BӐIATUL CU VIOARA de Nuţi Gӑleţeanu

Motto:

Caci am fost flamand, si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit…

Adevarat va spun ca, ori de cate ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neinsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.”

(Matei, 25: 35,40)

 

Băiatul cu vioara

Într-o lume în care știrile TV prezintă abundent lucruri negative, de parcă Binele nu ar exista, faptele bune și frumoase rămân deseori ascunse ochilor și urechilor noastre. Și când bunătatea aceasta izvorăște intens din sufletul unui copil orfan, povestea merită spusă…

Răzvan este un băiat subțire, frumos, cu ochi albastri și senini. Locuiește împreună cu mama lui văduvă, printre străini, departe de țara natală. Are doi frați și fiecare are aceeași bunătate,aceeași blândețe c a a lui. Doi frați care își croiesc destinul prin alte colțuri de lume…

Răzvan este artist: cântă la vioară și creează sculpturi neobișnuite din discuri de vinil.

Și în lumea aceasta în care mulți oameni preferă SĂ AIBĂ , să posede și nu SĂ FIE , băiatul cu vioara știe să trăiască modest și frumos!

Știe că uneori dai din ceea ce ai. Și când ce ai nu prisosește, dai din CEEA CE EȘTI. Faptele bune nu sunt pe bani, dar ecoul lor e fără sfârșit în sufletul celor cărora le-ai dăruit ceva.

Împreună cu mama lui, Răzvan , încă elev, vizitează duminica un azil de bătrâni. Nu poate contribui financiar dar poate să aducă bucurie bătrânilor de acolo.

În azil, i-a atras atenția o bătrână uitată de vreme și rude…o bătrână tristă și singură. Și oarbă. Și atunci, băiatul cu ochi albastri a luat vioara și i-a dăruit muzica. Duminică de duminică, bătrânica oarbă a devenit publicul lui. Băiatul cu vioara știa să aducă bucurie, stia să îi presare muzica pe suflet… ca și cum ai presăra flori pe o viață de om . Ca și cum ai aduce lumină în întuneric.

Povestea este simplă, dar câți adolescenți ar merge duminica dimineața să îi cînte unei bătrâne doamne oarbe?  Câti adolescenți s-ar simți răsplătiți de zâmbetul ei fericit?

Doi ochi albastri, un suflet blând și o vioară au știut că dăruind vei dobândi , nu bani, nu lucruri materiale ci ceea ce contează cu adevărat, bucuria de a fi BUN!

IMG_0674

(Foto: Mihai-Athanasie Petrescu – Museo de la Musica, Malaga)

 

Reclame

Un comentariu

Din categoria Nuti Galeteanu, Uncategorized

SLĂNINA ŞI SALAMUL de Nicolae Dӑrӑbanţ

LA CENACLUL SI CASA MEMORIALA DARIE MAGHERU - IN SACELE JUD BRASOV 27.01.07SLĂNINA ŞI SALAMUL

 

Agăţătă-ntr-o vitrină,

Mai în faţă, lângă geam,

Sta bucata de slănină

Lângă una de salam.

 

Slănina cam afumată,

Cum a fost din neam în neam,

Însă şi puţin sărată,

I-a zis domnului Salam:

 

– O s-avem curând alegeri,

Poate chiar anticipate,

Nu prea vor unii manageri,

C-au salam pe săturate.

 

Dar salamul din vitrină,

Agăţat într-un cârlig,

Zise-atunci către slănină:

– Zău că-mi vine să te frig!

 

Eu nu vreau anticipate,

Că guvernul e sensibil,

De-asta se fac preparate

La un preţ inaccesibil.

 

Pe tine slănină grasă,

Te procură când iau banii,

Şi te pun pe a lor masă,

Toată vara doar ţăranii.

 

– Vezi? – îi zise-atunci slănina –

Eu hrănesc pe toţi sărmanii,

Asta poate fi pricina

Ca să cadă toţi tiranii.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant, Uncategorized

CARDUL de Mihai-Athanasie Petrescu

CARDUL

Obişnuit cu perioadele lungi de tӑcere ale maestrului sӑu, Florin Bunea nu era deloc mirat de liniştea din laborator. Profesorul Chifor, aşezat în fotoliul sӑu preferat, medita, cu ochii închişi, de peste o orӑ; tema pe care le-o repartizase directorul institutului nu era uşoarӑ, iar soluţia nu era la îndemânӑ. Din nefericire pentru cei doi cercetӑtori, ordinul şefului venise exact când şi ei aveau o problemӑ, al cӑrei rӑspuns nu era departe, dar ultimile calcule încӑ nu erau efectuate.

Soneria telefonului mobil îl scoase pe Chifor din reverie. Privi displayul aparatului, clӑtinӑ, nemulţumit din cap şi îl întoarse cu faţa în jos.

– Şefu’ … iar ne întreabӑ de combina ӑlora …

– Domn’ profesor, n-am îndrӑznit sӑ vӑ deranjez, mi-a venit o idee …

– Pentru combinӑ?

– Nu prea … pentru cardul ӑla. Ştiţi ce m-am gândit? Dacӑ tot ne chinuim noi sӑ aliem cardurile de fidelitate de la magazine, de ce nu am alia cu ele şi cardul de acces de la bloc, şi chiar de la institut …

Chifor comandӑ aparatul de cafea şi, în secunda urmӑtoare, din perete apӑrurӑ douӑ ceşcuţe aburinde. Îi întinse una lui Bunea şi îl luӑ la întrebӑri:

– Mӑ, dacӑ putem sӑ aliem douӑ cipuri, dupӑ aia e lucru uşor sӑ mai bӑgӑm o mie. Dar cum facem ӑsta prim pas?

–  Am o idee, dar încӑ nu am încercat, sӑ nu fac zgomot. Cred cӑ pot citi codul cipului şi apoi sӑ-l rescriu, în alt format, suprapus cu alte coduri, în genul hieroglifelor arabe de pe moscheea din Constanţa. Suprapuse în felul ӑsta, pot fi scrise pe un cip de mӑrimea celui de pe card un numӑr practic infinit de coduri. Sigur, dacӑ ţine figura.

Sorbind, tacticos, din cafea, profesorul rӑspunse:

– Încearcӑ, mӑ … Hai, cӑ mai calculez şi eu o datӑ transmisia la combinӑ, între timp.

Ţӑcӑnitul tastaturilor de calculator era foarte rar intrerupt de alte sunete. Termostatul şi senzorii pentru calitatea aerului ţiuiau din când în când, dar cercetӑtorii, obişnuiţi cu ele, nici nu le auzeau. Telefonul profesorului, dupӑ ce mai încercase de vreo douӑ fӑrӑ succes ori sӑ-i atragӑ atenţia, renunţӑ şi el sӑ mai emite semnale sonore. Doar necesarele înjurӑturi provocate de greşelile de typing mai spӑrgeau, din când în când, liniştea laboratorului.

– Domn’ profesor, hai sӑ plecӑm acasӑ, cӑ ne dau nevestele la dispӑruţi. Eu am reuşit ceva, cred cӑ ştiu sӑ suprascriu informaţiile. Mâine calculez şi volumul fizic necesar, dar cred eu aşa, ca persoanӑ fizico-chimicӑ, cӑ …

– Mӑ, Florine, atunci ia lasӑ tu cacofoniile şi hai sӑ plecӑm repede, poate nu se prinde şefu’ cӑ am consumat curentul institutului pânӑ la ora asta. Cred cӑ şi combina e ca şi rezolvatӑ, mâine o verificӑm împreunӑ. Dar sigur va merge!

Noaptea e, uneori, un sfetnic bun. În primele ore ale zilei urmӑtoare, amândoi cercetӑtorii exclamarӑ (mai mult sau mai puţin): “Evrika!”

– Alo? Şefu’, spuneţi-le ӑlora cӑ din punct de vedere al calculelor, le-am fӑcut combina. Da … Putem trimite schemele 3D la atelier … da, domne, ce dracu, dacӑ-ţi spun! Da, sӑ le trimiţi factura, dacӑ ne plӑtesc ei prestaţia nu dӑm faliment nici sӑptӑmâna asta.

– Domn’ profesor, ce ziceţi, încercӑm sӑ facem un card? Sau ne bagӑ ӑştia la falsificare de acte?

– Ce sӑ ne bage, mӑ Florine, crezi cӑ vede cineva ceva? Hai sӑ şmecherim un card de acces în institute, combinat cu fidelitatea la KarMall. Mergem şi vedem … Dar, mӑ, hai cӑ … la prӑvӑlie ne iau ӑia cardul din mânӑ şi vӑd cӑ e altӑ graficӑ. Ne facem de râs …

– Nu ne facem, domn’ profesor, cӑ m-am gândit eu. Fac un card incolor, le zicem cӑ s-a decolorat aşa, singur. Rӑspund eu.

– Rӑspunzi tu … cӑ parcӑ de rӑspundere mӑ tem eu. Dar ştii cӑ ai mai avut de lucru cu poliţia, sӑ nu te … No, hai, ce tot stӑm pe gânduri. Pune cipul ӑla pe card şi hai sӑ haidem odatӑ!

Cardul confecţionat de Florin Bunea anulӑ fӑrӑ probleme, de mai multe ori, alarma de la intrarea în institut; mai greu a fost sӑ îl convingӑ pe subofiţerul care executa serviciul de gardӑ cӑ nu fac nici o fraudӑ, dar, în cele din urmӑ, militarul trebui sӑ înţeleagӑ cӑ documentele de identitate ale celor doi cercetӑtori conţin nişte nume existente pe tabelul pe care îl avea şi el în dotare.

– Hai, mӑ nea Matache, ce dracu, doar ne cunoşti de ani de zile, acum te-ai gӑsit matale sӑ ne ceri actele?

– Ce sӑ fac domn’ profesor, consemnul particular al postului. Domn’ doctor Pӑun are o temӑ militarӑ, mӑ … aia şi pe mine şefii la cap …

La KarMall a fost mult mai uşor. Casiera nu aruncӑ nici o privire la cardul pe care îl introduse în cititor, iar electronica nu protest deloc şi Florin beneficiӑ de reducerea de 23 de bani. Sӑ notӑm, totuşi, cӑ entuziasmul tânӑrului savant fu mai mare decât ar fi putut înţelege salariata magazinului. Ce înseamnӑ 23 de bani …

– Deci, merge, concluzionӑ profesorul Chifor, la întoarcerea în laborator – dupӑ ce subofiţerul le mai ceruse o datӑ legitimaţiile la intrare. Partea electronicӑ e OK, dar hai sӑ încercӑm sӑ adaptӑm cumva şi grafica, sӑ nu mai avem emoţii. Aş avea o idee, numai cӑ va trebui sӑ scrii şi suprapui şi alte informaţii. Vreau sӑ facem cardul sӑ rӑspundӑ la comandӑ vocalӑ şi sӑ îşi schimbe şi grafica şi informaţia când i se transmite o anumitӑ denumire. Ce zici, se poate?

– Domn’ profesor, greu a fost sӑ suprapun primele douӑ informaţii. De acum, putem sӑ îi cerem orice, şi înlocuim, pur şi simplu, cardul din plastic cu un microafişaj LCD. C’est dans la poche!

– Da, e simplu. Şi iatӑ cum am mai inventat noi încӑ un dispozitiv care putea la fel de bine sӑ lipseascӑ din dotarea noastrӑ. Dar, în felul ӑsta, ne demonstrӑm şi nouӑ cât suntem de deştepţi. Propun sӑ-l botezӑm … Carbuchif.

Carbuchiful funcţiona atât de bine, încât Chifor şi Bunea nu se îndurarӑ sӑ îl pӑstreze numai pentru ei. Mai întâi soţiile lor, dar, mai pe urmӑ şi colegii de la institutul de cercetӑtori îşi înlocuirӑ toate cartoanele din portofel cu microafişajul universal. Pânӑ şi directorul instituţiei începu sӑ îl utilizeze, oarecum obligat de împrejurӑri, pentru cӑ, nervos cum era, îşi rupse propriul card de acces în clӑdire şi fu împiedicat sӑ intre de cӑtre domnul Matache.

– Chifore, altӑ datӑ sӑ îmi cereţi şi mie voie când vreţi sӑ inventaţi aşa ceva. Ce …

– Şi o sӑ-mi daţi permisiunea? întrebӑ, respectuos, profesoru.

– Binenţeles! Cӑ nu! Şi, ca sӑ nu mai aveţi timp sӑ faceţi prostii de-ale voastre, ia puneţi voi mâna şi gӑsiţi o soluţie matematicӑ pentru senzorul de umiditate în sol, pentru a stabili turaţia motorului de tractor la arat, cӑ ӑştia de la fermӑ au impresia cӑ risipesc motorina. Hai, hai, la muncӑ!

Obişnuiţi cu stilul directorului de a-şi stimula subordonaţii, Chifor şi Bunea nu îşi bӑturӑ capul sӑ îl facӑ sӑ revinӑ la sentimente mai bune. Chifor îi fӑcu cu ochiul asistentului sӑu şi amândoi se refugiarӑ în laborator, unde îşi puteau exprima pӑrerile.

– Domn’ professor, nu mӑ aşteptam sӑ mӑ mângâie pe creştet, dar mӑcar un “bravo, bӑ!” putea sӑ îşi permit şi el …

– Lasӑ-l, nu conteazӑ. El apreciazӑ munca noastrӑ, dar nu are chef sӑ ne-o spunӑ. Dar asta cu senzorii … chiar nu m-aş fi gândit. E o idee bunӑ pentru reducerea consumului de carburant. Mӑcar un sfert de litru de motorinӑ la hectar dacӑ economisim, şi meritӑ sӑ cheltuieşti câteva zeci, sau sute de euro la fiecare motor. Hai, hai sӑ ne gândim …

Profesorul se instalӑ în fotoliu, în timp ce Bunea îşi porni calculatorul şi începu sӑ calculeze duritatea diferitelor soluri în funcţie de umiditate. Ideea pӑrea fezabilӑ, dar, aşa cum apreciase, în glumӑ, profesorul, rentabilitatea aplicӑrii ei era destul de micӑ.

– Domn profesor, eu cred cӑ nu meritӑ sӑ pierdem timp cu asta. A, bun, dacӑ fermierii plӑtesc atât de bine, calculele sunt uşor de finalizat, dar …

Mirat de lipsa de reacţie a seniorului, Florin Bunea repetӑ, cu voce mai puternicӑ, sperând sӑ îl trezeascӑ pe Chifor din reverie.

– Domn’ profesor! Am tras concluzia cӑ nu renteazӑ sӑ …

Chifor nu rӑspunse. Bunea îl gӑsi într-o stare de semi-inconştienţӑ, pe care monitoarele din laborator, cuplate la senzorii din fotoliul profesorului, de altfel, o reflectau grafic. Fӑrӑ a-şi pierde calmul, Bunea luӑ primele mӑsuri de prim ajutor: îi scoase haina profesorului, îi desfӑcu nodul cravatei şi îl sunӑ, prin telefonul interior, pe doctorul Pӑun, care apӑru dupӑ câteva secunde, abandonându-şi cercetӑrile secrete cu caracter militar.

Din fericire, la intrarea colegului sӑu, Chifor era în plinӑ formӑ. Toate testele aplicate de medic ieşirӑ normal şi, dacӑ nu ar fi existat înregistrӑrile, nimeni nu ar fi crezut cӑ savantul ar fi trecut printr-o stare fizicӑ periculoasӑ.

– Ce faci mӑ, dai speranţe deşarte tineretului? îl certӑ Pӑun. Ce ai mâncat, ce ai bӑut, ce ai fumat, ce efort deosebit ai fӑcut? Ia uite, toate graficele sunt aproape de linia dreaptӑ, mai aveai puţin şi ţi se oprea inima!

– Am stat niţel sӑ mӑ odihnesc, şi trebuie sӑ spun cӑ în viaţa mea nu m-am simţit atât de relaxat. Pânӑ şi rӑutatea şefului mi-a fugit din gând … eram relaxat … relaxat … ca un planor care coboarӑ în linie dreaptӑ, fӑrӑ sӑ mai caute ascendenţe ca sӑ se menţinӑ în aer …

– Tare ciudat, spuse doctorul. Atât de relaxat încât şi ritmul cardiac a coborât în linie dreaptӑ, constant şi rapid, iar apoi a crescut brusc la normal. Ciudat …

Respectând ordinul doctorului Pӑun, profesorul fu nevoit sӑ petreacӑ douӑ zile într-o clinicӑ de cardiologie, sub atentӑ monitorizare. Minivacanţa se terminӑ fӑrӑ ca pacientul sӑ mai prezinte vreun simptom îngrijorӑtor, iar Chifor reveni la laborator, mai sӑnӑtos decât oricând.

– O sӑ iei şi tu câte un aspenter pe zi, şi câte o jumӑtate de betaloc, dar se pare cӑ n-ai nimic. Toate testele sunt OK, îl sfӑtui doctorul Pӑun.

– Pӑi atunci de ce mӑ pui sӑ iau hapuri? se interesӑ fostul pacient.

– De ce, de ce … pentru cӑ aşa fac doctorii. Doar nu vrei sӑ scapi din mâinile mele fӑrӑ sӑ te supun unui tratament. Stai liniştit, astea nu fac nici bine, nici rӑu, dar mӑcar o sӑ ai şi tu o grijӑ în plus în fiecare zi.

Fermierul amator de inovaţii tehnice înţelesese, în urma explicaţiilor lui Bunea, cӑ nu ar fi fӑcut mare economie la carburanţi aplicând metoda citirii umezelii în sol, dar venise cu o nouӑ temӑ de cercetare.

– Chifore, bine ai revenit la muncӑ, sau bine cӑ ai revenit, pentru cӑ pânӑ mâine va trebui sӑ îi livrӑm fermierului grosimea optimӑ a cauciucurilor de tractor ca sӑ nu striveascӑ seminţele când trece cu tratamentul chimic.

– A, chiar bunӑ idee, şefu’! Nu vrea sӑ-I spunem noi şi ce vârstӑ trebuie sӑ aibӑ tractoristul ca sӑ înfloreascӑ grâul în mai?

– N-a întrebat pânӑ acum, dar dacӑ întreabӑ şi plӑteşte destul, o sӑ te pun sӑ calculezi şi asta, îl puse directorul la locul lui pe cercetӑtor, trântind uşa.

– Fermierul ӑsta chiar nu are ce face cu banii, sau şi- pus în gând sӑ sponsorizeze institutul, concluzionӑ Chifor. Mӑ, Florine,                 hai cӑ eu am aşa un chef de muncӑ, încât nu te mai suport pe-aici. Carӑ-te acasӑ şi lasӑ-mӑ singur, sӑ chinuiesc eu calculatorul o orӑ-douӑ. Hai, hai, ce mai stai!

Tema impusӑ nu era destul de pasionantӑ şi nici grea pentru a-l tine mult timp pe profesor la masa de lucru. Într-o orӑ transmise raportul de cercetare prin mail cӑtre conducere şi ieşi în oraş, pentru o relaxare activӑ: o plimbare vioaie prin centru. Doar cӑ plimbarea îi fu, oarecum stricatӑ, de numeroasele grupuri de oameni care se deplasau pe strӑzi în direcţia stadionului. Dar de unde sӑ ştie Chifor cӑ era ziua aia specialӑ a sӑptӑmânii când juca Drapelu’, iar meciul era unul extrem de important pentru configuraţia clasamentului. Pe el nu-l interesa fotbalul şi nici desele discursuri entuziaste ale asistentului sӑu nu l-au convins vreodatӑ sӑ vadӑ un meci, nici pe stadion, nici la televizor.

– Alo! Domn’ profesor, sunt Veronica. Vӑ rog eu, spuneţi-I lui Florin sӑ nu plece la serviciu azi, nu s-a simţit prea bine asearӑ şi aş vrea sӑ-l ţin acasӑ, sӑ se odihneascӑ.

– Sigur, Veronica, tine-l, spune-i cӑ am zis eu. Dar ce-a pӑţit?

– Nu ştiu, domn’ profesor. A stat asearӑ la meci, la televizor şi s-a agitat aşa de tare încât m-am speriat. I-am luat tensiunea şi pulsul de câteva ori, mai ales pulsul i-a crescut exagerat, peste 160. Nu e normal, el nu trece niciodatӑ de 70.

– Dar ce, au mâncat bӑtaie ӑştia ai lui?

– Nu, au câştigat, dar cam la mustaţӑ. A fost echilibrat pânӑ spre final, când ai nostri au bӑgat trei goluri în cinci minute. Atunci s-a agitat Florin şi m-a speriat aşa tare.

– Acum cum e?

– Acum e normal, puls 68, tensiune 112, ca de obicei.

– Bine. Ţine-l acasӑ şi vin eu cu Pӑun cât de repede poate el.

Pӑun îi montӑ imediat tânӑrului savant toate aparatele mobile pe care putuse sӑ le care de la institut.

– Hai, tinere, spune tot! Vrei sӑ mori pentru Drapelu”, ce dracu?

– Domn’ doctor, nu ştiu ce s-a întâmplat. Eu mӑ uit mereu la meciuri, mai ţip, mai înjur … dar niciodatӑ nu mӑ simt nasol. Sigur cӑ mӑ mai enervez sau mӑ bucur, dar nu fac urât ca asearӑ.

– Deci?

– Deci … m-a trimis domn’ profesor acasӑ. Când am intrat pe uşӑ, meciul tocmai începuse, aşa cӑ m-am aşezat în fotoliu şi am stat sӑ mӑ uit. Mi-a dat Veronica o cafea, slabӑ şi dulce cum o face ea, şi am bӑut-o încet, nici n-am apucat sӑ o termin, cӑ am uitat de ea. Ӑştia au jucat prost 85 de minute, dormeau şi ei şi lumea din tribune, pânӑ când au marcat, cam din greşealӑ, în minutul 86. Apoi au inceput sӑ joace ca lumea şi au mai bӑgat douӑ. Sigur cӑ m-am entuziasmat, am strigat … am simţit şi eu cӑ nu sunt chiar bine, dar Veronica s-a speriat şi nu ştia ce sӑ mai facӑ …

– Ba am ştiut ce sӑ-i fac. I-am scos haina şi cravata, cӑ stӑtea în fotoliu aşa cum venise de la serviciu, şi i-am pus aparatul de tensiune. 144 tensiunea şi 163 pulsul. L-am întins pe pat şi şi-a revenit instantaneu. De aia nici nu am mai chemat salvarea sau ceva …

Pӑun constatӑ cӑ Bunea era în perfectӑ stare de funcţionare, dar, pentru cӑ nu voia sӑ se joace cu sӑnӑtatea colegului sӑu mai tânӑr, îl internӑ şi pe el, pentru douӑ zile de monitorizare, în clinica unde se odihnise şi Chifor. Iar la ieşire, îi prescrise şi lui, cӑ aşa se face, betaloc şi aspenter. Sӑ simtӑ cӑ are nevoie de îngrijire şi autoîngrijire!

– Ciudat, domn’ profesor. Şi dumneavoastrӑ, şi eu, sӑ pӑţim asemenea crize … Vorba aia, doar suntem oameni sӑnӑtoşi, activi, sportivi chiar … nu e normal. Are dreptate domnu doctor Pӑun, trebuie sӑ ne supraveghem mai atent şi sӑ lӑsӑm, naibii, stressul ӑsta …

– Florine, eu nu sunt împӑcat şi nici curiozitatea mea ştiinţificӑ nu mӑ lasӑ sӑ dorm. Nu poate fi o simplӑ coincidenţӑ faptul cӑ amândoi am trecut prin crizele astea, trebuie sӑ existe o legӑturӑ între ele. Singura deosebire e cӑ eu era sӑ mor de relaxare, iar tu de hiperactivitate. Şi nu cred cӑ e din cauza vârstei.

– O fi de la atmosfera din institut? Poate e contaminatӑ cu ceva, şi nu ne dӑm seama?

– E posibil, dar nu cred. De ce numai noi picӑm victimӑ, şi nu toţi colegii care se mişcӑ prin clӑdire? Mţ … trebuie sӑ fie altceva.

– Nu numai noi. Am auzit cӑ şi nea Matache ar fi avut o crizӑ într-o noapte.

– Ce fel de crizӑ?

– S-a simţit moale, dar i-a trecut repede. Nici nu a aflat nimeni, mi-a spus mie azi-dimineaţӑ când am venit la munci.

– Ciudat! Trebuie sӑ vorbim cu el, hai acolo.

– Nu-l gӑsim decât disearӑ. Zic sӑ nu-l sunӑm nici la telefon, poate doarme omul, cӑ a muncit peste noapte.

Chifor acceptӑ întârzierea, dar cei doi cercetӑtori îl aşteptarӑ cu nerӑbdare pe subofiţer sӑ intre în turӑ, la ora 19.

– Nea Matache, trebuie sӑ ne povesteşti exact ce ţi s-a întâmplat în noaptea aia, îl abordӑ profesorul. Poate fi important în descifrarea crizelor noastre.

Privind cu reproş la Bunea, Matache nu avu încotro şi se confesӑ:

– Pӑi cum sӑ fie, domn’ profesor, de, m-am pus şi eu pe scaun sӑ mӑ odihnesc, ca omu’. M-am trezit pe jos, nu ştiu cum am cӑzut. Eram moale ca o cârpӑ. Dar mi-am dat seama, m-am dezbracat de veston şi m-am dus la baie sӑ mӑ spӑl pe faţӑ cu apӑ rece. Mi-am revenit imediat.

– Nea Matache, ai ceva cu inima, ai mai avut crize?

– Nu, Doamne fereşte! Doar ne controleazӑ ӑştia mereu, ne duce la doctor, n-avem voie sӑ fim bolnavi, sӑ ni se întâmple ceva în post … Pӑi ce, lӑsӑm institutul de cercetӑri la mâna spionilor? Neee …

– Ai mai fost la doctor dupӑ … moliciunea asta?

– Da, ieri am fost la cabinetul domnului doctor Pӑun. Nu m-a controlat el, ci asistenta, am iesit foarte bine.

– Noroc cӑ nu te-a consultat Pӑun, cӑ te punea sӑ iei aspenter şi betaloc, sӑ fie acolo … comentӑ Bunea.

– A, pӑi iau de-astea, m-a pus sӑ iau încӑ de acum trei luni. Le iau … şi nevastӑ-mea mӑ bate la cap, sӑ nu uit vreodatӑ.

În laboratorul lor, Chifor şi Bunea umpleau calculatorul cu toate informaţiile notate în cele trei cazuri.

– Mӑ, ia uite-aici! La fiecare caz sunt elemente comune: omul stӑ pe fotoliu sau pe scaun şi îl apucӑ criza. Cum se ridicӑ, îi trece. Clar, scaunul e de vinӑ, dar în ce fel?

– Domn’ profesor, mai e ceva: toţi trei eram îmbrӑcaţi în costum sau în uniformӑ. Când am pӑrӑsit scaunul ne-am scos haina.

– Da, mӑ, eu recunosc cӑ nu nu mӑ simt bine în hainӑ, dar o port de o mie de ani şi nu mi-a provocat crize.

– Deci … scaun … hainӑ … cravatӑ … Dar relaxare … agitaţie … Nu prea se pupӑ.

– Pӑi nu prea. Tu şi cu mine ţinem cravata largӑ, nea Matache o tine mai strânsӑ, ca militarii, iar nu e la fel. La mine a fost la prânz, la tine dupӑ-amiazӑ târziu, la nea ӑsta noaptea … e ca la balamuc, nu seamӑnӑ nimic.

– Domn’ profesor, ştiţi ce e la fel? Toţi lucrӑm la institut. Am stat douӑ zile şi am bârfit în spital, erau tot felul de cazuri, nici unul asemӑnӑtor cu cea am avut noi.

– Ai dreptate, nici pe timpul meu nu a venit nici un caz ca al nostru. Deci iar ne întoarcem în prӑvӑlia noastrӑ. Facem o analizӑ a aerului, dar eu tot nu cred în asta. Dar ce avem noi comun în institut?

– Pe domnul director, dar …

– Dacӑ era de la şefu’, eram toţi bolnavi de nervi şi de inimӑ, cӑ el e la fel de al dracu’ cu toţi şi dintotdeauna. E altceva …

– Da, aveţi dreptate, un ceva care a apӑrut mai nou … Domn profesor, ştiu! Ia uitaţi-vӑ la mine, ce port pe buzunarul de la piept! Şi purtaţi şi dumneavoastrӑ, exact la fel!

– Ce, mӑ? Aaaaa … ecusonul. Cardul noustru universal! Ӑsta sӑ fie motivul?!

– Ar putea fi. Îl purtӑm toţi şi nu de multӑ vreme. Hai sӑ verficӑm.

Doctorul Pӑun fu imediat pus la current cu ipoteza celor doi şi, fӑrӑ sӑ ezite, se oferi sӑ ia parte la noua cercetare – fӑrӑ a anunţa şi conducerea, totuşi.

Bunea, fiind mai tânӑr, se supuse unui test. Aşezat în fotoliu, purtând ecusonul în poziţia normalӑ – adicӑ agӑţat de buzunarul de la piept, se relaxӑ, ascultând muzicӑ în cӑşti. Pӑun executӑ, cu ajutorul aparatelor sale, mӑsurӑtori foarte precise şi observӑ cӑ, la un moment dat, pulsul lui Florin scӑzu la un ritm normal pentru o stare de semi-veghe, dupӑ care, foarte brusc, scӑzu la valori anormale. Pentru cӑ doctorul scoase o exclamaţie de surprindere, “cobaiul” se trezi, iar pulsul îi reveni la normal în exact aceeaşi secundӑ.

– Pӑcat cӑ te-ai trezit, ar fi trebuit sӑ îţi scoatem ecusonul sӑ vedem efectul, spuse Pӑun. Hai sӑ încercӑm iar, culcӑ-te la loc.

Bunea încercӑ din nou sӑ se detaşeze de realitate, dar, de data asta, îi fu mult mai greu.

– Hai, mӑ, ce dracu, ia de te culcӑ, ne strici experimentul, îl zori profesorul.

– Aş vrea, dar nu pot.

– Cum sӑ nu poţi? Eşti tânӑr şi fӑrӑ griji, dormi odatӑ şi nu mӑ mai supӑra!

Spre marea lui mirare, Pӑun observӑ cӑ, de câteva secunde, pulsul voluntarului începea sӑ creascӑ.

– Mӑ Chifore, lasӑ bӑiatul în pace, cӑ în loc sӑ se relaxeze, el se enerveazӑ şi îi creşte pulsul, în loc sӑ-I scadӑ. Dacӑ îl mai superi, te pun pe tine la aparate!

Brusc, pulsul lui Bunea crescu de la 80 la 156 … 160 … 161 … dar doctorul îi smulse ecusonul şi, dintr-o datӑ, toate valorile revenirӑ la normal.

– Mӑ, exerienţa a reuşit perfect! Aşa e, cardul vostru are efecte secundare. Face sӑ scadӑ brusc pulsul de la o anumitӑ valoare, sau sӑ creascӑ, tot brusc. Vreţi nu vreţi, reluӑm experimentul toţi trei.

Monitoarele arӑtarӑ exact aceleaşi tendinţe de crestere a valorii pulsului la cei doi cercetӑtori, dar nici unul nu reuşi sӑ se relaxeze destul pentru a verifica şi valorile scӑzute.

– Ei, ce ne facem? Cipul vostru influenţeazӑ variaţiile pulsului. Trebuie sӑ avertizӑm urgent pe toatӑ lumea din institut, sӑ nu cumva sӑ ni se întâmple, Doamne fereşte, vreun accident. Şi trebuie anunţat şi şefu’, nu avem cum sӑ trecem sub tӑcere aşa ceva.

Surprinzӑtor, directorul primi calm vestea.

– Chifore, de mâine ai temӑ nouӑ de cercetare: studiezi posibilitӑţile de aplicare practicӑ a cipului. Sigur, dupӑ ce descrii cât se poate de precis cauzele fenomenului, ca sӑ-l brevetӑm. Înţeles? Bun, hai, la muncӑ!

Pe toate holurile şi uşile clӑdirii apӑrurӑ, în doar câteva minute, afişe care îi puneau pe toţi în gardӑ în legӑturӑ cu efectele secundare ale cipului, recomandând, în acelaşi timp, ca nimeni sӑ nu poarte cardul în buzunarul de la piept sau acroşat de îmbrӑcӑminte în apropiere de inimӑ.

Chifor, ajutat de tânӑrul sӑu asistent erau cufundaţi în calcule de mai multe ore.

– Mӑ, nu înţeleg, totuşi. Biocurenţii nostri naturali circulӑ prin circuitul cipului şi, în funcţie de valori, fie se amplificӑ, fie se reduc. Dar cum, Doamne iartӑ-mӑ?

– Eu m-am gândit sӑ desfac fiecare cod şi sӑ vedem cum interfereazӑ curenţii prin ele. Poate aşa înţelegem care e combinaţia letalӑ, dacӑ pot sp …

În clipa aceea, uşa fu datӑ, violent, de perete, iar în laborator îşi fӑcu apariţia profesorul Donose, directorul. Nu le lӑsӑ timp gazdelor sӑ zicӑ bunӑ ziua, ci ţipӑ, din rӑsputeri:

– Fi-v-ar cipul al dracu! Altӑdatӑ când vӑ mai vine pofta sӑ inventaţi ceva, sӑ faceţi bine sӑ renunţaţi înainte de a începe!! Cӑ din cauza voastrӑ, detaşamentul de pazӑ îmi intrӑ în grevӑ!

– Cum din cauza noastrӑ, şefu’? Ce, noi putem sӑ le mӑrim salariul?

– Ce salariu, bӑ, nici un salariu. Cicӑ nu au condiţii sigure de muncӑ şi cӑ din cauza cipului vostru riscӑ sӑ li se opreascӑ inima noaptea, în timp ce muncesc pentru noi! Nu mai accept nici o discuţie legatӑ de cip! Am ordonat sӑ fie strânse şi distruse toate!

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul VI

CAPITOLUL VI

EMILY ŞI ROSAMUND

Geoffrey era încă în pat când Jackson îi anunţă telefonic tragica veste a morţii patronului său. Se îmbrăcă la repezeală şi, cu toate că ar fi ajuns şi pe jos în zece minute, preferă să ia un taxi până la St. Margaret’s Lodge. Aici fu primit de inspectorul Smithers, de la Divizia N, care reuşi cu mult tact să-l convingă să renunţe la intenţia de a vedea scena crimei şi victima. Inspectorul îi relată pe scurt ce se întâmplase şi îi transmise rugămintea majordomului de a-i spune vestea şi fiicei mortului. Hastings fu nevoit să accepte şi, cu inima grea, urcă la primul etaj, acolo unde era camera logodnicei sale. Îşi dădu seama că tot personalul casei era preocupat de moartea stăpânului, şi că dacă ar trimite camerista la Emily, servitoarea i-ar spune tot şi poate până în cele mai neplăcute amănunte. Aşa că se duse direct la uşa fetei, bătu, şi la sunetul plăcut al vocii din interior care-l invita să intre, intră.

Emily Smethurst era o faţă drăguţă de vreo douăzeci şi cinci de ani – ea însăşi avea obiceiul să spună că era fatal şi iremediabil marcată de numele ei din secolul al XIX-lea. Fără să fie extraordinar de frumoasă, ea era binecuvântată cu un nu-ştiu-ce, care, înmugurind în atmosfera atât de întunecată din Lancashire, este esenţa adevăratei frumuseţi. Ca toate fetele din Lancashire, avea capul bine aşezat pe umeri şi, cu toate că era capabilă de iubiri romantice sau pasionate, isteria nu i se potrivea de fel. Astfel încât inspectorul Smithers nu exagerase deloc spunându-i colegului său că Emily primise vestea destul de calmă. Ea îi era profund devotată tatălui ei, era mândră de succesul lui, şi încă şi mai mândră de originea umilă de la care pornise în viaţă. Deşi nu indiferenţa o îndemna să arate o figură liniştită, ci puterea ei de stăpânire şi autocontrol.

Inspectorul Smithers îl scosese pe Geoffrey Hastings din birou pentru că nu voia să se facă dezordine, că prea multă lume se vânzolea pe acolo, dar binenţeles că nu putea să o refuze pe fiica mortului care voia să vadă cadavrul tatălui ei, şi nici să-i interzică prietenului ei s-o însoţească. Se arătă deci înţelegător, păstrând doar teama că cineva ar putea să schimbe poziţia cadavrului – un lucru de  importanţă majoră în ochii săi de profesionist. Dar, după ce întrebă dacă moartea tatălui ei este absolut sigură şi primi confirmarea din raportul doctorului, fata nu încercă în nici un fel să atingă mortul. Se mulţumi să rămână în picioare, de mână cu Geoffrey Hastings, şi să privească la obiectul tăcut care fusese atâţia ani tot ceea ce iubise pe lume. Ochii îi înotau în lacrimi, dar felul cum îşi muşca buzele trăda un instinct încă inconştient – acela de a pedepsi fără milă pe acela care comisese oribila crimă.

Fata a rămas câtva timp în birou, după care s-a întors în camera ei să se îmbrace, spunându-i lui Jackson, care tocmai îi adresase condoleanţele sale, să-i servească lui Hastings micul dejun. Geoffrey era uimit de calmul şi altruismul ei care o făcea să se gândească la un lucru atât de minor într-un moment atât de major, dar, în ceea ce îl privea, nu simţea nici cea mai mică dorinţă să profite de bunătatea ei. În loc de a lua masa, el se retrase în camera de dimineaţă, unde era voie să se fumeze, pentru a-şi aprinde o pipă şi a reflecta la groaznica întâmplare care se abătuse asupra acestei familii cu care soarta lui era atât de legată. Cu toate că nu era mai puţin egoist decât alţi bărbaţi, în acel moment el se gândea mai puţin la propriul său viitor decât la cea mai bună modalitate de a o ajuta pe logodnica lui să treacă peste momentul neplăcut care, inevitabil, avea să vină după primul şoc. Îşi dădea seama că, oricât l-ar fi iubit ea şi oricât i-ar fi plăcut să-l aibă în preajmă, el nu putea să-i aducă toată alinarea pe care i-ar fi adus-o o femeie. Mama ei, din păcate, era moartă, iar sora tatălui ei, în afară de faptul că locuia la Devonshire şi că nu avea cum să vină înainte de lăsarea serii, mai era şi cu un secol, nu cu o generaţie, mai bătrână decât nepoata sa.

Din fericire, până la urmă n-a fost chiar aşa de greu să găsească persoana potrivită. Emily Smethhurst, cu toate că avea o mulţime de prietene de vârsta ei, avea drept confidentă pe o femeie cu mulţi ani mai mare decât ea, şi la care acum putea apela nu numai pentru dragoste şi sprijin, ci şi pentru sfatul pe care experienţa mai bogată a acesteia ca şi cunoştinţele despre lume şi viaţă le făceau posibile. Rosamund Barretta se apropia de patruzeci de ani, dar era în apogeul frumuseţii sale. Trăsăturile şi figura îi erau parcă luate dintr-o pânză clasică, dar lipsa de prospeţime tinerească mai făcea necesară intervenţia artei pentru a completa o imagine radioasă.

Fiica unui om de origine destul de bună, Rosamund Henderson întâlnise pe când călătorea în Spania împreună cu tatăl ei un tânăr nobil spaniol, care se îndrăgostise instantaneu de cei şaptesprezece ani ai ei şi care, spre profunda uşurare a domnului Handerson, se căsătorise cu ea imediat ce reuşise să o aducă în sânul Bisericii catolice şi o luase să locuiască în măreţul dar inconfundabilul castel părintesc din Madrid. Căsătoria nu fusese nici un mare succes, nici un eşec răsunător. Contele Barretta era, ca mulţi bărbaţi de rasa sa, atât romantic cât şi inconsecvent. Îşi iubea soţia cu pasiune la intervale neregulate, de fiecare dată retrezind în ea sentimentele arzătoare pe care i le inspira de la început. Dar perioadele când o neglija – din ce în ce mai lungi şi mai frecvente – erau extrem de grele. Din nefericire, familia lui Barretta era la fel de săracă pe cât era de veche. Castelul antic de la Madrid era administrat de o ciudată adunătură de “însoţitori” care, probabil doar din obişnuinţă şi lene, acceptau să se plătească hainele frumoase, distracţiile şi celelalte mici luxuri care însemnau mult de tot în viaţa conjugală. Iar lui Rosamund îi plăceau lucrurile frumoase, în special hainele frumoase, şi faptul că le putea avea în cele două-trei luni pe an când soţului ei i se deşteptau sentimentele aprinse nu o consolau prea mult, pentru că în restul timpului trebuia să le tot refacă în timp ce nobilul spaniol nu ştia de unde să mai facă rost de bani ca să cheltuiască cu alte femei.

Căsnicia a durat astfel vreo zece ani. Apoi a venit războiul, şi Paul Barretta, când a văzut că ţara lui are de gând să rămână neutră, s-a înrolat în Legiunea Străină Franceză şi a fost ucis în luptă. Rosamund s-a întors în Anglia şi, luată de valul de entuziasm care le cuprinsese pe femeile engleze, în parte din dorinţa de a fi de folos, dar şi pentru că aşa era la modă, s-a angajat infirmieră într-un mare spital din South London. Acolo, ea a întâlnit-o pe Emily Smethhurst, pe vremea aceea o ucenică foarte tânără, care foarte curând a început s-o idolatrizeze pe frumoasa văduvă. După o perioadă de admiraţie mută, Emiliy şi-a luat inima în dinţi şi a invitat-o pe adorata sa la un mic dejun şi o baie la St.Margaret’s Lodge. După aceea, luxul lipsit de ostentaţie al locuinţei ucenicei au apropiat-o de ea pe Rosamund, şi după o vreme sentimentul dintre cele două femei a evoluat până la prietenia devotată care le unea în acel moment.

Apelul telefonic al lui Geoffrey o găsi pe Rosamund trează, şi, în mai puţin de un sfert de oră, un taxi o aducea la uşă. Geoffrey i-a explicat cât a putut de succint ce se întâmplase, şi în timp ce ei încă mai stăteau de vorbă, uşa s-a deschis şi Emily a intrat în cameră. Avea o faţă albă şi crispată, dar la vederea prietenei sale tot autocontrolul de care dăduse dovadă până atunci păru să o părăsească dintr-o dată. Buzele au prins a-i tremura, ochii i s-au umplut de lacrimi şi a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri. Rosamund s-a apropiat în fugă de ea şi a luat-o în braţe.

– Draga mea! strigă ea, nu mai plânge. Em dragă, te rog, nu mai plânge. Nu pot să îndur să te văd cum plângi.

– Of, Rosa, suspină fata, cum au putut? Cine-o fi făcut una ca asta? Cine a putut să-l urască atât de mult încât să-l omoare?

– Em, scumpo, nici nu prea ştiu ce s-a întâmplat, dar sunt sigur că n-a fost decât un hoţ care l-a lovit de frică să nu fie prins. Nimeni nu putea să-l urască. Toată lumea îl iubea.

Cuvintele lui Rosamund, cu toate că nu conţineau nici un strop de raţiune, au fost suficiente pentru a o face pe Emily să-şi recapete stăpânirea de sine. S-a desprins din braţele prietenei sale, s-a scuturat şi a făcut câţiva paşi până la oglindă pentru a-şi controla figura.

– Iartă-mă că m-am făcut de râs, Rosa, spuse ea. E foarte greu pentru mine şi nu pot să mă duc aşa în faţa poliţiştilor. Unde-i Geof? Presupun că s-a retras cu tact când am început. Săracu’ de el. A fost aşa de cumsecade – nu ştiu ce-aş fi făcut fără el. Dar îmi pare bine că ai venit, draga mea, mă simt mult mai bine cu tine alături. Poţi să mai stai? Ai mâncat de dimineaţă? Geoffrey a trimis după tine?

– Da. Nu. Da, răspunse Rosamund râzând. Eşti o minune, Em. Dar ştiu că ai dreptate s-o iei aşa. Totuşi, dacă ai nevoie de un umăr pe care să plângi, ştii unde să-l găseşti.

– Mersi, Rosa, ştiu. Dar tot trebuie să mâncaţi ceva, nu se poate să nu respectaţi orele de masă.

– Aicea ai dreptate. Binenţeles că tu ai mâncat.

– N-am mâncat. N-am putut. Dar tu poţi şi trebuie. Îl sun pe Jackson să-i spun. Omletă?

– Bine, draga mea, dacă vrei tu, o să servesc ceva, dar numai dacă şi tu stai la masă. Ia şi tu măcar o ceaşcă de cafea şi o bucăţică de pâine prăjită, ai nevoie de energie ca să rezişti.

– Bine, o să încerc, spuse Emily.

În timp ce se apropia de cordonul soneriei, uşa camerei de dimineaţă se deschise şi apăru Jackson.

– Vă rog să mă iertaţi, domnişoară, dar detectivul de la Scotland Yard ar fi bucuros să ştie dacă puteţi să-i acordaţi câteva clipe.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade, Uncategorized

BUNII SAMARITENI de Mihai-Athanasie Petrescu

BUNII SAMARITENI

În apartamentul familiei Bunea domnea liniştea dupӑ-amiezii. Veronica era în oraş, iar tânӑrul om de ştiinţӑ Florin Bunea îşi intinsese, într-un colţ al balconului, micul banc de lucru. De câteva luni descoperise plӑcerea de a restaura jucarii vechi. În podul casei pӑrinteşti regӑsise câteva maşinuţe din frageda lui pruncie, aproape întregi, în tot cazul uşor de reparat. A fost nevoit sӑ confecţioneze câteva piese, cele originale lipsind sau fiind prea deformate pentru a fi refolosite iar reuşita a fost deplinӑ. Apoi, entuziasmat de rezultat, cercetӑtorul îşi folosi îndemânarea şi plӑcerea de a repara jucӑrii şi în folosul altor copii, de diferite vârste. Dupӑ o vreme s-a întâlnit, cu ajutorul reţelelor sociale, şi cu alţi pasionaţi de restaurӑri şi, prin aceleaşi reţele, a început sӑ caute – şi sӑ gӑseascӑ vechituri demne de a fi readuse la viaţӑ.

De data aceasta, savantul cerceta cu luare aminte un vechi ursuleţ vorbitor, al cӑrui mecanism, destul de simplu de altfel, trecuse prin grele încercӑri cu peste 30 de ani mai devreme. Tocmai când defectul începea sӑ se lase descoperit, soţia lui dӑdu buzna în balcon, încetinind procesul tehnologic.

– Florine, trebuie sӑ mӑ ajuţi, am promis cӑ mӑ implic şi nu se poate sӑ nu mӑ susţii.

– Sigur cӑ te ajut, n-am fost eu întotdeauna alӑturi de …

– Deci, trebuie sӑ facem ceva sӑ îl ajutӑm pe bietul pӑrintele, e disperat şi nu mai ştie pe unde sӑ scoatӑ cӑmaşa.

– Sau sutana, cӑ dacӑ e popӑ …

– Da, când îşi cer şi eu odatӑ ajutorul, tu mӑ iei la mişto!

– Da’ nu pe tine, mӑ nevastӑ, ci pe popa ӑla, care nu ştie decât sӑ scape de orice problemӑ aruncând-o în spinarea altora. Şi, ce zici cӑ mai vrea de data asta?

Veronica Bunea, fiica unor oameni credincioşi, dupӑ cӑsӑtoria cu Florin rӑmӑsese într-o relaţie apropiatӑ cu biserica în care purtaserӑ, amândoi, “pirostriile”. Atât de apropiatӑ, încât comitetul parohial o adoptase ca pe una de-a lor, mai întâi doar ca invitatӑ, dar, destul de curând, ca membru cu drepturi depline. Şi mai ales cu îndatoriri.

Aşa se fӑcea cӑ era la curent cu toate ale parohiei, cu cele mai bune, dar mai ales cu nevoile comunitӑţii şi ale bisericii în sine. De data asta, pӑrintele paroh Valentin cerea ajutorul tuturor pentru refacerea picturii murale. Clӑdirea bisericii, construitӑ în secolul al XIX-lea, trecuse prin numeroase lucrӑri de întreţinere sau renovare, dar încӑ niciodatӑ nu se ocupase vreunul dntre parohi de starea picturii. Unul dintre motive era cӑ nici unul dintre ei nu îşi putea asuma rӑspunderea de a încerca refacerea unei opere de artӑ realizatӑ de însuşi mare pictor Vasili Ionesci Zugravu. Dacӑ restauratorul ar fi greşit, valoarea monumentalӑ a bisericii ar fi scӑzut dramatic. De aceea era nevoie de un pictor foarte priceput, iar preţul lui ar fi mai mare decât îşi putea permite o biatӑ parohie de provincie din zilele noastre. Iar un meseriaş mai “de-ai nostri” în privinţa preţului ar fi putut reprezenta un risc, pe care, de asemenea, nici un paroh nu voia sӑ şi-l asume.

De aceea, pӑrintele Valentin încerca acum sӑ gӑseascӑ o soluţie cât mai accesibilӑ, iar apelul lui, lansat prin consiliul parohial, avea ca scop strângerea de fonduri suficiente pentru a angaja cel mai bun pictor restaurator de pe piaţӑ.

Numai cӑ Veronica nu la bani se gândea când cerea ajutorul soţului ei. Ştia cӑ institutul de cercetӑri nu îşi plӑtea angajaţii destul de bine pentru a le permite sӑ sponsorizeze acte de culturӑ. Sau de cult.

– Aşa cӑ aş vrea sӑ gӑseşti o soluţie ştiinţificӑ pentru restaurarea picturii, în aşa fel încât sӑ nu coste mult, dar sӑ readucem biserica la starea ei iniţialӑ.

Dupӑ ce o ascultase atent şi calm, Florin nu putu sӑ se abţinӑ sӑ arunce, totuşi, o sӑgeatӑ otrӑvitӑ înspre paroh:

– Da, da, da, deci, dacӑ înţeleg bine, popa nu mai e supӑrat pe mine cӑ sunt un cercetӑtor. E gata sӑ accepte chiar şi ajutorul ştiinţei pentru a-şi atinge scopul …

– Dacӑ nu sunt bani … Ştii vorba aia, te faci frate şi cu … începu Veronica, dar, luându-şi seama, se opri la timp.

– Am înţeles-o şi pe asta, adicӑ eu sunt dr …

Nu-şi putu continua fraza, pentru cӑ un deget al soţiei sale îi astupӑ buzele. Dar, chiar din acel moment, creierul lui de inventator începu sӑ caute o idee.

Iar aceasta nu întârzie (prea mult) sӑ aparӑ.

A doua zi, Florin îl abordӑ pe colegul şi prietenul sӑu mai experiementat.

– Domn’ profesor, oare s-ar putea curӑţa un obiect cu ultrasunete?

– Adicӑ cum, mӑ? Vrei sӑ lustruieşti lӑnţişorul cu cruciuliţӑ de argint al lui soacrӑ-ta?

– Ceva de genul ӑsta, dar la altӑ scarӑ. Nu doar o cruciuliţӑ, ci o bisericӑ întreagӑ.

Luat prin surprindere, profesorul Chifor rӑmase cu gura cӑscatӑ. Nu era prima datӑ când asistentul lui fӑcea glume pe seama muncii lor, dar de fiecare datӑ ochii lui râdeau şi îl fӑceau sӑ înţeleagӑ lipsa de seriozitate a discuţiei. De data asta, însӑ, Florin era prea sobru pentru a glumi.

– Mӑ, tu vorbeşti pe bune. Vrei sӑ cureţi o bisericӑ? Adicӑtelea cum, sӑ …

Bunea îi relatӑ discuţia lui cu Veronica din seara precedentӑ, din pricina cӑreia bietul ursuleţ continua sӑ fie mut. Iar ideea pe care o expuse, la final, îl atrase pe Chifor.

– Mӑ, se vede cӑ eşti studentul meu, ai mereu idei genitale … ӑsta, geniale. Eu zic sӑ mergem o ţârӑ pe la bisericӑ, sӑ vedem exact despre ce e vorba şi apoi sӑ studiem problema.

Biserica, monument istoric şi architectonic recunoscut ca atare de ministerul Culturii, avea nevoie de mai multe lucrӑri de înţreţinere. Mai o streaşinӑ, care, pӑtrunsӑ de ruginӑ fiind, permitea apei sӑ curgӑ pe ciubucӑrie şi pe perete, distrugând tencuiala, mai un vitraliu spart, prin care, odatӑ cu frigul, intra în nava bisericii şi ploaia, ba … Iar pictura interioarӑ … da, pӑrintele Valentin avea dreptate. Trebuia luate mӑsuri pentru a o scoate la luminӑ, pentru cӑ fumul milioanelor de lumânӑri care arseserӑ acolo în cele douӑ sute de ani o acoperise cu un filtru negru, anulându-i frumuseţea şi valoarea.

– Da, mӑ, trebuie sӑ încercӑm ceva. Oare nu e mai simplu cu detergent, decât cu ultrasunete?

– Am înţeles cӑ vopselele lui Vasili Ionesci au marele defect cӑ nu rezistӑ la apӑ, rӑspunse Bunea. Iar detergent fӑrӑ apӑ … nu prea e de resortul nostru, suntem fizicieni, nu chimişti.

– Am putea vorbi cu colegul Niţescu, dar ai dreptate, ce sӑ ne mai încurcӑm cu chimiştii ӑia, dacӑ putem rezolva noi, cu ştiinţa noastrӑ.

Parcӑ adus de o mânӑ invizibilӑ, tocmai atunci îşi fӑcu apariţia parohul.

– Nu se vorbeşte de ştiinţӑ în casa Domnului, fiilor. Singura ştiinţӑ e cuvântul lui Dumnezeu!

– Ne cerem iertare, pӑrinte, în cazul ӑsta spӑlaţi pictura cu vorba, iar noi ne ducem pe calea noastrӑ, îi replicӑ, destul de dur Chifor.

Suprins, preotul dӑdu înapoi:

– Nu aşa, fiule, eu nu zic sӑ eliminӑm ştiinţa, ci doar sӑ … adicӑ … sӑ vorbim despre ea în altӑ parte.

– Fie ca dumneavoastrӑ, pӑrinte, dar mӑcar în laboratorul nostru, unde domneşte ştiinţa, avem voie sӑ vorbim despre bisericӑ?

Împӑcaţi cu biserica şi liniştiti cӑ nu vor pӑcӑtui cӑutând o rezolvare ştiinţificӑ a problemei parohiale, Chifor şi Bunea se duserӑ sӑ se încuie în templul lor decorat cu aparate şi cӑrţi de fizicӑ.

– Mӑ eu cred cӑ ar trebui sӑ calculӑm exact frecvenţa necesarӑ pentru a curӑţa funinginea de pe picturi, dar fӑrӑ sӑ afectӑm vopseaua originalӑ, deschise Chifor tema de cercetare odatӑ cu  compendiul tipӑrit, tot de el, cu câţiva ani în urmӑ. No, mӑ Florine, cum facem noi ca sӑ generӑm ultrasunete de frecvenţӑ neobişnuit de mare?

– Pӑi sunt atâtea metode cunoscute … de la fluier la …

– Da, iar noi trebuie sӑ mergem tocmai dincolo de la … Doar nu vrem numai sӑ gonim câinii rӑi, vrem sӑ gonim urme de funingine.

– Magnetostricţiune?

– Magnetostricţiune, dacӑ zici tu. Avem, deci nevoie de un material feromagnetic, pa care îl putem cӑuta cu succes prin sertarele laboratorului. Vorba e cӑ trebuie obţinut un fascicul de ultrasunete destul de larg pentru a merge mӑcar pe dungi de la câţiva milimetri la … vorba ta … Adicӑ oricât de late. Hai sӑ calculӑm, sӑ cӑutam …

În institutul de cercetӑri exista o regulӑ foarte strictӑ, cunoscutӑ şi aplicatӑ de toţi angajaţii, fie ei savanţi de renume mondial (sau local), fie îngrijitoare. Când o uşӑ era încuiatӑ pe dinӑuntru, nimeni nu îndrӑznea sӑ insiste sӑ o deschidӑ, chiar dacӑ ceasul spunea cӑ deja cei din laboratorul respectiv ar putea fi morţi de foame. De aceea, şi Chifor şi Bunea furӑ lӑsaţi sӑ îşi vadӑ de experienţele lor, mai cu seamӑ cӑ din interior nu se auzeau explozii şi nu ieşeau pe sub uşӑ gaze toxice. Zgomote de ciocan sau flex, înjurӑturi sau sforӑieli, clӑnţӑnit de tastaturi sau bâzâit de bobine, chiar dacӑ erau ascultate cu atenţie (şi invidie) de alţi angajaţi, nu erau destul de îngrijorӑtoare pentru a se trece la pӑtrunderea prin efracţie. Dar, dupӑ peste 28 de ore de izolare, uşa cu inscripţia “Chifor & B” se deschise singurӑ, iar cei doi savanţi, cu obrajii supţi de obosealӑ, cerurӑ un şofer şi o camionetӑ. Generatorul lor de ultrasunete “Ulchib” era gata pentru a fi experimentat.

Pӑrintele Valentin nu îi primi cu prea mare entuziasm pe cercetӑtori, deşi şoferul institutului îl asigurӑ cӑ Bunea şi Chifor nu sunt draci, ci doar cercetӑtori dupӑ douӑ zile de muncӑ. Iar când acelaşi şofer deschise obloanele dubei pentru a descӑrca un obiect care pӑrea o creaţie a iadului, cu numeroasele bobine de toate dimensiunile şi cu douӑ coarne orientate asimetric. Cu greu se lӑsӑ el convins cӑ cele douӑ coarne nu sunt decât antene transmiţӑtoare de ultrasunete de o frecvenţӑ nemaiîntâlnitӑ pânӑ atunci, menite sӑ atace funinginea de pe pictura bisericeascӑ, dar avantajul pe care, cu atâta trudӑ, îl crease Bunea prin explicaţiile sale se reduse imediat la zero în momentul în care, conectat la priza din altar, “Ulchib-ul” prinse viaţӑ, manifestându-se printr-o multitudine de luminiţe de toate culorile.

Totuşi, pӑrintele îşi stӑpâni aversiunea faţӑ de lucrarea sataniceascӑ când, sub ochii lui mӑriţi şi miraţi, o fâşie de aproape doi centimetri de perete pictat îşi schimbӑ aspectul. Florin Bunea plimba, rӑbdӑtor, un fel de pâlnie la o distanţӑ micӑ de picturӑ, iar în urma sa afumӑtura dispӑrea ca prin farmec, iar icoanele seculare cӑpӑtau o culoare vie, strӑlucitoare.

– Uitaţi, pӑrinte, funinginea este desprinsӑ datoritӑ unor vibraţii de extrem de mare frecvenţӑ, observaţi cum cade pe jos. Vopseaua nu este afectatӑ, pentru cӑ noi am calculat frecvenţa la cea mai bunӑ valoare pentru materialele astea, explicӑ profesorul Chifor. Cu puţinӑ rӑbdare, pӑrinte, toatӑ funinginea o sӑ fie curӑţatӑ, iar pictura din bisericӑ va fi la fel de frumoasӑ cӑ în ziua recepţionӑrii lӑcaşului, acum douӑ sute de ani.

– Douӑ sute şi ceva, precizӑ preotul uluit.

Sub atenta supraveghere a savanţilor, pӑrintele Valentin şi, apoi, şi tanti Victoriţa, responsabila cu curӑţenia bisericii, învӑţarӑ sӑ mânuiascӑ Ulchib-ul. Apoi, dupӑ ce îşi primirӑ mulţumirile şi se pregӑtirӑ de plecare, Chifor precizӑ:

– Pӑrinte, am fӑcut un calcul aproximativ. Ţinând seama de suprafaţa totalӑ pictatӑ şi de viteza de lucru a aparatului nostru, cred cӑ în cel mult trei sӑptӑmâni toatӑ biserica va fi scӑpat de funingine. Hai, o lunӑ, cӑ poate mai oboşiţi şi dumneavoastrӑ. Aşadar, cu permisiunea dumneavastrӑ, ne revedem dupӑ sӑrbӑtori ca sӑ ne recuperӑm Ulchib, poate mai ajutӑm şi alte biserici sӑ repare picturile. Sӑnӑtate multӑ, pӑrinte!

– Domn’ profesor, oare am fӑcut noi bine cӑ i-am lӑsat popii aparatul. Sӑ nu facӑ, dracu’, cine ştie ce boacӑnӑ … spuse Bunea în drum spre institut.

– Ce, Doamne iartӑ-mӑ, ar putea sӑ facӑ? Dacӑ stricӑ Ulchibul, îl stricӑ şi gata. Doar noi l-am fӑcut, îl reparӑm imediat. Iar alte prostii nu existӑ, e protejat, nu ia foc sau ceva. Iar din punct de vedere al protecţiei muncii, din ce se ştie pânӑ acum frecvenţa aia mare nu afecteazӑ în nici un fel organismul. Deci …

– Domn’ profesor,  nu ştiu, eu parcӑ am aşa, ca un fel de presimţire.

– Du-te, mӑ, la popӑ, sӑ te dezlege! Ptiu, ptiu, piei satanӑ şi lasӑ-mi prietenul în pace! glumi Chifor.

 

Florin Bunea reuşise sӑ identifice defecţiunea ursuleţului. Veronica era plecatӑ de vreo douӑ ore la bisericӑ şi putea meşteri în linişte. Era nevoie sӑ schimbe un arculeţ, treabӑ simplӑ. Singura dificultate era sӑ gӑseascӑ bucӑţica ruptӑ, nu cumva sӑ se încurce prin mecanism şi sӑ provoace noi daune.

Liniştea atelierului fu, însӑ, spartӑ în mod brutal de intrarea bruscӑ a Veronicӑi. Animatӑ de entuziasm, vorbea cu un debit atât de mare, încât Florin cu greu reuşi sӑ o înţeleagӑ.

– Stai, mӑ omule, sӑ pricep şi eu. Ce zici tu de popa? Nu-i merge aparatul? Care aparat?

– Ba merge, şi încӑ foarte bine, nu mai poate pӑrintele de drag. A reuşit deja sӑ cureţe mai mult de un sfert de bisericӑ, sӑ vezi ce frumos e, zici ca e o bisericӑ nouӑ. Îţi mulţumeşte din suflet şi la fel tot consiliul parohial şi toţi enoriaşii, o sӑ se vorbeascӑ mult de invenţia voastrӑ …

Mintea ordonatӑ a tânӑrului fizician nu era, însӑ, împӑcatӑ.

– Zici cӑ a fӑcut deja un sfert din bisericӑ în douӑ zile? Dar nu avea cum, decât dacӑ lucra fӑrӑ întrerupere 25 de ore pe zi. Maşina aia nu e în stare de un asemenea ritm, imposibil …

– Se vede treba cӑ aţi calculat greşit cine ştie ce. Dacӑ-ţi spun cӑ a fӑcut un sfert de bisericӑ, ce Dumnezeu, ştiu şi eu sӑ mӑ uit în jurul meu, nu? Popa şi coana Victoriţa sperӑ sӑ termine toatӑ biserica într-o sӑptӑmânӑ şi sӑ-l cheme pe preasinţitul la slujba de Crӑciun. Va fi şi pentru voi, tu şi domnul Chifor, un mare triumf.

Era destul de logic ce spunea Veronica, iar Florin, care se scufundӑ la loc în mӑruntaiele jucӑriei, nu-şi mai bӑtu capul. Pânӑ la urmӑ, dacӑ popa face pe stahanovistul, n-are decât sӑ facӑ, sӑ se dea şi el mare în faţa episcopului. “Bravo lui, sӑ se dea, ia sӑ vedem, unde dracu s-a bӑgat arculeţul ӑla nenorocit?”

Dupӑ douӑ ore de muncӑ migӑloasӑ “Care muncӑ, mӑ nevastӑ?! Asta nu e muncӑ, fac ceva ce-mi place şi mӑ relaxeazӑ!”, ursuleţul prinse grai şi începu sӑ îşi exprime dragostea faţӑ de oricine l-ar fi ţinut în braţe: “Ich liebe dich!” spunea el cât îl ţinea arcul. Evenimentul se cerea sӑrbӑtorit, iar profesorul Chifor nu refuzӑ invitaţia la o bere.

– Eşti sӑrit de pe fix, Florine, sӑ-ţi strici tu ochii cu jucӑrii de-astea în loc sӑ-i pӑstrezi pentru cercetӑrile noastre, îşi exprimӑ, Chifor, entuziasmul.

– A, domn’ profesor, apropo de cercercӑri. A fost Vero azi la bisericӑ, şi cicӑ popa nu mai poate de bucurie cӑ a reuşit sӑ cureţe deja un sfert din suprafaţӑ.

– Bravo lui, mӑ, şi bravo nouӑ. Deci am fӑcut un lucru buu … Dar cum sӑ facӑ atâta suprafaţӑ?! Imposibil! Nici dacӑ lucra fӑrӑ pauzӑ nu reuşea asta.

– Aşa i-am zis eu lui Vero, dar dacӑ ea zice cӑ a fӑcut, a fӑcut. Om fi greşit noi la calcul, sau cine ştie.

– Cum sӑ greşim noi? Nu am revӑzut împreunӑ totul şi am stabilit cӑ, din toate variantele de setare a Ulchibului, optimӑ era cea pe care am adoptat-o, singura care curӑţa funinginea fӑrӑ sӑ afecteze vopselele? Nu am zis noi cӑ se poate lucra şi mai repede dacӑ schimbӑm setӑrile, cӑ doar aveam potenţiometre şi butoane, dar asta ar afecta iremediabil pictura, cӑ vopseaua aia pe baza de apӑ se va dezintegra şi vӑ cӑdea pe jos dupӑ zece-douӑsprezece zile. Deci, clar, nu avea cum sӑ atingӑ o asemenea vitezӑ de lucru, exagereazӑ Veronica, probabil din entuziasm …

Prea bine crescut pentru a-şi contrazice maestrul şi şeful, Florin nu mai continuӑ discuţia şi, odatӑ cu altӑ sticlӑ de bere, cei doi deschiserӑ şi alt subiect de discuţie.

 

Moş Craciun fu extrem de darnic. Florin Bunea gӑsi sub brad o cutie mare, plinӑ cu jucӑrii. Stricate, binenţeles, adunate de Veronica şi de doamna Chifor prin cartier, de la mame bucuroase sӑ scape de vechituri. În schimb, tânӑrul fizician trebui sӑ îi promitӑ soţiei sale cӑ o va însoţi la slujba de Crӑciun de la bisericӑ. Era conştient cӑ acolo va fi în centrul atenţiei, atunci când pӑrintele vӑ spune, din amvon, cui se datoreazӑ noul aspect al bisericii, dat de frumuseţea picturii strӑvechi readuse la viaţӑ datoritӑ unei invenţii. Dar nu voia sӑ îi strice bucuria nevestei, care de douӑ zile se pregӑtea pentru momentul de glorie al soţului ei – şi, implicit, al ei. Cu atât mai mult cu cât episcopul confirmase cӑ va participa la slujba naşterii Domnului. Ce glorie pentru familia Bunea! Cercetӑtorul îşi compusese şi un scurt discurs, în care intenţiona sӑ evidenţieze rolul ştiinţei în societatea contemporanӑ, dar şi sӑ pronunţe, de mai multe ori, numele institutului de cercetӑri la care lucra şi, mai ales, numele colegului şi mentorului sӑu, eminentul profesor Chifor.

Ajungând la bisericӑ, soţii Bunea remarcarӑ imediat cât de însufleţitӑ era mulţimea de credincioşi. Se vede treba cӑ toţi erau plӑcut surprinşi de frumuseţea picturii lui Vasili Ionesci Zugravu, care picturӑ arӑta exact ca acum douӑ sute de ani.

Intrarӑ în bisericӑ şi, din prima secundӑ, observarӑ cӑ luminile  becurilor şi lumânӑrilor erau amplificate de … albul pereţilor. Iar în a doua secundӑ, auzirӑ vocea pӑrintelui Valentin, care, de la înӑlţimea amvonului, îi vӑzuse intrând:

– Fir-aţi ai dracului cu ştiinţa şi cu aparatele voastre …

Mihai-Athanasie Petrescu

23.12.2018

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

PUII de Nicolae Dӑrӑbanţ

PUII

(Fabulă din „Epoca de aur”)

265

(Foto: NATURA MOARTA CU STICLA DE ULEI, Mihai-Athanasie Petrescu, 1973)

La o gospodină-n plasă,

Se-ntâlniră vineri seara

Doi pui „de Alimentara”,

Un slab cu-altul „de rasă”.

Slabu-ntreabă pe vecin:

– Nu te cunosc, eşti străin?

M-ai pus în încurcătură!

Din care încrengătură

Faci parte, ori din ce clasă?

C-ai ajuns aici în plasă

Unde ai intrat în pripă

Cu încă-un cap sub o aripă.

Cum ai ajuns bicefal

Şi prin ce descântece,

Picioare fără egal

Ai ascuns sub pântece?

Figură necunoscută!

Pământean nu cred să fii.

Dintr-o lume dispărută,

Cred că de pe-acolo vii.

– Nu mai face pe nerodul –

I-a răspuns miriapodul –

N-ai auzit că ştiinţa

A modificat fiinţa?

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant, Uncategorized

Misterele Drapelului Național: Albastru, Galben, Roșu!

via Misterele Drapelului Național: Albastru, Galben, Roșu!

Scrie un comentariu

decembrie 20, 2018 · 4:25 pm

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (38) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (38)

Trenuleţul electric care a circulat fӑrӑ probleme de la Palermo Centrale se apropie acum de Catania, la fel de Centrale. Dupӑ ce a intrat în aglomeraţia urbanӑ, sigur cӑ primul reper cunoscut foarte de bine e Piazza Borsellino, plinӑ şi acum de autobuze – doar D nu se vede la locul lui.IMG_8141IMG_8142IMG_8153IMG_8155IMG_8156IMG_8158

De la Centrale ştim cӑ trebuie sӑ luӑm Alibusul, cel mai bun autobuz pentru aeroport, mai ales cӑ e şi singurul. Maşina e în staţie, dar avem timp sӑ ne cumpӑrӑm bilete şi sӑ urcӑm la bord.Alibus Catania 3 Surprizӑ, caraghiosu’ nu o ia pe cel mai scurt drum cӑtre Fontanarossa, ci purcede, vitejeşte, la un ocol al oraşului. IMG_8163Las’ cӑ-i bine, mai vedem o datӑ frumuseţile patriei, iar marja de timp e suficientӑ. Avem, aşadar, parte de un fel de fixare a cuoştinţelor anterior dobândite, pentru cӑ, dupӑ ce strӑbate cartierele noi, de blocuri, Bredamenarinibusul se angajeazӑ în centrul vechi, cel pe care l-am vizitat cu drag în urmӑ cu puţine zile.

A, şi uite ocazia nesperatӑ de a fotografia farul din apropierea portului, far pe lângӑ care am tot trecut cu autobuzul D, dar niciodatӑ nu m-am gândit sӑ-l iau cu mine în memoria electronicӑ. Ce dacӑ nu am acces la el printr—un geam curat, şi aşa, prin autocolantul-reclamӑ e interesant, ştiu cӑ aşa l-am vӑzut eu de fiecare datӑ.IMG_8164

Farul Sciara Biscari sau Farul Catania a fost construit în 1951. Lumina lui luceşte la fiecare cinci secunde, aşa cum a, avut şi eu ocazia sӑ vӑd şi sӑ filmez de pe plaja de la Miramare.

Alibusul se înscrie pe autostrada de Palermo, dar dupӑ numai doi kilometri se de-scrie şi ajunge la aeroport, cu muuult timp înainte de ora decolӑrii noastre spre Otopeni.IMG_8184 Ne descarcӑ în apropiere de o cafenea,IMG_8169IMG_8168IMG_8167 unde avem ocazia sӑ mai bem un café corretto înainţe de a întoarce spatele solului sicilian şi parcului cu figuri caricaturale.IMG_8172IMG_8179IMG_8180

Aeroportul Fontanarossa, sau, aşa cum e înregistrat la ICAO, LICC, ori “Vincenzo Bellini”, denumirea sa oficialӑ, este unul dintre cele mai vechi din Italia şi, cu siguranţӑ, primul nӑscut al Siciliei, în 1924. Mӑ întreb cum arӑta atunci … Azi, Fontanarossa se laudӑ cu un trafic de peste şapte milioane de PAX, fiind folosit de câteva zeci de companii aeriene italiene şi strӑineze. De fapt, fiind situat pe o insulӑ, e absolut normal sӑ fie atât de solicitat, pentru cӑ transportul terestru are nişte mӑri de înfruntat. Pentru a fi eficient, aeroportul a fost reconstruit şi renovat de multe ori, ultima datӑ prin anii ’80.

Aruncӑm nişte priviri iscoditoare prin aerogarӑ, dar nu vine nimeni sӑ îşi arate marea bucurie cӑ le facem cinstea de a-i vizita.IMG_8187IMG_8188IMG_8189 Din contrӑ, avem o aventurӑ unicӑ şi neprevӑzutӑ, la controlul bagajelor. Dupӑ ce ne-am chinuit din rӑsputeri sӑ ascundem în rucsac poşeta, care, ca şi la Bucureşti era în vizorul celor care pun preţ pe bagajele oamenilor, dupӑ o staţionare în detector care mie mi s-a pӑrut nesfârşitӑ, rucsacul a ieşit în partea cealaltӑ spre a fi întors din drum de un nene poliziotto de frontierӑ. “Sorry, Sir, you must take out your video camera from the bag”. “Ce camerӑ video visezi, mӑ nene mӑ? N-am eu aşa ceva. Ba ai. Ba n-am. Ba ai. Sau dacӑ nu e video, e foto”. Aia da, am o camerӑ foto, sau mӑ rog, cadavrul unei camere foto, dar pânӑ acum, dupӑ ce am trecut prin numeroase filtre de security, nu m-a întrebat nimeni de ea.

Mi-am amintit, totuşi, de versul lui La Fontaine: “La raison du plus fort est toujours la meilleure”. Ce rost are sӑ mӑ lupt cu forţele de ordine, mai bine scot camera din rucsac şi i-o arӑt omului, sӑ doarmӑ şi el liniştit la noapte. N-a fost uşor, dar am reuşit sӑ-i fac pe plac. Cred cӑ pânӑ la urmӑ poliziotto ӑla era un iubitor de camere, pentru cӑ, în momentul când bietul Canon a ieşit din rucsac, l-a rӑsucit şi admirat pe toate feţele şi faţetele.

Pânӑ la urmӑ am trecut şi examenul detectoarelor, primind permisiunea sӑ mergem la poarta de îmbarcare care, ghici ce? era cea mai începӑrtatӑ. Noroc cӑ nu eram la Heathrow, totuşi. Acolo (la poartӑ, nu la Heathrow), surprizӑ: în afarӑ de bagajele plӑtite, cӑlӑtorii puteau îmbarca şi orice bunuri cӑrate în sacoşe de dutyfree. Pӑi ce sӑ facem, ne conformӑm.IMG_8190IMG_8193

Zborul este deja anunţat de flightradar24. Vom zbura cu un Airbus A-320, înmatriculat HA-LWT, cu callsignul W63152.IMG_8194

Ajungem şi la avion, cu autobuzul, cale de vreo 10-15 secunde de mers. LimaWhiskyTango ne aşteaptӑ cu braţele deschise, dar, politicos fiind, îi las pe ӑia mai grӑbiţi sӑ intre la bord, iar eu palmez telefonul pentru o imagine de colecţie.IMG_8195

Am noroc, pot ocupa locul de la fereastrӑ, de unde mai prind câteva imagini.IMG_8196IMG_8197IMG_8200IMG_8201IMG_8203

Din pӑcate, avionul mӑ plimbӑ pe partea greşitӑ. Aş fi vrut sӑ pot vedea pe geam Etna (existӑ filmuleţe fӑcte de alţii, mai norocoşi), dar sunt nevoit sӑ mӑ mulţumesc cu ce mi se dӑ.

Avionul, al cӑrui comandant este domnul Mircea Popescu (şi cred cӑ în afarӑ de zborurile mele cu Taromul, din anii ’70-’80 e prima datӑ când zbor cu un liner cu pilot român) îşi începe rulajul cӑtre start, prilej pentru a vedea, din nou, oraşul nou.

Apoi o rupe la fugӑ spre mare, decolând aşa cum îmi doream, pe deasupra plajei. Odatӑ ajuns deasupra apei, aeronava leagӑnӑ din aripi, ca un “Arrivederci, Sicilia!”. Ştiu cӑ e din cauza vântului, pilotul, sau mai degrabӑ autopilotul fiind obligat sӑ execute necesarele corecţii în jurul axului longitudinal, dar prefer sӑ rӑmân cu convingerea cӑ am salutat, aviatoriceşte, Italia pe care o pӑrӑseam a treia oarӑ.

Zbor de zi, pe deasupra norilor. Comandantul a intervenit (verbal) o singurӑ datӑ, pentru a anunţa prezenţa noastrӑ deasupra Greciei,IMG_8213IMG_8214 în rest ne-a lӑsat sӑ ne vedem de programele obişnuite din timpul zborului: sӑ admirӑm norii şi însoţitoarele de bord.IMG_8209IMG_8210IMG_8211IMG_8212IMG_8216IMG_8218IMG_8223

Mai mult decât atât, zborul dureazӑ ceva mai puţin decât fusese prognozat, pentru cӑ am avut vânt de coadӑ.

Odat cu scaderea altitudinii scade si luminaIMG_8227IMG_8230

Aterizez a doua oarӑ pe întuneric la OtopeniIMG_8240IMG_8241IMG_8243IMG_8244, pe 08R (prima datӑ a fost pe 26L), în aplauzele cӑlӑtorilor şi din nou mӑ întreb cât de necesare sunt acestea pentru piloţi.

Cӑlӑtoria noastrӑ în ţӑrile calde a luat sfârşit.IMG_8245

No, a fost fain. Am ajuns la cea mai micӑ distanţӑ de Ecuator ever, am vӑzut atâtea locuri şi lucruri faine, am mai învӑţat câte ceva, am rӑmas, cel puţin pentru o vreme (îndelungatӑ) fӑrӑ camerӑ foto, am adunat material – cognitiv şi afectiv, dar mai ales fotografic – pentru o cronicӑ în 38 de episoade. Va urma … cine ştie ce; vedem atunci.

 

 

 

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (37) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (37)

Palermo începe sӑ devinӑ istorie, dupӑ ce am petrecut douӑ zile faine acolo. Ni se atrӑsese atenţia de cӑtre un catanez cӑ, datoritӑ influenţei maure, palermitanii sunt oameni mai reci decât catanezii, dar, sincer vorbind, nu am avut de-a face decât cu personaje menite sӑ intre în contact cu turiştii, adicӑ oamenii politicoşi de meserie. La ei nu poţi da note decât politeţii profii, nu şi caracterului lor.

Sӑ notӑm, aşadar, în context, întâlnirea cu specialistul în pizza napoletanӑ. I-am cerut un sortiment cât mai picant şi, în afarӑ de produsul culinary, am avut parte şi de o lecţie despre pizza. Patronul, un bӑtrân poliglot, o fi crezut cӑ suntem francezi, pentru cӑ tot ce spunea el se raporta la bucӑtӑria francezӑ. Am aflat cӑ cea mai bunӑ pizza din lume se gӑteşte la Napoli, şi asta nu numai pentru cӑ bucӑtarii sunt meseriaşi, ci şi pentru cӑ acolo se face cea mai bunӑ brânzӑ mozzarella din lume, ingredient necesar în domeniu. Şi ne-a mai surprins cu ceva: ne-a servit şi pâine, cicӑ aşa se mӑnâncӑ pizza. Exces de carbohidraţi?DSCN9496

Mai adaug o imagine amuzantӑ, reprezentând o noua costumaţie masculinӑ (au şi ei un Sucӑ al lor?!). Am înţeles cӑ Sucӑ ӑsta nu are parte de vie, dar are o soacrӑ plinӑ de bunӑvoinţӑ.0

Din nou cent’uno pânӑ la garӑ, cu un biglietto de 1,40 euro. IMG_8090Palermo 1De data asta, odatӑ ajunşi la cap de linie, profitӑm de marja de timp pe care ne-am asigurat-o pânӑ la decolare şi facem o vizitӑ prin cartier.

Ceea ce, acum douӑ zile, ni se pӑrea, în mod eronat, o poartӑ de intrare în oraş, se dovedeşte a fi o poartӑ de ieşire. Cum greşeşte omul …IMG_8126

Mai întâi un coup d’oeil asuprӑ gӑrii. Palermo Centrale mi s-a pӑrut in prima zi cӑ seamӑnӑ un pocco cu Gara Bucureşti Nord. Chiar dacӑ nu mӑ pricep la arhitecturӑ, atât dispunerea ca staţie terminus, dar şi aspectul exterior al aripilor laterale ale edificiului îmi amintesc de gara bucureşteanӑ.

Clӑdirea a fost construitӑ de arhitectul Di Giovanni şi a fost inauguratӑ la 7 iunie 1886. Ca orice clӑdire cu funcţie publicӑ, gara asta a avut parte de numeroase renovӑri şi modernizӑri pânӑ a ajuns la aspectul din zilele noastre. Clӑdirea monumentalӑ de la capӑtul liniilor, cu ceasul ei din frunte, nu poate sӑ nu atragӑ atenţia.IMG_8093IMG_8094IMG_8103IMG_8104IMG_8105IMG_8113IMG_8114IMG_8115IMG_8117IMG_8120

Se spune cӑ e gara cea mai mare din Sicilia (e cea mai mare din cel mai mare oraş Sicilian, în tot cazul) şi îşi trimite cӑlӑtorii în lume la bordul trenurilor de toate gradele.

În faţa clӑdirii, poate pe post de paznic sau comitet de primire, se gӑseşte statuia ecvestrӑ a lui Vittorio Emanuele II, inauguratӑ odatӑ cu gara, în 1886. Calul şi clientul sӑu sunt creaţi în bronz de cӑtre scultore Benedetto Civiletti, plasaţi fiind ei, pentru o mai bunӑ vizibilitate, pe un soclu de marmurӑ de Carrara.IMG_8118

Continând periplul prin zona gӑrii, nu pot sӑ nu fac exact aceeaşi comparaţie cu Nordul. Şi asta şi din cauza mulţimii mijloacelor de transport în comun de la firma localӑ AMAT.IMG_8112IMG_8116IMG_8122IMG_8125IMG_8128

Autobuze am mai vӑzut şi prin centru, dar numai aici am avut norocul sӑ mӑ întâlnesc şi cu tramvaiul. Cicӑ e o apariţie recentӑ pe harta oraşului, sistemul de tramvai fiind format din patru linii (la Stazione Centrale vine numai nr. 1), deservite de vagoane noi şi rapide, capabile sӑ care aproape 180 de pasageri cu o vitezӑ maximӑ de 70 km/h (dar rareori depӑşesc 20 …). Lungimea totalӑ a traseelor e de vreo 18 km, iar cӑlӑtorii pot sӑ-şi piardӑ timpul în 44 de staţii.IMG_8108IMG_8109IMG_8110IMG_8111

Ora plecӑrii se apropie, iar noi ne apropiem de peron, dar nu putem sӑ ignorӑm o inscriptie în limba românӑ de pe o clӑdire vecinӑ. Dovadӑ cӑ românii sunt acolo la mare preţ (chiar, oare la ce preţ?)(mӑ refer la serviciul de curierat, certo).IMG_8107

Pe vremuri, telefoanele publice erau banale. Acum mi se par o raritate.IMG_8106

Interiorul gӑrii, pe care l-am mai fotografiat şi acum douӑ zile, este surprinzӑtor de curat. Case de bilete fara coada (noua nu ne pasa, pentru ca avem deja legitimatii de calatorie) IMG_8130Palermo-Catania 1Cӑlӑtorii or avea mai puţin timp şi plӑcere sӑ facӑ mizerie, ca la Nord,IMG_8099IMG_8102IMG_8129 dar, ce interesant, ne întâlnim şi cu tipul ӑsta somnoros, paşnic de felul lui, dar … surprinzӑtoare prezenţӑ, totuşi.IMG_8097IMG_8098

Pe linii nu se inghesuie multe trenuri.IMG_8101IMG_8100 Nu avem norocul sӑ fotografiem nici o Freccia Rosa, aşa cum am fӑcut la Napoli sau Roma, dar din lecturile noastre particulare aflӑm cӑ astea existӑ totuşi şi fac legӑtura cu continental. De fapt, în afarӑ de linia pe care am cunoscut-o noi, care leagӑ Palermo de Messina prin Catania, mai existӑ şi o variantӑ direct, care merge prin zona de nord a insulei. Iar de acolo pânӑ la Roma Termini mai e doar un pas …

Garnitura pe care o nimerim noi este asemӑnӑtoare cu altele cu care am mai cӑlӑtorit prin Sicilia, iar naşul e un bӑiat foarte amabil şi vorbӑreţ, acceptӑ dialogul cu orice cӑlӑtor care nu ştie exact pe un’ s-o ia.IMG_8131

Şi, exact la ora înscrisӑ pe biglietto, trenul se pune în mişcare cӑtre Catania, fӑcând o cӑlӑtorie banal de normalӑ printre eoliene şi domni cu oiţe.IMG_8133IMG_8136IMG_8135IMG_8138IMG_8139IMG_8140 Iar Catania e tot acolo, chiar dacӑ, luat prin surprindere, nu reuşesc sӑ fotografiez aeroportul prin fereastra vagonului.. N-are nimic, o sӑ fac nişte poze la faţa locului.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

IMPRESSIONANTE PALERMO de Andrei Lucescu

Inainte de a pӑrӑsi Palermo, vreau sӑ-i dau cuvântul prietenului meu, pilotul instructor Andrei Lucescu, un fin iubitor şi cunoscӑtor al Italiei şi sfӑtuitorul meu în domeniul ӑsta.

El a vizitat Palermo vara, iar impresia pe care i-a fӑcut-o capital Siciliei este, într-un anumit fel, diferitӑ fӑtӑ de ceea ce am simţit noi acolo, în februarie. Nu s-a lӑsat convins sӑ-şi descrie în cuvinte experienţa sicilianӑ, dar a acceptat sӑ împӑrtӑşeascӑ un numӑr de imagini, reprezentând locuri care i-au produs o anumitӑ bucurie.

Eccoci qui:

andrei-palermo (1)andrei-palermo (2)andrei-palermo (3)andrei-palermo (4)andrei-palermo (5)andrei-palermo (6)andrei-palermo (7)andrei-palermo (8)andrei-palermo (9)andrei-palermo (10)andrei-palermo (11)andrei-palermo (12)andrei-palermo (13)andrei-palermo (14)andrei-palermo (15)andrei-palermo (16)andrei-palermo (17)andrei-palermo (18)andrei-palermo (19)andrei-palermo (20)andrei-palermo (21)andrei-palermo (22)andrei-palermo (23)andrei-palermo (24)andrei-palermo (25)andrei-palermo (26)andrei-palermo (27)andrei-palermo (28)andrei-palermo (29)andrei-palermo (30)andrei-palermo (31)

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized