SHAKESPEARE ŞI PERSONAJELE SALE de Mihai-Athanasie Petrescu

SHAKESPEARE ŞI PERSONAJELE SALE

Dragomirescu

Acum câteva zile am avut parte de o mare şi frumoasӑ surprizӑ, atunci când am primit cartea colegului meu de facultate şi prietenului Adrian Dragomirescu[i].

Am apucat sӑ rӑsfoiesc, rapid dar cu multӑ curiozitate, lucrarea vechiului meu prieten, de mulţi ani Bibliotecar şef la Biblioteca Facultӑţii de Limbi şi literaturi strӑine a Unversitӑţii din Bucureşti, facultate pe care am absolvit-o împreunӑ. Am descoperit un amplu “dicţionar” de personaje din cele 39 de piese ale Lebedei din Avon, având o scurtӑ caracterizare dupӑ un şablon şi trimiteri la soarta fiecӑruia în piesa respectivӑ.

Mӑrturisesc cӑ de multe ori mi-a trecut şi mie prin gând sӑ alcӑtuiesc un dicţionar de personaje, dar, mai puţin disciplnat şi organizat decât Adrian Dragomirescu, eu mi-am notat câte ceva, haotic, despre personaje din diferite genuri şi prea mulţi autori. Conştient cӑ o astfel de lucrare nu poate fi decât o schiţӑ incompletӑ, am aruncat demult notiţele şi m-am orientat spre alte obiective, pe care le-am atins, mai mult sau mai puţin, sau pe care încӑ le urmӑresc, vӑzându-le undeva, în zare.

Mӑ bucur cӑ Adrian a perseverat şi mӑ mai bucur de un lucru: uite cӑ avem multe preocupӑri comune, printre care Shakespeare, normal, suntem filologi cu diplomӑ, dar şi zburӑtoarele, el fiind un mare iubitor şi cunoscӑtor al elicopterelor.

Felicitӑri Adi!

[i] Adrian Dragomirescu Galeria “Persoanelor” Shakespeareiene, Bucureşti, Editura PRINTECH, 2016

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale, Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (12) de Mihai-Athanasie Petrescu

atanasieIII.3. OBIECTELE

În scopul său de a realiza o povestire-mimesis, copie fidelă a realităţii sociale, un scriitor realist acordă atenţie tuturor detaliilor care pot sugera identitatea dintre realitate şi conţinutul textului. Până acum am examinat descrierea unor ansambluri arhitectonice, a bărbaţilor şi femeilor, a hainelor lor; analiza textului balzacian trebuie să fie completată cu studierea câtorva obiecte care apar în roman şi care au, în acelaşi timp, o valoare simbolică în evoluţia intrigii, dar şi o valoare documentară.

Balzac pune în mâna personajelor o multitudine de obiecte de toate formele, de toate culorile, realizate din materiale diferite şi destinate tuturor utilităţilor (sau inutilităţilor) posibile. Găsim în text piese de mobilier, arme, ceasuri, butoaie sau lăzi pline cu aur, scule, monede de aur şi ustensile de toaletă. Toate aceste obiecte nu reprezintă centrul unor descieri minuţioase, de fapt ar fi fost chiar imposibil. Există, totuşi, câteva obiecte supuse unei examinări minuţioase şi de care trebuie, aşadar, să ne ocupăm. Este vorba de monedele de aur care ar fi trebuit să formeze duzinul Eugéniei, de trusa de toaletă pe care Charles o are de la mama lui, de cutia pentru lucrul de mână oferită Eugéniei de Adolphe des Grassins, de mobilă şi de piese de veselă etc.

Să începem cu trusa de toaletă şi cutia pentru lucrul de mână.

Aceste două truse sunt oferite Eugéniei de către Adolphe des Grassins (a doua) şi Charles, aceasta fiind menită să rămână la fată numai pentru un timp. Valoarea celor două obiecte reflecă, în aceeaşi măsură ca şi ţinuta lor, deosebirea dintre aceste personaje.

Trusa de lucru este descrisă ca un kitsch, de valoare îndoielnică, care spune multe despre lipsa de gust a familiei des Grassins: o cutie cu toate cele de trebuinţă pentru cusut, ale cărei scule erau toate de argint suflat cu aur, marfă într-adevăr fără gust, în ciuda ecusonului cu iniţialele gotice E. G., destul de meşter gravate pentru a da casetei un aspect foarte îngrijit. Nu găsim şi inventarul trusei, dar calitatea ustensilelor şi valoarea lor este sugerată de metalul din care sunt făcute (argint suflat cu aur, material mincinos prin natura sa, dar în acelaşi timp destul de puţin durabil, pentru că, pe de-o parte poleiala dispare cu timpul, iar pe de alta argintul este un metal moale). Dar epitetul care însoţeşte trusa spune totul despre adevărata sa valoare:  marfă într-adevăr fără gust (în original pacotille, termen care desemnează un obiect de foarte mică valoare, caracteristică ce nu poate fi mascată nici măcar prin iniţialele tinerei fete). Această trusă are un efect surprinzător asupra Eugéniei (surprinzător pentru cititorul care înţelege înaintea personajului cât valorează obiectul), care nu îndrăzneşte să o primească, atât de frumoasă şi preţioasă i se pare.

Această casetă ne edifică asupra mentalităţii personajelor romanului; ea sugerează lipsa de gust a lui Adolphe, care, cu toate că ar fi avut cu ce să cumpere ceva mai valoros pentru fata pe care speră să o impresioneze, alege acest lucru de doi bani; în acelaşi timp, obiectul trezeşte compasiunea cititorului pentru biata Eugénie care, dacă nu a primit niciodată un dar cu adevărat preţios are în faţa acestui cadou una din acele bucurii nesperate care fac tinerele fete să roşească, să tresalte, să tremure de plăcere /…/ moştenitoare în ai cărei ochi asemenea bogăţii păreau nemaipomenite. Este primul contact al Eugéniei cu un obiect pretins de lux şi este normal ca ea să aibă o asemenea reacţie.

Ca pentru a crea un contrast cu această casetă de lucru de mână adusă de Adolphe, Balzac oferă descrierea unei alte truse, pe care o numeşte serviciu de toaletă. Este  o casetă pătrată cu învelitoare de piele, la care Charles ţine foarte mult pentru că a primit-o de la defuncta lui mamă.

Trusa de toaletă descrisă de către Balzac exact în acelaşi fel ca şi trusa de lucru de mână. Fără inventar, nu ştim ce conţine caseta, cu excepţia fotografiilor părinţilor lui Charles, dar putem judeca valoarea ustensilelor după aprecierea obiectivă a naratorului: lucrătura, toată din aur, era cu mult mai preţioasă decât greutatea ei. Deosebirea dintre cele două truse este evidentă ca şi între cei doi tineri care le pun în mâinile Eugéniei: cutia lui Adolphe este din aur calp, serviciul lui Charles este din aur veritabil, prelucrat de un artist, şi astfel se vede diferenţa dintre lipsa de gust a unui tânăr provincial şi pretenţiile reale şi competente ale tânărului dandy parizian. Valoarea celor două obiecte este dată şi de destinaţia lor: caseta pentru lucrul de mână trebuie să o uluiască pe o tânără ignorantă, serviciul de toaletă îi rămâne fetei ca o amintire, ca un simbol al vărului iubit plecat în căutarea aventurii.

Odată cu trusa lui Charles, Balzac descrie şi portretele părinţilor acestuia: două capodopere lucrate de doamna de Mirbel, bogat împodobite cu perle. Fără referinţă la persoanele reprezentate de gravuri, obiectele în sine sunt descrise ca fiind de foarte mare valoare, dată mai ales de perlele care decorează ramele, dar şi de numele doamnei de Mirbel, o mare artistă specialistă în miniaturi, care a existat în realitate şi pe care Balzac a cunoscut-o şi apreciat-o, aşa cum ne spune Angela Ion în notele la ediţia românească[1].

Menţionarea numelui doamnei de Mirbel în textul roamnului este unul dintre procedeele des utilizate de Balzac pentru a adăuga la realismul povestirii (prezenţa numelui unei persoane reale şi notorii într-un text de ficţiune).

Dacă descrierea truselor, pe care am studiat-o până aici, ne oferă informaţii suplimenatre pentru caracterizarea anumitor personaje (Adolphe, Charles, Eugénie), inventarul tezaurului numismatic al Eugéniei are scopul de a aduce un plus de verosimilitate povestirii.

Descrierea monedelor de aur apare în text în momentul exact în care Eugénie le scoate din ascunzătoare pentru a i le înmâna lui Charles. Cititorul cunoştea deja existenţa acestei colecţii, pentru că încă din scena de debut a romanului aflăm că Grandet are obiceiul de a-i oferi fiicei sale câte o monedă la fiecare aniversare, pentru a alcătui duzinul fetei. Dar până acum aurul nu avea nici un fel de valoare pentru Eugénie, care era obişnuită să nu cheltuiască, şi oricum nu se putea atinge de acest aur pe care tatăul ei îl verifica periodic. Dar, aflând despre falimentul unchiului ei şi de nevoia de bani a lui Charles, fata înţelege dintr-o dată că aurul poate servi la ceva şi pentru prima oară se apucă să cerceteze bilanţul de mult uitat al micii sale visterii.

Cunoaştem importanţa pe care Balzac a acordat-o întotdeauna aurului, el, care nu avea niciodată destul, şi poate tocmai de aceea se apleacă  mai mult timp asupra aspectului şi valorii aurului Eugéniei.

Descrierea tezaurului se face gradat, pornind de la mobila care servea drept ascunzătoare, a pungii şi, în fine, a monedelor.

Mai întâi, fata deschide un sertar de la o mobilă renascentistă. De aici, ea extrage o pungă, un obiect destul de frumos, moştenit de la bunica ei. Apoi, după această aşteptare pregătitoare, cititorul poate “vedea” monedele de aur (desigur, cu ochii personajului).

Lista comorii este realizată după modelul inventarelor portăreilor, poate într-o manieră care nu se încadrează perfect în text. Să nu uităm că Eugénie este aceea care priveşte aurul, adică o tânără fată novice în acest domeniu.

Monedele sunt clasificate, numite şi evaluate ca şi cum ar fi urmat să fie vândute unui numismat sau bijutier, iar această acţiune este realizată de Eugénie, care nu se pricepe aproape de loc. Singura valoare pe care ea o recunoaşte aurului este o valoare sentimentală, ştiind că aurul îl va putea salva pe Charles de la dezastru, iar în această evaluare Eugénie nu gândeşte cu creierul, ci cu inima.

Avem de-a face cu monede de aur bătute în diferite ţări, în epoci diferite. Pentru fiecare tip de monedă primim toate datele necesare, începând cu data emisiunii şi până la valoarea în franci la cursul zilei. Iată inventarul:

 

moneda număr emisiunea valoarea în franci
portugheze 20 1725, pe timpul lui Ioan V 68 fr., 64 centime la schimb, 84 fr. convenţional
genoveze 5   84 fr. la schimb, 100 fr. pentru colecţionari
cvadrupli spanioli 3 1729, pe timpul lui Philippe V 98 fr.
ducaţi olandezi 100 1756 30 fr. piesa, aur de 23 carate şi o fracţiune
rupii cu semnul Cumpenei 3 pe timpul Marelui Mogol aur pur de 24 carate, 37,40 fr. la greutate, 50 fr. pentru cunoscători
rupii cu semnul Fecioarei 5

 

După cum se vede, inventarul este realizat într-o manieră ştiinţifică, având o certă valoare documentară.

Nu putem să trecem peste stilul juridic: fiecare tip de monedă este enumerat cu intrarea ITEM, care are o dublă semnificaţie: de asemenea şi piesă de inventar, termen care poate fi de altfel găsit şi în alte romane balzaciene unde este nevoie se facă inventare pentru diferite scopuri, fie ele vânzări sau puneri de sechestru. Este uşor de remarcat cât de bine este documentat Balzac: el cunoaşte toate detaliile necesare pentru a caracteriza fiecare monedă, anul emisiunii şi emitentul, valoarea oficială şi valoarea de piaţă dată de frumuseţea sau raritatea fiecărei piese.

Pe lângă descrierile ştiinţific-documentare, cititorul găseşte figuri de stil care reflectă calităţile fizice ale monedelor. Portughezele sunt încă noi (puţin uzate), valoarea lor reală este dată de raritatea şi frumuseţea acestor monede strălucind ca soarele, comparaţie sugestivă cu astrul zilei, sursă de lumină. Cvadruplii spanioli sunt atât de frumoşi încât ar putea constitui floarea comorii tale, după părerea doamnei Gentillet, cea care îi dăruise Eugéniei.

La sfârşitul inventarului, Eugénie încearcă să calculeze valoarea reală a tezaurului, ceea ce reuşeşte după ce greşeşte socoteala de mai multe ori. Dar valoarea aurului (două mii de scuzi la vânzare) nu contează pentru ea atât în cifre, căci fata (spre deosebire de tatăl ei, care se gândea să vândă aurul) vrea să îl arunce în vâltoarea dragostei. Aceasta este concluzia inventarului.

 

Alte obiecte care atrag atenţia naratorului şi ale căror descrieri se găsesc în text sunt piesele de mobilier. Mobila din casa lui Grandet a fost cumpărată odată cu clădirea, şi deja le-am văzut cu ocazia descrierii sălii de la parter. Aceste mobile, care nu au fost alese de către cel care le foloseşte, nu reflectă caracterul acestuia, dar starea lor o face; de aceea, Balzac nu uită urmele lăsate de muşte, uzura tapiseriilor, detalii deja studiate şi care vorbesc despre atmosfera lugubră a sălii. Pe de altă parte, în camera Eugéniei se găseşte o piesă de muzeu, descrisă ca o frumoasă operă a epocii numite Renaştere. Mobilele sunt descrise (sumar) în text, şi numai dacă este absolut necesar, aşa cum e cazul comodei din camera fetei, al cărei aspect nu este important pentru nimeni, dar cele câteva rânduri rezervate acestei descrieri întârzie apariţia monedelor de aur, creând astfel un efect de suspense.

 

În afara pasajelor descriptive pe care le-am studiat, în roman mai apar şi altele, care, chiar dacă sunt telegrafice, pot avea o semnificaţie. Există o mulţime de bijuterii ale lui Charles, care sunt enumerate fără nici un fel de amănunte. Există piese de veselă, care sunt descrise printr-un singur cuvânt (de exemplu farfurioara ciobită de care se servesc invitaţii pentru a juca loto, care este importantă pentru că relevă caracterul lui Grandet, avar şi nesimţit, pentru că nu se jenează să o pună pe masă când are musafiri). În acelaşi context, putem menţiona jocul de loto, alcătuit din cartoane pestriţe şi cifrate, cu fişe de sticlă albastră, obiecte de valoare mică şi foarte uzate care dovedesc, şi ele, zgârcenia bătrânului dogar.

 

Descrierile pe care Balzac le introduce în roman nu sunt niciodată gratuite. Fiecare îşi are funcţia sa, pe care am studiat-o la momentul respectiv.

Într-un roman nu prea lung, sub trei sute de pagini, descrierile sunt destul de numeroase, pentru că, fără a face din ele un scop, Balzac le iubeşte şi încearcă să sugereze prin ele cadrul exact, strict şi, mai ales, apropiat de realitate.

 

 

[1] ibidem, pag. 648, nota 119

Un comentariu

Din categoria Note de lectura

TÂRGUL DE CARIERE de Mihai-Athanasie Petrescu

TÂRGUL DE CARIERE

DSCN9320 În acea dimineaţӑ de aprilie, foyerul Casei de Culturӑ din Drapelul albastru era aproape neîncӑpӑtor. Zeci de tineri de toate vârstele se adunaserӑ încӑ dinaintea deschiderii porţilor Târgului de Cariere, cu speranţa gӑsirii unui job. Pentru unii, tineri dupӑ data naşterii, era prima tentativӑ de a scӑpa de banii pӑrinţilor. Pentru cei cu tinereţea doar în suflet, motivele erau multe şi diverse. Unii se plictiseau, cine ştie de ce, la serviciu şi voiau o schimbare. Alţii nu se înţelegeau cu şefii, iar treia categorie erau cei care nu se înţelegeau cu nevestele – din cauza lefii prea mici. Alţi tineri, de abia ieşiţi din vreun club, veniserӑ sӑ caute şomere, cele cu care îşi începuserӑ seara precedentӑ fiind, probabil, deja lӑmurite cu cine aveau de-a face.

Fiind deschis într-un oraş atât de mare şi înfloritor – doar era primӑvarӑ, târgul etala o ofertӑ bogatӑ de locuri de muncӑ, atât în ţarӑ cât şi afarӑ. Erau agenţii care cӑutau îngrijitori de bӑtrâni sau de copii, ori amatori de excursii în occident, la cules de cӑpşuni şi ciuperci. Un întreprinzӑtor afişa o listӑ de calificӑri, sperând sӑ îşi formeze o echipӑ pentru viitoarea fabricӑ de piese auto, un altul, moştenitorul unui lanţ de magazine, voia sӑ scape de bӑtrânii din firmӑ şi încerca sӑ gӑseascӑ specialişti în vânzӑri, tineri şi capabili sӑ atragӑ o nouӑ categorie de clienţi. Un tânӑr cu pӑrul lung îşi afişa, pe un carton, dorinţa de a completa trupa de rock, care tocmai rӑmӑsese fӑrӑ clӑpar, iar o doamnӑ cu o alurӑ foarte serioasӑ cӑuta o baby-sitter pentru nepoţii ei.

Cӑutӑtorii de joburi, mulţi dintre ei cu experienţӑ în domeniu, se grupau mai ales în jurul standurilor care afişau bannere mari şi sloganuri pompoase. Multinaţionalele care deţineau astfel de etalaje promiteau şi venituri frumoase, fӑrӑ a pomeni, însӑ, nimic despre programul de lucru. Imaginile proiectate de calculatoare arӑtau birouri elegante, în care salariaţii vor câştiga bani muncind cu mare plӑcere. Mai puţin frecventat era standul firmei de transport public local, deşi toţi cetӑţenii oraşului ştiau ce nevoie mare de şoferi era şi ce frumos ar fi fost sӑ te plimbi toatӑ ziua la volanul noilor autobuze fabricate sub licenţӑ italianӑ – şi purtând sigla unei firme care dӑduse, demult, faliment.

Dacӑ majoritatea standurilor erau cercetate, mӑcar printr-o privire rapidӑ, însӑ cuprinzӑtoare, de vizitatorii Târgului, nimeni nu se uita, nici mӑcar cu coada ochiului, la bӑtrânul nebӑrbierit aşezat într-un colt, sub o lanternӑ cu mesajul “Exit”. Coala A4 pe care o ţinea pe genunchi era destul de greu de observat, iar textul printat cu caractere mici era aproape ilizibil. Moşul avea aerul unui cerşetor, deşi, privit mai îndeaproape, se vedea cӑ e îngrijit şi curat. Sacou gri, cӑmasӑ albӑ, cravatӑ albastrӑ, cu ac auriu, pantalonii cӑlcaţi, pantofii lustruiţi … Dar poziţia lui în salӑ, scaunul pescӑresc pliant pe care şedea şi flyerul banal, ţinut pe genunchi nu erau destul de interesante pentru oamenii care îşi cautau de lucru.

Cu trecerea timpului, agitaţia din salӑ era tot mai mare. Doar puţini dintre vizitatori se considerau mulţumiţi şi se hotӑrau sӑ plece. Majoritatea, deşi depuseserӑ CV-uri şi scrisori de intenţie în mai multe locuri, mai adӑstau, cu speranţa cӑ, pe negândite, va apӑrea un angajator minune. Moşul tot nu fusese bӑgat în seamӑ de nimeni, dar el stӑtea cuminte pe scӑunelul lui, o mobilӑ aruncatӑ într-un colţ.

Totuşi, cineva îl remarcase pe bӑtrân. De câteva minute, un bӑrbat voinic, îmbrӑcat cu un tricou negru cu inscripţia “FCMSecurity” îl supraveghea cu atenţie. Dupӑ ce rosti câteva cuvinte în staţia radio agӑţatӑ la rever, bodyguardul se hotӑrî sӑ intervinӑ:

– Bӑ, nea! Al cui dracu eşti de stai aici ca o momâie?

Bӑtrânul, surprins, clipi de câteva ori şi rӑspunse, politicos:

– Vreau sӑ angajez pe cineva, sӑ …

– Bӑ, moş pesmet, tu ai impresia cӑ aici e locul unde vine toţi particularii sӑ caute un prost sӑ le taie lemne? Bӑӑӑӑ! Aici e oameni serioşi bӑ, firme care are bani şi produce alea-alea, nu e de toţi fraierii! Ia, hai, valea, cӑ chem poliţia!

Cu acelaşi glas calm şi politicos, bӑtrânul îl lӑmuri pe omul de ordine:

– Nu vӑ supӑraţi, am închiriat şi eu un stand, nu puteţi sӑ mӑ daţi afarӑ aşa.

– Ai închiriat pe mӑ-ta! Ia aratӑ docomentu’!

Cu mişcӑri lente, omul scoase din buzunar şi prezentӑ un formular tipizat, scris şi parafat de organizatorii târgului.

Voinicul îl examinӑ cu atenţie, apoi îl şifonӑ şi îl aruncӑ pe jos.

– Bӑ, nea, ia sӑ nu-mi umbli mie cu chestii d-astea! De unde ai furat hârtia? E falsӑ! E pe numele firmei nuştiucum şi închiriazӑ 25 de metri patraţi. Tu eşti un biet moş scӑpat de la balamuc …

Culegând cu grijӑ hârtia aruncatӑ pe jos, bӑtrânul explicӑ:

– Sunt patron şi director executiv la firma mea. Am dreptul sӑ ocup ӑştia 25 de metri pӑtraţi …

Iritat de calmul omului, bodyguardul izbucni:

– Bӑ boschetarule! Bӑ derbedeule! Ia-ţi dracu’ scaunul şi carӑ-te de-aici, cӑ pun câinii pe tine! Şi, însoţindu-şi vorbele cu fapta, voinicul dӑdu cu piciorul în scaunul pliant, trântindu-l pe bӑtrân.

Zgomotul atrase atenţia mai multor tineri, care se grӑbirӑ sӑ-l ajute. Apoi, la fel de nepӑsӑtori ca înainte, majoritatea se depӑrtarӑ de locul conflictului, determinându-l şi pe bodyguard sӑ renunţe la prada sa. Pe loc rӑmase un singur bӑiat, citind cu atenţie foaia scӑpatӑ de moşul agresat.

– Domnule, nu vӑ supӑraţi, asta e a dumneavoastrӑ?

– Da, sigur …

– Scrie aici: “Angajez persoanӑ serioasӑ, dornicӑ sӑ facӑ ce vrea în firma “Curaj SRL”. Pe bune?

– Normal cӑ e pe bune. Dacӑ eu cer seriozitate, sunt obligat sӑ fac o ofertӑ serioasӑ.

– Adicӑ … chiar sӑ fac ce vreau toatӑ ziua şi pentru o leafa de cinci mii pe lunӑ?

– Cinci mii net.

– Ca sӑ fac ce vreau?!

– Da, aşa cum am scris acolo.

– Dar … ce calificare cereţi? Am CV …

– Nu conteazӑ calificarea. Totul e sӑ fii de acord sӑ faci ce vrei, dar în folosul firmei. Program de opt ore, cu pauzӑ de masӑ de o orӑ.

– Sigur nu faceţi mişto de mine?

– Cât se poate de sigur. Lucrezi opt ore, iar rezultatul muncii tale aparţine firmei.

Tânӑrul mulţumi frumos şi, nevenindu-I sӑ creadӑ, se îndepӑrtӑ. Dupӑ câteva minute, în care îl privise de la distanţӑ pe ciudatul patron, se întoarse la el şi se prezentӑ:

– Mircea Marfescu. Mӑ angajaţi? Am terminat biologia, dar nu vreau sӑ lucrez ca profesor, nu cred cӑ am talent. Pot face o mulţime de lucruri, însӑ, ma pricep la surubӑrit, la calculatoare, la teatru, la maşini, am permis A şi B …

– Tinere … opreşte-te, ţi-am zis cӑ nu conteazӑ calificarea. Când vrei sӑ începi? De la întâi e bine?

*

*             *

Ridicându-se alene de pe scaun, Mircea îşi înӑbuşi un cӑscat. Deja lucra, sau mai bine zis stӑtea degeaba pentru “Curaj SRL” de unsprezece zile, timp în care se întâlnise cu patronul, adicӑ moşul cu scӑunelul de pescar, o singurӑ datӑ. Se salutaserӑ politicos, şeful îl anunţӑ cӑ leafa se dӑ pe 10, dar de abia de luna urmӑtoare, apoi îi urase spor la treabӑ şi dispӑruse. Nimeni nu-l întreba ce face, nimeni nu îi trasa vreo sarcinӑ. Avea o camerӑ numai pentru el, un birou şi un scaun, pe birou trona un calculator cu ditamai monitorul, numai bun pentru vӑzut filme, o imprimantӑ multifuncţionalӑ şi un telefon fix fӑrӑ fir. Într-un sertar, Mircea gӑsise o trusӑ de stilou şi pix şi un pachet de coli pentru imprimantӑ, iar pe mapa de pe birou gӑsise, în prima dimineaţӑ, un contract în care se stipulau exact promisiunile fӑcute de patron la târgul de cariere. Fişa postului, ataşatӑ la contract, arӑta clar atribuţiunile angajatului: program fix, de opt ore, între 0800 şi 1700, cu o pauzӑ de masӑ între 1400 şi 1500. În intervalul menţionat, angajatul este obligat sӑ facӑ ce vrea, fӑrӑ nici o constrângere, dar produsul muncii sale va aparţine firmei “Curaj SRL”.

În primele zile, Mircea nu prea reuşi sӑ se adapteze la noul loc de muncӑ. Încӑ de la început îşi porni calculatorul, verificӑ internetul – cât se poate de rapid – şi încercӑ sӑ înţeleagӑ, privind prin ferestrele uşilor vecine, cu ce îşi umplu timpul colegii lui. De abia dupӑ douӑ zile reuşi sӑ se convingӑ cӑ nu intrӑ niciodatӑ nici un şef peste el în birou şi cӑ nu este supravegheat de nici o camerӑ. Nu se mai sfii sӑ joace solitaire pe calculator, ba, mai mult, îşi instalӑ (pe banii firmei, desigur) şi un joc de strategie pe care şi-l dorea demult, dar era cam scump … şi nimeni nu veni sӑ îi facӑ vreun reproş. Ce-i pӑsa lui cӑ la rubrica “name”, calculatorul nu voia sӑ accepte nici un nickname decât “Curaj 8”, adicӑ numӑrul scris şi pe uşӑ şi pe calculator, pânӑ la urmӑ era mai bine cӑ adversarii din mediul virtual nu puteau sӑ-l identifice.

Dar şi jocurile pe calculator au limitele lor. Mircea se plictisi curând de jocurile online şi, în a şaptea zi de muncӑ, îşi aduse de acasӑ o carte. Spera sӑ îi treacӑ timpul mai uşor citind. Îmbinӑ orele de lecturӑ cu cӑutarea filmului realizat pe baza cӑrţii şi cu vizionarea acestuia, iar la ora 1700 se pomeni cӑ mai are de vӑzut mai bine de jumӑtate din film. La ieşire, portarul îl interpelӑ:

– Domnu’ Marfescu, sӑ nu vӑ supӑraţi cӑ vӑ întreb, azi ati citit din cartea pe care o aveţi în mânӑ?

– Da, nea Miticӑ. Am citit-o, ce sӑ fac, dacӑ altceva nu am avut de lucru …

– În cazul ӑsta, va trebui sӑ vӑ rog sӑ lӑsaţi cartea la mine. Ştiţi …

Gândind cӑ portarul era curios sӑ citeascӑ şi el volumul, Mircea nu îl refuzӑ, dar se mirӑ de conştiinciozitatea omului; nea Miticӑ insistӑ sӑ completeze un proces-verbal, pe care îl semnarӑ amândoi, iar tânӑrul angajat plecӑ cu mâna goalӑ.

În a noua zi de serviciu, episodul se repetӑ. Mircea lӑsӑ un al doilea volum în cabina portarului, semnând, din nou, un proces-verbal de predare primire. De data asta, însӑ, el citi primele rânduri ale documentului înainte de a-l iscӑli: “Proces-verbal de predare primire Subsemnaţii, Marfescu Mircea şi Teodorescu Dumitru, am procedat, primul la predarea, al doilea la primirea obiectului Cartea cu titlul …” Da, era în regulӑ, nimic care sӑ ridice suspiciuni.

Acum, în a unsprezecea zi de muncӑ, Mircea nu ştia ce sӑ facӑ. Parcӑ nici filmele astea nu mai sunt ce-au fost. De douӑ zile încerca sӑ revadӑ câteva filme româneşti care îi plӑcuserӑ odatӑ, iar you tube e extrem de generos in asemenea producţii. Îşi adusese de acasӑ si un mic sistem de boxe, pentru cӑ cele din birou erau prea mici şi nu destul de fine pentru a reda coloana sonorӑ a unui film precum “Mihai Viteazu”, de exemplu.

Spre sfârşitul programului, avu “plӑcerea” sӑ fie vizitat la “locul de muncӑ” de moşul care îl recrutase, iar discuţia lor fu cât se poate de încurajatoare pentru angajat.

– Salut tinere, vӑd cӑ ai început sӑ te adaptezi la noi. Sau?…

– Sӑ trӑiţi! rӑspunse, smerit, Mircea Marfescu, încercând, fӑrӑ succes sӑ reducӑ nivelul boxelor (binenţeles cӑ, aidoma oricӑrui calculator, şi cel din biroul lui Mircea refuza sӑ acţioneze la panicӑ).

– Ce muzicӑ mai asculţi? Am auzit cӑ ai gust şi ai şi dotare tehnicӑ …

– Sӑ vedeţi, nu ascult muzicӑ, de fapt … adicӑ …

Cercetând ecranul monitorului, moşul nu îşi ascunse satisfacţia.

– A, urmӑreşti un film istoric românesc! Felicitӑri, tinere, mӑ bucur sincer, puţini tineri din zilele noastre au asemenea preocupӑri … da, da! Ştii ceva, nu cumva te pricepi la scris? Dacӑ ai putea redacta un eseu pe tema asta, despre gusturile tinerilor în materie de film … eu aş putea interveni la o revistӑ culturalӑ, sӑ-l publice. Firma noastrӑ sponsorizeazӑ “Magazinul cultural”, poate ai auzit de aşa ceva.

Mircea nu numai cӑ auzise de revista cu pricina, dar chiar o citea cu drag de mulţi ani şi acceptӑ, cu entuziasm provocarea. Unde mai pui cӑ lucrul la articol îi ocupӑ şi câteva zile de serviciu, iar numeroasele discuţii pe care le purtӑ cu moşul îl ajutarӑ mult sӑ înţeleagӑ nişte principii estetice pe care pânӑ acum el doar le constata, fӑrӑ a şti sӑ teoretizeze. Redactorul-şef al “Magazinului” acceptӑ fӑrӑ rezerve textul lui Mircea Marfescu şi promise sӑ-I gӑseascӑ spaţiu chiar în numӑrul pe care tocmai îl pregӑtea pentru tipar.

Motivat de reuşita primei sale încercӑri, tânӑrul decise sӑ îşi valorifice noile cunoştinţe de artӑ şi esteticӑ prin studierea unui film american mult apreciat de elevii de liceu. De fapt, curiozitatea îi fusese stârnitӑ şi de o carte zӑritӑ într-o librӑrie, pe care el o cumpӑrӑ şi o aduse la birou, spre studiu. Binenţeles cӑ portarul îl opri la terminarea programului şi îi ceru sӑ-I lase cartea, iar proaspӑtul eseist i-o înmânӑ şi plecӑ, fӑrӑ sӑ mai aştepte obişnuiul proces-verbal. Nea Miticӑ nu uitӑ, totuşi, sӑ-l scrie şi i-l inmӑnӑ dimineaţa urmӑtoare.

– Hai, bre nea Miticӑ, ce nevoie ai sӑ tot faci chestii de-astea? Doar suntem numai noi între noi.

– Nu, domnu’ Mircea, dacӑ trebuie, trebuie. Semnati-l şi luaţi un exemplar în birou, aşa e corect.

Urcând în birou, tânӑrul se apucӑ sӑ citeascӑ, pentru distracţie, documentul pe care îl semnase. “ … aşa … primirea volumului … aşa … în conformitate cu prevederile Contractului individual de muncӑ şi ale Fişei postului nr … din …”

“Ce mӑ?! Ӑştia-s nebuni? Adicӑ şi cartea asta se considerӑ produs al muncii mele şi revine firmei? Mamӑ, ce tipicari! Ia sӑ ma iau eu o ţârӑ de moşu’ ӑla, ce dracu, doar am dat bani pe cӑrţi şi ei mi le iau aşa, gratis?!”

– Pӑi da, tinere, nu ţi se pare normal? În fişӑ scrie clar: faci ce vrei, dar ce faci rӑmâne al nostru. Ai vrut sӑ citeşti, foarte bine, ai citit, dar cartea cititӑ e de-acum a firmei.

– Nu vӑ supӑraţi, dar dacӑ vreţi sӑ vӑ însuşiţi cartea, de ce nu mi-o cumpӑraţi dumneavoastrӑ? Aşa ar fi normal, doar angajaţii nu îşi aduc materia primӑ de acasӑ.

– Ai dreptate, tinere, dar de ce nu mi-ai zis cӑ vrei o anumitӑ carte? Ţi-o cumpӑram cu plӑcere, dacӑ asta voiai sӑ faci la serviciu.

– Adicӑ pot sӑ vӑ cer ce îmi trebuie, iar dumneavoastrӑ îmi cumpӑraţi?

– Nu eu, ci firma. Da, sigur, orice îţi place sӑ faci, dar ce faci devine bunul firmei.

– Adicӑ … dacӑ aş vrea sӑ fac o cercetare în domeniul botanicii, de exemplu sӑ amenajez aici o micӑ serӑ cu jardiniere?

– Da, îti cumpӑr, dar rezultatul cercetӑrii e al nostru!

Mulţumit de noua stare de lucruri, Mircea se întoarse în biroul sӑu şi începu sӑ îşi alcӑtuiascӑ în minte o listӑ de seminţe de plante, pe care demult ar fi vrut sӑ le vadӑ crescând, dar erau prea scumpe şi greu de gӑsit. În timpul ӑsta, aproape fӑrӑ sӑ bage de seamӑ, îndoi procesul verbal pe care i-l dӑduse mai devreme nea Miticӑ, obţinând un avion de hârtie. Zâmbind în sinea lui, deschise fereastra şi lansӑ avionul spre stradӑ, aşa cum fӑcea, împreunӑ cu colegii de camerӑ de la cӑmin în vremea studenţiei.

Nu micӑ îi fu mirarea când, câteva minute mai târziu, la uşa sa bӑtu nea Miticӑ. Îi aducea un nou proces-verbal: “… am procedat la predarea … primirea unui avion de hârtie …”.

Materialele cerute furӑ livrate, prin curier, chiar a doua zi, iar tânӑrul biolog se apucӑ, entuziast, de treabӑ. Încӑperea se umplu de jardiniere, un sistem de iluminare artificialӑ, un altul de irigare, iar calculatorul de pe birou deveni util şi pentru inventarierea plantelor şi notarea tuturor observaţiilor legate de evoluţia acestora. Mircea Marfescu era extrem de încântat de noua lui îndeletnicire, iar când moşul cu veşnica lui cravatӑ albastrӑ îl invitӑ la conducere, pentru leafӑ, bucuria lui fu nemӑrginitӑ. Iatӑ cӑ trecuse o primӑ lunӑ de muncӑ, în care nici nu putea spune cӑ a muncit, ci s-a distrat fӑcând numai ce-I plӑcea lui.

Moşul îl întâmpinӑ jovial:

– Salut, tinere! Ai visat frumos azi-noapte?

– Sӑ vedeţi …

– Ia uite colea! A apӑrut “Magazinul cultural”, iar articolul dumitale e semnalat pe prima copertӑ.

Într-adevӑr, titlul “Ce primesc tinerii în schimbul unui bilet de cinematograf” şi primul rând al eseului scris de Mircea trona pe copertӑ. Aşa e, când e sӑ-ţi meargӑ bine, îţi merge bine. Mircea rӑsfoi revista cu mare drag, dar bucuria lui se stinse brusc.

– Cine e Dan Spӑtaru ӑsta?!

– Dan Scutaru. Eu, rӑspunse moşul.

– Pӑi de ce aţi semnat dumneavoastrӑ articolul? Eu l-am scris, nu dumneavoastrӑ!

– Cum de ce? Vrei sӑ îţi mai explic o datӑ ce scrie în fişa postului dumitale? Ai scris articolul la serviciu? L-ai scris, deci e al firmei. Iar eu sunt patronul firmei, deci … ce s-o mai dӑm de gard, articolul e al meu. Şi iei leafӑ pentru asta, deci nu ai de ce sӑ te scandalizezi … Chiar aşa, sӑ-mi semnezi şi ştatul de platӑ, uite, aici, specificӑ patronul.

Încӑ uluit de situaţie, Mircea scoase pixul şi se pregӑti sӑ semneze.

– Nu, nu, nu aşa, tinere, nu semna ca primarul. Citeşte cu atenţie ce scrie acolo! Observi, ţi-am spus cӑ ai un net de 5000 de lei, exact aşa scrie aici, net 5000. Firma se ocupӑ de toate dӑrile, uite aici, CAS, CASS, impozit, toate sunt prevӑzute în stat. Dumitale îţi revine suma de cinci mii de lei, nici un şfanţ în minus sau în plus. Eşti mulţumit? Mai ai ceva de spus în legӑturӑ cu articolul?

Nu, nu mai avea nimic, trebuia sӑ recunoascӑ adevӑrul din spusele moşului. Dacӑ a fost fraier şi a scris pe calculatorul firmei … Altӑ datӑ o sӑ scrie acasӑ şi patronul nu va mai avea ce sӑ spunӑ. Pânӑ la urmӑ, leafa era destul de bunӑ, n-avea decât sӑ tacӑ din gurӑ şi s-o încaseze.

– Aveţi dreptate, domnu Scutaru, spuse Mircea şi semnӑ ştatul, aveţi dreptate, doar cӑ nu-mi dӑdusem eu seama. Aşa e, am scris eseul la serviciu, el al dumneavoastrӑ. Oricum, vӑ mulţumesc pentru bani, nu pot decât sӑ recunosc cӑ sunteţi un om foarte corect.

– Normal cӑ sunt correct. Dacӑ vreau corectitudine din partea angajaţilor, trebuie sӑ fiu şi eu cât se poate de cistit şi corect. … Bun, acum du-te în sera dumitale, şi hai sӑ ne apucӑm de treabӑ, sӑ facem ce ne place. Pai nu?

– Sigur, aveţi dreptate, vӑ mulţumesc. Dar … nu-mi daţi banii?

– Care bani?

– Pӑi ӑştia cinci mii … leafa mea?

– A, leafa? Pӑi cum sӑ ţi-o dau! Leafa dumitale e a firmei!

– Nu înţeleg.

– Of, iar o luӑm de la capӑt? În contractual dumitale scrie clar cӑ tot ce faci în timpul serviciului devine bunul firmei. Salariul e fӑcut la serviciu, în orele de lucru. Nu e normal sӑ fie al firmei?

 

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

atanasieIII.3. HAINELE ŞI OBIECTELE

III.3.1 HAINELE

             Indispensabile pentru civilzaţia umană, hainele constituie, pentru o operă literară realistă, cum este cea a lui Balzac, elemente importante, pe care nu le putem neglija în analiza descrierii personajelor.

Construind COMEDIA UMANĂ, Balzac voia să realizeze un document care să le vorbească generaţiilor viitoare despre societatea franceză a secolului al XIX-lea. Ori, pe lângă construcţii, oameni şi alte elemente ale societăţii, hainele şi maniera de a le purta constituie un factor foarte important. Fără a fi specialiste, femeile de azi pot, privind o fotografie sau un film, să aprecize cu o eroare minimă data când au fost făcute numai după hainele personajelor. La fel, citind un roman, trebuie să fim capabili să îl plasăm în timp pornind de la descrierea hainelor personajelor.

În orice perioadă a istoriei umanităţii, atunci când s-au îmbrăcat, oamenii s-au gândit la trei lucruri: la pudoarea lor, să se apere de frig şi să se gătească. Pentru toate cele trei scopuri, hainele trebuie să respecte anumite condiţii, adică să asorteze materialul şi croiala cu anotimpul şi mai ales cu moda, acest zeu care patronează îmbrăcămintea şi care se schimbă la fel de des ca şi sezonul.

Romanul EUGÉNIE GRANDET prezintă cititorului două tipuri de personaje: pe de-o parte zgărcitul Grandet, membrii familiei sale şi Cruchotinii, pentru care hainele nu reprezintă decât necesitatea de a se proteja; pe de altă parte doamna des Grassins, doamna şi domnişoara d’Aubrion şi, mai ales, Charles, personaje care, la un anumit moment al existenţei lor nu trăiesc decât pentru a se îmbrăca.

Putem să analizăm mai întâi hainele personajelor din prima categorie, remarcând întâietatea funcţiei lor protectoare.

Moş Grandet şi soţia lui nu îşi schimbă nciodată felul de a se îmbrăca. Ei acţionează astfel din economie (spre deosebire de vărul Pons, care poartă de zeci de ani aceeaşi haină pentru că nu are cu ce să îşi procure una nouă) şi enumerând hainele acestor două personaje şi materialele din care sunt făcute remarcăm că aparţin categoriei durabil şi ieftin.

Obiectele de vestimentaţie ale lui Grandet sunt enumerate pornind de la picioare. Bătrânul dogar poartă întotdeauna:

  • încălţări butucănoase, încheiate cu şireturi de piele
  • ciorapi de lână
  • pantalon scurt
  • jiletcă vărgată, încheiată la două rânduri
  • haină lungă castanie, cu poale largi
  • cravată neagră
  • pălărie de quaker
  • mănuşi solide

Remarcăm faptul că fiecare obiect de îmbrăcăminte este absolut necesar, Grandet nu poartă nici un fel de podoabă.

Materialele folosite sunt: pielea, pentru încălţăminte, lâna, pentru ciorapi, catifeaua, din care este croită jiletca, iar pantalonii sunt din postav. Principala calitate a acestor materiale este rezistenţa, durabilitatea, hainele lui Grandet sunt făcute ca să ţină mult, personajul le poartă în orice anotimp şi fără să bage în seamă moda.

În cazul hainelor, culoarea este un detaliu important. În ceea ce-l priveşte pe Grandet, hainele sale sunt dominate de culoarea maro : pantalonii sunt castanii, haina lui mare este castanie, jiletca este vărgată cu galben şi castaniu. Cravata este neagră. Nu se ştie nimic despre culoarea ghetelor, pălăriei şi mănuşilor. Culoarea maro purtată de un podgorean sugerează grija personajului de a avea haine care să reziste la murdărie, o caracteristică a avarului, care nu vrea să îşi uzeze lucrurile, dar, în acelaşi timp, culoarea sumbră a hainelor ne face să ne gândim la caracterul la fel de sumbru şi sobru al bătrânului Grandet.

De notat că Grandet nu poartă nici un obiect de podoabă, singurul său lux  fiind cataramele de argint care îi ţin pantalonii.

Soţia domnului Grandet este descrisă ca purtând invariabil aceeaşi rochie în toate anotimpurile. Am cunoscut-o deja pe doamna Grandet, o persoană care nu vrea nimic pentru ea însăşi, iar felul ei de a se îmbrăca îi trădează caracterul.

Doamna Grandet poartă:

  • o rochie pe care se învăţase s-o facă a dura aproape un an
  • un fişiu mare
  • o pălărie
  • un şorţ

Materialele sunt: mătasea, pentru rochie, bumbacul, pentru fişiu, paiele, pentru pălărie şi taftaua, din care este făcut şorţul. Materialele sunt extrem de ieftine, iar calitatea lor sugerează ce puţin pretenţioasă este femeia care le poartă.

Culoarea, combinaţia de culori, inspiră aceeaşi impresie de austeritate: rochia este verde, fişiul este alb, iar şorţul este negru. Putem presupune galbenul  pălăriei de paie.

Ultima frază a acestei descrieri poate servi ca o justificare a ţinutei sărăcăcioase a doamnei Grandet: /…/ ieşea foarte puţin din casă /…/ nu dorea niciodată nimic pentru dânsa.

 

Eugénie, spre deosebire de părinţii ei, are dreptul la două rochii pe an, care îi sunt oferite de ziua sa de către mama; o rochie de vară şi una de iarnă. Dar detaliile vestimentare legate de Eugénie sunt rare în text. Cititorul poate să îşi imagineze că în mod normal, tânăra se îmbracă la fel de auster ca şi mama ei şi nu se plânge din această cauză. Odată cu apariţia sentimentelor în inima ei, Eugénie simte, pentru prima dată în viaţă, bucuria de a se găti pentru a-i fi pe plac lui Charles. Îşi puse ciorapi noi şi cele mai frumoase încălţări. Înnodă strâns şireturile ghetelor, fără a sări vreo gaură. În fine, pentru prima oară în viaţa ei, dori să arate cât mai bine, descoperi ce înseamnă să ai o rochie nouă, bine croită şi care să te facă mai atrăgătoare. Fără a da mai multe amănunte, acest mic pasaj sugerează destul pentru a înţelege că tânăra fată nu dădea prea multă atenţie ţinutei sale înainte de sosirea lui Charles, dar că în acea clipă începe să se trezească instinctul feminin, pentru a-i dicta ce înseamnă să te îmbraci.

Putem trage concluzia că membrii familiei Grandet, care sunt destul de izolaţi în provincie, aşa cum ne-o arată romanul, nu dau prea multă importanţă hainelor lor, atât din lipsă de interes cât şi din economie.

Nu aşa se întâmplă cu personajele pe care le-am clasificat în a doua categorie, doamna des Grassins, domnişoara d’Aubrion şi Charles, care acordă o importanţă exagerată modei şi hainelor.

 

Doamna des Grassins, de exemplu, se îmbrăca bine, îşi aducea toaletele de la Paris, dădea tonul la Saumur /…/. Aceste informaţii, puse alături de portretul ei fizic, desăvârşesc imaginea unei “prime doamne” provinciale. O soţie de bancher bogat care, prin soţul ei, deţine o poziţie privilegiată în societatea saumureză, se simte obligată să facă impresie prin modul său de a se îmbrăca. De aceea, ea cheltuie mult pentru a se găti, iar celelalte femei o urmează, aşa cum podgorenii îl urmează pe Grandet în afaceri.

 

Domnişoara d’Aubrion are un alt motiv pentru a fi elegantă. Ea este atât de urâtă încât mama ei îşi dă seama că numai prin îmbrăcăminte poate ajunge la un aspect care să o facă să spere la apariţia unui pretendent la mâna sa. Dar, pentru a răscumpăra asemenea cusururi, marchiza d’Aubrion îi transmisese fetei sale multă distincţie /…/ o îmbrăca cu gust /…/. Iar în continuare, cititorul paote vedea în text care sunt artificiile vestimentare la care recurge doamna d’Aubrion pentru a face uitată lipsa de daruri naturale a cărei victimă este Mathilde: Cu ajutorul unor mâneci mari, al unor corsaje mincinoase, al unor rochii înfoiate şi bine garnisite, al unui corset de înaltă presiune, obţinuse produse feminine atât de curioase, încât, spre a sluji de vrednic exemplu mamelor, ar fi trebuit să le expună la muzeu. Ne amintim că fata este foarte slabă, iar toate aceste gadgeturi vestimentare sunt introduse în textul narativ pentru a face o comparaţie sugestivă cu frumoasele braţe pline ale Eugéniei şi cu corsajul bombat al acesteia. Cu aceste două personaje feminine, Balzac a realizat un contrast între frumuseţea naturală, care nu are nevoie de adjuvante pentru a provoca dragostea unui bărbat, şi artificiile de care se folosesc femeile pentru a-şi construi o frumuseţe pe care Dumnezeu le-a refuzat-o.

 

Personajul pentru care hainele constituie o raţiune de a trăi este Charles, tânărul dandy parizian.

L-am studiat deja pe Charles, ocupându-ne de trăsăturile sale fizice, şi cu acea ocazie am remarcat că fizionomia personajului este neglijată în favoarea ţinutei sale. Charles a fost crescut de tatăl său în ignoranţa absolută a afacerilor, iar consecinţa este că el îşi petrece o mare parte a timpului alegându-şi hainele dintr-o colecţie (proprie) foarte vastă. Singura sa grijă este aceea de a-i impresiona pe ceilalţi, iar când pleacă la Saumur transportă bagaje voluminoase umplute cu tot felul de nimicuri pariziene.

Charles are la el o muţime de jiletci (să ne reamintim că unchiul său nu are decât una singură, cafenie), de toate culorile şi croielile (cenuşii, albe, negre,  de culoarea cărăbuşului, cu reflexe aurii, cu paiete, cu pepite, duble, cu guler şal sau drept, cu revere, închise până la gât, cu nasturi de aur). El are, de asemenea, tot felul de gulere şi cravate la modă în acea epocă, /…/ două costume lucrate la Buisson şi cea mai fină rufărie.

Descrierea acestei zestre este realizată printr-o listă-inventar, o enumerare care pare, într-un fel,  suspendată şi care nu menţionează decât conţinutul bagajelor sale. Charles se poate să fi lăsat la Paris multe alte piese. Cu efectul de real pe care această listă îl produce asupra cititorului, Balzac îşi justifică pretenţia de a fi un documentarist, aşa cum am spus mai sus, plasând în timp povestirea cu ajutorul modei momentului. Dacă acest lucru nu este posibil cu Grandet sau ceilalţi saumurezi, care nu se sinchisesc de modă, Charles este singura posibilitate de a o face, pentru că el este tânărul parizian de bani gata.

După inventarul garderobei lui Charles, Balzac îşi surprinde personajul făcându-şi intrarea în sala unchiului său. Din toate posibilităţile pe care le avea de a-şi combina hainele, Charles alege cel mai cochet costum (în textul original « toilette ») de călătorie, de o simplitate căutată, cel mai adorabil. De reţinut folosirea, de către scriitor, a cuvântului toilette, un termen folosit, îndeosebi, pentru a denumi ţinuta unei femei elegante, este folosit aici intenţionat (se pare că traducătorul Cezar Petrescu nu a sesizat acest lucru), pentru că Balzac vrea să descrie aici un copil de bani gata, care nu a ajuns încă la vârsta bărbăţiei. Dar, de asemenea trebuie să observăm că autorul nu foloseşte acelaşi termen pentru a desemna ţinuta vreunui personaj feminin al romanului.

Toaleta lui Charles este descrisă prin aceleaşi mijloace ca şi ţinuta lui Félix Grandet: trecerea în revistă  a fiecărui element vestimentar, cu particularităţile sale. Dar, dacă Grandet este cercetat plecând de la picioare, Charles este privit începându-se cu figura lui, încadrată de părul proaspăt buclat.

Iată piesele îmbrăcăminţii sale, în ordinea aleasă de autor, ca şi caracteristicile lor:

 

obiect

material

culoare

formă, podoabe

cravata satin neagră
guler rotund
redingotă de călătorie pe jumătate încheiată, pe talie
prima jiletcă caşmir cu şal
a doua jiletcă albă
pantaloni mătase cenuşii încheiaţi pe laturi, unde broderii de mătase neagră înfrumuseţau cusăturile
mănuşi cenuşii
ceasornic cu lănţişor aur
caschetă de un gust fără seamăn
bastonaş aur măciulie sculptată

 

Lista surprinde prin bogăţia sa, dar şi prin varietatea elementelor care o compun. Hainele nu sunt ca cele purtate de Grandet, făcute să protejeze, să reziste la murdărie şi să dureze mult timp, din contră, materialele sunt scumpe şi puţin rezistente. Postavului şi pielii cu care se îmbracă Félix Grandet se opun caşmirul, satinul, mătasea. Nu doar nişte catarame de argint îl împodobesc pe Charles, ci un ceasornic cu lanţ, din aur, un bastonaş cu măciulie, tot din aur şi broderii de mătase. Un contrast evident care pune în evidenţă nu numai diferenţa dintre felul de viaţă al fraţilor Grandet şi al familiilor lor, dar şi dintre emanciparea parizienilor şi conservatorismul provincialilor.

Continuând lectura roamnului, vom vedea că această garderobă îl reprezintă pe Charles într-un anumit moment al vieţii sale, dar odată cu starea lui de copil, tânărul părăseşte şi preocupările pentru frivolitatea vestimentară. Vănzarea hainelor sale de dandy simbolizează schimbarea completă a caracterului personajului. Toaleta de dandy este înlocuită de o jiletcă de postav gros, negru, haina aventurierului.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

INVENTATORUL AVIONULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

Inventatorul avionului
img_3937
Omenirea ne datorează nouă, românilor, primul zbor al unui avion ! Iar noi, la rândul nostru, datorăm această mare onoare lui Traian Vuia.
V. s-a născut la 17 august 1872 în satul bănățean Surducul-Mic. Și-a început studiile la Bujor, le-a continuat la Făget, iar liceul l-a absolvit la Lugoj, dovedindu-și încă din copilărie remarcabila capacitate intelectuală. În 1881, învățătorul său de la Făget a ridicat un zmeu. Copilul Vuia a fost fermecat de această primă mașină zburătoare din viața sa și a hotărât să își dedice viața visului de a se desprinde de pământ.
Prima etapă a fost opțiunea pentru Școala Politehnică din Budapesta, secția mecanică. Din păcate, lipsa resurselor materiale l-a făcut să renunțe după numai un an, când s-a reînscris la Drept, acolo având timp să muncească în birouri avocățești pentru a se întreține. La 6 mai 1901, V. a susținut teza cu titlul „Militarism și industrialism, regimu de statu și de contractu”, obținând astfel titlul de doctor în drept. Cu toate acestea, pasiunea pentru mecanică nu l-a părăsit nici un moment, astfel că în iarna lui 1901 proiectul mașinii sale zburătoare era aproape gata. Era însă nevoie și de un sponsor care să sprijine material construirea aparatului. Statul i-a refuzat orice ajutor, iar prietenii săi din Lugoj nu erau de loc bogați.
De aceea, la 27 iunie 1902, V. pleacă la Paris, luând cu el și macheta viitorului avion.
Capitala Franței era în acea perioadă și capitala europeană a cercetătorilor în domeniul aeronauticii și câmpul de bătaie dintre susținătorii aparatelor mai ușoare sau mai grele decât aerul. Dat fiind faptul că faimosul brazilian Alberto Santos-Dumont reușise de curând să survoleze Parisul, ocolind Turnul Eiffel cu un dirijabil de construcție proprie, făcuse ca balanța să se încline în favoarea baloanelor, astfel că memoriul pe care V. l-a depus la Academia de Științe la 16 februarie 1903 și care prezenta atât principiul, cât și soluțiile constructive pentru aparatul său (“Proiect de aeroplan-automobil” este menționat în majoritatea revistelor științifice ale momentului) a fost primit cu totală neîncredere. Comisia, formată din mari somități ale aeronauticii și prezidată de academicianul Bouquet de la Grye a clasat memoriul românului, cu menținea “mai greu decât aerul este o himeră”. Fără a se lăsa descurajat, V. înaintează, la 15 mai 1903, și o cerere de brevetare a invenției sale “Aeroplanul-automobil”, soluționată cu brevetul 332106, eliberat la 17 august 1903 și publicat la 16 octombrie același an. Deci cu câteva luni înainte de primul zbor al fraților Wright de la Kitty Hawk, ceea ce demonstrează întâietatea inventatorului român. Din păcate, din nou se face simțită lipsa resurselor bănești, astfel încât construcția aparatului întârzie. În ajutor îi sar atunci prietenii români, care reușesc să colecteze suma de 180o de coroane austriece (aproximativ 2000 de franci francezi, cu care inventatorul a și pornit la realizarea mașinii sale încă din 1903. În anul următor începe și construcția motorului, aparatul fiind gata în decembrie 1905.
E drept ca aparate de zbor mai evoluaseră până atunci, în special planoare și doar un singur aparat cu motor, cel al americanilor Wright, despre care încă nu se auzise în Europa. Dar avionul lui V. era complet novator, prin:

– prezența trenului de aterizare cu roți pneumatice, sistem contestat de majoritatea constructorilor de atunci, dar preluat imediat de aceștia;
– formula monoplan, cu aripa sus, de asemenea contestată, dar care s-a dovedit de-a lungul anilor cea mai bună;
– principiul unei singure elice; până atunci toți experimentatorii adoptau soluția cu două elici care să se rotească în sensuri contrare, pentru a anihila cuplul; V. a folosit o singură elice, pentru ușurarea aparatului;
– forma aripei ca și dispunerea organelor de cârmuire erau astfel gândite încât să asigure un echilibru perfect în timpul zborului;
– motorul însuși, conceput tot de V., era revoluționar: extrem de ușor pentru puterea sa, acesta era bazat pe forța aburului obținut prin descompunerea acidului carbonic; marele său dezavantaj consta în autonomia foarte redusă: doar 5 minute de funcționare…
Pentru a încerca avionul, pe care l-a botezat “Vuia 1”, inventatorul l-a transportat la Montesson, nu departe de Paris, unde se găsea un drum (orientat spre Sena) puțin folosit. Cu puțin înainte de sfârșitul anului 1905 a avut loc primul test, în care aparatul a rulat pe sol, atingând viteza de 40 km/h. Din păcate, V. a răcit puternic, ceea ce l-a împiedicat să continue. A reluat încercările la 5 februarie 1906, culminând cu evenimentul de la 18 martie 1906: în acea zi, românul Traian Vuia a reușit să se desprindă de sol, a zburat pe distanța de 12 metri la altitudinea de 0,6 – 1 m, și aterizat lin pe toate roțile. A fost primul zbor din istorie al unui avion!

img_3941img_3927

Din păcate, nici un oficial al Academiei sau al Federațiilor aeronautice nu era prezent pentru a-l omologa, de aceea mulți l-au ignorat sau contestat, atribuindu-i acest merit lui Santos Dumont, care avea să realizeze primele zboruri de abia în septembrie în același an.
În urma acestei experiențe, inventatorul a tras unele concluzii, care l-au ajutat să își dezvolte aparatul. A modificat forma aripii, a adaptat un motor mai puternic (“Antoinette” de 24 CP, realizat de Léon Levavasseur, motor cu o carieră remarcabilă deja, fiind folosit și la dirijabile) și a schimbat unghiul de incidență, aparatul astfel obținut fiind numit “Vuia 2”. Testele au fost continuate pe câmpul de manevră al armatei de la Issy-les-Moulineaux, după 24 iunie 1906, și la Bagatelle, la 27 iulie 1907, când, după un zbor de peste 70 m, aparatul a fost deteriorat la aterizare. Acest eveniment reprezintă și ultimul zbor al lui V., care, în criză financiară, a fost nevoit să abandoneze.
Următorea etapă a activității lui V. o constituie experimentele în vederea realizării zborului vertical. În 1914, el a început unele studii pentru construirea unui elicopter, fiind nevoit să le întrerupă din pricina izbucnirii războiului. (În timpul primului Război Mondial, V., care primise cetățenia franceză, a fost concentrat pentru a face parte dintr-o comisie de omologare pentru armament.) Dar în 1915 și 1916 el și-a continuat experiențele, al căror rezultat a fost publicat în revista “L’Atmosphère”. În 1918 a fost construit și prima variantă de elicopter, “Vuia nr. 1”, testat în 1920, la Juvissy, folosind în loc de motor forța unui ciclist. S-a atins o înălțime de 10 metri. Al doilea elicopter, “Vuia nr. 2”, se deosebea de primul prin prezența unui motor de 8 CP și a fost încercat în zbor la Juvissy, apoi, după echiparea cu un motor și mai puternic (16 CP), la Issy-les-Moulineaux. Performanța obținută cu acesta a fost un zbor la altitudinea de 8 metri și pe o distanță de 80 m, la comenzi aflându-se prietenul lui V. Marcel Yvonneau. Toate aceste experimente au fost urmărite cu atenție de specialiști și de presă și sunt menționate în revistele timpului. Din păcate, tot lipsa de bani l-a făcut pe inventatorul român să abandoneze aceste lucrări. Elicopterul, rămas într-un hangar de la Issy-les-Moulineaux, a fost vandalizat de persoane rău intenționate.
O altă preocupare a lui V. a fost dezvoltarea unui motor cu aburi foarte performant. Realizarea sa a fost extrem de reușită, motoare marca Vuia fiind folosite mult timp în industrie, chiar dacă exista concurența motoarelor cu ardere internă sau a celor electrice.
După o viață petrecută departe de țara sa, dar fără a pierde niciodată contactul cu românii, pe care i-a iubit și sprijinit cu toată puterea, V. a revenit în România în 1950. Era însă bătrân și foarte bolnav. A murit la 2 septembrie 1950, fiind înhumat la cimitirul Bellu.

(foto 1, 2, 3: Traian Vuia la Musee de l’Air et de l’Espace, foto Mihai-Athanasie Petrescu)

2 comentarii

Din categoria Portrete, Uncategorized

CU INTERPRETUL, LA TEATRU de Nuţi Gӑleţeanu

MOTTO:

”În toate, Doamne, aş vrea s-ajung/ La ultimu-nţeles./ Esenţa drumului cel lung/ Şi-a sufletului, mai ales./ La miezul stinselor lumini/ S-ajung victorios/ La temelii, la rădăcini,/ La măduvă, la os” (Pasternak)

 

CU INTERPRETUL,  LA TEATRU

 

Zilele trecute, am avut ocazia să merg la teatru, după 20 de ani!!! Ca și atunci , la Nottara…nu că nu mi-aș fi dorit să merg mai des , dar accesul la cultură al unui deficient de auz e ceva mai limitat.4955_triburi

Dacă acum 20 de ani am văzut o piesă de Shakespeare, de data aceasta era vorba de ceva inedit. Ceva care mi-a stârnit curiozitatea și care merită relatat. Un subiect care a adus laolaltă două ”lumi”: pe cea a auzitorilor și pe cea a surzilor!

Voi relata lucrurile din ambele perspective, fiindcă sunt diferite…

 

SUBIECTUL PIESEI DIN PERSPECTIVA UNUI AUZITOR

Piesa ”TRIBURI-Codul bunelor bariere” a fost scrisă de Nina RAINE, și tradusă (si regizată) de Vlad Cristache. Din distribuție fac parte actorii: Gabriel Răuță, Isabela Neamțu, Răzvan Bănică Cristina Juncu și Diana Roman.

Nina Raine pleacă de la ideea că o familie este un micro-univers, cu propriile sale reguli. Un mic trib. Și familia din piesă e una aparte. Adica disfuncțională. O familie în care nimeni nu ascultă pe nimeni. Un mic ”balamuc”. Așa mi s-a părut mie….

În familia aceasta disfuncțională, singurul dornic de comunicare este Billy, fiul mai mic . Billy este hipoacuzic. Crescut de familie ca și cum ar auzi. Nu cunoaște limbajul gestual, nu are contact cu comunitatea surzilor…

El o întâlnește pe Sylvia, o tânără hipoacuzică ce își pierduse auzul mai târziu…și chestia interesantă e că Sylvia știe semnele. Sylvia cunoaște lumea surzilor. Cum să nu devină Billy curios??? Parcă începe să se simtă surd. Si trist. Și exclus …Și fără voce…înțelege brusc că familia nu îl ascultă,  nu îl aude, nu îi pricepe suferința.

Și când începi să te bucuri că vrea o viață alături de Sylvia, fata zice ceva uimitor. Uimitor de-a binelea: ”nu vreau ca totul în viața mea să fie surd”.

Billy , după ce că e hipoacuzic, trist si neînțeles mai e și abandonat. Parcă mă apucă și pe mine tristețea…

În final, Billy se întoarce la familie, aia disfuncțională a lui, dar care îl iubeste așa surd cum e.

La final, înțelegi că surditatea nu doare. Dar doare foarte tare LIPSA COMUNICĂRII!  DOARE INTOLERANȚA, NEACCEPTAREA, RESPINGEREA!!!

CUM A FOST DIN PERSPECTIVA SPECTATORULUI SURD

Așadar, ajunși la locurile noastre, la balcon, am constatat că va fi cel puțin interesant. Cum stăteau lucrurile pentru un surd…în față, evident scena!!! Nimic ciudat, că si auzitorii tot acolo vor privi…în stânga, am observat imediat interpretul, o doamnă frumoasă și zâmbitoare…deja devenea problematic unde să mă așez…îmi trebuia un unghi bun, deci m-am așezat undeva spre partea dreaptă a balconului. Când să rasuflu ușurată , mi-am dat seama că grupul de surzi va fi nevoit să facă adevărate calcule matematice, pentru a-si găsi locul cel mai convenabil. Deci, încă nu răsuflu ușurată, fiindcă  în partea dreaptă, existau niște ecrane, pe care se vor proiecta niște prim-planuri…bun, păi să îmi găsesc un loc mai…potrivit…

Ca să fiu sinceră , cam așa au procedat toți deficienții de auz de acolo.Unii s-au mutat de câteva ori. Marea întrebare era: CUM NE VOM UITA ÎN TREI DIRECȚII SIMULTAN???

 

În fine, am zis să aleg ”calea de mijloc” , așa că m-am așezat oarecum central.

Asa…și incepe piesa de teatru: ”Triburi”, in regia lui Vlad Cristescu. Și se sting, desigur luminile din sală. Și interpretul rămâne în penumbră. Date fiind distanța și lipsa luminii, înțeleg că nu o să pot citi nimic de pe buze….dar interpreta ne linișteste: o parte din piesă e în limbaj gestual. Cum mai devreme rasuflasem usurată prea devreme, acum nu o mai fac, rămân neîncrezătoare.

Piesa, pe care am urmărit-o cu greu, ca să spun ADEVĂRUL GOL-GOLUT….începe fain. În balamucul din familia aceea , apare o idee, căreia nu ii dă nimeni importanță pe parcursul intregii piese.  Și fiind subtitrată, o pricep și eu:

”Inima mea se deschide la vocea ta,

așa cum florile se deschid la săruturile zorilor zilei”

Aha, deci de aceea e ca la balamuc în familia asta. Fiindcă sunt atât de ”surzi” la ce spun ceilalți,  au inimi închise…inimi amorțite…

Dar să revin la condiția surdului în sala de teatru…

Mi-au fost necesare câteva minute bune să mă obișnuiesc cu interpreta…ah, imi era cunoscută figura, încep să regret că nu mă uit mai mult la tv… Doamna, pe care aveam să aflu mai târziu că o cheamă LENA, traduce în amănunt, cu spatele la scenă. Bineînteles că nimeni nu s-a gândit că orice interpret are nevoie de pauză, stiut fiind că,  în general  se impune existența a doi traducători, care interpretează pe rând. Lena a interpretat timp de 3  ore!

La un moment dat, actorii folosesc un vocabular interzis minorilor. Lena se dovedește a fi o lady și traduce așa: ”acum tatăl vorbește obscen”.

Încerc să mă concentrez pe subiect, deși situația nu îmi permite să privesc scena decât fugitiv, trebuie să vad ce zice interpretul…Slavă Domnului, după vreo 10 minute, m-am prins care e personajul surd….după alte 10 minute simt dureri de coloană, stau practic întoarsă spre stânga , fiindcă INTERPRETUL E PERSONAJUL CENTRAL PENTRU MINE ! PERSONAJUL MEU PRINCIPAL!

Fugitiv, privesc și spre dreapta, unde pe ecrane apar din când în când informații scrise…și tot fugitiv, mă uit și pe scenă. Să ”cunosc” și personajele. Și actiunea…dar  e o misiune dificilă:  dacă urmăresc personajele îmi scapă ce traduce interpreta. Dacă urmăresc interpreta, e dificil să înțeleg ce personaj vobește…mă simt deja extenuată…noroc că vine pauza de  15 minute…amorțisem deja întoarsă spre stânga!

Deși au existat asigurări că va exista subtitrare  și interpretare,  îmi dau seama că nimeni, dar nimeni nu s-a pus în ”pielea” spectatorului surd.

Partea a doua a fost la fel  dificil de urmărit. Am înțeles de la bun început că era o piesă despre surzi dar NU ȘI PENTRU SURZI.

 

CONCLUZII (din ambele perspective)

  • Din perspectiva auzitorilor, piesa încearcă să atragă atenția asupra problemelor pe care le întâmpină surzii în societate, asupra DISCRIMINĂRII, asupra RESPINGERII, asupra INTOLERANȚEI!
  • Din perspectiva celui fără auz, înțelegi dureros de limpede, lipsa accesului la CULTURĂ și INFORMAȚIE. Înțelegi lipsa COMPASIUNII. Întelegi că egalitatea există doar in matematică.
  • Strict referitor la posibilitatea unui surd de a înțelege această piesă de teatru, ar fi o idee bună asigurarea a doi interpreți , un bărbat și o femeie, ca să îti dai seama mai ușor când vorbeste fiecare personaj și desigur, deficientul de auz să stea în primele rânduri!

 

Problemele Comunității Surzilor sunt multe…căci  inima nu se deschide întotdeauna  la auzul vocii.

Unele Inimi se deschid prin SEMN!

DAR CUI ÎÎ PASĂ? Cu adevărat?

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

VISUL UNEI MAME de Nuţi Gӑleţeanu

Motto:  ”Toate lucrurile sunt cu putinta celui ce crede!” (Marcu :23)

 

VISUL UNEI MAME

 

Citeam ieri pe o retea de ”socializare” un articol despre o mamă extraordinară, pe care am avut si eu privilegiul să o cunosc,cu câțiva ani în urmă….si citeam articolul zâmbind: ah, ce suflet minunat e GEO, mama uimitoare!

Dar pe la sfârșit mi-a cam pierit zâmbetul. Cineva întreba in comentarii: si cine are grija de copil când MAMA moare?”

Geo e o femeie deosebit de frumoasă, în toate sensurile, subțire ,finuță și zâmbitoare! Geo e un suflet luminos! Dar Geo e și mama unui copil autist…Că despre acest aspect relata articolul…

Nu vreau să scriu despre autism, nici despre durerile și suferințele părinților copiilor cu autism,las partea asta specialițtilor;

Eu vreau să scriu despre ceea ce se vorbește mai puțin: despre vise și  speranțe! Vreau să scriu despre partea nevăzută a lucrurilor, despre CREDINTĂ, IUBIRE ȘI TOLERANȚĂ!

Desigur că și Geo a trecut prin toate stările sufletești la vestea că fiul ei e altfel…

Nu vreau să idealizez o poveste sau o persoană! Nici Geo nu ar vrea, nici David…dar fericirea răsare uneori unde nici nu crezi că e posibil!

Când am cunoscut-o eu, ea urma un master pentru a ști mai multe despre incluziune, despre cum își poate ajuta fiul să fie fericit si acceptat. Căci asta e visul ei: ca David să fie fericit! Atât! Pur si simplu să aibă un copil fericit!

Și după ce a încercat terapii specifice, a renunțat la job fără regrete ( și nu era chiar orice job!!!!) pentru a-i oferi fiului ei prezența si dragostea ei necondiționată.

A intrat apoi în sistemul de învățământ…
Geo i-a fost educatoare, învățătoare iar acum îl insoțeste la scoală zilnic , la ore. Ea a știut că dragostea chiar face minuni , mi-a plăcut cât de minunat a zis într-un interviu : ”Cea mai de pret informatie am simtit-o, nu aveam unde să  o citesc”. Asta e dragostea : să simți și să crezi fără urmă de îndoială că poți să miști și munții pentru ceeea ce iubești! Să nu renunți niciodată,niciodată,niciodată! Și nici ea, nici soțul ei nu au renunțat vreodată !

Niciodată nu a ascuns autismul,nu s-a rușinat cu el…niciodată nu s-a sfiit să spună că e fericită fiindcă David e fericit! Și da, David e fericit!

Și pentru David fericirea constă în lucruri simple : să ofere ciocolată colegelor de clasă, să se plimbe cu tramvaiul 41 , așa ”da capo al fine” (dacă e să te distrezi păi să mergi până la capăt!), să meargă la mare….și Geo îl duce oriunde, cu bucurie!

Pentru Geo, fiecare zi este o ocazie de a-și face fiul fericit! Pentru Geo nimic nu e prea mult, prea greu…

Si David e fericit! Și în sufletul lui pur de copil , David crede că într-o zi va avea el grija lui Geo!

Și când un copil autist spune asta, nu poți să nu te gândesti că în afară de fericire (fiindcă și fericirea asta se învață), părinții lui, amândoi , l-au mai învățat ceva: BUNĂTATEA și credința că ”celui ce crede totul ii e cu putință”!

Am văzut și mame în lacrimi, povestind despre autismul care umbreste copilăria fiilor lor…si am văzut-o și pe Geo care crede în forța iubirii nemăsurate a unei mame!

Si când David îi spune mamei lui , că el va avea grijă de ea cândva, întrebarea de la început devine si mai dureroasă…Si ce se întâmplă când…??? Nu stim ce  se întâmplă, știm doar că totul este cu putință,atunci când crezi cu toată ființa !  Știm că trebuie să avem ÎNCREDERE!

P.S. I-am cerut lui Geo voie să povestesc despre ea și minunea de copil care e David…si răspunsul ei a sunat simplu și   firesc și trebuie redat: ”sigur, mie îmi place povestea noastră, e preferata mea!!!”

                                                 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

BӐIATUL CU VIOARA de Nuţi Gӑleţeanu

Motto:

Caci am fost flamand, si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit…

Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.”

(Matei, 25: 35,40)

 

Băiatul cu vioara

Într-o lume în care știrile TV prezintă abundent lucruri negative, de parcă Binele nu ar exista, faptele bune și frumoase rămân deseori ascunse ochilor și urechilor noastre. Și când bunătatea aceasta izvorăște intens din sufletul unui copil orfan, povestea merită spusă…

Răzvan este un băiat subțire, frumos, cu ochi albastri și senini. Locuiește împreună cu mama lui văduvă, printre străini, departe de țara natală. Are doi frați și fiecare are aceeași bunătate,aceeași blândețe c a a lui. Doi frați care își croiesc destinul prin alte colțuri de lume…

Răzvan este artist: cântă la vioară și creează sculpturi neobișnuite din discuri de vinil.

Și în lumea aceasta în care mulți oameni preferă SĂ AIBĂ , să posede și nu SĂ FIE , băiatul cu vioara știe să trăiască modest și frumos!

Știe că uneori dai din ceea ce ai. Și când ce ai nu prisosește, dai din CEEA CE EȘTI. Faptele bune nu sunt pe bani, dar ecoul lor e fără sfârșit în sufletul celor cărora le-ai dăruit ceva.

Împreună cu mama lui, Răzvan , încă elev, vizitează duminica un azil de bătrâni. Nu poate contribui financiar dar poate să aducă bucurie bătrânilor de acolo.

În azil, i-a atras atenția o bătrână uitată de vreme și rude…o bătrână tristă și singură. Și oarbă. Și atunci, băiatul cu ochi albastri a luat vioara și i-a dăruit muzica. Duminică de duminică, bătrânica oarbă a devenit publicul lui. Băiatul cu vioara știa să aducă bucurie, stia să îi presare muzica pe suflet… ca și cum ai presăra flori pe o viață de om . Ca și cum ai aduce lumină în întuneric.

Povestea este simplă, dar câți adolescenți ar merge duminica dimineața să îi cînte unei bătrâne doamne oarbe?  Câti adolescenți s-ar simți răsplătiți de zâmbetul ei fericit?

Doi ochi albastri, un suflet blând și o vioară au știut că dăruind vei dobândi , nu bani, nu lucruri materiale ci ceea ce contează cu adevărat, bucuria de a fi BUN!

IMG_0674

(Foto: Mihai-Athanasie Petrescu – Museo de la Musica, Malaga)

 

2 comentarii

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

SLĂNINA ŞI SALAMUL de Nicolae Dӑrӑbanţ

LA CENACLUL SI CASA MEMORIALA DARIE MAGHERU - IN SACELE JUD BRASOV 27.01.07SLĂNINA ŞI SALAMUL

 

Agăţătă-ntr-o vitrină,

Mai în faţă, lângă geam,

Sta bucata de slănină

Lângă una de salam.

 

Slănina cam afumată,

Cum a fost din neam în neam,

Însă şi puţin sărată,

I-a zis domnului Salam:

 

– O s-avem curând alegeri,

Poate chiar anticipate,

Nu prea vor unii manageri,

C-au salam pe săturate.

 

Dar salamul din vitrină,

Agăţat într-un cârlig,

Zise-atunci către slănină:

– Zău că-mi vine să te frig!

 

Eu nu vreau anticipate,

Că guvernul e sensibil,

De-asta se fac preparate

La un preţ inaccesibil.

 

Pe tine slănină grasă,

Te procură când iau banii,

Şi te pun pe a lor masă,

Toată vara doar ţăranii.

 

– Vezi? – îi zise-atunci slănina –

Eu hrănesc pe toţi sărmanii,

Asta poate fi pricina

Ca să cadă toţi tiranii.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant, Uncategorized

CARDUL de Mihai-Athanasie Petrescu

CARDUL

Obişnuit cu perioadele lungi de tӑcere ale maestrului sӑu, Florin Bunea nu era deloc mirat de liniştea din laborator. Profesorul Chifor, aşezat în fotoliul sӑu preferat, medita, cu ochii închişi, de peste o orӑ; tema pe care le-o repartizase directorul institutului nu era uşoarӑ, iar soluţia nu era la îndemânӑ. Din nefericire pentru cei doi cercetӑtori, ordinul şefului venise exact când şi ei aveau o problemӑ, al cӑrei rӑspuns nu era departe, dar ultimile calcule încӑ nu erau efectuate.

Soneria telefonului mobil îl scoase pe Chifor din reverie. Privi displayul aparatului, clӑtinӑ, nemulţumit din cap şi îl întoarse cu faţa în jos.

– Şefu’ … iar ne întreabӑ de combina ӑlora …

– Domn’ profesor, n-am îndrӑznit sӑ vӑ deranjez, mi-a venit o idee …

– Pentru combinӑ?

– Nu prea … pentru cardul ӑla. Ştiţi ce m-am gândit? Dacӑ tot ne chinuim noi sӑ aliem cardurile de fidelitate de la magazine, de ce nu am alia cu ele şi cardul de acces de la bloc, şi chiar de la institut …

Chifor comandӑ aparatul de cafea şi, în secunda urmӑtoare, din perete apӑrurӑ douӑ ceşcuţe aburinde. Îi întinse una lui Bunea şi îl luӑ la întrebӑri:

– Mӑ, dacӑ putem sӑ aliem douӑ cipuri, dupӑ aia e lucru uşor sӑ mai bӑgӑm o mie. Dar cum facem ӑsta prim pas?

–  Am o idee, dar încӑ nu am încercat, sӑ nu fac zgomot. Cred cӑ pot citi codul cipului şi apoi sӑ-l rescriu, în alt format, suprapus cu alte coduri, în genul hieroglifelor arabe de pe moscheea din Constanţa. Suprapuse în felul ӑsta, pot fi scrise pe un cip de mӑrimea celui de pe card un numӑr practic infinit de coduri. Sigur, dacӑ ţine figura.

Sorbind, tacticos, din cafea, profesorul rӑspunse:

– Încearcӑ, mӑ … Hai, cӑ mai calculez şi eu o datӑ transmisia la combinӑ, între timp.

Ţӑcӑnitul tastaturilor de calculator era foarte rar intrerupt de alte sunete. Termostatul şi senzorii pentru calitatea aerului ţiuiau din când în când, dar cercetӑtorii, obişnuiţi cu ele, nici nu le auzeau. Telefonul profesorului, dupӑ ce mai încercase de vreo douӑ fӑrӑ succes ori sӑ-i atragӑ atenţia, renunţӑ şi el sӑ mai emite semnale sonore. Doar necesarele înjurӑturi provocate de greşelile de typing mai spӑrgeau, din când în când, liniştea laboratorului.

– Domn’ profesor, hai sӑ plecӑm acasӑ, cӑ ne dau nevestele la dispӑruţi. Eu am reuşit ceva, cred cӑ ştiu sӑ suprascriu informaţiile. Mâine calculez şi volumul fizic necesar, dar cred eu aşa, ca persoanӑ fizico-chimicӑ, cӑ …

– Mӑ, Florine, atunci ia lasӑ tu cacofoniile şi hai sӑ plecӑm repede, poate nu se prinde şefu’ cӑ am consumat curentul institutului pânӑ la ora asta. Cred cӑ şi combina e ca şi rezolvatӑ, mâine o verificӑm împreunӑ. Dar sigur va merge!

Noaptea e, uneori, un sfetnic bun. În primele ore ale zilei urmӑtoare, amândoi cercetӑtorii exclamarӑ (mai mult sau mai puţin): “Evrika!”

– Alo? Şefu’, spuneţi-le ӑlora cӑ din punct de vedere al calculelor, le-am fӑcut combina. Da … Putem trimite schemele 3D la atelier … da, domne, ce dracu, dacӑ-ţi spun! Da, sӑ le trimiţi factura, dacӑ ne plӑtesc ei prestaţia nu dӑm faliment nici sӑptӑmâna asta.

– Domn’ profesor, ce ziceţi, încercӑm sӑ facem un card? Sau ne bagӑ ӑştia la falsificare de acte?

– Ce sӑ ne bage, mӑ Florine, crezi cӑ vede cineva ceva? Hai sӑ şmecherim un card de acces în institute, combinat cu fidelitatea la KarMall. Mergem şi vedem … Dar, mӑ, hai cӑ … la prӑvӑlie ne iau ӑia cardul din mânӑ şi vӑd cӑ e altӑ graficӑ. Ne facem de râs …

– Nu ne facem, domn’ profesor, cӑ m-am gândit eu. Fac un card incolor, le zicem cӑ s-a decolorat aşa, singur. Rӑspund eu.

– Rӑspunzi tu … cӑ parcӑ de rӑspundere mӑ tem eu. Dar ştii cӑ ai mai avut de lucru cu poliţia, sӑ nu te … No, hai, ce tot stӑm pe gânduri. Pune cipul ӑla pe card şi hai sӑ haidem odatӑ!

Cardul confecţionat de Florin Bunea anulӑ fӑrӑ probleme, de mai multe ori, alarma de la intrarea în institut; mai greu a fost sӑ îl convingӑ pe subofiţerul care executa serviciul de gardӑ cӑ nu fac nici o fraudӑ, dar, în cele din urmӑ, militarul trebui sӑ înţeleagӑ cӑ documentele de identitate ale celor doi cercetӑtori conţin nişte nume existente pe tabelul pe care îl avea şi el în dotare.

– Hai, mӑ nea Matache, ce dracu, doar ne cunoşti de ani de zile, acum te-ai gӑsit matale sӑ ne ceri actele?

– Ce sӑ fac domn’ profesor, consemnul particular al postului. Domn’ doctor Pӑun are o temӑ militarӑ, mӑ … aia şi pe mine şefii la cap …

La KarMall a fost mult mai uşor. Casiera nu aruncӑ nici o privire la cardul pe care îl introduse în cititor, iar electronica nu protest deloc şi Florin beneficiӑ de reducerea de 23 de bani. Sӑ notӑm, totuşi, cӑ entuziasmul tânӑrului savant fu mai mare decât ar fi putut înţelege salariata magazinului. Ce înseamnӑ 23 de bani …

– Deci, merge, concluzionӑ profesorul Chifor, la întoarcerea în laborator – dupӑ ce subofiţerul le mai ceruse o datӑ legitimaţiile la intrare. Partea electronicӑ e OK, dar hai sӑ încercӑm sӑ adaptӑm cumva şi grafica, sӑ nu mai avem emoţii. Aş avea o idee, numai cӑ va trebui sӑ scrii şi suprapui şi alte informaţii. Vreau sӑ facem cardul sӑ rӑspundӑ la comandӑ vocalӑ şi sӑ îşi schimbe şi grafica şi informaţia când i se transmite o anumitӑ denumire. Ce zici, se poate?

– Domn’ profesor, greu a fost sӑ suprapun primele douӑ informaţii. De acum, putem sӑ îi cerem orice, şi înlocuim, pur şi simplu, cardul din plastic cu un microafişaj LCD. C’est dans la poche!

– Da, e simplu. Şi iatӑ cum am mai inventat noi încӑ un dispozitiv care putea la fel de bine sӑ lipseascӑ din dotarea noastrӑ. Dar, în felul ӑsta, ne demonstrӑm şi nouӑ cât suntem de deştepţi. Propun sӑ-l botezӑm … Carbuchif.

Carbuchiful funcţiona atât de bine, încât Chifor şi Bunea nu se îndurarӑ sӑ îl pӑstreze numai pentru ei. Mai întâi soţiile lor, dar, mai pe urmӑ şi colegii de la institutul de cercetӑtori îşi înlocuirӑ toate cartoanele din portofel cu microafişajul universal. Pânӑ şi directorul instituţiei începu sӑ îl utilizeze, oarecum obligat de împrejurӑri, pentru cӑ, nervos cum era, îşi rupse propriul card de acces în clӑdire şi fu împiedicat sӑ intre de cӑtre domnul Matache.

– Chifore, altӑ datӑ sӑ îmi cereţi şi mie voie când vreţi sӑ inventaţi aşa ceva. Ce …

– Şi o sӑ-mi daţi permisiunea? întrebӑ, respectuos, profesoru.

– Binenţeles! Cӑ nu! Şi, ca sӑ nu mai aveţi timp sӑ faceţi prostii de-ale voastre, ia puneţi voi mâna şi gӑsiţi o soluţie matematicӑ pentru senzorul de umiditate în sol, pentru a stabili turaţia motorului de tractor la arat, cӑ ӑştia de la fermӑ au impresia cӑ risipesc motorina. Hai, hai, la muncӑ!

Obişnuiţi cu stilul directorului de a-şi stimula subordonaţii, Chifor şi Bunea nu îşi bӑturӑ capul sӑ îl facӑ sӑ revinӑ la sentimente mai bune. Chifor îi fӑcu cu ochiul asistentului sӑu şi amândoi se refugiarӑ în laborator, unde îşi puteau exprima pӑrerile.

– Domn’ professor, nu mӑ aşteptam sӑ mӑ mângâie pe creştet, dar mӑcar un “bravo, bӑ!” putea sӑ îşi permit şi el …

– Lasӑ-l, nu conteazӑ. El apreciazӑ munca noastrӑ, dar nu are chef sӑ ne-o spunӑ. Dar asta cu senzorii … chiar nu m-aş fi gândit. E o idee bunӑ pentru reducerea consumului de carburant. Mӑcar un sfert de litru de motorinӑ la hectar dacӑ economisim, şi meritӑ sӑ cheltuieşti câteva zeci, sau sute de euro la fiecare motor. Hai, hai sӑ ne gândim …

Profesorul se instalӑ în fotoliu, în timp ce Bunea îşi porni calculatorul şi începu sӑ calculeze duritatea diferitelor soluri în funcţie de umiditate. Ideea pӑrea fezabilӑ, dar, aşa cum apreciase, în glumӑ, profesorul, rentabilitatea aplicӑrii ei era destul de micӑ.

– Domn profesor, eu cred cӑ nu meritӑ sӑ pierdem timp cu asta. A, bun, dacӑ fermierii plӑtesc atât de bine, calculele sunt uşor de finalizat, dar …

Mirat de lipsa de reacţie a seniorului, Florin Bunea repetӑ, cu voce mai puternicӑ, sperând sӑ îl trezeascӑ pe Chifor din reverie.

– Domn’ profesor! Am tras concluzia cӑ nu renteazӑ sӑ …

Chifor nu rӑspunse. Bunea îl gӑsi într-o stare de semi-inconştienţӑ, pe care monitoarele din laborator, cuplate la senzorii din fotoliul profesorului, de altfel, o reflectau grafic. Fӑrӑ a-şi pierde calmul, Bunea luӑ primele mӑsuri de prim ajutor: îi scoase haina profesorului, îi desfӑcu nodul cravatei şi îl sunӑ, prin telefonul interior, pe doctorul Pӑun, care apӑru dupӑ câteva secunde, abandonându-şi cercetӑrile secrete cu caracter militar.

Din fericire, la intrarea colegului sӑu, Chifor era în plinӑ formӑ. Toate testele aplicate de medic ieşirӑ normal şi, dacӑ nu ar fi existat înregistrӑrile, nimeni nu ar fi crezut cӑ savantul ar fi trecut printr-o stare fizicӑ periculoasӑ.

– Ce faci mӑ, dai speranţe deşarte tineretului? îl certӑ Pӑun. Ce ai mâncat, ce ai bӑut, ce ai fumat, ce efort deosebit ai fӑcut? Ia uite, toate graficele sunt aproape de linia dreaptӑ, mai aveai puţin şi ţi se oprea inima!

– Am stat niţel sӑ mӑ odihnesc, şi trebuie sӑ spun cӑ în viaţa mea nu m-am simţit atât de relaxat. Pânӑ şi rӑutatea şefului mi-a fugit din gând … eram relaxat … relaxat … ca un planor care coboarӑ în linie dreaptӑ, fӑrӑ sӑ mai caute ascendenţe ca sӑ se menţinӑ în aer …

– Tare ciudat, spuse doctorul. Atât de relaxat încât şi ritmul cardiac a coborât în linie dreaptӑ, constant şi rapid, iar apoi a crescut brusc la normal. Ciudat …

Respectând ordinul doctorului Pӑun, profesorul fu nevoit sӑ petreacӑ douӑ zile într-o clinicӑ de cardiologie, sub atentӑ monitorizare. Minivacanţa se terminӑ fӑrӑ ca pacientul sӑ mai prezinte vreun simptom îngrijorӑtor, iar Chifor reveni la laborator, mai sӑnӑtos decât oricând.

– O sӑ iei şi tu câte un aspenter pe zi, şi câte o jumӑtate de betaloc, dar se pare cӑ n-ai nimic. Toate testele sunt OK, îl sfӑtui doctorul Pӑun.

– Pӑi atunci de ce mӑ pui sӑ iau hapuri? se interesӑ fostul pacient.

– De ce, de ce … pentru cӑ aşa fac doctorii. Doar nu vrei sӑ scapi din mâinile mele fӑrӑ sӑ te supun unui tratament. Stai liniştit, astea nu fac nici bine, nici rӑu, dar mӑcar o sӑ ai şi tu o grijӑ în plus în fiecare zi.

Fermierul amator de inovaţii tehnice înţelesese, în urma explicaţiilor lui Bunea, cӑ nu ar fi fӑcut mare economie la carburanţi aplicând metoda citirii umezelii în sol, dar venise cu o nouӑ temӑ de cercetare.

– Chifore, bine ai revenit la muncӑ, sau bine cӑ ai revenit, pentru cӑ pânӑ mâine va trebui sӑ îi livrӑm fermierului grosimea optimӑ a cauciucurilor de tractor ca sӑ nu striveascӑ seminţele când trece cu tratamentul chimic.

– A, chiar bunӑ idee, şefu’! Nu vrea sӑ-I spunem noi şi ce vârstӑ trebuie sӑ aibӑ tractoristul ca sӑ înfloreascӑ grâul în mai?

– N-a întrebat pânӑ acum, dar dacӑ întreabӑ şi plӑteşte destul, o sӑ te pun sӑ calculezi şi asta, îl puse directorul la locul lui pe cercetӑtor, trântind uşa.

– Fermierul ӑsta chiar nu are ce face cu banii, sau şi- pus în gând sӑ sponsorizeze institutul, concluzionӑ Chifor. Mӑ, Florine,                 hai cӑ eu am aşa un chef de muncӑ, încât nu te mai suport pe-aici. Carӑ-te acasӑ şi lasӑ-mӑ singur, sӑ chinuiesc eu calculatorul o orӑ-douӑ. Hai, hai, ce mai stai!

Tema impusӑ nu era destul de pasionantӑ şi nici grea pentru a-l tine mult timp pe profesor la masa de lucru. Într-o orӑ transmise raportul de cercetare prin mail cӑtre conducere şi ieşi în oraş, pentru o relaxare activӑ: o plimbare vioaie prin centru. Doar cӑ plimbarea îi fu, oarecum stricatӑ, de numeroasele grupuri de oameni care se deplasau pe strӑzi în direcţia stadionului. Dar de unde sӑ ştie Chifor cӑ era ziua aia specialӑ a sӑptӑmânii când juca Drapelu’, iar meciul era unul extrem de important pentru configuraţia clasamentului. Pe el nu-l interesa fotbalul şi nici desele discursuri entuziaste ale asistentului sӑu nu l-au convins vreodatӑ sӑ vadӑ un meci, nici pe stadion, nici la televizor.

– Alo! Domn’ profesor, sunt Veronica. Vӑ rog eu, spuneţi-I lui Florin sӑ nu plece la serviciu azi, nu s-a simţit prea bine asearӑ şi aş vrea sӑ-l ţin acasӑ, sӑ se odihneascӑ.

– Sigur, Veronica, tine-l, spune-i cӑ am zis eu. Dar ce-a pӑţit?

– Nu ştiu, domn’ profesor. A stat asearӑ la meci, la televizor şi s-a agitat aşa de tare încât m-am speriat. I-am luat tensiunea şi pulsul de câteva ori, mai ales pulsul i-a crescut exagerat, peste 160. Nu e normal, el nu trece niciodatӑ de 70.

– Dar ce, au mâncat bӑtaie ӑştia ai lui?

– Nu, au câştigat, dar cam la mustaţӑ. A fost echilibrat pânӑ spre final, când ai nostri au bӑgat trei goluri în cinci minute. Atunci s-a agitat Florin şi m-a speriat aşa tare.

– Acum cum e?

– Acum e normal, puls 68, tensiune 112, ca de obicei.

– Bine. Ţine-l acasӑ şi vin eu cu Pӑun cât de repede poate el.

Pӑun îi montӑ imediat tânӑrului savant toate aparatele mobile pe care putuse sӑ le care de la institut.

– Hai, tinere, spune tot! Vrei sӑ mori pentru Drapelu”, ce dracu?

– Domn’ doctor, nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu mӑ uit mereu la meciuri, mai ţip, mai înjur … dar niciodatӑ nu mӑ simt nasol. Sigur cӑ mӑ mai enervez sau mӑ bucur, dar nu fac urât ca asearӑ.

– Deci?

– Deci … m-a trimis domn’ profesor acasӑ. Când am intrat pe uşӑ, meciul tocmai începuse, aşa cӑ m-am aşezat în fotoliu şi am stat sӑ mӑ uit. Mi-a dat Veronica o cafea, slabӑ şi dulce cum o face ea, şi am bӑut-o încet, nici n-am apucat sӑ o termin, cӑ am uitat de ea. Ӑştia au jucat prost 85 de minute, dormeau şi ei şi lumea din tribune, pânӑ când au marcat, cam din greşealӑ, în minutul 86. Apoi au inceput sӑ joace ca lumea şi au mai bӑgat douӑ. Sigur cӑ m-am entuziasmat, am strigat … am simţit şi eu cӑ nu sunt chiar bine, dar Veronica s-a speriat şi nu ştia ce sӑ mai facӑ …

– Ba am ştiut ce sӑ-i fac. I-am scos haina şi cravata, cӑ stӑtea în fotoliu aşa cum venise de la serviciu, şi i-am pus aparatul de tensiune. 144 tensiunea şi 163 pulsul. L-am întins pe pat şi şi-a revenit instantaneu. De aia nici nu am mai chemat salvarea sau ceva …

Pӑun constatӑ cӑ Bunea era în perfectӑ stare de funcţionare, dar, pentru cӑ nu voia sӑ se joace cu sӑnӑtatea colegului sӑu mai tânӑr, îl internӑ şi pe el, pentru douӑ zile de monitorizare, în clinica unde se odihnise şi Chifor. Iar la ieşire, îi prescrise şi lui, cӑ aşa se face, betaloc şi aspenter. Sӑ simtӑ cӑ are nevoie de îngrijire şi autoîngrijire!

– Ciudat, domn’ profesor. Şi dumneavoastrӑ, şi eu, sӑ pӑţim asemenea crize … Vorba aia, doar suntem oameni sӑnӑtoşi, activi, sportivi chiar … nu e normal. Are dreptate domnu doctor Pӑun, trebuie sӑ ne supraveghem mai atent şi sӑ lӑsӑm, naibii, stressul ӑsta …

– Florine, eu nu sunt împӑcat şi nici curiozitatea mea ştiinţificӑ nu mӑ lasӑ sӑ dorm. Nu poate fi o simplӑ coincidenţӑ faptul cӑ amândoi am trecut prin crizele astea, trebuie sӑ existe o legӑturӑ între ele. Singura deosebire e cӑ eu era sӑ mor de relaxare, iar tu de hiperactivitate. Şi nu cred cӑ e din cauza vârstei.

– O fi de la atmosfera din institut? Poate e contaminatӑ cu ceva, şi nu ne dӑm seama?

– E posibil, dar nu cred. De ce numai noi picӑm victimӑ, şi nu toţi colegii care se mişcӑ prin clӑdire? Mţ … trebuie sӑ fie altceva.

– Nu numai noi. Am auzit cӑ şi nea Matache ar fi avut o crizӑ într-o noapte.

– Ce fel de crizӑ?

– S-a simţit moale, dar i-a trecut repede. Nici nu a aflat nimeni, mi-a spus mie azi-dimineaţӑ când am venit la munci.

– Ciudat! Trebuie sӑ vorbim cu el, hai acolo.

– Nu-l gӑsim decât disearӑ. Zic sӑ nu-l sunӑm nici la telefon, poate doarme omul, cӑ a muncit peste noapte.

Chifor acceptӑ întârzierea, dar cei doi cercetӑtori îl aşteptarӑ cu nerӑbdare pe subofiţer sӑ intre în turӑ, la ora 19.

– Nea Matache, trebuie sӑ ne povesteşti exact ce ţi s-a întâmplat în noaptea aia, îl abordӑ profesorul. Poate fi important în descifrarea crizelor noastre.

Privind cu reproş la Bunea, Matache nu avu încotro şi se confesӑ:

– Pӑi cum sӑ fie, domn’ profesor, de, m-am pus şi eu pe scaun sӑ mӑ odihnesc, ca omu’. M-am trezit pe jos, nu ştiu cum am cӑzut. Eram moale ca o cârpӑ. Dar mi-am dat seama, m-am dezbracat de veston şi m-am dus la baie sӑ mӑ spӑl pe faţӑ cu apӑ rece. Mi-am revenit imediat.

– Nea Matache, ai ceva cu inima, ai mai avut crize?

– Nu, Doamne fereşte! Doar ne controleazӑ ӑştia mereu, ne duce la doctor, n-avem voie sӑ fim bolnavi, sӑ ni se întâmple ceva în post … Pӑi ce, lӑsӑm institutul de cercetӑri la mâna spionilor? Neee …

– Ai mai fost la doctor dupӑ … moliciunea asta?

– Da, ieri am fost la cabinetul domnului doctor Pӑun. Nu m-a controlat el, ci asistenta, am iesit foarte bine.

– Noroc cӑ nu te-a consultat Pӑun, cӑ te punea sӑ iei aspenter şi betaloc, sӑ fie acolo … comentӑ Bunea.

– A, pӑi iau de-astea, m-a pus sӑ iau încӑ de acum trei luni. Le iau … şi nevastӑ-mea mӑ bate la cap, sӑ nu uit vreodatӑ.

În laboratorul lor, Chifor şi Bunea umpleau calculatorul cu toate informaţiile notate în cele trei cazuri.

– Mӑ, ia uite-aici! La fiecare caz sunt elemente comune: omul stӑ pe fotoliu sau pe scaun şi îl apucӑ criza. Cum se ridicӑ, îi trece. Clar, scaunul e de vinӑ, dar în ce fel?

– Domn’ profesor, mai e ceva: toţi trei eram îmbrӑcaţi în costum sau în uniformӑ. Când am pӑrӑsit scaunul ne-am scos haina.

– Da, mӑ, eu recunosc cӑ nu nu mӑ simt bine în hainӑ, dar o port de o mie de ani şi nu mi-a provocat crize.

– Deci … scaun … hainӑ … cravatӑ … Dar relaxare … agitaţie … Nu prea se pupӑ.

– Pӑi nu prea. Tu şi cu mine ţinem cravata largӑ, nea Matache o tine mai strânsӑ, ca militarii, iar nu e la fel. La mine a fost la prânz, la tine dupӑ-amiazӑ târziu, la nea ӑsta noaptea … e ca la balamuc, nu seamӑnӑ nimic.

– Domn’ profesor, ştiţi ce e la fel? Toţi lucrӑm la institut. Am stat douӑ zile şi am bârfit în spital, erau tot felul de cazuri, nici unul asemӑnӑtor cu cea am avut noi.

– Ai dreptate, nici pe timpul meu nu a venit nici un caz ca al nostru. Deci iar ne întoarcem în prӑvӑlia noastrӑ. Facem o analizӑ a aerului, dar eu tot nu cred în asta. Dar ce avem noi comun în institut?

– Pe domnul director, dar …

– Dacӑ era de la şefu’, eram toţi bolnavi de nervi şi de inimӑ, cӑ el e la fel de al dracu’ cu toţi şi dintotdeauna. E altceva …

– Da, aveţi dreptate, un ceva care a apӑrut mai nou … Domn profesor, ştiu! Ia uitaţi-vӑ la mine, ce port pe buzunarul de la piept! Şi purtaţi şi dumneavoastrӑ, exact la fel!

– Ce, mӑ? Aaaaa … ecusonul. Cardul noustru universal! Ӑsta sӑ fie motivul?!

– Ar putea fi. Îl purtӑm toţi şi nu de multӑ vreme. Hai sӑ verficӑm.

Doctorul Pӑun fu imediat pus la current cu ipoteza celor doi şi, fӑrӑ sӑ ezite, se oferi sӑ ia parte la noua cercetare – fӑrӑ a anunţa şi conducerea, totuşi.

Bunea, fiind mai tânӑr, se supuse unui test. Aşezat în fotoliu, purtând ecusonul în poziţia normalӑ – adicӑ agӑţat de buzunarul de la piept, se relaxӑ, ascultând muzicӑ în cӑşti. Pӑun executӑ, cu ajutorul aparatelor sale, mӑsurӑtori foarte precise şi observӑ cӑ, la un moment dat, pulsul lui Florin scӑzu la un ritm normal pentru o stare de semi-veghe, dupӑ care, foarte brusc, scӑzu la valori anormale. Pentru cӑ doctorul scoase o exclamaţie de surprindere, “cobaiul” se trezi, iar pulsul îi reveni la normal în exact aceeaşi secundӑ.

– Pӑcat cӑ te-ai trezit, ar fi trebuit sӑ îţi scoatem ecusonul sӑ vedem efectul, spuse Pӑun. Hai sӑ încercӑm iar, culcӑ-te la loc.

Bunea încercӑ din nou sӑ se detaşeze de realitate, dar, de data asta, îi fu mult mai greu.

– Hai, mӑ, ce dracu, ia de te culcӑ, ne strici experimentul, îl zori profesorul.

– Aş vrea, dar nu pot.

– Cum sӑ nu poţi? Eşti tânӑr şi fӑrӑ griji, dormi odatӑ şi nu mӑ mai supӑra!

Spre marea lui mirare, Pӑun observӑ cӑ, de câteva secunde, pulsul voluntarului începea sӑ creascӑ.

– Mӑ Chifore, lasӑ bӑiatul în pace, cӑ în loc sӑ se relaxeze, el se enerveazӑ şi îi creşte pulsul, în loc sӑ-I scadӑ. Dacӑ îl mai superi, te pun pe tine la aparate!

Brusc, pulsul lui Bunea crescu de la 80 la 156 … 160 … 161 … dar doctorul îi smulse ecusonul şi, dintr-o datӑ, toate valorile revenirӑ la normal.

– Mӑ, exerienţa a reuşit perfect! Aşa e, cardul vostru are efecte secundare. Face sӑ scadӑ brusc pulsul de la o anumitӑ valoare, sau sӑ creascӑ, tot brusc. Vreţi nu vreţi, reluӑm experimentul toţi trei.

Monitoarele arӑtarӑ exact aceleaşi tendinţe de crestere a valorii pulsului la cei doi cercetӑtori, dar nici unul nu reuşi sӑ se relaxeze destul pentru a verifica şi valorile scӑzute.

– Ei, ce ne facem? Cipul vostru influenţeazӑ variaţiile pulsului. Trebuie sӑ avertizӑm urgent pe toatӑ lumea din institut, sӑ nu cumva sӑ ni se întâmple, Doamne fereşte, vreun accident. Şi trebuie anunţat şi şefu’, nu avem cum sӑ trecem sub tӑcere aşa ceva.

Surprinzӑtor, directorul primi calm vestea.

– Chifore, de mâine ai temӑ nouӑ de cercetare: studiezi posibilitӑţile de aplicare practicӑ a cipului. Sigur, dupӑ ce descrii cât se poate de precis cauzele fenomenului, ca sӑ-l brevetӑm. Înţeles? Bun, hai, la muncӑ!

Pe toate holurile şi uşile clӑdirii apӑrurӑ, în doar câteva minute, afişe care îi puneau pe toţi în gardӑ în legӑturӑ cu efectele secundare ale cipului, recomandând, în acelaşi timp, ca nimeni sӑ nu poarte cardul în buzunarul de la piept sau acroşat de îmbrӑcӑminte în apropiere de inimӑ.

Chifor, ajutat de tânӑrul sӑu asistent erau cufundaţi în calcule de mai multe ore.

– Mӑ, nu înţeleg, totuşi. Biocurenţii nostri naturali circulӑ prin circuitul cipului şi, în funcţie de valori, fie se amplificӑ, fie se reduc. Dar cum, Doamne iartӑ-mӑ?

– Eu m-am gândit sӑ desfac fiecare cod şi sӑ vedem cum interfereazӑ curenţii prin ele. Poate aşa înţelegem care e combinaţia letalӑ, dacӑ pot sp …

În clipa aceea, uşa fu datӑ, violent, de perete, iar în laborator îşi fӑcu apariţia profesorul Donose, directorul. Nu le lӑsӑ timp gazdelor sӑ zicӑ bunӑ ziua, ci ţipӑ, din rӑsputeri:

– Fi-v-ar cipul al dracu! Altӑdatӑ când vӑ mai vine pofta sӑ inventaţi ceva, sӑ faceţi bine sӑ renunţaţi înainte de a începe!! Cӑ din cauza voastrӑ, detaşamentul de pazӑ îmi intrӑ în grevӑ!

– Cum din cauza noastrӑ, şefu’? Ce, noi putem sӑ le mӑrim salariul?

– Ce salariu, bӑ, nici un salariu. Cicӑ nu au condiţii sigure de muncӑ şi cӑ din cauza cipului vostru riscӑ sӑ li se opreascӑ inima noaptea, în timp ce muncesc pentru noi! Nu mai accept nici o discuţie legatӑ de cip! Am ordonat sӑ fie strânse şi distruse toate!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized