756.FRANJURI DE MӐTASE ÎN CӐMPIA BURNASULUI de Mihai-Athanasie Petrescu

FRANJURI DE MӐTASE ÎN CӐMPIA BURNASULUI[i]

În coperţile astea galbene, caracteristice colecţiei “Drum”, au fost tipӑrite în ultimii ani cӑrţi aparţinând unor categorii foarte diverse: de la prozӑ scurtӑ la poezie, de la carte didacticӑ la lucrӑri ştiinţifice. Toate au o caracteristicӑ în comun: au fost realizate exclusiv de creatori aparţinând comunitӑţii roşiorene.

Printre cele peste 30 de titluri, Franjuri de mӑtase este, dacӑ nu mӑ-nşel, primul roman – sau, în tot cazul, singurul pe care îl ţin eu minte. Aparţine unei roşiorence devenitӑ faimoasӑ, ca artist plastic, poet şi publicist, pe cel puţin douӑ meridiane – ӑsta, al nostru şi ӑla, al Spaniei. O cunoaştem bine, i-am admirat lucrӑrile expuse pe simeze şi i-am citit articole publicate în presa culturala localӑ şi naţionalӑ, am vibrat odatӑ cu ea descoperindu-I opera poeticӑ – recitatӑ, în public, în limbile românӑ şi spaniolӑ, de elevii de la Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu” din Roşiori, dar e prima datӑ când îi citim creaţia epicӑ publicatӑ – sigur, noi, la “Mileniu”, am fӑcut cunoştinţӑ demult cu textul.

O poveste roşioreanӑ; o familie care trӑieşte cu multele ei greutӑţi şi cu puţinele-i bucurii, un oraş, scenӑ a desfӑşurӑrii epice, nu mult diferit de cel de azi, un rӑzboi (WW2) care se poartӑ aiurea în lume, dar cu preţul vieţilor tinerilor oraşului, port, obiceiuri, activitӑţi, bârfe, iubiri curate, trӑdӑri, nevoi, satisfacţii, tablouri locale, scurte incursiuni dincolo de Vede, explicaţii, deducţii. Lirism, cugetare, dialecticӑ. Bucurie, tristeţe, mânie, indiferenţӑ. Sau, într-un cuvânt “– Roman  –“.

Cuvintele frumoase şi mulţumirile au fost rostite la lansarea cӑrţii, acum o lunӑ, la Casa de Culturӑ. Ca şi felicitӑrile cuvenite în astfel de împrejurӑri. Acum e rândul felicitӑrilor, nu mai puţin meritate, adresate autoarei dupӑ lectura romanului. Şi, sigur, şi al mulţumirilor pentru volumul şi frumoasa dedicaţie primite.

[i] Eugenia Dumitriu FRANJURI DE MӐTASE, Craiova, Editura Aius, 2019, Colecţia “Drum”, serie nouӑ, nr. 30

IMG_3201IMG_20200325_0003IMG_20200325_0004

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale, Uncategorized

REPARAŢIE MU … MORALӐ de Mihai-Athanasie Petrescu

REPARAŢIE MU … MORALӐ

– Bunӑ seara, domn’ profesor …

– Ce-i cu tine, aici, la ora asta? Te-a dat nevastӑ-ta afarӑ din casӑ?

– Cam da, se poate zice şi aşa …

Scuturându-şi umbrela, Florin Bunea rӑmase, dezorientat, pe pragul uşii profesorului. Plecase în grabӑ de acasӑ şi uitase sӑ ia din cuier cheile de la maşinӑ. Noroc cӑ, aşa cum fӑcea întotdeauna, uitase Dacia Logan neîncuiatӑ şi putuse sӑ-şi ia  umbrela din portbagaj. Altfel, ar fi strӑbӑtut tot drumul prin ploaie, cererea cu care se prezenta în faţa maestrului sӑu era prea importantӑ ca sӑ mai suporte amânare.

Profesorul Chifor, chiar dacӑ nu înţelegea limbajul tânӑrului sӑu prieten, îl cunoştea prea bine ca sӑ se mire de starea lui. Sigur avea vreo idee importantӑ, ceva care, dupӑ un studiu în laborator, se putea transforma într-o nouӑ invenţie. Dar care era legӑtura cu soţia lui Florin şi de ce în toiul nopţii?

Strecurându-se, tiptil, în sufragerie, cu grijӑ sӑ nu o trezeascӑ pe doamna Chifor (care, de fapt, era în bucӑtӑrie, pӑzind ibricul de cafea), Bunea aruncӑ o privire la pendula anticӑ care ticӑia pe un perete (anticӑ … de unde … era un ceas electronic de maximӑ precizie, îmbrӑcat în haine vintage): 3 şi douӑzeci.

– Aoleo, domn’ profesor, nici nu ştiam cât e ceasul … îmi cer iertare …

– Lasӑ formalitӑţile, sunt sigur cӑ n-ai venit aici sӑ îţi cer scuze. Serveşte-mi un pretext oarecare, sau beau singur toatӑ cafeaua. Ce dracu, doar nu suntem copii … Zi, ce-i cu Veronica? Doar n-ai minţit-o cӑ sӑptӑmâna trecutӑ, când am stat douӑ nopţi în laborator pentru fierbӑtorul ӑla ratat ai fost la vreo amantӑ? Ştii cӑ degeaba încerci sӑ îţi dai importanţӑ, nu te crede.

– Nu, domn’ profesor, nu de amante îi arde ei acuma, ci de bisericӑ. Ştiţi cӑ dupӑ chestia cu Ulchibul, s-a iscat marele scandal în episcopia noastrӑ. Popa Valentin, ӑla care ne-a drӑcuit din altar … îl ştiţi?

– Nu numai pe noi, ci şi ştiinţa noastrӑ. Numai nerӑbdarea lui de a folosi aiurea aparatul fӑcut de noi a scӑpat neblestematӑ. Da, şi?

– În prima fazӑ, prea-sfinţitul a vrut sӑ-l cateriseascӑ. Pânӑ la urmӑ, l-a iertat, dar l-a trimis sӑ îşi spele pӑcatele în satul ӑla din vârful muntelui Gulia, cum îi zice?…

– Îi zice Gulia de sus, cӑ la cea de jos nu au bisericӑ. Ştiu, lasӑ asta. Zi de ce ai venit la noi cu noaptea-n cap!

– Pӑi sӑ vedeţi: Veronica, înainte de chestia asta, era membrӑ în comitet. Şi-a dat demisia, cӑ tot i se pӑrea cӑ celelalte babe … ӑsta, cӑ babele alea se uitӑ urât la ea. Dar babele i-au zis sӑ vinӑ înapoi, iar ea de abia aşteaptӑ. Numai cӑ …

– Hai, mӑ, nu te mai tot întrerupe! Ai ceva de zis, zi, si vedem noi cum o dregem.

– Domn’ profesor, Veronica mi-a cerut sӑ îi gӑsesc un artist care sӑ refacӑ pictura bisericii, dar sӑ nu cearӑ bani. Cӑ nu are. Sau sӑ gӑsesc un sponsor.

– Aha, bunӑ idee. Hai cӑ pictez eu, şi mӑ plӑteşte cu prescuri şi colivӑ. Sau vorbim cu directorul, sӑ sponsorizeze institutul toatӑ treaba, doar suntem plini de bani. Hai, mӑ, ce dracu? Suntem noi buni sӑ gӑsim sponsori? Noi ştim sӑ studiem, sӑ meşterim … la bani, zero. Nu ştim nici sӑ-i cheltuim, d-apӑi sӑ-i facem.

– Nu e vorba de bani … Uitaţi: asearӑ, pânӑ sӑ ne culcӑm, Veronica iar mi-a fӑcut capul mare cu biserica ei. A devenit obsedatӑ, parcӑ altceva nu mai existӑ pe lume decât biserica. Şi cu popa cel nou, a venit unul destul de tânӑr, deja toate babele s-au … ataşat de el. Cântӑ frumos, e politicos, e … adicӑ e, e un preot fain, şi mie îmi place. Şi atâta a zis de picturӑ, încât am adormit cu pictura în cap şi am visat cӑ … am fӑcut o maşinӑrie care a pictat toatӑ biserica în douӑ zile.

– Gata, acum suntem pe teren propriu. Am înţeles şi … am fӑcut noi chestii şi mai grele. Dar … chiar douӑ zile? Nu-i mai bine sӑ termine ieri?

Lӑsând pe masӑ cafeaua de abia începutӑ, cei doi cercetӑtori pӑrӑsirӑ rapid locuinţa celui mai în vârstӑ – care, dacӑ nu ar fi insistat soţia lui sӑ se îmbrace, ar fi ieşit în pijama – şi se îndreptarӑ spre institut. Portarul, nea Matache, apӑru dupӑ o lungӑ aşteptare (în ploaie) a savanţilor, la început refuzӑ sӑ le deschidӑ uşa, dar, dupӑ îndelungate insistenţe şi referiri la nevoia de a-l ajuta pe Dumnezeu, se lӑsӑ înduplecat. De fapt, în afarӑ de aluzia la bisericӑ, portarul nu vedea nimic ciudat în comportamentul celor doi, dar era momentul lui de glorie, arӑta în felul ӑsta cӑ în institut nimic nu mişcӑ fӑrӑ acordul lui.

Chifor şi Bunea îşi pornirӑ calculatoarele şi …

– Mӑ, Florine, auzi tu … facem picturӑ bisericieascӑ, ok … dar … ce-i aia?

– Pӑi, sӑ vedeţi cred cӑ e … n-am nici cea mai micӑ idee, domn’ profesor. Cred cӑ e … e cazul sӑ citim, sӑ întrebӑm …

– Sӑ vizitӑm biserici pictate, sӑ o vizitӑm şi pe a noastrӑ, sӑ … De acord. Dar acum, cӑ tot am venit aici, ce putem face? Hai sӑ cӑutӑm pe internet, sӑ vedem în ce fel ne putem îmbogӑţi cunoştinţele … cӑ numai pictor de biserici nu visa mama sӑ mӑ fac …

Documentarea e o muncӑ interesantӑ şi, uneori, plӑcutӑ. În câteva ore de lecturӑ, cercetӑtorii au aflat cӑ “nici bisericile astea nu se picteazӑ oricum”, au şi ele rânduiala lor, canoanele lor, legile lor estetice.

– Pӑrinte, ne-am gândit sӑ ne lӑsaţi pe noi sӑ facem noua decorare a bisericii, îşi începu Chifor pledoaria.

Preotul, care ştia câte ceva despre motivul venirii sale la parohia din oraş, se simţea, întrucâtva, dator celor doi. La urma urmei, dacӑ n-ar fi fost treaba cu greşeala fostului paroh, el, pӑrintele Mircea, nu ar fi fost bӑgat în seamӑ de preasfinţitul episcop şi ar fi continuat sӑ pӑstoreascӑ enoriaşii (şi urşii) de la Gulia de Sus. Adicӑ aproape 80 de kilometri de navetӑ cu maşina personala în fiecare zi. Şi mӑcar de-ar fi fost la Gulia de Jos, dar acolo nici mӑcar nu exista bisericӑ. Aşa cӑ îi invitӑ pe Chifor şi Bunea în lӑcaşul pe care îl manageria, cu atâta succes la enoriaşi, de câteva sӑptӑmâni.

– Fiilor, voi aţi încurcat-o, voi s-o descurcaţi. Din partea mea aveţi toatӑ libertatea sӑ concepeţi pictura muralӑ, singura condiţie fiind sӑ nu cumva sӑ mâniaţi pe Dumnezeu, sӑ nu transformaţi biserica mea într-un loc unde sӑ se audӑ vorbe urâte şi …

– Pӑrinte, noi suntem oameni de ştiinţӑ, avem destulӑ minte sӑ înţelegem nişte lucruri. Dar avem nevoie de îndrumarea dumneavoastrӑ, sӑ ne spuneţi ce subiecte sӑ alegem şi, aşa, în general, cum sӑ acoperim pereţii, ce culori sӑ folosim …

– E … tocmai aţi spus, voi sunteţi oameni prea instruiţi ca sӑ vӑ învӑţ eu. Sunt sigur cӑ vӑ pricepeţi destul, ca sӑ nu trebuiascӑ sӑ stau eu sӑ vӑ spun, vorba aia, fӑ aşa, fӑ pe dincolo. De fapt, fiilor, vӑ dau mânӑ liberӑ sӑ faceţi cum credeţi. Eu mӑ duc sӑ sӑrut mâna presfinţitului imediat ce îmi spuneţi cӑ sunteţi gata sӑ vӑ apucaţi de treabӑ, ca sӑ ne dea binecuvântarea fӑrӑ de care nimic nu se face.

Lӑmuriţi, cercetӑtorii se întoarserӑ în laborator. Pânӑ una-alta, treaba lor era clarӑ: trebuia sӑ conceapӑ maşinӑria, iar în timpul liber sӑ îşi continue documentarea. Iar pӑrintele Mircea le oferi o resursӑ nouӑ.

– Alo, fiule Chifor, am vorbit cu preasfinţitul. Am o veste bunӑ şi, vorba aia, una rea, dar nu e rea e doar mai precisӑ. Pӑrintele nostru a acceptat penitenţa voastrӑ şi a promis cӑ vӑ dӑ binecuvântarea pentru repictarea bisericii, dacӑ voi vӑ oferiţi sӑ o faceţi singuri şi fӑrӑ ajutorul bӑnesc al episcopiei, mai ales cӑ voi aţi distrus-o pe cea veche. A adӑugat cӑ doreşte sӑ participe la inaugurarea noii picturi, dar mai mult decât atât, mi-a propus sӑ târnosim biserica. Azi e … în câte suntem azi, fiule? A, doi iulie? La Hram, la 6 august, biserica trebuie sӑ fie gata. În douӑ zile am nevoie sӑ îi transmit preasfinţitului subiectul frescelor. Vӑ prindeţi?

Uitându-se unul la altul, Bunea şi Chifor îşi zâmbirӑ complice. Proiectul robotului era gata, o mare parte din piesele necesare erau deja pe bancul de lucru, mai trebuia pus a punct numai programul de computer care avea sӑ comande aparatele.

– Cu siguranţӑ, pӑrinte, putem termina totul în cel mult douӑ sӑptӑmâni.

– Bravo fiilor! No, hai, fiilor, cu Dumnezeu înainte!

Din nou, Bunea şi Chifor se uitau unul la altul. Facerea robotului era o nimica toatӑ pe lângӑ problema temei frescelor. Veronica le veni în ajutor:

– Atâta vӑ vӑicӑriţi … ce mare lucru? puneţi mâna de citiţi Biblia.

De fapt, chiar aşa. Construirea micilor pictori zburӑtori putea sӑ mai aştepte … pânӑ la noapte, iar lectura Bibliei …

– Domn’ profesor, eu propun ca pe partea dreaptӑ sӑ desenӑm ceva despre Schimbarea la Faţӑ, tot e hramul bisericii şi se potriveşte.

– Mӑ, dar ce le ştii tu despre hramuri, ca un om mare. De acord. Şi în stânga?

– Nu ştiu … Citim în Scripturӑ.

Timpul era scurt, aşa cӑ se mulţumirӑ sӑ citeascӑ prima carte.

– Gata, mӑ, facem Geneza. E frumos, facerea lumii, e ceva destul de simplu, obţinerea substanţei organice din substanţe anorganice. O rezolvӑm. Mai bine hai sӑ şurubӑrim, cӑ timpul se împuţineazӑ!

Robotul conceput de cei doi era, principial, simplu. Câteva mini drone aveau sӑ fie dotate cu mici pistoale de vopsit. Pilotate de un computer, dronele urmau sӑ execute zboruri în apropierea pereţilor, orientând duzele de vopsit exact aşa cum le ordona programul de calculator. Dronele erau unele simple, din dotarea institutului, realizate cu mai mult timp înainte, pentru un numӑr de virtuozitate la un miting aerian. Şi programul de bazӑ de pilotare a dronelor era, deja, disponibil, doar trebuia adaptat la noile nevoi. Mai trebuia scrisӑ numai acea parte a aplicaţiei legatӑ de pulverizarea jeturilor de vopsea. Era ceva inedit, dar nu imposibil pentru Florin Bunea. Dupӑ o dezbatere scurtӑ, zugravul electronic zburӑtor fu botezat Zubuchi. Marcӑ înregistratӑ.

– Domn’ profesor, oare cum atatӑ Dumnezeu?

– Adicӑ, cum cum? Dacӑ omul e construit dupӑ chipul şi asemӑnarea Lui, e clar, aratӑ ca un om.

– Da, dar ce om? Nu ştiu sӑ desenez figuri …

– Ia şi tu nişte poze oarecare in calculator, ce mare lucru! Apoi pui calculatorul sӑ deseneze, ce treabӑ ai tu?!

Dronele, softul pentru ele şi pentru repartizarea vopselelor, bateriile, vopselele, totul era gata. Ultima probӑ, înainte de transportarea materialelor la bisericӑ fusese concludentӑ. Dronele nu numai cӑ rӑspundeau perfect la comenzi, desenând şi colorând fӑrӑ greşealӑ, dar, dupӑ o idee a lui Florin, fuseserӑ dotate cu un mic ajutaj care directiona o parte din aerul mişcat de elicile portante cӑtre picturӑ, iuţind uscarea vopselelor. În felul acesta, în funcţie de timpul de viaţӑ al bateriilor dronelor, toatӑ suprafaţa albӑ a pereţilor bisericii putea fi acoperitӑ în cel mult şapte zile. Hai, opt, una fiind de odihnӑ. Hai, nouӑ, dacӑ ar apӑrea un caz de forţӑ majorӑ.

– Bunӑ ziua, pӑrinţele, profesorul Chifor sunt, vӑ anunţӑm cӑ suntem gata sӑ ne apucӑm de lucru.

– Bine, fiilor, şi eu vӑ anunţ cӑ preasfinţitul v-a dat binecuvântarea. Începeţi de mâine?

– Începem, pӑrinte, începem!

– Bine … aveţi douӑ sӑptӑmâni jumate pânӑ la schimbarea la faţӑ. Terminaţi sigur pânӑ atunci?

– Pӑi cum sӑ nu terminӑm? Toate detaliile sunt puse la punct, am fӑcut calculele necesare, ne trebuie zece zile .

– Fiule, pӑi uite cum facem: mâine ne vedem la bisericӑ. Aduceti aldeo matale tot ce vӑ trebuie şi apoi vӑ las cheia, iar eu plec în concediu, cӑ a luat coana preoteasӑ bilete la Mamaia. Vӑ las sӑ vӑ descurcaţi singuri, spunem peste tot cӑ biserica e în renovare şi dacӑ e nevoie de ceva, Doamne fereşte, sӑ meargӑ la pӑrintele de la Sfântu Ioan. Cӑ ei şi-au pictat deja biserica, chiar şi pe dinafarӑ.

Deloc surprinzӑtor, totul merse strunӑ. Dronele, bine dirijate de calculator, bâzâiau ore în şir, aşternând pe pereţii imaculaţi scene biblice. Aşa cum spuneau şi socotelile savanţilor, Zubuchi îşi terminӑ toatӑ treaba în cele şapte zile preconizate, rӑmânând aproape zece zile pentru ca biserica sӑ fie mӑturatӑ şi gata pentru a-şi primi enoriaşii la slujba de târnosire.

Nevrând sӑ rişte nimic, pӑrintele Mircea i-a sunat în fiecare zi, când pe Bunea, când pe Chifor. Totul era în ordine. Şi sejurul pӑrintelui la mare era foarte bun, sӑ nu se îngrijoreze fiii zugravi. Atât de bun, încât pӑrintele îl prelungi pânӑ pe 5 august, dupӑ ce se convinse cӑ îngrijitoarele de la Institutul de Cercetӑri, coordonate de doamna Veronica, lustruiserӑ pânӑ şi cotierele stranelor – desigur, fӑrӑ sӑ îndrӑzneascӑ sӑ se apropie de altar.

– Cum? A, da, e foarte bine cӑ aţi mai adus oameni în bisericӑ, fiilor, sӑ vӑ ajute … Le place pictura? Cum sӑ nu? Deci e reuşitӑ? Cine? A, pӑrintele de la Sfântu Ioan? Şi ce a zis? Cӑ nici pictura lui nu e atât de fainӑ? Ha, ha, e invidios … este, vӑ spun eu, pӑi n-aţi vӑzut ce desene cuneiforme are pe exterior? Aia-i picturӑ de biserici? Hai sӑ fim serioşi! Fiule, unu şi cu unu fac doi … cum? Lasӑ, fiule, matematica, eu zic aşa: mâine ne vedem acolo, sӑ dea Dumnezeu sӑ iasӑ bine!

Epilog

Ca la orice Hram, enoriaşii se adunarӑ, încӑ de dimineaţӑ în faţa bisericii. Din pӑcate, doi cetӑţeni cu mutre simandicoase i-au împiedicat pe oameni sӑ intre în sfântul lӑcaş, deşi lumea vӑzuse cӑ sunt în posesia cheii. Pentru cӑ mulţimea era tot mai numeroasӑ şi mai nerӑbdӑtoare, unul dintre cei doi simandicoşi, fiind mai în vârstӑ, încercӑ sӑ tempereze entuziasmul credincioşilor, dar nu avu succes. Primi câteva lovituri, dar exact atunci apӑru pe stradӑ un SUV negru, din care coborârӑ preafericitul pӑrinte episcop, şi pӑrintele paroh Mircea. Vӑzându-i, mulţimea se calmӑ instantaneu, izbucnind în urale. Apoi, îi urmӑ, respectuoasӑ, în bisericӑ pe cei doi sfinţi pӑrinţi, cӑrora li se adӑugaserӑ şi alte feţe bisericeşti, necunoscute în cartier, dar la fel de respectate de oamenii cu credinţӑ. Cei doi simandicoşi se amestecarӑ prin mulţime, intrând, şi ei, în bisericӑ, unde deja soborul de preoţi se pregӑtea sӑ înceapӑ slujba.

Ridicând vocea, episopul rosti primele cuvinte ale slujbei, dar se opri brusc, cu ochii la fresca din dreapta lui. De pe perete, îi zâmbea figura concentratӑ şi plinӑ de satisfacţie profesionalӑ a lui Dumnezeu, în halat alb, înconjurat de sticlӑrie şi aparate de laborator, scrind cu creta pe tablӑ formula celei mai simple substanţe organice: “CH4”.

Urmӑrindu-i privirea, credincioşii cӑzurӑ dintr-o datӑ în genunchi. Ce erau sӑ facӑ! Simandicosul pe care tocmai începeau sӑ-l linşeze când a venit preasfinţitul, era chiar Dumnezeu.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

EU CU ASTEA AM CRESCUT (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

Imi  amintesc cu nostalgie de acele momente din copilaria mea cand taticu, altfel indiferent la versuri, isi amintea de o poezioara invatata, sau auzita de el in copilaria lui. Se stie, psihologii pot explica, omul isi aminteste foarte bine versuri invatate in copilarie, poate mai bine decat tine minte de ce se duce pana in camera cealalta sau ce vrea sa spuna atunci cand intrerupe o discutie, iar chestia asta o experimentez si eu, acum, cand am ajuns la o anumita varsta.

Poezia pe care taticu si-o amintea era despre un neamt cu niste lanturi si despre un tabacar, unu’ Sandu Blegia …

Aproape din intamplare, azi am gasit pe siteul faculty.ro acea poezie, pe care, recunosc, de multe ori am cautat-o pe net, fara succes. Iat-o: (cu mentiunarea linkului respectiv si recunostinta mea pentru cel care a gasit-o inaintea mea, el stie unde, si a postat-o pe net parca special pentru mine: https://www.faculty.ro/victor-vlad-delamarina-258-l-mai-tare-om-d-n-lume-poezie-n-grai-banatean_l431_p5.html)IMG_9548

Victor Vlad Delamarina

ӐL MAI TARE OM DIN LUME

Trîmbit, dobe, larma, chihot,
Fluier, strîgat, rîs si ropot…
Sie sa fie ? Sie sa fie?
Iaca-n tîrg, „minajarie”!
O „comegie” d-a cu fiara
Si-mprejur lumie sî tara.

În caletca, o maimuca
Bas ca omu mînca nuca;
Alta, blastamata, soada,
Sa tînea numa’ în coada
S-alcele, mînca-le-ar focu!
Nu-s gasau o clipa locu.

Lupi, ursi, mîta, oi, cornuce,
Fel da fel da joavini sluce;
Chitorani, arisi si vulturi,
Da prîn lume, dîn tînuturi
D-elea gîbe, d-elea rele,
Feri-ma, Doamne, da iele!

Mulce-am vaz’t, pa bani, viedz bine.
Cum nu vege ori sî sine.
D’apai l-am vazut anume
P-„al mai tare om dîn lume”,
Care sa juca cu leii
Si-i bacea da-i lua tati zmeii!

Cui l-o doborî-n tarîna
Isia ca-i placesce-n mîna
O hîrcie d-a d-o suta
Fara da nisi o disputa.
Dar cum mi ce puni cu neamtu,
Care-n ghint ît rupe lantu?

Sa loviau fisiorii-n coace:
„Siine-i? Unge-i? Care poace?”
Cînd d-odata, – iaca-amaru!
Sandu Blegia, – tabacaru,
Sa sufulca sî tusesce,
Lfnga „comegiant” sa-opresce.

Sa rîgea neamtu da Sandu, !
Dara Sandu, fisiorandu,
Mi-l cuprinsa da subsoara
Sî nu sa lasa cu „doara”!
Strînjie-l! Susie-l! Zî-i pa nume!
Ălui mai tare dîn lume!

Gîfaia neamtu a sîla,
Dar lu Blegia nu-i fu mila,
Hopa-tupa, tupa-hopa!
S-o gasît nemtoniu popa!
„T;îne-l! lasa-l! Ia-l da mîna!
Zdup cu neamtu în tarîna!

„Bravo ! – Sandu sa traiasca !”
Dar cînd fu sa îi placeasca,
Isie neamtu : „Abar, frace…
Nu sa pringe ca-i pa space!”
Vrea : ca-i punga si ca-i ceaca.
Suta zuitata s-o-faca!

„Nu ce josi cu mine, draga!
„Asta, viedz, în cap t-o baga!
„N-ascult vorbe io sî glume,
„Cind mi-s io mai tare-n lume!
„S-ada suta !” Isie Blegia, ‘
„Ca da nu – ‘t fac prau comegia!!!”

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

754. NOUL TEATRU FRANCEZ : CONSIDERAŢII GENERALE de Aurelia Petrescu

NOUL TEATRU FRANCEZ : CONSIDERAŢII GENERALE

d91bfa0c3fe8a036d772af65a3943bba_original

Secolul al douazecilea a marcat o schimbare majoră la toate nivelurile. Totul este pus din nou în discuţie, totul devine relativ. Valorile altă dată recunoscute îşi pierd încet, încet importanţa sau sunt eliminate.

Cu Einstein şi relativitatea sa, distincţia spaţiu – timp este invalidată.

Freud şi psihanaliştii distrug o psihologie raţională şi superficială.

Tehnica şi descoperirile ei dau omenirii alte puncte de reper.

În literatură nu au întârziat să apară schimbări esenţiale la nivelul scriiturii poetice. Proust inovează discursul narativ, consacrând victoria « duratei asupra timpului ».

Si discursul dramatic trebuie să răspundă unor exigenţe ridicate de noua viziune a lumii. Creaţiile unor Cocteau, Giraudoux, Anouilh, Claudel, Montherlant au zdruncinat scriitura dramatică.

Al doilea Război mondial însemnă un nou şoc pentru artă. Acest război a însemnat dispariţia încrederii dintre oameni, lipsa de comunicare nu mai părea ciudată, iar crima, moartea, devenită obsesie, nu a rămas fără ecou în preocupările scriitorilor.

În Franţa, pentru că o astfel de dezlănţuire a oamenilor împotriva oamenilor nu putea să-i lase indiferenţi pe scriitori, Sartre şi Camus sunt puternic impresionaţi de evenimentele războiului, aşa cum se vede în opera lor. Singurătatea, angoasa, înţelegerea absurdului condiţiei umane, iată câteva elemente comune la scriitorii secolului trecut.

Cu toate că războiul a luat sfârşit în 1945, spectrul morţii va continua să îi îngrozească pe oameni. Anii ’50 vor vădi că omenirea este încă pradă aceloraşi sentimente. Războiul nu a făcut decât să le demonstreze oamenilor  cât de absurdă şi derizorie este viaţa. Pentru ei, singura realitate era moartea, viaţa nefiind decât unul dintre aspectele acesteia, o clipă în eternitate.

În ceea ce priveşte teatrul, care părea, într-un fel, ignorat, anii ’50 au fost ca o tresărire, un şoc care i-a speriat atât pe dramaturgi cât şi pe spectatori. Nu era sigur că acest teatru, numit « de avangardă », « al absurdului », « derizoriu », « al deosebirii » va putea rezista trecerii timpului. Am putea să includem toate aceste etichete definitorii pentru noile creaţii teatrale într-o denumire mai generală: NOUL TEATRU. Nou nu din punctul de vedere al tehnicilor utilizate (de altfel, acestea sunt împrumutate de la predecesori), ci prin viziunea asupra lumii. Nu trebuie să uităm că reprezentarea lumii este pentru fiecare scriitor un element original, cu atat mai mult cu cât aceşti dramaturgi arătau pe scenă o cu totul altă lume faţă de cea a lui Jarry sau Apollinaire.

În ceea ce priveşte « Muştele » sau « Porţi închise » ale lui Sartre, oricine poate vedea abisul care îl separă pe Sartre (sau pe Camus) de Ionesco, Beckett sau Adamov.

Anul 1950 relua, într-un fel, evenimentele din 1896 : scandalul provocat de Ubu roi. Este vorba acum de reprezentaţia de la 11 mai cu Cântăreaţa cheală, numită « anti-piesă » la Théâtre des Noctambules. În acealaşi an au apărut şi operele lui Adamov Parodia, marea şi mica manevră şi  Invazia, eclipsate intr-o anumită măsură de piesa lui Ionesco.

În ciuda originalităţii sale date de frazele absurde din manualul Assimil, piesa a fost rău primită de un public prea obişnuit cu teatrul de bulevard sau cu creaţiile brechtiene. Cântăreaţa cheală a fost trăsnetul care avea să declanşeze o furtună : Noul Teatru!

Pentru Ionesco care îşi făcuse mâna în România, dar în alte genuri literare, această surpriză pe care i-a rezervat-o teatrul l-a urmărit toată viaţa. Teatrul, pe care el nu îl putea suferi, avea să-l consacre, iar insuccesul primei sale piese nu l-a descurajat, ba dimpotrivă !

Tragicul vieţii, cu convenţiile sale rigide şi absurde, cu degradarea limbajului până la transformarea acestuia în automatism, totul se regăsea în această primă piesă a lui Eugène Ionesco. El nu voia să repare aspectul urât al lumii, ci să-i dea un contur şi mai vizibil. De altfel,el o spune clar : Nu trebuie să ascundem sforile, ci să le facem şi mai vizibile /…/ să ne cufundăm de tot în grotesc, în caricatură, dincolo de palida ironie a comediilor de salon … Să ducem totul la paroxism, acolo unde se găsesc sursele tragicului.  Să facem un teatru violent : violent de comic, violent de dramatic.

Cum am spus, în acelaşi, an Adamov a dat Invazia iar puţin mai târziu, în 1953, Beckett a propus Aşteptându-l pe Godot. Toate aceste piese au fost atacate dur de critici, dar în sprijinul lor au sărit destui, printre care : Queneau, Breton, Gide, Anouilh, Prevert, ca şi unii regizori care şi-au dat toată silinţa să le monteze. Să-i amintim aici pe Roger Blin şi Jean-Marie Serreau. Toţi aceştia au văzut în Noul Teatru o forţă care nu putea fi ignorată. Dacă publicul din marile capitale europene nu a înţeles de la început semnificaţia Noului Teatru, nu la fel s-a întâmplat cu deţinuţii de la Saint-Quentin, care au asistat pe 19 noiembrie 1957 la reprezentaţia cu Aşteptându-l pe Godot. Ziarul închisorii semnalează ceva uluitor : Un trio de herculi cu bicepşi proeminenţi, /…/ pândeau intrarea fetelor şi aşteptau să râdă. Pentru că acest lucru nu se întâmpla, au început să se agite ostentativ, cu gândul să se strecoare afară când se vor aprinde luminile. Dar au făcut o greşeală. Au ascultat şi au privit câtva minute şi … au rămas pe loc. n-au mai plecat decât la sfârşit, tremurând. Aceasta pentru că, probabil, ei au văzut în această piesă  şi mizeria în care trăiau, dar şi libertatea simbolizată de Godot.

Lumea concepută de acest teatru este tot ce poate fi mai pesimist, mai sumbru.

În cartea sa Un teatru al deriziunii, Emmanuel Jacquart subliniază că ajunge un tur rapid de orizont pentru a evidenţia un tablou deosebit de sumbru al raporturilor umane : faliment al iubirii şi al prieteniei, absenţa comunicării între fiinţe, domnia terorismului sadic sau al naivităţii ubueşti. În faţa dezastrului, individul poate fi ispitit să se replieze în el însuşi. In cazul acesta va fi într-o situaţie de neinvidiat : lipsit de Dumnezeu, chinuit de singurătate, vinovăţie sau angoasă, înlănţuit de mediocritate sau urâţenie, victimă a himerelor sale, orb, sau din contră, prea lucid, ros de un timp neiertător care îl duce direct spre groapă, nu îi mai rămâne nimic în afară de o existenţă lipsită de sens şi de speranţă.

Constantele acestor piese ale Noului Teatru sunt, aşadar : incomunicabilitatea, singurătatea, suferinţa, moartea.

Să încerci să comunici atunci când nici o comunicare nu este posibilă nu este decât o maimuţăreală vulgară sau o comedie oribilă, spunea Beckett.

Poate că acest sentiment nu este chiar nou, imposibilitatea comunicării cu semenii apare de multă vreme la unii scriitori. În secolul XX se pare că această situaţie tinde să câştige teren. Omul devine un străin pentru ceilalţi şi chiar pentru el însuşi, ceea ce eroii lui Ionesco, Beckett sau Adamov observă cu mai multă sau mai puţină luciditate.

Familiile Smith şi Martin se prefac că nu se cunosc ; în Scaunele, Oratorul pe care Bătrânul îl invită să transmită un mesaj nu poate vorbi, se bâlbâie ; e surd şi mut şi nimeni nu va înţelege ce vrea să spună.

Aceeaşi imposibilitate de a comunica este resimţită şi de Jean, personajul din Setea şi foamea, a cărui soţie nu îl înţelege. Această imposibilitate de a comunica îşi are sursa într-o continuă căutare a unui « altceva » sau alienarea omului într-o societate căreia nu-i pasă de el.

Singurătatea urmează inevitabil acestei imposibilităţi de a comunica. Dacă în Muştele lui Sartre sau în Antigona  lui Anouilh solitudinea este apanajul fiinţei excepţionale, în Noul Teatru aceasta se impune ca o boală. Ionesco, Beckett, Adamov concretizează singurătatea, o trasnformă într-o experienţă emoţională. Fie că rămâne singur sau în cuplu, personajul Noului Teatru este un solitar care duce în spate toată povara existenţei.

Singuratatea cuplului este aducătoare de disperare. Bătrâna şi Bătrânul din Scaunele par să trăiască împreună numai cu scopul de a resuscita trecutul, de a găsi o raţiune pentru existenţa lor.

La Beckett, unde cuplul este mai prezent decât la Ionesco sau Adamov, personajele suferă de asemenea de Solitudine : o singurătate în doi.

Cuplurile lui Beckett încearcă să îşi uite singuratatea prin limbaj. Ele vorbesc despre orice ca să uite de ei înşişi. Dar aceasta nu e decât o iluzie. Exemplu : Clov şi Hamm, fiu şi tată, se încurcă în cuvintele fără sens pe care le rostesc.

La Adamov, şi mai ales în Parodia, Invazia  şi Marea şi mica manevră avem aceeaşi viziune a singurătăţii. Funcţionarul şi N. sunt cei doi mari solitari care iubesc aceeaşi femeie, Lili, probabil o întrupare a morţii, mereu frumoasă şi atrăgătoare, ca şi la Cocteau. Singurătatea îşi găseşte încununarea în moarte ; după ce şi-a îndepărtat soţia prin munca sa înverşunată, Jean este ucis de partizani. Mazochismul prezent în opera lui Genet nu lipseşte nici din creaţia lui Adamov. Un singur exemplu : lui N. îi place să sufere şi vrea să îşi ofere o moarte lentă.

Claustraţia este a doua modalitate de a prezenta solitudinea. Pierre din Invazia va găsi posibilitatea de a nu cădea pradă disperării claustrându-se într-un spaţiu închis singur cu hârtiile sale. Vladimir şi Estragon sunt şi ei claustraţi într-un spaţiu şi un timp din care nu pot evada.

Nu putem găsi în tot Noul Teatru un singur personaj care să nu fie o victimă a solitudinii, a angoasei, a suferinţei. Regelui îi este frică de moarte. Fraza Mor devine obsedantă ; Bătrânul şi Bătrâna suferă intens din cauză că viaţa lor a fost ruinată, dar insistă să o prezinte ca fiind radioasă. Profesorul Taranne se pomeneşte că e abandonat de toată lumea, considerat vinovat, umilit. Nici el nu mai poate comunica cu cei care pe vremuri îl respectau şi, inevitabil, va deveni un solitar, un claustrat. Claustrarea (mai ales fizică), singurătatea, duc, de multe ori, personajul la moartea fizică sau psihică. Moartea este singura evidenţă, ea însoţeşte toată existenţa noastră. Cei care îi scapă sunt şi mai nenorociţi ; Didi şi Gogo încearcă, fără succes, să se sinucidă, dar nu sunt în stare. Condamnaţi să trăiască, ei trebuie să se suporte unul pe celălalt. Sunt obligaţi să-i facă jocul lui Godot, care îi păcăleşte de fiecare dată.

Într-un univers în care nu se întâmplă nimic, nimeni nu vine, nimeni nu pleacă, nu mai e nimic altceva de făcut decât să aştepţi moartea. În Regele moare, Ionesco montează pe scândură tot spectacolul morţii, a cărei sosire devine o adevărată obsesie.

Ca şi la Genet, la Ionesco (mai puţin la Adamov) moartea apare în fiecare piesă, fie că e doar o aluzie, ca în Cântăreaţa cheală, fie că ea constituie un subiect de discuţie.

Personajele lui Ionesco suferă mai puţin decât ale lui Beckett, unde moartea refuză să se instaleze. Vladimir şi Estragon, Pozzo şi Lucky, Hamm şi Clov, Winnie şi Willie îşi târăsc viaţa mizerabilă cu speranţa mântuirii. Dar ei nu mai pot părăsi viaţa pentru că sunt legaţi de ea. În cazul lui Beckett s-ar putea vorbi despre acelaşi sadomazochism care se regăseşte şi în piesele lui Genet.

Ucigaşul din Asasin fără simbrie omoară oameni cu sânge rece. Béranger este indignat de acest lucru, dar,în cele din urmă, găseşte o raţiune pentru faptele ucigaşului : aceea că moartea este implacabilă şi reprezintă o evadare a omului în necunoscut.

Sătui de o viaţă fără perspectivă, quasitotalitatea prsonajelor Noului Teatru caută o altă identitate în vis, considerat ca un fel de refugiu. Visul, care începuse să-i preocupe pe scriitori după apariţia teoriei lui Freud, şi care  fusese exploatat intens de suprarealişti, deţine un loc important la autorii  Noului Teatru. Ionesco, Beckett, Adamov găsesc în utilizarea visului una dintre cele mai bune modalităţi pentru a oferi mai multă originalitate pieselor lor.

Arthur Adamov, autorul pentru care visul este extrem de important, îl aduce pe scenă cu mai multă claritate decât ceilalţi autori dramatici. El începe să scrie după ce a citit Visul lui Strindberg şi nu uită să vorbească despre « teatrul oniric ». Personajele lui Adamov, dar şi el însuşi, caută scăparea în vis.

Visele lui Beckett sunt de fapt coşmare. Didi şi Gogo vor să scape de ele, dar nu  reuşesc.

La Ionesco, ca şi la Adamov, viziunile onirice ocupă un loc de seamă. « Pentru un autor dramatic, visul poate fi considerat ca un eveniment esenţialmente dramatic. În vis eşti întotdeauna « în situaţie ». Pe scurt, cred că visul este în acelaşi timp un gând lucid, mai lucid decât în starea de veghe, un gând în imagini, care deja înseamnă teatru … » spune Eugène Ionesco în Viaţa şi visul. În unele piese ale sale, momentele de vis, reverie şi realitate sunt adesea suprapuse, ceea ce duce la insolit. Este vorba de ceea ce Jacques Monférier numeşte o « derogare de la obiciuri ».

Insolitul se regăseşte in tot Noul Teatru ; Beckett, Ionesco, Adamov şi ceilalţi scriitori nu fac altceva decât să-l demonstreze prin personajele lor, surprinse în locuri şi în situaţii bizare. Ele încearcă cu orice preţ să o rupă cu convenţionalul, cu obişnuitul.

 

Abolirea bazelor unui teatru care îşi construise faima în sute de ani, cerea din partea Noului Teatru nu numai punerea în discuţie a unor teme deja apărute (incomunicabilitatea, singuratatea, moartea, visul, chiar insolitul), dar şi spargerea tiparelor unor elemente dramatice care nu voiau să abandoneze scena : personajul, categoriile de spaţiu şi timp, construcţia clasică, decorurile care copiau fidel natura (verosimilitatea clasică). Din acest refuz al teatrului tradiţional au apărut piese extrem de originale, în care spaţiul, construcţia dramatică, personajele, limbajul, toate sunt reformate.

Personajele, singure sau în cuplu, la Ionesco, Beckett şi Adamov primesc o tentă confuză care le asigură posibilitatea de a deveni interschimbabile. Citind Cântăreaţa cheală ne putem da seama, nu numai datorită obsedantului nume al lui Bobby Watson, dar şi cu ajutorul celor două cupluri care joacă acealşi rol şi care se diferenţiază numai prin nume : familiile Smith şi Martin nu sunt decât două posibilităţi de a marca imposibilitatea dialogului, tragicul limbajului.

« Dacă figurile centrale ale pieselor lui Beckett sunt cupluri complementare, interdependente, dacă teatrul lui Adamov ne oferă contrastul perechilor de oameni extravertiţi şi introvertiţi, Ionesco recurge cel mai adesea la personaje tip din familia mic-burgheză. » spune undeva Martin Esslin. Acesta este mediul cel mai fertil în care se naşte absurdul, banalul, dorinţa de evadare. Aceste personaje din cuplul soţ – soţie sunt şi mai nefericite, existenţa lor este şi mai tragică decât a solitarilor.

Bătrâna şi Bătrânul din Scaunele  ne emoţionează mai mult decât orice alt cuplu prin existenţa lor fără sens, pe care ei înşişi o dezvăluie. După o viaţă plină de eşecuri, ei rămân singuri, despărţiţi de o lume imaginară.

Vorbind despre personajele sale, Eugène Ionesco preciza într-o discuţie cu Claude Bonnefoy: “Cuplul este o lume, este bărbatul şi femeia, Adam şi Eva, aceste două jumătăţi ale umanităţii care se iubesc, care nu pot să nu se iubească, care nu pot trăi unul fără celălalt. Cuplul, aici, nu înseamnă numai un bărbat şi o femeie, ci întreaga omenire divizată care încearcă să se reunească. »

Spre deosebire de personajul ionescian, care întotdeauna caută ceva, eroii lui Beckett nu sunt decât imaginea unei lumi doborâte. Ei trăiesc într-o stare de abandon, viaţa lor nu este decât o rătăcire, ei nu fac decât mişcări prin spaţiu ca să-şi omoare timpul. Cei doi vagabonzi, Didi şi Gogo, aşteaptă, poate, moartea (în tot cazul aceasta ar fi o soluţie pentru ei), dar nu sunt capabili să şi-o dea singuri.

Personajul lui Becket suferă cu atât mai mult cu cât el se găseşte într-un loc şi într-un timp din care vrea neapărat să scape. Toate aceste personaje îşi aşteaptă eliberarea,evadarea din locul care le restrânge aspiraţiile. Didi şi Gogo sunt legaţi de drumul de ţară, Hamm nu se poate ridica din fotoliul său, Clov nu reuşeşte să stea în picioare, Willie şi Winnie sunt supţi de mamelonul care îi împinge spre centrul Pământului. Deşi toate personajele beckettiene sunt strâns legate de de un loc, acest loc nu este niciodată determinat. La el spaţiul ţine de domeniul metafizicului. În acest spaţiu al universului infinit, personajele aşteaptă, fără nici o speranţă, să se întâmple ceva. Şi, de la un moment la altul, timpul se scurge şi nimeni nu-şi dă seama. Ai impresia că lumea creată de autor se găseşte într-un prezent etern. Prezentul, trecutul şi viitorul se suprapun. De la un act la altul, decorul piesei Aşteptându-l pe Godot se schimbă marcând scurgerea timpului ; pomul se umple de frunze, Pozzo orbeşte.

La Ionesco, timpul nu este perceput intr-un mod obişnuit, nu contează decât timpul trăit. În aproape toate piesele sale, se sfârşeşte un ciclu pentru a reîncepe imediat. Aşa se întâmplă în Lecţia, unde fiecare lecţie nu face decât să o repete pe precedenta pentru a prevesti viitorul. Imaginea finală a închisorii sugerează, mai dedegrabă, infernul etern.

În ceea ce priveşte construcţia, dramaturgii Noului Teatru datorează mult predecesorilor lor. Absenţa intrigii, observată la Genet, Beckett, Ionesco, Adamov, reprezintă unul dintre punctele esenţiale ale rupturii categorice cu tradiţia. Piesele nu au nici măcar final (fericit sau nefericit). Ionesco scrie o piesă unde începutul şi sfârşitul se confundă, la el, ca şi la Beckett, putem vorbi de o dezvoltare circulară.

În ceea ce priveşte decorurile, de cele mai multe ori ele sunt extrem de simple. Obiectele, interioarele caselor nu mai definesc personajul, caracterul său, dar proliferarea lor, în unele piese ale lui Ionesco, spune multe despre obsesia răului, care afectează fiinţa umană.

La Beckett,spaţiul scenic se vede investit cu o funcţie importantă. El este materializarea concretă a alienării eroului. El prelungeşte corpul personajului, îl închide. Decorul sonor vehiculează semnificaţii pe care cuvântul nu mai trebuie să le exprime. Simbolizează imobilismul care loveşte personajele şi imposibiliatatea lor de a se părăsi.

 

După Ionesco, Beckett şi Adamov, drumul Noului Teatru este urmat de un mare număr de scriitori care se ataşează de principiile unuia dintre cei trei. Astfel, am putea să-l clasificăm pe Boris Vian ca pe un scriitor ionescian. Misterul care domină piesa sa Constructorii imperiului este asigurat de către Schmurz, un fel de « acar-păun » înfăşurat în bandaje şi îmbrăcat cu zdrenţe. În această piesă, Vian, ca şi ceilalţi dramaturgi, utilizează mijloacele vizuale şi sonore cele mai adecvate, care îl ajută să realizeze imaginea ascensiunii tatălui, ce echivalează cu drumul către moarte. Regăsim chiar şi limbajul plin de clişee, folosit de Ionesco.

O altfel de viziune asupra condiţiei umane găsim la Fernando Arrabal, care, continuând tradiţia Noului Teatru, parcă se apropie mai mult de Genet decât de Ionesco sau de Beckett. Vorbind despre contribuţia lui Arrabal la evoluţia teatrului, W. K. Mayo îl considera un copil minune al noii generaţii teatrale, al cărui aport în domeniu e comparabil cu cel al lui Picasso în evoluţia picturii.

Acest teatru al violenţei, unde sadismul se aliază cu erotismul pentru umilirea personajelor, este profund subiectiv, pentru că Arrabal, ca şi Genet, transmite lumii că el crează o mare parte a sensibilităţii sale. Un exemplu este Arhitectul şi Împăratul Asiriei. În această piesă, în care este folosit procedeul teatrului în teatru, sunt dezvăluite toate instinctele primare ale omului, printre care canibalismul (arhitectul îl devorează pe împărat ca să devină încarnarea suveranului Asiriei).

În concluzie, credem că este potrivit să folosim cuvintele lui Emmanuel Jacquart: “… mi se pare că Teatrul Deriziunii, care a ştiut să facă să coincidă structurile dramatice, estetice şi semice cu structurile comunicării, posedă dramaturgia cea mai complexă, cea mai bogată şi cea mai perfecţionată din istoria literaturii franceze. De aceea are un răsunet mondial. În ce priveşte valorile pe care le exprimă, fiecare le poate judeca prin propria sa filosofie şi experienţă »

/

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu, Uncategorized

753.PRINTRE RÂNDURI de FLORINA CARVACI

Printre rânduri 

 

Dincolo de orice,

Poezia este modul frumos de a depăşi orice intemperie.

Primăvara în care ai venit,

e tot primăvară,

şi tu eşti primăvara.

Dincolo de discuţiile siropoase,

mi-ai lăsat toată această înflorire pe umeri.

 

*

Copaci înfloriţi pe străzile Romei,

frigul de acolo,

frigul de aici,

toate fricile şi temerile.

,, Nu te-am acoperit cu gândurile mele’’?

 

*

Dincolo de orice motivaţie,

timpul.

 

*

Ți-am spus că îți respect hotărârile.

Te-am lăsat să stabileşti limitele.

Poți face din mintea mea

un obiect decorativ,

un set de bijuterii,

un tablou fotovoltaic…

şi chiar o linie aeriană,

pentru că aici,

în mintea mea,

există întotdeauna un adevăr.

 

BETWEEN THE LINES translated into English by Mihai-Athanasie Petrescu

Beyond anything

Poetry is the beautiful way to go over any trouble

The spring when you came is any spring and you are the spring …

Beyond syrupy talks, you put all this blooming on my shoulders

*

Flourishing trees in the streets of Rome,

Cold over there,

Cold over here,

All the fears, all the dreads,

”Haven’t I covered with my thoughts?”

*

Beyond any motivation,

The time …

 

*

I told you I would accept your decisions

I let you set the limits

You can turn my mind

Into a decorative object,

A pile of jewels,

A photovoltaic panel …

Or even an airline,

That is because here,

In my mind,

There always is some truth.

IMG_1497

 

 

Un comentariu

Din categoria Florina Isache, Uncategorized

752. OMUL-FANTӐ de AUREL PENTELESCU

OMUL-FANTӐ de AUREL PENTELESCU

Rӑstӑlmӑciri profane dupӑ Nichita Stӑnescu

 

Ha, mâncam avioane!

Destinul meu se hrӑneşte

Numai cu avioane, fiindcӑ ele zboarӑ sus,

Cu mult mai sus

Decât pӑsӑrile.

 

Vine Omul-fantӑ

Şi-mi zice:

  • Nu mai mânca…

Zic:

  • Puţin îmi pasӑ ce zici!

Dӑ-mi altceva, cu mult mai important

Sau mӑcar

De acelaşi ordin de mӑrime.

 

Omul-fantӑ

Îmi dӑdu o sferӑ

Şi-mi zise sӑ o înghit.

Aura de dinţi de pe frunte

Se sfârmӑ. O greaţӑ

Sartreianӑ

Mӑ cuprinse.

  • Nu pot sfera sӑ înghit.

 

E sterilӑ. Pӑsӑrile fac

Cel puţin un ou. Dӑ-mi un ou!

 

Dar vorbeam singur.

Omul-fantӑ dispӑruse,

Probabil nu se aştepta

sӑ-l vomit.

Mâncam mai departe avioane

Cu şi mai mare apetenţӑ,

Fiindcӑ numai avioanele

Zboarӑ sus,

Cu mult mai sus

Decât pӑsӑrile.

 

Nu rezistӑm ispitei,

Nici chiar atunci când

Omul-fantӑ

Ni se aratӑ, fie şi perfid,

Sub forma Uciderea pruncilor

De Pieter Brüegel cel Tânӑr.

 

Vai  mie, am zis,

Nӑscut sunt sӑ mor

Pe pӑmânt! În vis.

 

1971, martie

IMG_20190926_0004

L’HOMME-FENTE    TRADUIT par MIHAI-ATHANASIE PETRESCU

Interprétations profanes de Nichita Stӑnescu

 

Ha, je mangeais des avions!

Ma destinée se nourrit

D’avions seulement,

C’est parce qu’ils volent là-haut,

Beacoup plus haut que les oiseaux.

 

Et puis l’Homme-fente

Vient me dire:

  • Arrête de manger …

Je réponds:

  • Je me fous de ce que tu dis!

Donne-moi autre chose

Beaucoup plus important,

Ou, au moins

Tout aussi grand.

 

L’Homme-fente

Me donna une sphere

Et m’ordonna de l’avaler.

Les dents sur mon front

Volèrent en éclats. Une nausée

Sartréienne

Me prit.

Je ne peux l’avaler, cette sphere

Elle est sterile. Les oiseaux, aux moins

Pondent un oeuf. Donne-moi un oeuf!

 

Mais je parlais tout seul.

L’Homme-fente s’était évanoui

A croire qu’il ne s’attendait pas

Que je le vomisse.

Je continuais à manger des avions

Parce que seuls les avions

Volent là-haut

Beaucoup plus haut que les oiseaux.

 

On ne résiste pas à la tentation

Pas même au moment où

L’Homme fente

Se fait voir, meme perfidement,

En tant que Massacre des innocents

Par Pieter Brüegel le Jeune.

 

Pauvre de moi, je me dis

Je suis né pour mourir

Sur cette terre! Dans mon rêve.

 

  1. Mars.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurel Pentelescu, Uncategorized

751. O DATӐ PE AN! de Mihai-Athanasie Petrescu

O datӑ pe an!

E o expresie atât de obişnuitӑ, încât ar fi trebuit sӑ mӑ feresc de ea, nu sӑ o aleg ca titlu; dar cum eu obişnuiesc sӑ cedez primului impuls atunci când vine vorba de titluri, am cedat şi de data asta … şi iatӑ de ce:

O datӑ pe an are loc câte un eveniment important pentru cineva. Aniversarea zilei de naştere, ultima zi a anului şcolar, onomastica, aniversarea cӑsӑtoriei … adicӑ datele cele mai importante, pe care le aştepţi cu nerabdare (da, pânӑ la urmӑ şi ziua de naştere, pentru cӑ reţeaua de telefonie mobilӑ sigur îţi face vreun cadou în minute adaugate la “nelimitatul” din abonament).

Existӑ categorii de oameni pentru care “o datӑ pe an” are şi semnificaţii mult mai importante. Uite, de exemplu, când apӑrea calendarul bisericesc, mama soacrӑ imediat cӑuta data Paştilor. Era cea mai importantӑ, pentru cӑ în funcţie de asta îşi organiza primӑvara, îşi calcula data Lasatului de sec, pentru cӑ atunci se adunau la masa ei câteva perechi de fini. Pӑi nu? Era important şi asta, nu pentru mine, cӑ eu nu am mers niciodata cu plocon la naşii mei, ei nu prea cunoşteau obiceiul, iar eu mӑ feream sӑ li-l împӑrtӑşesc.

De 1o ani (pentru cӑ la prima ediţie mitingul de la Otopeni a fost mai puţin bӑgat în seamӑ; de, nou-nӑscut, nimeni nu ştia cu ce se mâncӑ, sau mai degrabӑ cu ce apӑ se ia, pentru cӑ în ziua cu pricina a plouat şi nu am mai plecat de acasӑ) data de calendar aşteptatӑ de mulţi cu nerӑbdare este … da, am pomenit-o deja, e cea în care se tine BIAS. “Când e, mӑ, BIAS-ul ӑla, nu-l mai anunţӑ ӑştia odatӑ, sӑ ne organizӑm şi noi concediul?” Cam asta e întrebarea pe care ne-o adresӑm unii altora încӑ de când începe sӑ se topeascӑ zӑpada, iar Aeroclubul României  îşi afişeazӑ draftul de grafic al manifestӑrilor pentru public. S-ar putea ca vreun cârcotaş dintre colegii mei sӑ se mire: cum, îţi programezi plecarea în concediu în funcţie de mitingul de la Bӑneasa, nu dupӑ data examenelor de bacalaureat?. Da, chiar aşa. BIAS este reperul. Acum doi-trei ani, Bӑneasa s-a strecurat cu succes printre examenle de competenţe şi examinӑrile scrise, nu s-au influenţat una pe alta, ci amândouӑ pe mine, şi parcӑ s-au înţeles sӑ ne elibereze vara, fiind simultane.

Anul ӑsta, mitingul cel mare parcӑ voia sӑ ne încurce niţel. Data de 24 august s-a anunţat destul de târziu, iar nerӑbdarea noastrӑ, adӑugatӑ la incertitudinea privind alte posibile activitӑţi estivale, ne-a fӑcut sӑ accesӑm cu oarece febrilitate siteul companiei de aeroporturi – şi emailul prietenilor din sistem.  Dar data a fost publicatӑ, iar noi ne-am improvizat rapid (dar norocos, pentru cӑ am reuşit sӑ rezervӑm cazare exact acolo unde ne doream) un plan de deplasӑri de loisir.

A urmat apoi altӑ perioadӑ de aşteptare, în care organizatorii şi-au cӑutat colaboratori. Eram siguri de Aeroclubul României şi, judecând dupӑ pozele de la prima şedinţӑ, în care se distingeau uniforme albastre, de Forţele Aeriene ale României. Acum 15 de ani, când activitatea mitingisticӑ de abia reînvia la noi, asta era mult mai mult decât puteam visa. Îmi amintesc de cuvintele lui Cӑtӑlin Prunariu, pe atunci comandant al Aeroclubului Teritorial de la Clinceni, în 2002, pe Bӑneasa, când mitingul, singurul din anul ӑla din zona geograficӑ accesibilӑ pentru noi, a reunit avioanele EXTRA 300, Zlin 142, Wilga (cu planoarele ei) şi şi AN-2 de la AR şi douӑ elicoptere de la SSAvC : “Ehe … bine cӑ am putut sӑ ridicӑm avioanele noastre, cӑ nu a fost uşor sӑ convingem decidenţii. Cine ştie, poate în anii urmӑtori vom putea colabora şi cu armata, ştiu şi eu cӑ acolo e forţӑ, e mai impresioanant …”

Unul câte unul, momentele de desfӑşurator au început sӑ fie definite, apӑrând şi numele sau marca de aeronavӑ a unor invitaţi. Aoleu! Lipsesc Iacӑrii! Înseamnӑ cӑ nu vine nici Jurgis? Pai cine a mai vӑzut BIAS fӑrӑ Iacӑri Jurgis?! Of, nici Red Bulls nu vin, şi cât speram sӑ aducӑ, în sfârşit, Lightning-ul … Dar … a! vine Jurgis! Vine Galebul de la sârbi, ӑla pe care l-am mai vӑzut pe la Kecskemet. I-auzi, vine şi un L-29 de la cehi, un Gripen de la unguri, dar ӑsta nu zboarӑ, e doar la staticus, cum zic ei. Ce mai vine? Aha! Taromul! Vedem iar formaţia aia specialӑ cu un liner flancat de Extre, de data asta însӑ nu mai vine veşnicul Gogu, ci un un Airbus de-ӑla micu’. Şi mai cine? Valer? În duet cu Ivan? Pӑi avem spectacol de spectacol, domne! Or putea sӑ umple o zi întreagӑ?

Acum câţiva ani, când vremea rea a pus beţe-n aripi avioanelor americane de la Câmpia Turzii care trebuiau sӑ participle la BIAS, piloţii Aeroclubului au eliminat posibilii timpi morţi, realizând, ad hoc, un program exceptional, sub ameninţarea furtunii. Deci se poate. Nu vom sta cu ochii în soare, între ochi şi soare sigur va fi un avion în orice clipӑ.

Ce dacӑ facebook abundӑ de pesimism! Nu putem judeca pânӑ nu se terminӑ ziua (de 24 august) şi nu ne gonesc ӑia de pe aeroport. Mergem acolo şi vedem, iar dacӑ nu ne place, asta e, n-avem decât sӑ sperӑm cӑ la anul va fi mai bine.

Planul A e în felul urmӑtor: Sejurul nostru în Bucovina se terminӑ pe 22. Plecӑm la prânz, pânӑ seara suntem la Braşov, pe 23 ne odihnim, pe 24, la 0400 hrs decolӑm, la bordul Rachetei noastre roşii, spre Bӑneasa. Pânӑ la urmӑ aplicӑm planul C, acceptabil şi destul de rentabil, chiar dacӑ întârziem cam o orӑ faţӑ de schedule …

Şi ziua poate începe. Întâi, ne întâlnim cu prietenii, ne actualizӑm cunoştinţele şi imaginea.

IMG_5901IMG_5907IMG_6014IMG_6030IMG_6031(1)IMG_6032IMG_6034(1)

Apoi, zborurile care umplu cerul. Treptat: IAR-46, Tecnamuri si Cessne, Zlinuri, Extre, Alouette-uri, Bn-2, Beechcraft, MiG-21 LanceR, Kamov-26, YAK-52uri de la Bobocu, Pume, IAR-99, Maule, Wilga, liniştea planoarelor IS-28, Airbus-318 cu Extrele, L-39, SuperGaleb, AN-2uri, paraşutişti, o paraşutӑ care nu se deschide, dar nimeni nu se impacienteazӑ, de fapt e un drapel scӑpat din mânӑ, L-29, iar LanceR, alt planor, F-16, MiG-uri de la Baza 86, Socaturi de la Baza 71, deja era ora 16, când o fi trecut timpul, C-27 J Spartan, C-130, din nou planorul MDM FOX Red Bulls, alt MDM FOX, cu însemnele Aeroclubului, un nou dans al paraşutiştilor, încӑ un balet al IS-28urilor, apoi un vuiet de MiG-21 LanceR, o a doua autorotaţie a Kamovului, e ora 1930, fumigenele de pe aeronave şi oameni se combinӑ cu artificii luminoase, Mig-ul atacӑ iar timpanele şi retinele, cu flӑcӑri de forţaj şi de contramӑsuri, îl imitӑ Puma nr. 77 şi, în sfârsit, Spartanul de la Baza 90, ӑla cu flares care încheie programul de zbor. Cât mai e ceasul ӑla? 21? Pӑi cum, a trecut deja o zi lungӑ de varӑ şi nu ştim când?!Deşi am stat pe Bӑneasa sӑ vedem (aşa cum se temea lumea) cel mai slab BIAS ever?! Hai, mӑ!

IMG_5632IMG_5653IMG_5700IMG_5711IMG_5714IMG_5734IMG_5754IMG_5767IMG_5775IMG_5838IMG_5839IMG_5858IMG_5892IMG_5893IMG_5894IMG_5895IMG_5896IMG_5943IMG_5944IMG_5954IMG_5992IMG_6002IMG_6014IMG_6025IMG_6026IMG_6056IMG_6060IMG_6067IMG_6117IMG_6136IMG_6138IMG_6145 (1)IMG_6163IMG_6169IMG_6193IMG_6240IMG_6257IMG_6259IMG_6330IMG_6352IMG_6358IMG_6367IMG_6430IMG_6437IMG_6471IMG_6475IMG_6499IMG_6513IMG_6541IMG_6566IMG_6615IMG_6644IMG_6656IMG_6661IMG_6712IMG_6727IMG_6735IMG_6740IMG_6770IMG_6776IMG_6781IMG_6820IMG_6823IMG_6898IMG_6917IMG_6991IMG_6996IMG_7054IMG_7077IMG_7120IMG_7147IMG_7205IMG_7238IMG_7278IMG_7279IMG_7280IMG_7332IMG_7335Odatӑ pe an

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

750. UN OM, O PASIUNE, MAI MULTE EXPRIMӐRI de Mihai-Athanasie Petrescu

UN OM, O PASIUNE, MAI MULTE EXPRIMӐRI[1]

IMG_20190905_0001IMG_20190905_0002IMG_20190905_0003

Mӑrturisesc cӑ eu am auzit întâi de aviatorul Alexandru Şcheul şi, mult mai târziu, de motociclistul Alexandru Şcheul. Asta, deşi am permis de conducere categoria “A” încӑ din 1983, iar brevet de zbor n-o sӑ obţin niciodatӑ. Normal, pasiunea mea pentru zburӑtori şi zburӑtoare e mai mare decât cea pentru vehiculele, mai mici sau mai mari, pe douӑ (trei, uneori) roţti. L-am şi vӑzut pe aviatorul mai sus menţionat conducând, în mai multe rânduri, parada piloţilor de avioane uşoare şi ultrauşoare la ediţii successive ale “Porţilor deschise” la Baza 71 Aerianӑ, la Luna, fӑrӑ a putea vreodatӑ (de, specificul manifestӑrii de la Luna) sӑ mӑ întâlnesc cu el faţӑ-n faţӑ.

Şi totuşi, preferinţa domnului Şcheul, din câte am înţeles atunci când, în sfârşit, l-am cunoscut personal, se pare cӑ se îndreaptӑ dintotdeauna cӑtre motoare …

Am folosit termenul ӑsta deliberat. Motoare, la propriu, mecanisme propulsoare, dar şi “motoare”, aşa cum sunt alintate motocicletele, motoare, aşa cum nepricepuţii denumesc, generic, tot ce e mecanic şi mişcӑ.

Cum de s-a întâmplat aşa? E simplu de aflat şi de înţeles citind cartea realizatӑ de doamna Maria Cristina Ţilicӑ, o binecunoscutӑ şi apreciatӑ realizatoare de la Televiziunea Românӑ.

Deşi nu am cunoscut-o personal pe doamna Ţilicӑ, o suspectez şi pe dumneaei de un penchant pentru mecanicӑ şi mai ales pentru zbor şi aviaţie. Nu cu mulţi ani în urmӑ a fӑcut o carte remarcabilӑ prin care nu a doar prezentat cea mai veche şi faimoasӑ formaţie de acrobaţie aerianӑ de la noi, Iacӑrii acrobaţi, ci a reuşit o analizӑ frumoasӑ şi profundӑ a personalitӑţii celor trei piloţi care alcӑtuiesc formaţia. De fapt, folosind o tehnicӑ asemӑnӑtoare a reuşit doamna sӑ aducӑ în faţa cititorilor şi portretul lui Sandu Şcheul.

Nu a venit cu o biografie gen Wikipedia a bucovineanului nnostru. Nu, a fӑcut ceva mult mai simplu şi mult mai uşor de receptat pentru orice cititor, priceput sau nu în ale mecanicii, pasionat sau nu de adunat colecţii: l-a provocat pe prietenul ei, motociclistul, mecanicul, colecţionarul, pilotul aviator Alexandru Şcheul la o discuţie despre el însuşi. Iar materialul rezultat, o adevӑratӑ confesiune, a fost pus în paginӑ, cu siguranţӑ dupӑ un plan foarte strict, aşa cum realizatorii de televiziune trebuie sӑ aibӑ.

Astfel, cunoaştem un tip simpatic, care, bӑiat mic fiind, profitӑ de absenţa tatӑlui sӑu de acasӑ şi îi “împrumutӑ” motoreta (Carpaţi, existӑ încӑ şi e expusӑ în Expo Moto Bucovina), inventeazӑ o tehnicӑ adecvatӑ taliei sale de copil pentru a o pune în funcţiune şi porneşte la plimbare pe strӑzi. Nu am de gând sӑ povestesc cartea, dar un astfel de eveniment trebuie citat, pentru cӑ este, evident, cheia care a deschis calea pasiunii pentru mecanicӑ a lui Sandu Şcheul, dupӑ se vede, la o vârstӑ foarte fragedӑ. Cum a evoluat aceastӑ pasiune?

Se poate vedea în douӑ, ba chiar în trei feluri. Sigur, cel mai comod e sӑ citeşti cartea despre care discutӑm aici … sau sӑ deschizi televizorul, pentru a-l vedea pe eroul nostru într-un scurt documentar (realizat, binenţeles, tot de Maria Cristina Ţilicӑ) pentru canalul TVR HD.

Dar existӑ şi a treia cale, aia puţin mai anevoioasӑ, dar şi mai dӑtӑtoare de satisfacţie: sӑ faci o turӑ – hai sa zicem de aproape 1800 km., cum am citit eu la întoarcere pe kilometrajul Rachetei mele celei Roşii – şi sӑ faci cunoştinţӑ cu Sandu Şcheul la “moşia” lui de la Horodnicul de Jos, undeva între Rӑdӑuţi şi Suceava. Acolo se poate vizita Expo Moto Bucovina – Expoziţie, nu muzeu, pentru cӑ toate piesele expuse sunt în perfectӑ stare de funcţionare. Dar acolo poţi, în primul rând, sӑ faci cunoştinţӑ cu acel tip simpatic, cum l-am caracterizat eu pe eroul cӑrţii.

Nu ştiu cum va primi el, domnul Alexandru Şcheul, categorisirea mea: “erou”. Şi cuvântul ӑsta are mai multe sensuri în limba românӑ. Eu l-am folosit cu sensul “personaj de carte”, dar, dacӑ nu m-aş teme cӑ modestia lui l-ar face sӑ încerce sӑ respingӑ termenul, l-aş utiliza şi cu sensul propriu, de om care face ceva ieşit din comun şi care meritӑ recunoştinţa celorlalţi. De fapt, Expo Moto nu este doar o colecţie a unui om. Expo Moto este o piesӑ de patrimoniu românesc şi mondial. În sala de expoziţie pot fi vӑzute motoare care ies în evidenţӑ prin ceva anume. Sigur, în primul rând prin faptul cӑ toate sunt rare, unele chiar unicate. Am avut curiozitatea de a arӑta elevilor mei câteva fotografii cu motociclete pentru a le surprinde reacţiile şi, surprinzӑtor, nu şi-au îndreptat preferinţa cӑtre carenatele moderne care fulgerӑ pe şoselele contemporane (pânӑ la urmӑ, ele sunt banale, prin frecvenţa apariţiei lor pe drumuri), ci spre masiva motocicletӑ care apare şi pe coperta volumului despre care discutӑm aici. Vorbesc despre copii care nu se pricep (încӑ) la motociclete. Nu au ales viteza sau vârful tehnicii actuale, ci estetica unei motociclete clasice. Sigur cӑ tinerii mei elevi nu au de unde sӑ ştie (acum ştiu, dupӑ ce le-am spus eu) care este valoarea de piaţӑ a unei motociclete de genul Zundapului participant la al doilea Rӑzboi mondial, altfel sigur ar fi ochit-o şi din punct de vedere material, doar sunt elevi la Economic.

Deci da, este un erou, un erou al recuperӑrii şi valorizӑrii patrimoniului. Într-o ţarӑ în care, din pӑcate, oamenii nu au ştiut sӑ pӑstreze în stare de funcţionare nici un avion IAR-80, produs tehnologic de vârf în perioada apariţiei sale, nici un autobus TV-1, TV-2, TV-7, TV-20 (deşi, se pare cӑ au şanse sӑ reînvie douӑ astfel de vehicule) (lista mea e scurtӑ şi subiectivӑ, mii de produse ale inteligenţei şi muncii românilor nu mai existӑ nici mӑcar în fotografii), iatӑ cӑ un om, nu o uzinӑ sau un muzeu, nu o instituţie culturalӑ, o persoanӑ fizicӑ a gӑsit o cale de a salva, recondiţiona şi reînmatricula motociclete clasice produse atât în ţӑrile blocului comunist, cât şi în restul lumii. Iar cartea doamnei Maria Cristina Ţilicӑ (sper sӑ ne cunoaştem mӑcar pe facebook) îl face cunoscut şi îl valorizeazӑ pe acest om.

Dupӑ ce am discutat despre conţinutul, tehnica scriiturii şi eroul cӑrţii, e cazul sӑ vorbim şi despre prezentare. Avem un volum extrem de frumos, în care textul este tipӑrit pe douӑ coloane (bilingv, românӑ şi englezӑ, traducerea fiind realizatӑ de colega mea, profa de englezӑ Catrinel Albert) pe hârtie lucioasӑ, de cea mai bunӑ calitate. Fiind om de televiziune, binenţeles cӑ autoarea a fӑcut apel la imagini, inserând în volum numeroase imagini în culori, opera fotografilor Doru Clipa, Eugen Demetercӑ şi, Ben Niţӑ, prietenul meu de la Bacӑu.

Aproape de fiecare datӑ îi invit pe cei care citesc cronicile mele sӑ citeascӑ volumul despre care am discutat. De data asta îi invit sӑ meargӑ la Expo Moto Bucovina. Sunt sigur cӑ domnul Alexandru Şcheul le va fi o gazdӑ la fel de bunӑ cum a fost şi pentru noi şi,oricum, vor pleca de acolo şi cu cartea de faţӑ în rucsac.

Închei cu o remarcӑ din partea pasionatului de aviaţie din mine: pe prima copertӑ a cӑrţii apare domnul Sandu Şcheul cӑlare pe Zundap. Sӑ ne uitӑm bine la el: e îmbrӑcat cu un combinezon de zbor. Semn cӑ (vorba lui Prévert) pot semna pentru afirmaţia cӑ Eroul nostru e la fel de îndrӑgostit de mecanicӑ şi motociclete pe cât este de zbor!

[1] Maria Cristina Ţiilica, Alexandru Şcheul Colecţia şi pasiunea sa pentru motociclete, Suceava, Editura Lidana, 2019

69858183_2368736316513548_7866043963365392384_n

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale, Uncategorized

749.O NOUA PERCEPŢIE A UNOR EVENIMENTE TRӐITE de Mihai-Athanasie Petrescu

O NOUA PERCEPŢIE A UNOR EVENIMENTE TRӐITE[1]

Domnul profesor Aurel Pentelescu ne oferӑ, prin acest volum, un alt fel de citire a “documentelor de partid şi de stat”, acelea pe care le-am citit, rӑscitit şi prelucrat la vremea lor.

Autorul realizeazӑ o culegere de comunicӑri prezentate de domnia sa de-a lungul anilor (post-decembrişti, desigur), în care propune o interpretare obiectivӑ, aşa cum spune domnia sa “sine ira et studio”, a unor momente marcante ale perioadei comuniste din istoria României, încercând sӑ (îşi) ne explice cum o societate democraticӑ, aşa cum era România interbelicӑ, s-a transformat dupӑ 1948 într-o ţarӑ condusӑ de un “partid-stat” (P.C.R.) şi de un dictator megaloman, efectele pe diferite planuri ale conducerii comuniste, dar şi care au fost motivele imploziei acelui tip de conducere a societӑţii.

Îi mulţumesc autorului pentru frumoasa dedicaţie şi îl asigur cӑ nu doar am avut rӑbdare sӑ îi citesc cartea, dar am fӑcut-o cu multӑ curiozitate şi cu folos.

[1] Aurel Pentelescu, Timp revolut Explorӑri în istoria recentӑ (1948-1989)

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale, Uncategorized

748. PENTRU SCUMPA ŢARӐ ROMÂNEASCӐ DE Nicolae Dӑrӑbanţ

PENTRU SCUMPA ŢARӐ ROMÂNEASCӐ

IMG_7909

Azi noi, oştenii de odinioarӑ,

Ne vom ruga cu toţii la Dumnezeu,

Pentru tine, scumpa noastrӑ Ţarӑ

Şi-n suflet te-om purta cu drag mereu.

 

Cӑ tu în inimi ne-ai sӑdit iubirea,

Ca mamӑ iubitoare de-ai sӑi fii

Şi tu ne-ai învӑţat ce-i nemurirea,

Prin pilda Ta de fiecare zi.

 

Noi vom pӑstra în inimi demni trecutul,

Credinţa sfântӑ-n veci va fi cu noi,

Îţi vom cinsti întotdeauna lutul,

Din care-au rӑsӑrit atâţi eroi.

 

Şi rândui-va Tatӑl cel Ceresc

Sӑ fii ce-ai fost în vechile hotare,

Trӑiascӑ-n veci tot Neamul Românesc!

Trӑiascӑ România Mare!

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant, Uncategorized