑ, cicӑ n-are om. A pӑrӑsit-o când era fetele mici, când s-a mutat aici cu mamӑ-sa. Adicӑ acum vreo 25-30 de ani, cӑ eu nu le ştiu când s-a mutat, cӑ eram micӑ.

– A pӑrӑsit-o, al dracu! C-aşa sunt ӑştia, nişte nenorociţi … Aha … nemernicul … sӑ scriem aici, familie pӑrӑsitӑ de bӑrbat, a crescut singurӑ doi copii, iar el ….

– Da, aşa a zis. A lӑsat-o singurӑ cu copiii mici. Dar ea a fost cuminte şi uite ce fete faine a crescut … Numai cӑ-i pӑcat de ele, frumoase şi degeaba, cӑ nu iese în lume … stӑ ca proastele în casӑ toatӑ ziua. Şi nu e proaste de loc, coanӑ Şerloc, c-a scris şi cӑrţi, mi-a arӑtat şi mie, d-alea cu probleme nu ştiu cum, de face copiii la şcoalӑ.

– Ce spui, aşa deştepte sunt? Şi stau în casӑ?

– Stau în casӑ, cӑ le pӑzeşte baba.

– A naibii de babӑ … Ce familie!… Auzi tu, dar cine a venit la ele azi-noapte?

– Nu ştiu. A venit cineva la ele? Aoleu, le omoarӑ baba dacӑ aude. Şi sigur aude, cӑ are urechi şi ochi peste tot, nu-I scapӑ nimic.

– Deci nu ştii … Ionela, uite cum facem. Te duci şi faci scara şi vezi dacӑ auzi cine a venit la ele azi-noapte. Am vӑzut eu, a venit un bӑrbat voinic, cu o maşinӑ mare, neagrӑ şi a urcat la ele. Şi dacӑ auzi, treci pe la mine sau mӑ suni şi-mi spui, cӑ nu e lucru curat. Şi-or fi gӑsit fetele alea pe cineva?… Sӑ nu fie vreun hoţ, ceva.

Rӑmasӑ singurӑ, Şerloc se concentrӑ asupra cazului.

– E uimitor câte chestii se pot întâmpla prin blocurile astea, îşi spuse ea. Şi ӑştia pe-aicea tot au noroc cu mine, cӑ sunt atentӑ şi previn fatele rele, dar pe la alte asociaţii …

Atenţia îi fu distrasӑ de intrarea bruscӑ a unui necunoscut. Un bӑrbat înalt, în vârstӑ de vreo 62-65 de ani, nebӑrbierit, dar cu o ţinutӑ aranjatӑ şi foarte politicos.

– Sӑrut mâinile, doamnӑ, doresc sӑ înaintez o cerere cӑtre preşedintele Asociaţiei.

– Domnul preşedinte Popescu nu e aici, momentan, dar puteţi sӑ o lӑsaţi la mine. Eu sunt doamna administrator, eu mӑ ocup de chestiile astea. Ӑӑӑӑ … locuiţi aici, la blocuri?

– Da, am un apartament şi …

– Bine, bine, lӑsaţi cererea, îl zori Sanda Pîrvulescu, nerӑbdӑtoare sӑ se întoarcӑ la cazul ei.

Salutând politicos, necunoscutul lӑsӑ foaia pe masӑ şi ieşi.

– Numai de ӑştia cu cererile lor nu aveam eu acum timp şi chef, mormӑi femeia. O fi vreo restanţӑ la apӑ …

Dar flerul ei de detectiv o fӑcu sӑ devinӑ atentӑ. Cetӑţeanul lӑsase în urma ui un miros ciudat, care rӑzbӑtea prin cel al parfumului cu care se dӑduse. Un miros care îi aminti lui Şerloc de de putoarea maşinii negre din parcare.

Încercӑ sӑ se repeadӑ la uşӑ pentru a-l opri pe omul cu mirosul, dar, de data asta, sciatica îi puse frânӑ. Iar când ieşi, în faţa blocului nu mai era nimeni.

Femeia recurse la proba pe care o avea la îndemânӑ: cererea de pe masӑ, pe care o citi cu atenţie.

– Domnule … aşa … aşa … subsemnatul, Roşu Valentin, proprietar al apatamentului no. 22, scara C … aha, deci am avut dreptate, te-am prins! … vӑ rog respectuos … ce exprimare … sӑ aprobaţi înscrierea mea la întreţinere şi schimbarea numelui locatarului principal, Pandelescu Stana, cu cel al subsemnatului, având în vedere cӑ …. Ce, mӑ? Ӑsta i-a furat babei apartamentul, sau a forţat-o sӑ i-l vândӑ, cӑ s-au mai vӑzut cazuri … Gata, îl dovedesc cӑ e tâlhar şi chem poliţia … unde eram? Aşa … având în vedere faptul cӑ subsemnatul sunt proprietar al apatamentului, cumpӑrat în anul 1993 … hopa! Cumpӑrat în ’93? Pӑi cum dracu, el e proprietarul?! … dupӑ cum rezultӑ şi din contractul de vânzare-cumpӑrare anexat … o laie, n-a anexat nimic, e un mincinos. Ia stai tu, cӑ te-am …

– Alo? Da, Mariane, tu te plimbi la capitalӑ şi pe mine mӑ laşi pe mâinile tâlharilor … Cum ce tâlhari? Pai a venit unu, cicӑ Roşu Valentin, vrea s-o dea afarӑ din casa ei pe o babӑ de pe scara ta, una, Pandeleasca … Normal c-o ştii … da … Când vii? Douӑ zile? Bine, mӑ Mariane, lasӑ cӑ mӑ ocup eu. Chem poliţia, doar n-o sӑ ma bat eu cu cu toţi bandiţii … Bine, hai, pa!

– Deci, Roşu Valentin, scara C, apartamentul 22 … mormӑi Sanda Pîrvulescu în timp ce înregistra cererea. De unde dracu ştiu eu numele ӑsta?… O fi zis de el la televizor, dacӑ a mai dat vreo loviturӑ. Dar las’ cӑ-l pun sӑ aducӑ actul de proprietate şi îl dau de gol.

– Alo, Ionelo … da, eu sunt, ai aflat ceva de ce ţi-am zis? Ia vezi, maşina aia mare, împuţitӑ mai e în parcare? Nu e? Ştii ce? bate la uşӑ şi întreabӑ cine e ӑla de-a venit la ele azi-noapte. Hai, cӑ te sun eu mai încolo. Da, şi chem poliţia, dacӑ e …

– Sӑrut mâinile, doamna administrator! Bӑrbatul nebӑrbierit (Ce mutrӑ de puşcӑriaş are, cu sӑrumâna lui! aprecie Şerloc), mӑ iertaţi, am vrut sӑ vӑ las copia contractului, am uitat adiniauri, l-am adus acum sӑ-l puneţi la dosar.

– Contract? Ce contract? Aveţi contract?

– Da, cӑ eu am cumpӑrat apartamentul în ’93, de la un fost miiţian … dar n-am mai fost de-atunci pe-aici.

– Domne! Uite ce-i! Pe mine nu mӑ duci cu acte de-astea false. Eu chem poliţia!

– Alo? Ce vrei Ionelo? Cum? Cine? Aia tânӑrӑ? A, fie-sa? Ce-a zis? Cӑ ӑsta a zis cӑ-I tac-su? E pe mӑ-sa, nu e, cӑ uite, chem acum poliţia! Lasa-mӑ, domne, sӑ chem po … Cum? Ce zici Ionelo? Cӑ coana Stӑnica ce? Plânge? Clar, chem poliţia … Alo! Cum care e urgenţa? Pai dumneata nu vezi cӑ ne omoarӑ ӑsta? Sӑ vinӑ repede poliţia … repede!

– Doamnӑ, nu vӑ supӑraţi, dumneavoastrӑ nu sunteţi cumva tovarӑşa Pîrvulescu Sanda, din comuna Crângurile?

În clipele urmӑtoare, liniştea din birou deveni atât de profundӑ încât se putea auzi ticӑitul ceasului digital de la etajul patru. Detectiva uitӑ sӑ închidӑ telefonul, iar vizitatorul ei nebӑrbierit gura.

Şerloc îşi reveni prima, auzind în telefon: “Venim imediat!”

– De unde ştiţi dumneavoastrӑ? Aaaaa … Roşu Valentin! Valentine, tu eşti, mӑ?

– Da, tovarӑşa … doamna Sanda. Valentin Roşu, studentul în practicӑ.

Sigur, au fost necesare şi pupӑturile revederii, dupӑ care Şerloc trecu la rezolvarea enigmei.

– Bine, mӑ, Valentine, cum dracu ai ajuns tu din student eminent, un criminal?

– Eu, criminal?! Doamna Sanda, dar ce-am fӑcut? Cum sӑ fiu criminal?

– Pӑi de ce umbli, mӑ, sӑ le umfli apartamentul la femeile astea? Ce? N-ai bani? N-ai casӑ?

– Dar cum sӑ n-am? Am casӑ la ţarӑ, la Vladimirescu, palat, ce mai. Şi am apartamentul ӑsta, e al nostru, cumpӑrat cu banii jos în 1993. Primii mei bani din afacere.

– Ce afacere, mӑ?

– Avem o fermӑ mare la Tudor Vladimirescu, ştiţi dumneavoastrӑ, lângӑ Crângurile. Nu ştii matale cӑ era acolo un IAS pe vremea lui Ceauşescu?

– Ei, cum sӑ nu ştiu …

– Ӑla, l-am cumpӑrat noi în 1992, când s-a dat drumul la privatizӑri. Eu şi cu Alin, îl ştiţi, Alin Pandelescu, ӑla de a învӑţat copiii sӑ cânte goange. Cumnatul meu.

– Alin? Cum sӑ nu-l ştiu, cӑ şi-au bӑtut ӑia copiii ca la balamuc. Adica coana Stӑnica e sora lui Alin … ce chestie …

– Da, e sora lui. Şi am luat tot patrimoniul IAS-ului şi l-am dezvoltat, acum e o fermӑ la standarde europene, facem de toate, producţie vegetalӑ şi animalӑ. Merge perfect, bani facem o grӑmadӑ, suntem mulţumiţi.

– Aşa, dar cu apartamentul ӑsta cum e treaba?

– Sӑ vedeţi, în 93 am zis cu nevastӑmea, Stӑnica, sӑ ne luӑm un apartament într-un oraş mare sӑ aibӑ fetele şcoalӑ ca lumea. Şi am cumpӑrat aici, apartamentul 22. Stӑnica s-a mutat aici cu alea micile, dar eu nu am putut sӑ vin imediat, eram cu ferma, tocmai începea sӑ se mişte treaba.

– Deci Stӑnica e nevasta ta. Şi baba? Pardon, coana Stana?

– E mama ei, soacrӑ-mea, de.

– Deci mama lui tovarӑşu Alin? Domnu … hai …

– Da, am lӑsat-o sӑ vinӑ şi ea, s-o ajute cu fetele, cӑ îi era greu sigurӑ. Plus cӑ îi murise şi ei bӑrbatul atunci …

– Tovarӑşul activist?

– Da, i-a picat greu cӑ n-a mai avut funcţii mari şi a murit de inimӑ, atunci, în ’91. Am zis cӑ e bine pentru amândouӑ şi am adus-o pe soacrӑ-mea aici. Numai cӑ …

– Pandelescu Stana, de 90 de ani, titulara apartamentului.

– 91, dar nu e ea titular, era nevastӑ-mea, dar maicӑ-sa a pus monopol. A zis peste tot cӑ ea e proprietara, cӑ face şi drege. Pe fie-sa a forţat-o sӑ tacӑ, iar pe alea mici le-a convins cӑ eu am fugit cu una şi am uitat de ele. Numai cӑ eu le-am dat banii pentru toate alea. Au avut bani sӑ arunce şi pe geam, a dat fetele la şcoalӑ, dar le-a ţinut sub papuc.

– Valentine, deci tu le dai bani? Eu am crezut cӑ au pensie.

– Au şi pensie, dar a bӑtrânei e micӑ de tot, cӑ socru-meu, deşi avea bani, nu prea îi lua oficial. Iar ea n-a lucrat niciodatӑ, cӑ n-a trebuit. Stӑnica are o pensie normalӑ de profesoarӑ, cu vechime completӑ şi limitӑ de vârstӑ, dar nu ţinea ea fetele la facultate dintr-o pensie. Au avut bani de la mine, din ferma noastrӑ. Am avut grijӑ sӑ nu ducӑ lipsӑ.

– Mӑ, acum le înţeleg pe toate. Ba nu, tot nu pricep un lucru: de ce n-ai mai venit p-aici, sӑ-ţi vezi familia?

– Ba am fost, am încercat, numai cӑ fetele m-au alungat cu dispreţ. Ele aşa ştiau, cӑ trӑiesc cu altӑ femeie, cum le-a zis mamaia lor. Am plecat, doar nu era sӑ mӑ bat cu ele şi cu soacrӑ-mea.

– Tot nu-i în regulӑ. Nu e clar de ce te-a gonit baba … asta, coana Stana.

– Cum de ce? Pӑi … îi era ruşine cu mine. Ştiţi, eu m-am ocupat tot timpul de ferma noastrӑ de porci. Dacӑ stau toatӑ ziua printre ei, normal cӑ miros a porci. Ce sӑ fac, riscurile meseriei …

m- Poliţia! Culcat! Culcat!

m- Alarmӑ falsӑ, domn’ şef, nu e criminal, e …

m- Nimic! Culcat!

m- Dar ce-am fӑcut!

m- Nu ştii ce-ai fӑcut? Culcat! Amendӑ 2500 de lei, la legea 55/2020, articolul 65, litera h!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized