SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (9) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (9)

Bun, acum ca D-ul (ce predestinatie e D pentru mine, de ani de zile conduc tot clase cu indicativul “D”) a demarat în direcţia Miramare, nu-mi rӑmâne decât sӑ îmi stabilesc sau sӑ improvizez un nou obiectiv. Normal, optez pentru a doua variantӑ şi mӑ strecor pe o strӑduţӑ prin spatele Domului, cu speranţa cӑ gӑsesc ceva interesant şi nemaivӑzut (în acea zi).IMG_2617

Într-adevӑr,  gӑsesc ceva ce nu mai vӑzusem: o … bisericӑ, aflatӑ la câteva sute de metri de catedralӑ, anume Chiesa San Placido. Ex … Ex … Se gӑseşte, surprinzӑtor, chiar în Piazza San Placido, în locul unui templu pӑgân, dedicat lui Bachus, înlocuit de o mânӑstire dedicatӑ sfâtului Placido, care mânӑstire s-a nӑruit, binenţeles, la cutremurul din 1693. Adicӑ nimic nou sub soarele sudului.  Ahitectul noului lӑcaş este Stefano Ittar, iar construcţia a fost finalizatӑ pe la 1723.IMG_2619.JPGIMG_2618.JPG

Continuu pe via Vittorio Emmanuele, cӑlcând fӑrӑ milӑ pavajul din basalt etnean, strӑbӑtând piazza Scammacca, apoi piazza Ogninella,IMG_2620IMG_2623IMG_2624IMG_2625IMG_2626IMG_2627IMG_2628 pentru a ajunge, apoi, pe via Cestai (da’ de unde, nu stau deloc, nu e nimic interesant de vӑzut pe-aici)IMG_2629IMG_2630IMG_2631IMG_2632IMG_2633 (ba, ar fi, o maşinuţӑ clasicӑ, broscuţa care, fӑrӑ complexe, se strecoarӑ printre urmaşii ei muuuuult mai tineri).IMG_2634.JPG

Surprizӑ, toate drumurile din Catania duc nu la Roma, cum m-aş fi aşteptat, ci în Piazza Universitá.IMG_2642IMG_2645IMG_2646

Mijloacele de transport destinate umplerii conturilor operatorilor de turism sunt tot acolo,

dar nu pot sӑ nu observ cӑ numӑrul pietonilor de pe via Etnea a crescut simţitor. Unii poartӑ deja obişnuitele halate albe, alţii, mai tineri, dar cu nostalgii, poartӑ rochiţe de domniţe.IMG_2648IMG_2651IMG_2649 Se pregӑteşte, fӑrӑ îndoialӑ, ceva interesant, dacӑ lumea iese din casӑ fӑrӑ a fi chematӑ prin reţelele de socializare.

Dupӑ ce citesc plӑcile de marmurӑ fixate pe caseIMG_2655IMG_2656 decid cӑ e bine sӑ cedez tentaţiei de a explora pasajul remarcat de dimineaţӑ pe lângӑ Collegiatta. Sigur, speranţa cӑ de la înӑlţime şi panorama Cataniei se vede mai frumos a cotribuit la luarea deciziei.IMG_2658.JPGIMG_2661.JPG

Nu pot trece nepӑsӑtor pe lângӑ un Harley,IMG_2660 dar tratez cu indiferenţӑ restaurantul lui Nuccio şi o iau pieptiş pe trepte.

Probabil cӑ urcuşul e greu, pentru cӑ înaintaşii mei au cerut ajutor divin (de care beneficiez şi eu),IMG_2662IMG_2663IMG_2666 dar strӑdania îmi este încununatӑ de succes. Nici acum nu sunt sigur dacӑ peisajul a meritat efortul, rufe puse la uscat pot vedea şi în alte parţi ale lumii,IMG_2670IMG_2672 iar poţi zӑvorâte cu lӑcate de o sutӑ de ocale chiar nu speram sӑ admir acolo (da, clӑdirea şi curtea interioarӑ a facultӑţii de drept ar fi meritat un unghi mai favorabil fotografierii decat printre gratiile unei porti, dar probabil cӑ specialiştii de acolo au învӑţat sӑ se fereascӑ de clienţii lor potenţaili).IMG_2667IMG_2668IMG_2673

Strada Cocoşului

IMG_2674IMG_2675

mӑ duce în altӑ stradӑ, a unui cocoş de avocat,IMG_2676IMG_2677 care, la rândul ei, se opreşte în faţa unei noi (dacӑ pot spune aşa) biserici, aceea a vizitatorilor (Chiesa della Puritá – o delle visitazioni), apoi la altӑ denumire, Sant’Agata la Vetere, acolo unde si un Papӑ a avut cinstea sӑ o cinsteascӑ pe sfânta sicilianӑ.IMG_2678IMG_2679IMG_2680IMG_2681IMG_2682

E vorba de o încӑ bisericӑ cu istorie foarte lungӑ. Prima piatrӑ a fost sfinţitӑ în 264 a.d., urmatoarele de-a lungul secolelor pânӑ la acelaşi fatal terremoto din 1693. Apoi pâna la teremoto din 1818, dupӑ care, biserica  a tot fost reconstruitӑ şi restauratӑ. Este prima biserica cu titlul de catedralӑ a Cataniei, în 330-1094.

Dacӑ aşa stau lucrurile, normal cӑ e cazul sӑ o vizitez. Are şi vestigii, dar şi scaune, exact ce îmi trebuie mie dupӑ o lungӑ muncӑ … ӑsta, plimbare.IMG_2683IMG_2687IMG_2689IMG_2690IMG_2691IMG_2694

Continuӑm cercetarea, iar plӑcuţa pe care o citesc nu e deloc ceea ce îmi doresc. Un chirurg specialist în …?IMG_2698

Sӑ fugim, copii, cine ştie ce gânduri are doctorul ӑsta !

IMG_2702.JPG

Reclame

Un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOIUZ 40 – 37 DE ANI! de Mihai-Athanasie Petrescu

Azi marcam una dintre acele aniversari care ar trebui sa umbreasca orice alte titluri din presa nationala: se implinesc 37 de ani (14 mai 1981) de cand a plecat spre Cosmos misiunea spatiala Soiuz 40, cu un echipaj format din (pe atunci) Locotenent-major Dumitru Dorin Prunariu si comandantul navei, Leonid Popov. Din pacate, cel putin pana la ora asta, nici un post de televiziune nu a mentionat nimic …

O descriere a misiunii poate fi gasita aici:

https://unursinoras.wordpress.com/2016/05/14/misiunea-spatiala-soiuz-40-de-ionela-pana/

Astazi ma limitez in a expune doua dintre cartile dedicate singurului cosmonaut roman:

IMG_20180514_0003IMG_20180514_0004IMG_20180514_0002

Sa anuntam opinia publica despre faptul ca Directia pentru cultura a Municipiului Rosiorii de Vede va vernisa sambata, 19 mai 2018, o interesanta si inedita expozitie dedicata evenimentului mentionat de noi, cuprinzand o bogata colectie de obiecte adunate de-a lungul anilor de catre domnul Teo Saceanu. Vom reveni, desigur.

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (8) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (8)

 

Pauza de dupӑ masӑ pare sӑ fie la mare preţ în oraşul din sudul Italiei. În afarӑ de coada (mare, în momentul ieşirii noastre) din faţa localului lui Federico, pe stradӑ cu greu mai vezi altceva în afarӑ de turişti. Doar e ora siestei, nu?

Cu atât mai bine, poate reuşim sӑ ne strecurӑm mai uşor pe mulţimea de strӑduţe întortocheate din centrul Cataniei.IMG_2556

De fapt, obiectivul nostru nemijlocit este sӑ regӑsim monumentul pe care ni-l interzisese Panda cea nevoasӑ, dar care parcӑ şedea ascuns într-un loc neştiut. Eh, nu o biatӑ statuie e mai deşteaptӑ decât noi, iar statuia se desconspirӑ, dupӑ o scurtӑ strӑduinţӑ. De fapt, a fost suficient sӑ gӑsim plӑcuţa indicatoare a viei Crociferi, memoria a fӑcut restul.IMG_2566

No, hai sӑ vedem, ce şi pe cine reprezintӑ monumentul? Pӑiii … cine sӑ fie dacӑ nu vechea noastrӑ conoştinţӑ, Cardinalul Dusmet?! Dacӑ are aşa stradӑ şi o statuie atât de impunӑtoare, înseamnӑ cӑ discutӑm despre o mare personalitate a Cataniei, hai sӑ vedem cine a fost şi ce a fӑcut el pentru a avea dreptul la un monument atât de mare şi la o stradӑ atât de interesantӑ în apropierea portului şi a gӑrii.IMG_2559IMG_2560IMG_2561IMG_2564

Giuseppe Dusmet s-a nӑscut la Palermo, în 1818. În 1832, pӑrinţii i-au permis sӑ adere la ordinul Benedictin, unde şi-a luat numele monahal Benedetto, închizându-se în mӑnӑstirea de la Motecasino. Probabil cӑ a avut o activitate foarte bunӑ, pentru cӑ, în 1867, a fost numit arhiepiscop al Cataniei, dar nu a putut fi întronizat decât în 1778, iar în 1889, Papa Leon XIII l-a ridicat la rangul de cardinal.

Ca slujitor de rang înalt al bisericii catolice, Dusmet s-a preocupat de starea de sӑnӑtate a poporului, mai ales cӑ în anii cardinalatului sӑu Italia s-a confruntat cu o epidemie de holerӑ.

Giuseppe Benedetto Dusmet a murit în 1894, fiind înmormântat într-o bisericӑ din apropierea Cataniei. De abia în 1904 rӑmӑşiţele sale pӑmânteşti au fost reînhumate în Catedralӑ, unde se gӑsesc şi în zilele noastre.  Ţinând seama de activitatea sa şi de o minune care îi este atribuitӑ (a vindecat, în mod miraculous, un bolnav condamnat de medici), Dusmet a fost beatificat de Papa Ioan Paul II în anul 1988.

Acum începem sӑ fim de acord cu mӑrimea monumentului care îi este dedicat.

În apropierea statuii lui Dusmet se gӑsesc şi douӑ biserici. Fiind ele atât de apropiate şi asemӑnӑtoare, nu pot sӑ nu remarc faptul cӑ, dacӑ ai vӑzut o bisericӑ sicilianӑ, le-ai cam vӑzut pe toate. Sunt construite cam în acelaşi stil baroc, ceea ce, cred eu, se explicӑ prin quasi-obligaţia sicilienilor de a-şi construi lӑcaşe de cult la sfӑrşitul secolului 17 – începutul secolului 18, adicӑ dupӑ marile cutremure din 1693 şi 1699. Probabil cӑ toţi arhitecţii ӑia or fi fi fost şi colegi de clasӑ.

Una din ele Chiesa di San Francesco d’Assisi all’Immacolata. Monumentul are o istorie lungӑ, care traverseazӑ toate epocile creştine, dar edificiul actual este construit, binenţeles, dupӑ terremoto di 1693.IMG_2557IMG_2562IMG_2563

A doua este Chiesa San Benedetto, la care ajungem dupӑ ce traversӑm Via Del Teatro Greco (pe care ne propunem sӑ-l vizitӑm mai târziu, dar nu ne-a mai ajuns timpul) şi bolta Muzeului “Herborarium”.IMG_2565IMG_2568 Ca şi cealaltӑ bisericӑ, şi aceasta îşi datoreazӑ existenţa aragonezilor, dar construcţiile din secolul 14 s-au dӑrâmat, ca orice construcţie, la terremoto, iar cea actualӑ este ridicatӑ în secolul 18. (tot ca orice construcţie).IMG_2571IMG_2572IMG_2573

Strӑduţele ne poartӑ (pe sub alte bolţi împodobite cu steagul Sfintei Agata) pe lângӑ o proprietate amplӑ, care ar fi rӑmas în lada cu banalitӑţi dacӑ obiectivul bietei camere Canon n-ar fi descoperit în curte o maşinӑ la fel de micӑ pe cât de mare era clӑdirea. Încӑ nu ştiam cât de mulţi gândӑcei cu inscripţia “500” mişunӑ prin Sicilia.IMG_2582IMG_2584

Vergilius, presat probabil de necesitatea de a povesti aventurile lui Aeneas, a decretat: “Fugit, irreparabile, tempus”. Sed, orologiile sunt reparabile, deci mai existӑ speranţe.IMG_2585.JPG

Cum-necum, strӑduţele ne poartӑ din nou spre Piazza del Duomo, unde pelerinii în halate albe îşi continuӑ activitatea (pe cuvânt dacӑ am putut pricepe care era activitatea lor în afarӑ de a executa o continuӑ mişcare brownianӑ).IMG_2586IMG_2587

(Dacӑ tot am reajuns aici, sӑ notez, ca sӑ nu uit, cӑ Piazza este folositӑ nu numai scopuri religioase, ci şi în activitӑţi sportive. Azi, 7 mai 2018, Eurosport a transmis imagini de la linia de start a etapei a patra din Giro d’Italia, care linie a fost trasatӑ, bienenţeles, în faţa catedralei Sant’Agata.)

Noi ne mulţumim sӑ o remarcӑm, dupӑ care, prin Piazza Alonzo di Benedetto şi pasajul aferentIMG_2588IMG_2589IMG_2590IMG_2591IMG_2592IMG_2593IMG_2594 ne pomenim … în Via Dusmet. Parcӑ mai puţin aglomeratӑ decât mai devreme, poate datoritӑ siestei, dar furnalele de peşte şi mezeluri cataneze continuӑ sӑ polueze atmosfera şi halatele pelerinilor.IMG_2596IMG_2597IMG_2595IMG_2598IMG_2601IMG_2604

Aha, uite cӑ nu numai fumurile încarcӑ aerul, ci şi un mӑnunchi de baloane scӑpate de sub control.IMG_2599

O parte din noi decid, dintr-o datӑ, cӑ oboseala este suficientӑ pentru o primӑ zi de colindat prin Catania, şi îşi stabilesc drept urmӑtor obiectiv camera de hotel. Suntem în apropiere de Piazza BorsellinoIMG_2610 şi, parcӑ intenţionat, autobuzul D e în staţieIMG_2602

(pentru cei interesaţi, sӑ subliniem şi varietatea de mӑrci de maşini folosite de AMT – Iveco, BredaMenarini, Scania într-un singur cadru).

IMG_2605IMG_2603

Noi preferӑm de data asta un Iveco şi intrӑm în legalitate, “fӑcând” biletul.IMG_7100

Aşadar, unii pleacӑ la Miramare,IMG_7105 alţii îşi stabilesc (cu ajutorul hӑrţilor aflate în internetul din dotare) noi obiective pentru dupӑ-amiaza care mai are câteva ore de luminӑ.

Catania! ad entrambi noi ora!

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (10) de Mihai-Athanasie Petrescu

III.2.7. MATHILDE D’AUBRION

coperta balzac 2

Ultimul personaj al cărui portret poate fi găsit în romanul EUGÉNIE GRANDET este al domnişoarei Mathilde d’Aubrion, viitoarea soţie a lui Charles.

Această tânără aristocrată nu apare fizic în naraţiune, dar descrierea ei este foarte necesară pemtru a putea aprecia corect adevărata valoare a opţiunii lui Charles, care a respins frumuseţea şi iubirea Eugéniei în favoarea unui titlu nobiliar.

Domnişoara d’Aubrion este menţionată în momentul în care Charles revine în Franţa după ce şi-a refăcut averea. Mama ei încearcă să o mărite fără zestre, pentru că în afară de nume, altceva nu mai avea de oferit unui viitor soţ.

Cititorii sunt pregătiţi pentru întâlnirea cu domnişoara d’Aubrion printr-un epitet scăpat de Balzac în enumerarea bunurilor familiei: Domnul şi doamna d’Aubrion din casa d’Aubrion-de-Buch, al cărei ultim Captal murise înainte de 1789, nu aveau decât un venit de douăzeci de mii de livre şi o fată destul de urâtă, pe care mama ei voia s-o mărite fără zestre, căci averea ei de abia îi ajungea ca să trăiască la Paris. /…/ chiar şi doamna d’Aubrion ajungea la disperare aproape când se uita la fiică-sa şi se gândea să încurce cu dânsa pe oricine ar fi fost, chiar şi pe un ahtiat la nobleţe. Impresia pe care Balzac vrea să o producă cu tânăra domnişoară este contrariul celei pe care o urmărea cu Eugénie. Eugénie este frumoasă şi delicată, ba este chiar şi bogată în momentul în care Charles îşi întâlneşte viitoarea soţie. Domnişoara d’Aubrion este urâtă şi săracă, dar, totuşi, pe ea o alege Charles.

Examinând descrierea Mathildei d’Aubrion remarcăm epitetele care îi subliniază urâţenia. Portretul este realizat în acelaşi mod în care au fost făcute şi cele ale lui Grandet şi Eugénie, cu ajutorul unei liste a elementelor fizionomiei.

  • faţa: palidă şi posomorâtă
  • gura: dispreţuitoare
  • nasul: prea lung, galben-vineţiu în starea lui normală, gros şi înroşit la vârf după orice masă, un fel de fenomen vegetal, foarte neplăcut
  • silueta: lungă, ca insecta ce-i purta numele, slabă, plăpândă.

Figurile de stil folosite aici sunt nişte epitete care l-ar face pe orice crai să dea înapoi: palidă, posomorâtă (pentru faţă), dispreţuitoare (gura), prea lung (să subliniem adverbul prea, care exagerează proporţiile), gros, dar şi culorile schimbătoare: galben-vineţiu şi roşu, în funcţie de starea stomacului (în cazul nasului), şi în fine, lungă, slabă, plăpândă, referitoare la corpul femeii, adjective care ne fac să ne gândim la lipsa de importanţă a persoanei sale.

Pe lângă epitete, să notăm şi comparaţiile: o domnişoară lungă ca insecta care-i purta numele. Nimeni nu ştie să decodeze omonimia la care face referinţă Balzac, dar conotaţia unei astfel de figuri este uşor de înţeles. Insectele sunt nişte fiinţe pe care oamenii nu le prea suferă. Aşadar, faptul că o persoană este comparată cu o insectă nu poate decât să-i provoace cititorului repulsia, de fapt exact efectul pe care l-a căutat scriitorul.

Poate că nu ar fi lipsit de interes să stabilim o paralelă între trăsăturile fizice ale celor două fete care, în momente diferite ale naraţiunii, se bucură de atenţia lui Charles. (Eugénie trezeşte dragostea vărului ei atunci când el este încă un copil, doborât de pierderea tatălui şi a averii, şi deschis pentru sentimente; domnişoara d’Aubrion îl interesează pe un Charles ajuns la maturitate, atunci când caută să îşi construiască o poziţie în societate).

 

Eugénie Grandet

Mathilde d’Aubrion

faţa rotundă, proaspătă şi rumenă

palidă şi posorâtă

gura de un roşu de miniu, ale cărei buze cu nenumărate cutişoare erau pline de iubire şi bunătate dispreţuitoare
nasul puţin cam mare prea lung, galben-vineţiu în starea lui normală, gros şi înroşit la vârf după orice masă, un fel de fenomen vegetal, foarte neplăcut
silueta înaltă şi voinică lungă, slabă plăpândă

 

Binenţeles că portretul Eugéniei este mult mai complet, dar, examinând numai aceste câteva părţi ale corpului şi fizionomiei celor două personaje remarcăm imediat avantajul fetei din Saumur.

Pentru a încheia acest subcapitol dedicat portretelor, să subliniem stricta demarcare dintre trăsăturile personajelor care îi sunt dragi lui Balzac şi pentru care romancierul s-a folosit de modele vii, persoane pe care le-a iubit (e.g.  Maria du Fresnais) şi caricaturile personajelor care reprezintă specii sociale urâte de Bazac (notari, magistraţi, preoţi, fustangii şi vânători de particule nobiliare etc).

Tehnica realizării portretelor diferă de la un personaj la altul şi aproape toţi participanţii la povestire sunt descrişi încă de la intrarea lor în scenă. Un singur personaj nu apare niciodată, şi anume domnişoara d’Aubrion, un personaj care ajută la realizarea uni contrast cu Eugénie şi la mai buna înţelegere a caracterului lui Charles.

Félix Grandet, cel care este nucleul povestirii, are portretul cel mai amplu şi cel mai complet; urmează Eugénie, mama ei, Charles, Nanon şi personajele secundare. Caracteristicile fiecărui erou al romanului sunt descrise cu pana şi expresiile naratorului, dar, uneori, Balzac face apel şi la opinia altor personaje. Exemplul cel mai elocvent este legat de prezentarea lui Grandet, unde obiectivitatea autorului se împleteşte cu subiectivitatea saumurezilor, care îl respectă pe cel mai bogat om al oraşului şi se tem de el.

Personajele romanului EUGÉNIE GRANDET  au fost create în 1833, cu doi ani înainte ca Balzac să inventeze întoarcerea personajelor. De aceea, nici unul dintre ele nu se mai regăseşte în alte texte al scriitorului.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (7) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (7)

Nu ştiu dacӑ numai eu am impresia asta, dar, uneori, dupӑ un moment important al unei activitӑţi, parcӑ restul nu mai conteazӑ.

Cam aşa ni se pӑrea acum, dupӑ ieşirea din marea catedralӑ a Cataniei, cӑ orice urmeazӑ sӑ vedem nu se mai ridicӑ la valoarea obiectivului pe care tocmai îl vizitasem.

Iar rӑscrucea în care ne gӑseam nu ne era de prea mare folos. În stânga era un fel de piaţӑ a miracolelor, nu ca cea din Parisul medieval, dar cu influenţe medievale, materializate într-un magazin de jucӑrii şi suveniruri: de bolta intrӑrii atârnau câteva pӑpuşi enorme, de la 50 cm în sus, îmbrӑcate în cutii de conserve … ӑsta, în armuri cavalereşti. Interesante obiecte, dar douӑ criterii mӑ fac sӑ le resping: mӑrimea lor le interzicea accesul în trolerul nostru admisibil la compania cu avioane roz, iar preţul (aproximativ zece euroi) demonstra şi unui nepriceput cӑ nu se putea aştepta la ceva de calitate. Aşadar, cavalerii au rӑmas spânzuraţi de boltӑ, în timp ce noi am cӑutat sӑ aflӑm ce se gӑseşte dincolo de tunelul închipuit de clӑdirea din capӑtul strӑzii Etnei.IMG_2495

Pӑiiii … ce sӑ fie? Pasajul de cale feratӑ de la piazza Borsellino, de care nu prea ne era dor, şi o stradӑ a Cardinalului Dusmet invadatӑ de mirosuri puternice de mâncare în stadiu de prelucrare termicӑ – sau, mai pe româneşte, fum de grӑtar ca la pӑdurea Cernica. Ba nu, exagerez, mult mai mult şi mai gros decât la Cernica, provenind din alimente de multe feluri, obţinute prin uciderea mai multor grӑdini zoologice.

Mirosul este atât de puternic încât ne goneşte rapid înapoi, prin poarta Uzeda (ӑsta e numele tunelului) spre calea Etnei. Numele pasajului i-a aparţinut acum trei sute şi ceva de ani viceregelui Castilian al Siciliei, Juan Francisco Pacheco, Duque de Uceda, sau, mai pe limba noastrӑ, Uzeda, dar cred cӑ nimӑnui nu-i pasӑ. Aşa cӑ, dupӑ ce citim plӑcile comemorative din zonӑ,IMG_2502IMG_2503 alegem o cale paralelӑ cu spaniolul, anume frumoasa fântânӑ Amenano.IMG_2507.JPG

Fonatana dell’Amenano dateazӑ de la 1867, când sculptorul napoletan Tito Angelini s-a gândit el aşa sӑ strice nişte marmurӑ de Carrara. N-a facut-o rӑu, dupӑ cum se vede.

Pasajul iniţiat de fântânӑ ne trimite spre vechea piaţӑ de peşte, care, din fericire pentru sensibilitatea noastrӑ olfactivӑ, afctatӑ deja de urmaşii lui Dusmet, azi nu e în activitate. Astfel încât colindӑm pe strӑduţe, cu toţi ochii îndreptaţi în toate direcţiile, în cӑutare de ceva interesant.IMG_2509IMG_2510

A, ia uite! Actorul simbol al napoletanilor, Toto, e cunoscut şi pe-aici, ba, mai mult, patroneazӑ, timp de trei ani, galeria catanezӑ de artӑ modernӑ.IMG_2511

Aglomeraţia de maşini e atât de mare, încât singurul loc unde un Fiat Panda poate parca e exact colţul de trotuar unde mӑ oprisem sӑ fotografiez o statuie. Pandezul a aşteptat, rӑbdӑtor, sӑ cobor camera de la ochi, dar în secunda urmӑtoare motorasul maşinii a început sӑ vibreze atât de tare, încât mi s-a fӑcut milӑ şi am cedat locul. Lasӑ, cӑ rezolv statuia mai târziu.IMG_2512IMG_2515IMG_2516IMG_2517IMG_2514

Dupӑ ce trecem printr-o straduţӑ ai cӑrei negustori sunt specialiştii unei lumi mai bune, IMG_2520.JPGnimerim în Piazza Maravigna. Nu e importantӑ prin aglomeraţia de automobile, ci prin apropierea de chiesa San Giuseppe al Transito (oare care o fi maşina lui Giusé?).IMG_2521IMG_2523IMG_2524IMG_2525IMG_2530IMG_2533

Dar şi mai importantӑ mi se pare aceastӑ micӑ rӑscruce de stradele prin prezenţa unui mic bar, ale cӑrui scaune expuse pe trotuar ne îndeamnӑ la o scurtӑ perioadӑ de odihnӑ, iar barmanul la … expresorul de cafea. Ei, cu ocazia asta aflӑm noi despre existenţa unui produs numit “caffe corretto”, în fapt un banal degetar de espresso, corectat cu o cantitate cam egalӑ de lichior. De lichior cu sambuca, de preferinţӑ, care se potriveşte bine cu aroma cafelei cu denumire italieneasca (ce, mӑ plӑteşte cineva sӑ o şi caligrafiez aici?!).IMG_2527

Odihna a fost de bun augur, pentru cӑ, dupӑ doar câţiva paşi, ochelarii ni s-au umplut cu imaginea unui monument pe care îl inclusesem pe listӑ încӑ din vremea când ne fӑceam lecţiile: Castello Ursino.IMG_2532

Plasat în centrul unei deschideri denumite Piazza Federico di Svevia,

castelul, cunoscut şi sub numele Castello Svevo, dӑinuieşte aici de vreo opt sute de ani. Ca în cazul oricӑrei fortӑreţe medievale, misiunea lui s-a tot schimbat de-a lungul secolelor, fiind şi reşedinţӑ regalӑ, şi sediu al parlamentului Sicilian şi muzeu … poate devine şi garaj, cӑ salӑ de spectacole pare sӑ fie deja.IMG_2548.JPG Prin donjoanele de la colţurile sale, castelul aminteşte, cumva, de Bastilia. Am verificat, nicӑieri nu se menţioneazӑ o eventualӑ folosire a “Ursuleţului” ca puşcӑrie.IMG_2537IMG_2539IMG_2540IMG_2542IMG_2543IMG_2544IMG_2545IMG_2546IMG_2534

Prin aşezarea lui în centrul unui mediu urban, castelul îmi aminteşte de Cetatea Fӑgӑraşului. Ca şi construcţia ardeleanӑ, cea sicilianӑ este înconjuratӑ de clӑdiri de locuit (şi de localuri, mӑ rog), dar, dacӑ fӑgӑrӑşenii au avut grijӑ şi de sӑnţul de apӑrare, pe care îl ţin umplut cu apӑ, apa fiind plinӑ de peşti şi lebede, şanţul “Ursuleţului” e secat.

Înconjurӑm cetӑţuia. Pe trotuar ne întâlnim cu un nene înţolit în fier, sau, la o privire mai atentӑ, doar cu cochilia sa. Probabil cӑ i-a rӑmas prea micӑ, conserva nu conţine carne. Nici restaurantul pӑzit de armura respectivӑ nu  conţine nici carne, nici altceva. E inchis, deşi e ora prânzului.IMG_2538

Ce spuneam? Aoleo, e ora prânzului? Înseamnӑ cӑ trebuie sӑ gӑsim şi noi unul dintre acei pomi lӑudaţi pentru fructul lor Sicilian traditional: peşte spadӑ la grӑtar. Calitӑţile mele de cercetaş … ne-ar fi de folos dacӑ mirosul de grӑtar nu ar fi cel mai simplu indiciu (chiar, il sindico de Catania nu dӑ vina pe restaurantele oraşului pentru poluarea atmosfericӑ, aşa cum face un anumit primar românesc, în concepţia cӑruia principalul poluator al oraşului sӑu este grӑtarul restaurantului “Ceasu Rӑu?). Nimerim la un local denumit “Il borgo di Federico” (şvabul cu piaţa şi cu castelul, fӑrӑ îndoialӑ), iar la întrebarea noastrӑ despre pesce spada griliato, rӑspunsul chelneriţei de la intrare a fost o … privire agresivӑ. Am tradus prin “da”.IL B.JPG

Ca şi la sus-pomenitul Ceasu Rӑu, şi aici se face listӑ de aşteptare.IMG_2549 Fata îmi cere un nume, i-l dau pe-al meu şi mai primesc o privire agresivӑ. Ofer alternative “Michele”, privirea se îmblânzeşte, iar dupӑ o aşteptare de vreo cinci minute suntem invitaţi într-un salon aglomerat, unde ne aşteaptӑ, cu scaunele deschise, masa noastrӑ. Cerem pesce spada,IMG_7092 iar timpul aşteptӑrii ni-l umplem prin explorarea unui galantar garnisit cu garnituri pe bazӑ de vinete (oare am mai subliniat vreodatӑ cӑ vinetele sferice sunt foarte apreciate de siciliani? Da? Atunci insist asupra faptului, şi probabil ca o voi mai face). Ne oferim un platou de vinete fierte, coapte, prӑjite şi fripte, pe care le asociem în mod fericit cu peştele. Sau foamea, sau pofta, sau chiar calitatea preparatului ne-au fӑcut sӑ-l apreciem în mod deosebit. Iar când chelnerul s-a prezentat cu il conto, surprizӑ: mormanul de vinete era din partea casei, în schimb pâinea, pe care o gӑsisem într-o pungӑ de hӑrtie pe masӑ, are preţ fix. Si nici nu e pâine, e coperti şi e pusӑ la cheltuieli obligatorii. Noroc cӑ mӑcar e bunӑ, la preţul de doi euro felia …il borgo di federico

Mulţumim pentru masӑ şi ieşim. Probabil cӑ deja e şi mai ora mesei, pentru cӑ în faţa copertinei de polietilenӑ a localului, câteva zeci de muşterii aşteaptӑ rӑbdӑtori, semn cӑ, fӑrӑ sӑ ştim, nimerisem chiar un local cu faimӑ pintre flӑmânzeni. Sau singurul din zonӑ?

Cu energia refӑcutӑ, pornim într-o nouӑ misiune de asalt. Oare ce minuni ne mai aşteaptӑ?IMG_2550IMG_2552IMG_2553IMG_2554

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

FARMACISTUL MIHӐESCU de Mihai-Athanasie Petrescu

– Domnule Onimescu, mӑ bucur de ocazia asta care ne pune din nou faţӑ-n faţӑ, ca de fiecare datӑ când se apropie apariţia unei noi cӑrţi de-a domniei voastre.

– Domnule Editor, bucuria este, desigur, reciprocӑ. Totuşi, pentru cӑ ne cunoaştem de atâţia ani şi pentru cӑ, de obicei, când ne întâlnim, ca şi acum, la o bere, renunţӑm la formalism, eu aş vrea sӑ renunţӑm chiar şi în forma scrisӑ la domni şi doamne.

– De acord. Deci bӑ, Aurele, ce ne propui in noua ta carte?

– Ca de obicei, sper sӑ rezolv câteva dintre marile probleme existenţiale ale omenirii. În ultimul timp m-am apucat sӑ fac nişte cercetӑri în diferite domenii ale ştiinţei. Eh, nu sunt eu mare specialist, dar sӑ ştii, dragӑ Edi, cӑ am fӑcut nişte descoperiri epocale!

– Ce vrei sӑ spui? Doar nu s-a scris despre tine în analele Academiei de Ştiinte?

– Sigur cӑ nu. De fapt, eu am scris nişte anale, dar Academia, aşa ca de fiecare datӑ, e în urmӑ cu noutӑţile. Poate acum, când o citi la mine, se pune la curent şi preşedintele Forului Ştiinţific.

– Dar sӑ ştii cӑ pentru mine, preocupӑrile tale ştiinţifice reprezintӑ o mare noutate. De când te-a apucat?

– De mult, din copilӑrie. Când eram mic, eram prieten cu unul, Mihӑiţӑ, el mi-a stârnit curiozitatea, atunci când mi-a povestit cum l-a ajutat pe un savant sӑ facӑ o mare descoperire.

– Mӑ faci curios. Nu-mi povesteşti şi mie?

– Dar cum sӑ nu. Mai comandӑ câte-o bere, cӑ e mult de povestit.

 

 

FARMACISTUL MIHӐESCU

La începutul anilor 1970, pe strada Cuza Vodӑ numӑrul 20 din Braşov exista o instituţie sanitarӑ cu un nume azi dispӑrut: SANEPID.  Era o clӑdire interesantӑ, cu etaj, medici, asistenţi şi trei masini: un IMS, un TV 8 si un camion Molotov. Avea în subordine şi clӑdirea alӑturatӑ de la numӑrul 24, adicӑ Laboratorul de Igienӑ, alcӑtuit din secţiile de Bacteriologie, Chimie Alimentarӑ şi, mai ales, Toxicologie.

Istoria acelei mari descoperiri este legatӑ mai ales de Toxicologie, dar are legӑturi şi cu alte departamente ale Sanepidului. Dar sӑ începem cu începutul:

Într-o dimineaţӑ, pe când tovarӑşele de la Toxicologie îşi alcӑtuiau planul de muncӑ, uşa laboratorului s-a deschis brusc, cu zgomot şi cu clanţa pe jos (iar lipsea cuişorul care o fixa), aşa cum se întâmpla numai atunci când intra directorul Sanepidului. Dar, ciudat, nu doctorul Braun îşi fӑcu apariţia, ci, dupӑ câteva secunde intrӑ un cetӑţean scund, mustӑcios, cu dinţii din faţӑ mari şi împinşi înainte, îmbrӑcat într-un pardesiu bej, cu carouri şi ţinând într-o mânӑ o pӑlӑrie din acelaşi material ca al pardesiului, iar în cealaltӑ o servietӑ voluminoasӑ, din piele de porc, una de-aia de 144 de lei. Pӑrând cam pierdut în spaţiu, omul fӑcu un pas în laborator, dupӑ care executӑ un fel de întoarcere dreapta-mprejur, parcӑ aşteptând ajutor.

Atunci intrӑ şi doctorul Braun, rostindu-şi obişnuita formulӑ de salut:

– Bunӑ ziua, ce mai fac fetele mele?

Şefa laboratorului, domnişoara Angela Mayer, avea rӑspunsul pregӑtit, ca de fiecare datӑ:

– Nu veniţi la o cafea, tovarӑşu director?

Braun accepta foarte rar invitaţia şi nici de data asta n-o fӑcu. Avea ceva de spus şi nu trebuia sӑ piardӑ timpul; voia sӑ scape mai repede de acolo, ştia cӑ ordinul pe care urma sӑ-l dea nu va fi primit cu entuziasm:

– Fetelor, uite, vi-l prezint pe tovarӑşul farmacist Mihӑescu Ion. A fost repartizat la voi de cӑtre Direcţia Sanitarӑ, pentru cӑ tovarӑşul îşi pregӑteşte lucrarea de doctorat şi are nevoie de un laborator unde sӑ îşi facӑ cercetӑrile. Spunând astea, directorul îl împinse pe musafir spre mijlocul laboratorului şi profitӑ de diversiune pentru a dispӑrea în vitezӑ.

Mihӑescu tot nu se hotӑra sӑ deschidӑ gura. Se uita, timid, la toate angajatele laboratorului, conştient cӑ era un intrus nedorit în mijlocul comunitӑţii. Aşa cum se cuvine, tot şefa Toxicologiei puse capӑt momentului stânjenitor.

– Bunӑ ziua, tovarӑşe farmacist, vӑ urӑm bun venit în mijlocul nostru şi vӑ urӑm mult succes în activitate.

Fӑrӑ sӑ-şi revinӑ din stânjenealӑ, Mihӑescu întinse mâna dreaptӑ, observӑ cӑ încӑ ţinea pӑlӑria, încercӑ sӑ o mute în mâna stângӑ, unde avea servieta, apoi vru sӑ şi-o punӑ pe cap … Îl salvӑ una dintre angajate, care îi luӑ servieta şi pӑlӑria, pe care le puse pe un scaun. Musafirul deveni dintr-o datӑ alt om. Mai întâi cu voce înceatӑ, apoi din ce în ce mai sigur pe el, omul îşi expuse personalitatea.

– Sarut mâinile, ştiţi, eu vreau sӑ fac nişte mici cercetӑri, ca sӑ îmi fac lucrarea de doctorat. Eu … eu sunt convins cӑ aş putea sintetiza un medicament nou împotriva tusei, ceva din familia codeinei, dar mai ieftin, mai uşor de fabricat. Am studiat … am calculat … am ajuns la concluzia cӑ se poate face o sintezӑ viabilӑ şi ieftinӑ. Doar cӑ eu nu dispun la domiciliu de mijloacele tehnice necesare, de aceea am cerut ajutorul partidului, iar partidul m-a îndrumat la dumneavoastrӑ … am auzit cӑ voi, aici, aveţi un spaţiu excedentar şi puteţi sӑ-mi asiguraţi şi necesarul de substante şi reactivi şi cӑ … şi cӑ aveţi şi tot ce trebuie, şi calificarea necesarӑ pentru a-mi oferi sprijinul necesar …

Epuizat dupӑ un discurs atât de lung, farmacistul se opri, aruncând priviri iscoditoare de jur-împrejur. Fetele, dupӑ ce îl ascultaserӑ cu atenţie, acum încercau sӑ-l plaseze într-una dintre categoriile “aha!” sau “lua-te-ar dracu!”. Fizionomiile lor indicau mai degrabӑ a doua categorie, dar domnişoara Mayer, al cӑrei temperament sӑsesc nu permitea fizionomiei sӑ se dea de gol, gӑsi cu cale sӑ rӑspundӑ:

– Bine, tovarӑşe farmacist, o sa facem totul sӑ vӑ ajutӑm.

Mihӑescu nu se lӑsӑ rugat:

– Am nevoie de o camerӑ, pe care sӑ o pot încuia. Voi aduce mâine un aparat de concepţie proprie, foarte perfecţionat şi foarte fragil, pe care îl voi folosi în cercetӑrile mele. Îmi mai trebuie acces la aparatura voastrӑ, am auzit cӑ aveti microscoape, psihrometre, balanţe de mare precizie, plus substanţele necesare. Vӑ rog sӑ îmi arӑtaţi substanţele.

Dupӑ ce studie dulӑpioarele cu sticluţe şi cuţiuţe, Mihӑescu îşi mângâie mustaţa şi decretӑ:

– E destul de bine, dar mai îmi trebuie şi astea … şi scoase din servietӑ o micӑ agendӑ. Nu le aveţi, dar nu-i nimic, am vorbit la partid şi mâine le vom avea. A, şi sӑ nu  uit, voi avea nevoie de o persoanӑ calificatӑ, sӑ mӑ ajute tot timpul în muncӑ.

“Fetele” se uitarӑ, nedumerite, una la alta. Adicӑ? Una din ele va deveni accesoriul lui Mihӑescu? În cazul ӑsta cine va asigurea realizarea planului cincinal al laboratorului? Activitatea celor de la Toxicologie era foarte bine planificatӑ, în funcţie de propria schema de încadrare şi de comanda socialӑ, nici un om nu ptea fi disponibilizat fӑrӑ a fi afectat planul de muncӑ.

– Partidul m-a asigurat cӑ totul va fi pus la punct, astfel încât sӑ nu fie afectatӑ activitatea de zi cu zi a dumneavoastra, spuse Mihӑescu, vӑzând schimbul disperat de priviri.

Convinsӑ cӑ, aşa cum partidul va asigura un stoc suplimentar de reactivi, tot aşa va asigura şi persoana calificatӑ care sӑ îl ajute pe doctorand, domnişoara Mayer spuse, în asentimentul colegelor sale:

– Cum am spus, vom face totul …

Fu întreruptӑ de intrarea unui copil:

– Sar’naaaa!

Reacţia celor prezenţi fu diferitӑ. Mihӑescu avu o tresӑrire nervoasӑ, care trӑda antipatia sa pentru copii. Angajatele, însӑ, îi zâmbirӑ amabile bӑieţelului, pe care îl poftirӑ într-una dintre cӑmӑruţe.

– Cine e ?… întrebӑ Mihӑescu.

– A, e Mihӑiţӑ, bӑiatul tovarӑşei Tuteaşcӑ. Doamna e pe teren la Uzina 2, dar o sӑ avem noi grijӑ de el pânӑ vine, îl lӑmuri domnişoara Mayer.

– Tovarӑşi, mie nu-mi plac copiii care îşi bagӑ nasul în treaba mea. V-aş ruga sӑ îl ţineţi la distanţӑ de laborator în perioada cât voi cerceta eu aici, la voi. Sӑ nu fiu nevoit sӑ fac apel la partid ca sӑ …

– Sӑ ştiţi cӑ Mihӑitӑ e foarte cuminte. Mai vine la laborator sӑ facӑ experienţe, dupӑ ce îşi terminӑ lecţiile, nu deranjeazӑ pe nimeni şi nu umblӑ la nimic pânӑ nu cere voie. Nici nu iese din cӑmӑruţa lui pânӑ nu îl chemӑm noi, spuse tovarӑşa Melitta Trestian, adjuncta şefei de secţie.

– Experienţe? Ce experienţe face un copil atât de mic? se mirӑ Mihӑescu.

– Mihӑiţӑ vrea sӑ se facӑ doctor. Aşa i-a promis bietului domn’ doctor Şianu, încӑ de când era mic, rӑspunse tovarӑşa Trestian. A petrecut mult timp în laborator şi cunoaşte mult mai multe decât alţi copii de vârsta lui, şi nici mӑcar nu face chimie la şcoalӑ, e prea mic.

Farmacistul Mihӑescu, deşi nu iubea copiii, avea o pasiune pentru oamenii cu drag de învӑţӑturӑ.

– Am auzit de doctorul Şianu, a fost profesor la Şcoala Sanitarӑ şi a format multe tinere cadre. Chiar l-a învӑţat şi pe bӑieţelul ӑsta sӑ lucreze în laborator?!

– Dacӑ vreţi sӑ-l vedeţi cum se descurcӑ, îl putem pune la încercare, rӑspunse tovarӑşa Ciocӑlau. Mihӑiţӑ! strigӑ ea, ia vino puţin!

Copilul dӑdu, politicos mâna cu farmacistul cercetӑtor, aşteptând sӑ fie întrebat.

– Mӑ, Mihӑiţӑ, uite ce vreau eu de la tine, ia fӑ tu 100 de grame de soluţie de 15% clorurӑ de sodiu. Dar te rog sӑ spui exact ce şi cum faci.

– E simplu, nenea, cântӑresc 15 grame de clorurӑ de sodiu, pe care le dizolv în 75 de ml de apӑ distilatӑ.

– Bine, dӑ-i drumul îl îndemnӑ doctorandul. Iar bӑiatul se duse glonţ la raftul cu substanţe, alese o cutie cu eticheta NaCl, pe care o rӑsturnӑ pe talerul unei balanţe.

– Tanti Mariana, mai îmi daţi trei grame de sare? întrebӑ el dupӑ ce cântӑri substanţa. Aicea nu mai e.

– Nu, lasӑ, ce concentraţie poţi obţine din substanţa pe care o ai? îl examinӑ farmacistul.

– Doar 12%, nenea.

– Bine, atunci fӑ-o de 12%. De unde iei apӑ distilatӑ?

– Din pisetӑ.

– Din ce?

– Din sticla aia cu douӑ tuburi de colo.

– De ce are douӑ tuburi?

– Cum, nu ştiţi? E simplu, pe unul iese apa, pe altul intrӑ aer în sticlӑ şi înlocuieşte volumul de apӑ eliminat.

– Si cum o cantaresti?

– N-o cantaresc, masor cu un cilindru gradat, ca la apa distilata merge.

– Mӑi, mӑi,mӑi … cum ai spus cӑ te cheamӑ? La ce şcoalӑ mergi?

– Tuteaşcӑ Mihai, clasa a şasea A, şcoala generalӑ numӑrul 5.

– Bravo ţie,Mihӑiţӑ, o sӑ fii un doctor bun, aşa cum i-ai promis tovarӑşului doctor Şianu. Dar ştii cӑ tovarӑşul doctor era doctor în farmacie, nu în medicinӑ.

– Stiu, nenea, tot aşa vreau sӑ mӑ fac şi eu, ca el.

Amӑnuntele de ordin administrativ au fost rezolvate în momentele urmӑtoare cu nepreţuitul ajutor al partidului, al cӑrui nume venea în discuţie în momentele mai grele. Rezultatul fu cӑ, din acel moment, camera lui Mihӑiţӑ deveni camera tovarӑşului Mihӑescu, care tovarӑş obţinu chiar şi o cheie, cu care avea sӑ-şi protejeze cercetӑrile. Chiar şi problema spinoasӑ a persoanei calificate pusӑ la dispoziţia cercetӑtorului îşi gӑsi rezolvarea, chiar înainte de intervenţia tovarӑşului director Braun: când va fi nevoie de ajutor, aceea dintre fete care va fi disponibilӑ va interveni cu drag. În felul ӑsta planul de lucru al labortorului nu va fi afectat, iar tovarӑşul Mihӑescu va beneficia de omul calificat. Exact cum preconizase şi partidul.

A doua zi, Mihӑiţӑ şi nenea Ion, cel care avea grijӑ de cobaii laboratorului, îl ajutarӑ pe Mihӑescu sӑ transporte în camera sa câteva cutii pline cu obiecte din sticlӑ şi un maldӑr de cӑrţi şi caiete. Obiectele din sticlӑ, prin îndemânarea farmacistului şi sub privirea atentӑ şi curioasӑ a copilului, se transformarӑ curând într-un aparat complicat, cu mulţime de baloane, tuburi şi serpentine. Ca sӑ spunem tot adevӑrul, Mihӑiţӑ chiar aduse de câteva ori soluţii constructive, apreciate de doctorand.

– Mӑ, tu ai fӑcut şi facultatea de inginerie, de te pricepi aşa?

– Nu, nenea, dar eu construiesc acasӑ gadgeturi de la PIF, şi sunt mult mai complicate decât capilarele astea.

– Mӑ, gadgeturi-negadgeturi, sӑ nu cumva sӑ umbli la aparatul ӑsta, sӑ nu spargi ceva, cӑ dӑm de dracu’!

Şi, ca sӑ fie sigur cӑ nimeni nu va atinge complicatul aparat, farmacistul Mihӑescu încuie cu grijӑ uşa camerei sale înainte de a pleca din laborator.

Cercetarea tovarӑşului farmacist Mihӑescu demarӑ sub cele mai bune auspicii. Toate substanţele comandate sosirӑ în zilele urmӑtoare la laborator, iar tovarӑşele Lay şi Tuteaşcӑ le gӑsirӑ, rapid, loc în dulapuri. Mecanicul şef al SANEPID-ului, tovarӑşul Kuss, reuşi sӑ tragӑ o conductӑ de gaz în cӑmӑruţa folositӑ de cercetӑtor, iar instalarea unui bec Bunsen nu îi puse nici un  fel de probleme tovarӑşului asistent Chişlaru, care, în lipsa unui furtun armat, special pentru gaz, fӑcu apel la un banal furtun de irigator.  Iar becul Bunsen îşi demonstrӑ imediat utilitatea, fiind pus sӑ ardӑ sub balonul aparatului de sticlӑ marca Mihӑescu. Prima datӑ, de încercare, încӑlzi şi distilӑ doar apӑ, dar aveau sӑ vinӑ şi momente mai bune.

Doctorandul venea în fiecare zi la laborator odatӑ cu “fetele”. Îşi punea halatul alb, adus de acasӑ, dupӑ care se refugia în micul sӑu univers. De cele mai multe ori îşi etala pe masӑ câteva cӑrţi şi caiete, citind şi luând notiţe, calculând şi notând idei, dar, dupӑ câteva ore, omul se ridica de pe scaun şi, cu notiţele în mânӑ, încerca transpunerea în practicӑ a ideilor şi calculelor sale. Uneori fӑcea apel la “fete” pentru ajutor şi aceea dintre ele care putea sӑ se rupӑ de la propria activitate, îşi oferea ajutorul. Din pӑcate pentru farmacist, în fiecare zi o echipӑ sau douӑ se aflau pe teren şi de multe ori era nevoit sӑ îşi cântareascӑ singur substantele, sӑ agite eprubete sau baloane, sӑ îşi spele sticlӑria utilizatӑ sau chiar sӑ mӑture cioburi de pe linoleumul albastru. Dar, odatӑ cu trecerea timpului, teancul de caiete studenţeşti umplute cu scrisul lui Mihӑescu se îngroşa, iar farmacistul însuşi devenea unul dintre cei de la Toxicologie. Ceea ce, desigur, nu îi scӑpa nici tovarӑşului director Braun:

– Vӑd cӑ vӑ împӑcaţi bine cu cercetӑtorul, îi spuse el într-o zi domnişoarei Mayer. Mӑ temeam cӑ o sӑ-l respingeţi, chiar mӑ gândeam ce sӑ le spun tovarӑşilor de la partid dacӑ îmi cer socotealӑ pentru lipsa de înţelegere.

– Nu e nici o problemӑ, tovarӑşu director. Omul îşi face treaba lui, noi pe-a noastrӑ şi toatӑ lumea e mulţumitӑ.

– Eşti sigurӑ? Nu cumva tovarӑşul Mihӑescu are o nemulţumire şi nu îndrӑzneşte sӑ şi-o exprime?

– Ce vreţi sӑ spuneţi? Nu mi s-a pӑrut …

– Mӑ Angela, mi-a şoptit mie o pӑsӑricӑ cӑ omul ӑsta e foarte supӑrat pe copilul Ilenei. Cicӑ îi stӑ toatӑ ziua în drum şi-l încurcӑ. Nu-l lasӑ sӑ lucreze …

– O sӑ-l întreb, dar eu nu cred cӑ-i aşa. O sӑ vӑ miraţi, dar mie mi se pare cӑ Mihӑiţӑ e chiar persoana preferatӑ a tovarӑşului Mihӑescu. Îl ajutӑ mereu când nu putem noi, ba chiar, de multe ori, e mai mulţumit de Mihӑiţӑ decât de altcineva, cӑ nu îl contrazice. Ştiţi ceva, i-am auzit de câteva ori vorbind franţuzeşte, mai ales când vine bӑiatul cu Pifuri de acasӑ … Aş spune cӑ e cucerit de bӑiat.

– Eu am auzit cӑ Mihӑiţӑ cel cuminte a dereglat cuptorul …

– Care cuptor, tovarӑşu director, ӑla electric? Ӑla pe care l-a stricat tovarӑşul Chişlaru sӑptӑmâna trecutӑ, când, din neatenţie, a dat cu caietul de metode de perete, a rӑsturnat un stativ cu eprubete şi a ars siguranţa aparatului? Dacӑ nu era Mihӑiţӑ în laborator, sӑ ne dea ideea sӑ verificӑm siguranţa, am fi trimis cuptorul la reparat şi cine ştie când ni-l dӑdeau înapoi …

– Asta n-o mai cred, draga mea … De unde sӑ ştie un copil de siguranţe şi aparate?!

– Aţi uitat cӑ tovarӑşul Tuteaşcӑ e technician electromecanic?

– Hm … da … chiar uitasem. Deci zici tu cӑ Mihӑescu nu are motive sӑ fie supӑrat pe bӑiat?… Bineee … Te cred, dar sӑ nu aud vorbe! Iar cu pârâciosul ӑla de Chişlaru … lasӑ cӑ am eu grijӑ.

Departe de a bӑnui ce discuţii provocaserӑ, farmacistul şi Mihӑiţӑ cercetau fӑrӑ grijӑ.

– Eu am o teorie, puştiule, explica Mihӑescu. Eu cred cӑ cea mai bunӑ, dacӑ nu unica metodӑ de a obţine substanţe noi din cele existente este distilarea. Ai vӑzut, distilarea purificӑ, separӑ, fragmenteazӑ şi defragmenteazӑ, din apӑ banalӑ se obţine apӑ quasi purӑ, din petrol brut se obţine benzinӑ, din fructe sau vin, adicӑ din zaharuri, se obţine alcool etilic … Sunt sigur cӑ existӑ şi o substanţӑ, încӑ nu ştiu care e aceea, care, prin distilare, sӑ ne punӑ pe tavӑ medicamentul cel nou. Mai trebuie doar sӑ aflӑm care e substanţa aia şi cât de rentabil e sӑ o distilӑm şi treaba e rezolvatӑ.

– Ştiu, nenea Mihӑescu, dar putem sӑ distilӑm chiar orice?

– Sigur cӑ nu chiar orice, sigur cӑ n-o sӑ cӑutӑm codeinӑ în apӑ sau în cartofi, sigur n-o sӑ gӑsim. Dar sӑ ştii de la mine, mӑ puştiule, toate marile descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare.

– Adicӑ cum, nenea?

– Uite, becul ӑsta, tu ştii cine l-a inventat?

– Un tovarӑş sovietic, Popov, nu?

– Aproape … De fapt, e un American, Edison … Stai puţin, chiar nu ţi-a povestit taicӑ-tu despre Edison? Nu cred cӑ …

– Mi-a spus, nenea, dar mi-a atras atenţia sӑ nu mai zic la nimeni, nu e bine sӑ vorbeşti despre americani.

– Zilele astea e, n-ai vӑzut cӑ a venit Nixon pe la noi? Acum e voie sӑ vorbim şi despre ӑştia; n-au fӑcut ei prea mult bine omenirii, dar Edison ӑsta a inventat becul. Iar becul e un lucru bun.

– Dacӑ ziceţi dumneavoastrӑ … Dar ce legӑturӑ are becul cu distilarea noastrӑ?

– Becul n-are, dar metoda de lucru a lui Edison are. A fӑcut nişte studii, a calculat şi a decis cӑ prin efectul sӑu termic, curentul electric poate face luminӑ. Mai rӑmânea sӑ gӑseascӑ materialul cel mai bun din care sӑ facӑ filamentul. A fӑcut o mie de încercӑri, pânӑ a gӑsit. Uite, exact aşa vreau sӑ fac şi eu şi o sӑ vezi, voi gӑsi.

Astfel de discuţii erau destul de frecvente. Mihӑiţӑ, curios ca toţi copiii, îşi gӑsise un tovarӑş de joacӑ, experienţele farmacistului îi plӑceau foarte mult. De fapt, cam asta fӑcea şi el, numai cӑ nu îndrӑznea sӑ amestece în eprubete atâtea substanţe, cum fӑcea cercetӑtorul. Iar despre acces la distilator … nci nu se punea problema. Zilele când Mihӑescu nu venea în laborator i se pӑreau plictisitoare, mai ales cӑ, în noua situaţie, tantiile nu-l mai lӑsau sӑ umble singur prin rafturile cu sticluţe. Pentru Mihӑescu, bӑiatul era persoana calificatӑ care îl ajuta fӑrӑ sӑ îi punӑ la îndoialӑ autoritatea ştiinţificӑ, aşa cum fӑcuserӑ, în primele zile, tovarӑşele din laborator.

Şi, pânӑ la urmӑ, chiar şi “fetele” erau destul de mulţumite. Ileana Tuteaşcӑ nu avea decât o singurӑ grijӑ, ca bӑiatul sӑ mai scrie şi sӑ înveţe şi lecţiile pentru şcoalӑ, dar, pentru cӑ Mihӑescu nu venea în fiecare zi şi nici nu experimenta de fiecare datӑ când venea, fiul ei nu îşi neglija şcoala. Domnişoara Mayer era şi ea mulţumitӑ, treaba laboratorului nu era împiedicatӑ de cercetӑrile farmacistului, iar Mihӑiţӑ nu-i rӑsӑrea ei în cale exact atunci când avea mai mult de lucru. Adicӑ mereu.

Da, şi partidul era mulţumit. De când îşi gӑsise un loc unde sӑ studieze şi sӑ experiementeze, farmacistul Mihӑescu nu mai venea pe la judeţeanӑ sӑ se plângӑ, sӑ cearӑ, sӑ ameninţe. Iar dacӑ cercetӑrile lui chiar aveau sӑ fie fructuoase, meritul nu va fi numai al lui, ci mai ales al tovarӑşilor din conducerea organizaţiei judeţene de partid care s-au preocupat şi care au fӑcut totul.

Doar cӑ … Codeina refuza sӑ aparӑ, semn cӑ cercetӑrile trebuiau sӑ fie aşezate pe un nou fӑgaş. Mihӑescu cercetӑ dotarea tehnicӑ a Toxicologiei şi îşi îndreptӑ atenţia asupra cuptorului electric.

– Cum de nu m-am gândit pânӑ acum? Prin încӑlzire la temperturi foarte mari, multe substanţe devin instabile şi se pot transforma în altceva. Dupӑ aceea vom distila noile substanţe şi nu se poate sӑ nu obţinem rezultate spectaculoase!

Cu toate cӑ nu reuşea sӑ înţeleagӑ ce e aia spectaculoase (pentru el, spectacolul nu putea fi decât la teatru, şi nu vedea legӑtura), Mihӑiţӑ fu încântat de noua direcţie a muncii de cercetare. Cuptorul era pentru el un obiect extraordinar de interesant, mai ales cӑ nu avea voie sӑ-l atingӑ. Chiar dacӑ propusese soluţia pentru repararea utilajului, bӑiatul tot nu se bucura de bunӑvoinţa “fetelor”. Motive erau destule. Aparatul era unul foarte scump, unic în Cuza Vodӑ numӑrul 24. De fabricaţie germanӑ, încӑ dinainte de rӑzboi, cuptorul era mare şi greu, nu putea fi mişcat nici mӑcar de doi bӑrbaţi voinici, un fel de cutie mare din tablӑ de fier, cӑptuşit cu cӑrӑmizi din şamotӑ. Rezistenţele imense puteau face in vatrӑ o temperaturӑ foarte ridicatӑ, dar şi consumul de curent era pe mӑsurӑ, motiv pentru care era pornit extrem de rar. Totuşi, pentru cӑ partidul, nu-i aşa, a spus sӑ se facӑ cercetare, nu economie, tovarӑşul Kuss verificӑ priza cu legӑturӑ la pӑmânt, montӑ un ştecher nou la cordonul cuptorului şi îl asigurӑ pe farmacist cӑ aparatul va funcţiona fӑrӑ probleme, dar cu condiţia sӑ fie supravegheat neîncetat, nu cumva sӑ ia foc reţeaua.

Mirosurile de substanţe arse invadarӑ curând laboratorul. Dacӑ pânӑ atunci “fetele” strâmbau din nas când trebuiau sӑ plece pe teren, dintr-o datӑ îşi schimbarӑ atitudinea, preferând condiţiile grele din fabrici şi uzine mirosurilor grele din propriul sediu.

Singurul care nu se lӑsa deranjat de fum era Mihӑiţӑ. Pentru el, gazele colorate care erupeau din vatra aparatului erau ceva interesant şi justificau cuvântul “spectaculos”. Împreunӑ cu farmacistul, bӑiatul învӑţӑ sӑ regleze cuptorul sӑ atingӑ diferite temperaturi pentru anumite perioade de timp. Mihӑescu realiza combinaţii de substanţe pe care le încӑlzea dupӑ criterii numai de el ştiute şi înţelese, apoi dizolva cenuşile şi distila soluţiile. Din pӑcate, codeina tot nu voia sӑ aparӑ, deşi calculele şi ecuaţiile lui Mihӑescu o arӑtau, era acolo.

Asta pânӑ când, într-o zi, primind rezultatele analizӑrii prin cromatografie a substanţelor obţinute de el prin distilare, Mihӑescu ridicӑ braţele, victorios.

– Am ştiu cӑ o sӑ reuşesc! Am ştiut, am ştiut!

Singurul lui spectator în clipa aceea, Mihӑiţӑ, începu sӑ joace tontoroiul de bucurie, chiar dacӑ nu înţelegea prea bine ce anume gӑsise farmacistul. Gӑsise şi asta era cel mai important.

Iar Mihӑescu îl luӑ, fericit, în braţe şi îi explicӑ:

– Puştiule, ţi-am zis mereu, cele mai mari descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare. Uite, noi cӑutӑm de câteva luni codeinӑ, dar întâmplarea ne-a ajutat sӑ gӑsim cafeinӑ. Îţi dai seama? Ca-fe-i-nӑ! Am dat lovitura în lumea ştiinţificӑ! Am gӑsit o metodӑ ieftinӑ de a sintetiza cafeina!  C­8H10N4O2! Sau, dacӑ preferi, 1, 3, 7 –trimetilpurin-2, 6 – dionӑ. Cafeinӑ, mӑ puştiule! Gata … mӑ apuc sӑ îmi scriu lucrarea.

Din acea zi, Mihӑescu se fӑcu nevӑzut. Mai apӑru pe la Toxicologie dupӑ câteva zile pentru a-şi recupera cӑrţile şi caietele, apoi nu mai veni deloc. Aparatul lui complex de distilat rӑmase în camera care deveni din nou a lui Mihӑiţӑ, dar nimeni, nici mӑcar bӑiatul, nu mai îndrӑzni sӑ îl porneascӑ.

Dupӑ o vreme, domnişoara Angela aduse de la tovarӑşul director Braun un numӑr al ziarului Muncitorul sanitar, pe care fetele îl citirӑ cu interes. De fapt, doar un singur articol le fӑcuse curioase: “Un farmacist braşovean revoluţioneazӑ industria medicamentelor”. De pe prima paginӑ a ziarului central, farmacistul Mihӑescu le zâmbea colaboratoarelor lui de la Toxicologie, dar singurul nume care apӑrea în text era acela al lui Mihӑiţӑ, cu menţiunea “un viitor mare cercetӑtor în domeniul farmaciei”.

23231736_10212470324405825_2141930485_n.jpg

Ajungând acasӑ, Ileana îşi sӑrutӑ, mândrӑ, bӑiatul.

– Petricӑ, ţi-am zis eu, nu tehnician, cum vrei tu, ci chimist şi farmacist va fi bӑiatul nostru, îi spuse ea lui Tuteaşcӑ, arӑtându-i şi ziarul.

– Sӑ se facӑ ce vrea el, rӑspunse Tuteaşcӑ, la fel de mândru.

– Mamӑ, dar ce e aia cafeinӑ? interveni Mihӑiţӑ. E ceva cu cafea?

– Ce sӑ fie, e o substanţӑ care poate fi folositӑ la fabricarea medicamentelor.

– Da, mӑmico, dar are vreo legӑturӑ cu cafeaua?

– Sigur cӑ are, e principiul activ al cafelei.

– Ce-i aia principiu activ? Adicӑ se gӑseşte sau nu în cafea?

– Sigur, se gӑseşte.

Mihӑiţӑ cӑzu pe gânduri.

– Mӑmico, ştii ceva? Eu ştiu cum de a gӑsit nenea Mihӑescu cafeinӑ de-aia în distilatul lui. Ştii ibricul ӑla bleu de la laborator? Ӑla de fӑceaţi voi cafea în el?

– A, chiar, nu l-am mai vӑzut demult. Ştii ceva de el?

– Pӑi … ştii când ai plecat tu cu tanti Angela şi cu tanti Melitta pe teren la Steagu, şi mi-ai adus de acolo geamul ӑla de far de Carpaţi? Tanti Mariana şi tanti Ilonka au vrut sӑ îşi facӑ o cafea, iar eu le-am convins sӑ o facӑ mai bine în cuptor, decât pe un bec Bunsen. Nu era nici nenea Mihӑescu acolo, nici tanti Angela, nu avea cine sӑ ne certe.

– Of, Doamne, Mihӑiţӑ, şi ştiai cӑ nu ai voie la cuptor!

– Dar eu nu am pus mâna pe cuptor, tanti Mariana a umblat, numai cӑ nu a ştiut sӑ regleze temperatura. L-a dat prea tare şi a topit ibricul şi toatӑ cafeaua aia a curs in cuptor. Ibricul l-am aruncat, sӑ nu-l vadӑ cineva, dar cred … adicӑ nu cred, ştiu cӑ tanti a uitat sӑ cureţe şi cuptorul …

 

Golindu-şi halba, Editorul întrebӑ, uitându-se prin sticla cu urme de spumӑ:

– Bun bӑiat, Mihӑiţӑ ӑsta al tӑu … Isteţ, muncitor … Sunt curios, ce s-a fӑcut pânӑ la urmӑ? Tehnician, sau farmacist cercetӑtor?

Onimescu întârzie rӑspunsul câteva clipe.

– Mӑi Edi, viaţa e ciudatӑ … Mihӑiţӑ Tuteaşcӑ s-a fӑcut profesor, mӑ. Profesor de limbi strӑine. Pânӑ la urmӑ din rӑzboiul dintre chimie şi electronicӑ, a învins … Pif. Ehei … a plecat demult din Braşov, am pierdut legӑtura cu el …

 

Nota Editorului

Dupa discutia cu A. N. Onimescu am fost curios sa vad cladirile de pe strada Cuza Voda despre care mi-a povestit prietenul meu. Cladirile sunt, inca, la locul lor, dar in ce stare …

IMG_8496IMG_8502IMG_8503IMG_8504IMG_8505IMG_8506

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (6) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (6)

Suntem, aşadar, în faţa celui mai important monument al Cataniei. Nu am citit nicӑieri clasificarea asta şi nici nu ne-a împӑrtӑşit-o cineva, ci am hotӑrât noi, bazându-ne pe ceea ce am aflat în timpul şederii noastre în Sicilia.

Cu câteva zile înainte de a ne îmbarca în avionul A-320 am citit o ştire potrivit cӑreia firma de transport public din Catania scoate pe piaţӑ o serie de abonamente decorate cu chipul Sfintei Agata (am încercat sӑ cumpӑr unul, dar n-am avut noroc). Asta a fost prima aluzie la marea sӑrbӑtoare în care aveam sӑ aterizӑm. Marea desfӑşurare de forţe şi de populaţie la care deja eram martori încӑ din ajun, steagurile cu sigla Sfintei expuse peste tot, pelerinii îmbrӑcaţi în halate albe, totul ne dӑdea de înţeles cӑ Sfânta Agata e la mare cinste acolo, iar marea catedralӑ (Duomo) închinatӑ ei nu poate fi decât obiectivul local cel mai important, mai ales în acele zile.

Sigur, înainte de a continua ar trebui sӑ aflӑm cine este Sfânta Agata. Este una dintre cele şapte sfinte fecioare ale calendarului bisericesc. Este originarӑ din Palermo, cel mai mare oraş (din ziua de azi) al insulei, unde s-a nӑscut în (probabil) 231 AD. A murit in 251, la Catania, iar mormântul ei se aflӑ în acest oraş. Este cinstitӑ, atât de catolici, cât şi de ortodocşi, la 5 februarie (azi suntem în 4). Citind despre viaţa ei, aflӑm cӑ a fost torturatӑ şi condamnatӑ la moarte pentru cӑ, unei vieţi în huzur pe care i-o propunea nobilul Quintianus, ea a preferat sӑ îşi mӑrturiseascӑ credinţa în Iisus şi sӑ se închine lui Dumnezeu. Quintianus nu a stat pe gânduri, a pus sӑ fie arestatӑ şi adusӑ în faţa unui judecӑtor, care, din întâmplare, era chiar el. A ordonat sӑ fie torturatӑ, cu aparate din fier şi cu foc, şi siluitӑ, ceea ce oamenii lui s-au grabit sӑ execute, dar Sfântul Apostol Petru i-a vindecat rӑnile, rӑsplӑtind-o, astfel, pentru credinţa ei. Pentru tӑria cu care a înfruntat tortura prin fier şi foc, Sfânta Agata este azi consideratӑ protectoarea celor rӑniţi, a celor arşi, a bolnavilor de cancer şi a celor care îngrijesc bolnavii. Şi fabricanţii de clopote o considerӑ protectoarea lor. Este, de asemenea, patroana spiritualӑ a oraşului Catania şi a Siciliei, dar şi a altor localitӑţi din Italia, Spania şi Malta. Tot Sfânta Agata este patroana focurilor de artificii, dar şi a … erupţiilor Etnei.IMG_7033

Ca sӑ coborâm cu picioarele pe pӑmânt, mai adaug şi cӑ în acele zile este şi sfânta protectoare a comercianţilor sicilieni, care, probabil, încӑ mai numӑrӑ şi azi banii fӑcuţi cu ocazia marii sӑrbatori.

Deci … Catedrala Sant’Agata. Istoria instituţiei este foarte lungӑ. Primul edificiu a fost construit în secolul XI, dar de atunci şi pânӑ azi cutremurele provocate de activitatea Etnei au dӑrâmat, iar catanezii au reconstruit.

Actuala clӑdire dateazӑ de dupӑ marele cutremur din 1693. Vaccarini, cel care a construit Palazzo dell’Elefante, şi-a gӑsit timp sӑ proiecteze/construiascӑ şi marea catedralӑ (de, el nu pierdea vremea pe facebook, cum facem noi azi …). Pentru cӑ era epoca barocӑ, biserica este construitӑ în acest stil, desigur, cu influenţe din alte curente estetice. Nu mӑ pricep la arhitecturӑ, dar pot vedea şi recunoaşte statuia Sfintei Agata deasupra intrӑrii monumentale. Mai adaug, înainte de poze, şi amӑnuntul cӑ Duomo din Catania adӑposteşte al treilea cel mai mai mare clopot din Italia, dupӑ cele de la San Pietro, din Roma, şi Duomo din Milano. Al catanezilor are, cicӑ, şapte tone jumate.IMG_2487IMG_2491

Interiorul bisericii este asemenea altor biserici catolice. Ia sӑ le enumӑr eu pe cele mai mari în care am intrat pânӑ acum … San Pietro, Notre Dame, Biserica Neagrӑ, Sfântul Ştefan, Sacré Coeur, Duomo di Napoli, La Madeleine … şi vor mai urma, pânӑ ne-om întoarce acasӑ.IMG_2498.JPG Bӑncile pentru credincioşi, aşa cum le ştim de peste tot, par aici insuficiente pentru mulţimea oamenilor. Sigur, datӑ fiind data, 4 februarie, cea mai mare parte sunt turişti (trӑdaţi, ca şi mine, de camerele foto atârnate de gât), IMG_7063IMG_7064IMG_7065IMG_7076IMG_7077IMG_7078IMG_7079

Nu ştiu precis dacӑ în confesional e cineva, dar lumina este aprinsӑ, semn cӑ instituţia funcţioneazӑ, fӑrӑ teamӑ de numӑrul mare de pӑcӑtoşi prezenţi.IMG_7068

Care pӑcӑtoşi (mӑ refer la turişti), fac turul navei şi al absidelor, cu ochii mai mult dupӑ arta iconograficӑ decât dupӑ scripturi.IMG_2500IMG_7061 Nici la asta nu mӑ pricep, dar notez totuşi cӑ cele mai importante dintre pânzele expuse îi aparţin lui Borremans.IMG_7069IMG_7070IMG_7071IMG_7072IMG_7073IMG_7074IMG_7085 Remarcӑm, fӑrӑ a putea sӑ le atribuim vreunui artist, multele picturi şi sculpturi, care decoreazӑ altarul Sfintei Agata, mormântul artistului lor naţional, compozitorul Vincenzo Bellini dar şi monumentele care cinstesc memoria episcopilor care au slujit, de-a lungul secolelor, în catedralӑ.IMG_7086 Mai existӑ şi nişte morminte de regi şi aristocraţi, dar ӑştia nu sunt importanţi, sӑ fie sӑnӑtoşi. Totusi, o privire curioasa aruncam si spre capele, cea mai importanta fiind, desigur, a Sfintei Agata.IMG_7062.JPG

Mai vedem şi vestigii ale edificiilor anterioare actualei clӑdiri IMG_7060.JPGşi nu putem sӑ nu ne oprim o clipӑ sӑ studiem amvonul din faţa altarului, cel mai interesant din toate bisericile vӑzute.IMG_7087IMG_7088

Fiecare îşi foloseşte telefonul în felul lui. Eu fac poze, sӑ le vӑd acasӑ, doamna aia probabil cӑ transmite în direct ce vede.IMG_7091

Am zis ceva de orgӑ? E plasatӑ deasupra uşilor, iar corul este realizat de arhitectul napoletan Scipione di Guido.IMG_7067

Nu am putut fotografia, din cauza mulţimii de oameni care trecea pe-acolo, porţile principale. Am vӑzut ca sunt decorate cu o bandӑ desenatӑ … mӑ rog, sculptatӑ, de abia mai târziu am aflat cӑ este vorba de o reprezentare, în treizeci şi douӑ de episoade, a vieţii şi martiriului Sfintei Agata.IMG_2499.JPG

Am putut, în schimb, sӑ acţionӑm un mic automat, aflat în apropierea vânzӑtorului de lumânӑri şi, în schimbul unei monede de doi euro, am obţinut o medalie souvenir. Am adus-o acasӑ pentru a o plasa alӑturi de cele de la Notre Dame, Sacré Coeur şi Catedrala din Palermo. Şi, ce ştiu eu, poate or mai urma şi altele.IMG_8865IMG_8866

Catedrala ne-a oferit şi posibilitatea unui minut de odihnӑ. No, ce mai urmeazӑ sӑ vizitӑm?IMG_2493.JPG

Un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized