
(posibil capitol nou)
Chiar sub bolta de viţă, în curte la preotul Budeanu, au avut surpriza să se întâlnească Ică Ignat şi Cristian Alboi. S-au fulgerat reciproc cu priviri veninoase, după care au rămas deopotrivă în aşteptarea unei soluţii salvatoare venită din partea bătrânului preot.
Ică venise primul şi tocmai terminase de pus la punct amănuntele legate de oficierea căsătoriei Anei, Iar Cristian ajunsese acolo pentru Maria, bunica sa, care la miezul nopţii dinainte păşise în lumea umbrelor.
Preotul le-a ţinut o predică în toată regula, iar ei doi au fost nevoiţi să rămână nemişcaţi pe scândura lustruită a canapelei de sub bolta de viţă. „Înainte de toate”, a zis pentru început bătrânul preot, „în tot ce-am face ori gândi, trebuie să ţinem seama de faptul că suntem cu toţii fraţi întri Hristos”. Glasul lui grav, ferm de regulă, lăsa acum să se ghicească fisurile adânci, efortul imens şi ezitările repetate cu care îşi căuta cuvintele, timp în care pe faţă i se prelingea în ritmuri inegale o lumină biruitoare izvorâtă din interiorul fiinţei. „Iar El,” a continuat preotul, „a urcat drumul greu al Golgotei tocmai pentru ca nouă, oamenilor, să ne poată fi dată mântuirea. Nu trebuie uitate apoi nicidecum cele pătimite de Cain şi Abel, tablele de legi ale lui Moise … Le ştiţi fiecare în parte prea bine şi consider că nu are rost să vi le repet. Ei bine, dacă nu pentru toate astea, măcar pentru celelalte, mai puţine ori mai multe, pe care le-aţi aflat de-a lungul vieţii voastre, ar trebui să încercaţi să vă păziţi sufletul, (iar lumina cea dreaptă şi curată să vă călăuzească fiecăruia gândul şi fapta zi de zi şi clipă de clipă”).
Se vedea cât de colo cum fiecare vorbă rostită de preot îşi croia încet dar sigur drum către sufletele zbuciumate ale celor doi de pe bancă. Crusta groasă a îndârjirii a rezistat cu îndărătnicie un timp, dar, până la urmă, a început să se crape, gândurile fiecăruia în parte înlănţuindu-se într-o sarabandă ameţitoare.
Fii mei, ca doi creştini pe care vă consider a fi, ştiţi că prima duminică a sfintei zile de Paşti marchează ziua izgonirii din Rai a lui Adam. De fapt, noi îi mai spunem şi ziua iertării. Cu toate că iertarea ar trebui s-o practicăm în fiecare zi, având drept călăuză cuvântul Domnului atotputernic. Cum bine ştiţi, Omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Datorită păcatului, însă, existenţa urmaşilor lui Adam s-a transformat în exil. Primul pas pe care ar trebui să-l facă oricare dintre noi în încercarea de a sparge porţile masive şi înalte ale fortăreţei păcatului ar trebui să fie iertarea şi întoarcerea la iubirea aproapelui nostru. Cuvântul Domnului e sacru pentru că la început a fost Cuvântul. Dacă vreţi, cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Domnul nostru a fost Cuvântul. E unul dintre multele motive pentru care trebuie să ni se întipărească adânc în minte că la Judecata de la sfârşitul veacurilor ne vor fi cântărite atât faptele, cât şi gândurile. De ce credeţi că Scriptura spune despre omul care ţine mânie asupra semenului său că nu va putea nicicând să ceară de la Dumnezeu vindecare. Oricare dintre voi doi îmi veţi replica astfel: dacă însuşi Apostolul Petru, în cugetul său a fost ros de îndoială, ajungând până acolo încât să întrebe „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare de şapte ori?” Iisus i-a luminat de îndată gândurile şi i-a risipit norul îndoielii, spunându-i că nu trebuie să ierte doar până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.
În ultima vreme am impresia că noi, oamenii, înţelegem din ce în ce mai greu că viaţa Mântuitorului constituie o pildă, că nu trebuie să ne aprindem împotriva rău-făcătorului şi că nu trebuie să ne întărâtăm împotriva celor fără de lege, ci să iertăm, să le dăruim dragostea noastră, putând astfel primi înmiit dragostea Celui Veşnic.
Cel care se răzbună de la Domnul va afla pedeapsă, iarr păcatele lui se vor ţine minte, pentru că a Lui e răzbunarea şi tot El va acorda răsplata fiecăruia, după faptele, vorbele şi gândurile sale. Dă, fiecare dintre noi poate că are un vrăşmaş. Dar Sfânta Scriptură ne spune ce trebuie să facem: dacă acel vrăşmaş este flămând, dă-i de mâncare, ori dacă îi este sete, dăruieşte-i din toată inima, cu toată dragostea ta, apă proaspătă să bea. Făcând aceasta, acel creştin va grămădi cărbuni de foc pe capul acelui vrăşmaş, şi-n loc să se lase biruit de rău, începe să înţeleagă că poate birui răul cu binele. Deci, fiilor, nubunului nu trebuie sa i se răspundă niciodată după nebunia lui, iar sabia trebuie întoarsă la locul ei, în teacă. Pentru că toţi ce vor scoate sabia, de sabie vor pieri în cele din urmă.
Şi mai reţineţi ceva, fiilor. Credinţa voastră nu trebuie să stea nici măcar o clipită în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.
Au plecat pe rând de sub bolta de viţă. Întâi Cristian, iar după un sfert de ceas Ică, fiecare fiind condus de bătrânul preot până la poartă. Acolo i-a fost spusă fiecăruia concluzia întregii predici. „Mai reflectează, fiule, fiindcă prin puterea şi neţărmurita milă ale Celui de Sus, niciodată nu este prea târziu să te căieşti şi să faci primul pas pe drumul arătat de El”.