Arhive lunare: Ianuarie 2013

UN URS ȊN ORAŞ de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul XVII

CAPITOLUL XVII

 

PLEACĂ AI NOŞTRI. VIN AI NOŞTRI

– … maior maior Stroe.

– Multumesc, tovarăşu maior … încă maior, răspunse colonelul Marica, dând mâna cu şeful statului major. Tovarăşi militari, continuă el, trebuie să vă  aduc la  cunoştinţă vestea tristă pentru noi, dar bună pentru tovarăşu maior, (şi colonelul îi stranse din nou mâna lui Stroe) că tovarăşu  maior de mâine nu va mai fi maior, ci locotenent colonel şi …

– Are dreptate ăsta, tristă veste, şopti Tuteaşcă.

– …. Şi va prelua comanda unui batalion mecanizat la Buzău. Dă-mi voie să-ţi strâng mâna, tovarăşu colonel, îşi sfârşi Marica discursul.

– Retrag cuvintele, se auzi din nou vocea lui Tuteaşcă. E vestea cea mai bună din ultimii zece ani, în afară de apariţia firobuzului la Braşov!

– Tovarăşul colonel, permiteţi să raportez! strigă de la locul său şeful administrativului, căpitanul Popa.

– Ce-i dragă? întreabă comandantul.

– Tovarăşul colonel, Tutea …ăăă … tovarăşul plutonier Tuteaşcă se bucură că pleacă tovarăşul maior … ăsta … colonel!

– Şi noi ne bucurăm, băiatule, răspunse colonelul.

– Daaa? se miră Popa.

– Sigur, pentru că, în sfârşit, i se recunosc meritele şi primeşte o funcţie de comandant! Tovarăşi, continuă el, mai avem o veste îmbucurătoare: la propunerea mea,  ministrul Forţelor Armate a aprobat numirea în funcţia de şef de stat major a … tovarăşului maior Popa, aici de faţă! Ei, Popicule, acum te bucuri? Vă ordon să-l felicitaţi pe noul nostru şef de stat major!

Trei strigăte de  „Ura!” răspunseră la ordinul comandantului.

– Aşa e, ne exprimăm toată ura, comentă Tuteaşcă.

– Ce tot spui acolo, bă plutonier? îl  atenţionă colonelul. Nu-ţi pare bine?

– Raportez, nu, vi se pare, răspunse Tuteaşcă.

– Poftim? Ce zici de par? nu auzi colonelul.

– Par? Raportez, aveţi dreptate, tovarăşu colonel, ar trebui un par, spuse Tuteaşcă, făcându-se cu greu auzit din cauza discuţiilor care se iscasera  între colegii sai.

– Fraţilor, am dat de belea cu ăsta, se plânse locotenentul major Teodorescu. Nu numai că habar n-are meserie, dar mai e şi rău.

– Ba poate că-i bine, răspunse Cocoş. Măcar aşa nu mai stă tot timpul să ne spioneze ca să ne toarne la comandant.

– Ai dreptate, opină căpitanul Dominte, nu mai are nevoie  să ne toarne, ne dă sigur în cap.

Festivităţile prilejuite  de avansările lui Stroe şi Popa fură grandioase. Împreună cu Marica, cei doi participară la o masă festivă  în biroul statului major, la care ceilalţi nu au fost invitaţi.

– Bine s-au gândit, remarcă Tuteaşcă. În felul ăsta s-au ferit de ruşinea unui refuz.

În zilele următoare, viaţa batalionului a început să cunoască mari schimbări. Mai întâi, raportul de dimineaţă. Unde era laconismul lui Stroe?

– Tovarăşul colonel, în ultimele douăzeci şi patru de ore au avut loc următoarele evenimente: maiorul Dan a întârziat cu plutonul unsprezece minute la masa de prânz; fruntaşul  TR David a fost văzut fumând în timp ce executa serviciul de gardă; caporalul Ivan de la compania I a sărit gardul la ora 19,46, fiind observat de subsemnatul, care în prezent este la arest la corpul de garda şi propun degradarea; plutonierul major Banu a executat o pană de cauciuc pe strada De Mijloc; căpitanul Dominte a vrut să părăsească unitatea ieri la ora 14,48, cu douăsprezece minute înainte de sfârşitul programului, propun să i se reţină din salariu. Ieri s-au prezentat la poarta patru părinţi ai militarilor în termen, i-am controlat personal pentru a nu fi în bagaje cu băuturi alcoolice. Am luat toate măsurile pentru rezolvarea tuturor problemelor apărute. Raportează şef de stat major, tovarăşul maior Popa.

După câteva zile, în biroul comandantului avea loc o şedinţă operativă.

– Mă, băiatule, tu ai idei multe, spunea comandantul. Dar or fi şi bune?

– Tovarăşul colonel, dacă vă spun ! De ce să avem noi atâţia comandanţi  şi şefi de servicii? răspunse maiorul.

– Da, dar mai ştiu şi eu? … dacă n-or fi de acord cei de sus?

– Răspund eu, tovarăşul!

A doua zi, batalionul adunat la raport era supus unui adevărat bombardament de măsuri.

– Dragi tovarăşi, cuvântă şeful de stat major, este timpul să facem schimbări. Am efectuat un studiu amănunţit şi am observat că în batalionul nostru există următoarele subunităţi: compania I, a II-a, a III-a şi TR, serviciile administrativ, parc auto şi tehnic. Ce nevoie avem noi, tovarăşi, de atâtea subunităţi? Nu avem, tovarăşi!

Militarii, uluiţi, ascultau cu gura căscată analiza maiorului. Până şi Tuteaşcă uitase să mai arunce cu săgeţi.

– … De aceea, am hotărât, şi tovarăşul colonel a fost de acord, să reducem numărul de compănii. Două compănii sunt de ajuns, tovarăşi! De astăzi, compania I se uneşte cu compania a III-a şi se va numi compania a II-a!

– Înţeleg, socoti Tuteaşcă, a facut media: unu şi cu trei supra doi fac doi. Dar sa vedem cât face doi plus TR supra doi, am impresia că nu se împarte exact.

– Bă! Bă! izbucni maiorul, după modelul mentorului său, Marica, bă, Tuteaşcă, doi paşi înainte, marş!

– Ai dat de belea, îl încurajară colegii.

– Bă, de mâine, ba nu … de azi, chiar de ieri …

– Din totdeauna, tovăraşu maior! completă plutonierul.

– Aşa, aşa, continuă Popa. Din totdeauna, serviciul tehnic este inutil. De azi vei trece în subordinea mea nemijlocită, căci eu voi fi şeful serviciului auto-administrativ-tehnic. Ai inţeles? Şi tu şi Sarci o să fiţi sub mine!

– N-o să ne fie frig, dacă ne acoperiţi dumneavoastră, aprecie Tuteaşcă. Numai să nu-i iasă picioarele afară tovarăşului căpitan, că le are cam lungi.

– Bă! Bă! Două zile de arest că eşti obraznic! Eşti … ăăă … sunteţi de acord, tovarăşul colonel?

– Cu ce, dragă ? se trezi Marica. Adică, da, sigur, da, da!

– Tovarăşi, reluă Popa, m-am gândit şi cine vor fi comandanţii noilor subunităţi!

– Bine v-aţi gândit, tovarăşu maior! nu se stăpâni Tuteaşcă.

– Mersi, plutonier, răspunse Popa fără să se gândească …. Bă, dar de unde ştii tu ce-am hotârat? izbucni el, înţelegând înţepătura … Mai vrei o zi la ţambal?

– Numai dacă sunteţi dumneavoastră profesor de muzică, tovarăşu, nu-l iertă Tuteaşcă.

– Lasă, că vorbim noi mai târziu! îl ameninţă şeful de stat major pe subofiţer, şi continuă să-şi expună măsurile administrative: Maiorul Loghin va comanda noua companie a doua, iar căpitanul Dominte pe a-ntâia.

– Dragă, să nu uiţi să anunţi ce vor face ceilalţi ofiţeri, se auzi glasul lui Marica.

– Vai de mine, tovarăşul colonel, se poate? Deci, tovarăşi, ofiţerii disponibilizaţi nu vor rămane fără comandă. De azi înainte, dumnealor vor avea, pe rând, onorata funcţie, în acelaşi timp şi plină de răspundere, de comandanţi ai gărzii! Atenţie la vigilenţă, tovarăşi!

– Tovarăşilor, să-i mulţumim tovarăşului maior pentru ideile sale novatoare şi revoluţionare! spuse colonelul Marica. Treceţi la program!

Ca de obicei, după raport, cadrele comentară noutăţile.

– Ăsta se aşteaptă acum să-i fim recunoscători că nu ne-a dat afară, spuse, supărat Teodorescu.

– Am trăit s-o văd şi p-asta! izbucni maiorul Dan. Mă pune pe mine, maior, să fac o treabă pe care şi în marile unităţi o fac sergenţii şi caporalii! Auzi, comandant al gărzii! Mâine-poimâine ne urca şi în foişor, cu consemn particular…

Tuteaşcă, ca de obicei, era cel mai virulent:

– Ăsta, când era soldat trebuia să-l fi învăţat noi ce înseamnă respectul faţă de armată şi de ofiţerii săi adevăraţi. Cică serviciul auto-administrativ tehnic? Cum adică, se administrează singur prin mijloace tehnice?

– Mă Petrică, tu n-ai aparatul ăla de control la tine? îl întrebă Costandache. Verifică-l, mă,  pe Popa, poate-i filează vreo lampă!

– Se vede cu ochiul liber: îi filează jumatate din ele, iar celelate sunt arse, diagnostică tehnicianul.

Inovaţiile şefului de stat major fură puse în aplicare chiar în aceeaşi zi şi,  pentru că teriştii erau la rând să asigure serviciul de gardă, primul ofiţer care avu onoarea să intre comandant al gărzii fu locotenentul major Teodorescu.

– Nici nu am cum să-mi anunţ familia că nu mă duc acasă deseară, se lamentă el.

– Mă, Teo, tu ai norocul să faci muncă de pionerat şi te plângi? îl  consolă Cocoş.

De ce oare, exact în aceea noapte trebuia să aibă loc un eveniment deosebit? Caporalul TR Crăciun, aflat în postul 2, plictisit de monotonia serviciului, s-a jucat cu pistolul mitralieră din dotare şi a scăpat o rafală de trei gloanţe. Băiat inteligent, teristul a inventat o situatie limită, consemnată ca atare în foaia de stare a gărzii, dar tânărul şef de stat major era prea bătrân să se lase păcălit.

– Teodorescule! Vii cu ticălosul la mine! urlă maiorul Popa la raportul de dimineaţă. Vă învăţ eu pe amândoi cum se face de gardă!

Ancheta avu loc în biroul comandantului.

– Tovarăşul colonel, din acest eveniment putem vedea cât de slab sunt pregătiţi unii ofiţeri româneşti, îşi începu Popa rechizitoriul. Vedeţi, acest … nici nu mai pot să-i spun locotenent-major …

„Păcat că nu-i Tuteaşcă aici, că te trimitea el să iei lecţii de dicţie”, îl învăţă, în gând, Teodorescu.

– … n-a fost în stare să-şi instruiască subordonţii din dotare în vederea unei vigilenţe. Ia raportează, caporalule, ce prostie ai făcut azi-noapte, adică ieri-noapte,  pentru că azi-noapte a fost ieri noapte?

noapte

– Tovarăşu maior, sunt caporal TR Crăciun, raportez: azi-noapte, sau ieri-noapte, n-am înţeles prea bine … în jurul orei unu, patruzeci de minute şi cincisprezece secunde am auzit un fâsâit …

– Şi ce-ai făcut? interveni maiorul.

– Raportez: am somat: „Stai, cine-i?”

– Greşit, dacă ai auzit un fâsâit trebuia să strigi „Stai, fâsâit”, îl corectă maiorul. Şi după aia?

– Am zis „Stai că trag!” şi am tras.

– În fâsâit? se interesă Marica. L-ai nimerit?

– …

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez! Spuse locotenentul major Cocoş, intrând în acel moment.

– Ce vrei, bă? ţipă Marica. Nu vezi c-avem treabă?

– Tovarăşu colonel, am condus plutonul doi de la compania întâi şi TR să cercetăm locul evenimentelor de azi noapte şi să recuperăm tuburile trase.

– Să fii sănătos, ce mă doare pe mine? Du-i-le lui Costandache!

– Am înţeles, tovarăşu, dar să vedeţi … am găsit acolo acest intrus, raportă ofiţerul, aratând o bufniţă moartă. A fost împuşcat de militarul aflat în post.

Toţi cei prezenti, inclusiv teristul cercetat, se uitară cu ochii mari la bufniţa găurită de un glonţ.

– …Vezi, mă, Popicule? A fost vigilent băiatul! spuse comandantul, punând capăt momentului de surprindere. Şi tu care voiai să-l sancţionezi! Bă, ăsta cu termen redus, felicitări! … şi zi şi tu „Servesc Patria!” Bă, Teodorescule, mâine militarul să plece acasă! Cinci zile de permisie, fără drum, cu foi de drum!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

URMAŞUL LUI AGARICI de Mihai-Athanasie Petrescu

URMAŞUL LUI AGARICI

images

Dărăbanţ, un colonel,

Fost cândva la vânători,

Aviatori având cu el

A venit la Roşiori.

A povestit, sosind aici

(cu un dosar, se înţelege)

Faptele lui Agarici

(vorbind ca un artist în lege).

Pe toţi i-a impresionat

acest mare orator.

Faptele le-a relatat

Cinstindu-l pe aviator.

Cum a zburat, singur pe cer,

Bolşevicii să vâneze

I-a găsit, cu foc de fier

I-a trăznit ȋntre fofeze.

Dar eroul, drept răsplată,

Primi de la al său popor

Un fel de ceapă degerată

In loc de fală şi onor.

Că aţi vorbit cu-atâta foc,

E bine, dom’le colonel.

Dar Agarici n-avu noroc

S-audă oda despre el.

PORTRET

Un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

UN FEL DE SONDAJ DE OPINIE de Florian Troscot

UN FEL DE SONDAJ DE OPINIE

florian Troscot

 

Trecuseră ani buni de când apusese atât de agitata modă a minijupei, a pantalonilor evazaţi şi-a perciunilor lungi în Ţinut. Pe nesimţite şi oarecum inexplicabil, se instalase  alt nouă: cea a sondajelor de opinie. Omului de pe stradă îi era zgândărat rapid orgoliul, se umfla în pene, cel puţin pe dinăuntru, în secret, simţind că i se conferă şansa de a fi plasat într-un eşantion reprezentativ, iar prin câtimea răspunsurilor sale date câtorva întrebări ar putea să schimbe peste noapte configuraţia întregului eşichier politic, ori, de ce nu,  chiar să influenţeze opţiunile întregului popor.

Subiecte şi teme dintre cele mai diverse: partidul, formaţiunea politică, alianţa, candidatul cu cele mai mari şanse la viitoarele alegeri, instituţia în care omul simplu de pe stradă poate avea mai multă încredere. La un moment dat s-a ajuns chiar şi la problema poluării şi a subţierii în ritm alarmant a stratului de ozon, ori cea a câinilor vagabonzi, un veritabil pericol pentru sănătatea membrilor comunităţii.

Tânărul Reporter al postului local de radio ce urma a fi inaugurat oficial în prima zi a noului mileniu i-a venit ideea. În numai două minute a obţinut acordul Bosului. Da, pentru un nou post de radio care vrea să-şi câştige audienţa, este nevoie de ceva deosebit, de un lucru şocant, a trebuit s-o recunoască într-un mod cu totul neaşteptat însuşi Bosul de dinapoia opulentului său birou de lemn sculptat.

Investiţia a fost reprezentată de una bucată reportofon performant, una bucată microfon ultrasensibil şi alte câteva casete de o valoare modică.

Tânărul Reporter a repetat toată după-amiaza alternativ în faţa celor două oglinzi din sărăcăcioasa şi igrasioasa-i garsonieră. „Prima mea grijă ar trebui să fie aflarea profesiei celui intervievat”, şi-a zis. „După care, întrebarea să cadă brusc” şi-a continuat în mod firesc Tânărul gândul. Precum barda Călăului pe gâtul Condamnatului la moarte, care deşi se ştia că este bine ascuţită, mai este încă odată ascuţită cu meticulozitate în zori. ”Sigur, dacă se va impune cumva, se poate da asigurarea că Sondajul este un lucru cât se poate de serios”, completează instantaneu în şirul gândurilor proprii Tânărul Reporter.

Când prima casetă s-a umplut efectiv cu probe până la refuz, în care să nu se strecoare nici cea mai măruntă greşeală de pronunţie ori ezitare, tânărul s-a aruncat plin de speranţă în furnicarul bulevardului. Microfonul şi-l juca dintr-o mână în cealaltă cu o îndemânare demnă de invidiat chiar şi pentru cel mai agil prestidigitator aflat în arena circului.

O geantă diplomat din pielea cea mai fină, o pereche de ochelari fumurii cu ramă de aur, un costum bleumarin ireproşabil, ca turnat, şi-o pereche de pantofi negri cu lustru unei oglinzi dotate cu un grad de fidelitate sută la sută. Toate oprite brusc dintr-un mers efectiv elastic.

– Domnule, fiţi amabil!…Numai două minute am să îndrăznesc să vă rup din timpul Dv. Sunt reporter la postul local de radio care va începe să emită în prima zi a noului mileniu. Spuneţi-mi, vă rog, care este ocupaţia Dv.?

Mimica elegantului bărbat suferea instantaneu câteva rapide transformări succesive, motiv pentru care poate încerca să-şi mute greutatea corpului de pe un  picior pe altul cu oarecare eleganţă şi lasă să-i urce pe buzele arcuite frumos deasupra gurii un surâs subţire, binevoitor, dar în mod vădit ironic.

– Sunt de-a dreptul şocat, tinere, Ţin să-ţi precizez doar pentru simplu motiv, că poza mea apare în ziare destul de des. Nu ţi-o ascund nicicum. De cele mai multe ori chiar pe prima pagină.Ca să nu mai aduc în discuţie emisiunile televizate, în care, ca un făcut,  imaginea îmi este efectiv împinsă în prim-plan, de-au ajuns să mă arate cu degetul şi copiii de la grădiniţă. Mai simplu spus, eu sunt Bancherul. Vezi clădirea înaltă din spatele tău, îmbrăcată de sus până jos numai în sticlă? E-a mea şi acolo se află toţi banii mei, dar şi acţiunile şi ipotecile care au darul să mă pună la adăpost de năravul rău-platnicilor, a celor care, când le dai o sumă împrumut nu ştiu cum să facă să-mi mulţumească, iar când ratele ajung la scadenţă încep să dea din colţ în colţ şi inventează o sumedenie de scuze şi minciuni. Sunt nevoit că acum trebuie să ţi-o spun: am trăit cu impresia că şi cei aparţinând generaţiei tale mai încearcă din când în când să răsfoiască un ziar, să citească o carte ori să vizioneze măcar cele mai importante ştiri ale zilei transmise  de posturile de televiziune. Spune totuşi…care este problema?

Tânărului Reporter  i s-a urcat instantaneu sângele în obraji. De-ar fi fost posibil să se privească imediat într-o oglindă, ar fi constatat că arată precum unul pălmuit nemeritat şi abandonat în mijlocul străzii. În mod surprinzător pentru vârsta lui, şi-a găsit destul de repede cumpătul.

-Îmi cer o mie de scuze şi promit că aşa ceva nu se va mai întâmpla. Domnule Bancher, pentru postul nostru de radio despre care v-am vorbit, mi-am propus şi am obţinut deja aprobările de rigoare să realizez un fel de sondaj de opinie care va fi difuzat chiar în ziua  lansării sale. Dacă sunteţi de acord şi când consideraţi că puteam să înregistrăm, am să vă fac un mic semn şi am să repet întrebarea referitoare la ocupaţia Dv. După care ar trebui să răspundeţi la o singură întrebare, care sună cam aşa: „Ce aţi face dacă cineva (şi-şi însoţeşte vorbele cu un gest scurt al degetului arătător îndreptat spre cer), v-ar spune că ziua de mâine ar fi de fapt pentru Dv. Şi ultima?”

Gândurile şi întreaga fiinţă a Bancherului s-au revoltat instantaneu în răstimpul în care ecoul întrebării încerca să se stingă în aerul încins al zilei.

– Interesantă…foarte…ipoteza. Într-un atare caz, tinere, aş fi mai mult decât revoltat. O recunosc deschis, fără menajamente. Ca oricare, am mai greşit de-a lungul vieţii, însă nu trebuie să se uite nicicum că am donat sume substanţiale pentru finalizarea lucrărilor abandonate la un moment dat la clădirea Catedralei din oraş. Afacerile mi-au mers parcă din an în an mai bine, dar ultimii patru ani au reprezentat pentru mine adevărate recorduri. Totuşi, dacă pentru mine ziua de mâine ar fi ultima, singurul lucru pe care l-aş face ar fi să-mi scot din seiful meu special şi să pun într-o mapă ultima variantă a testamentului. L-aş modifica de aşa natură încât Amanta mea de suflet să poată avea traiul asigurat până la adânci bătrâneţe, ca o răsplată a tot ce-a fost în stare să facă pentru mine. Membrilor familiei mele le-aş lăsa un mesaj sec, probabil, cu urarea de rigoare să se bată pe avere ani în şir, „ajutaţi” de cât mai mulţi avocaţi, dar şi foarte scumpi. Toate acestea pentru simplul motiv că nu m-au meritat de fapt niciodată.

*

Întrucât Autorul mi-a predat cu nemăsurată lehamite manuscrisul de faţă, după ce a tras concluzia că acesta reprezintă doar nişte simple hârtii lipsite de valoare literară, voi reda în cele ce urmează numai fragmentele răspunsurilor înregistrate de tânărul Reporter pe casetele audio, înainte de a fi prelucrate pentru difuzarea pe post a emisiunii propriu-zise.

*

Sunt Dama de Consumaţie, după părerea unora. După a multora din oraş, Târfa-Dansatoarea mi-ar fi numele. Ştiind cam cât durează obţinerea unor hârtii de la Autorităţi, chiar din zorii zilei mi-aş trezi din somn cei patru copii şi i-aş duce la orfelinat.  Nu le-aş spune că n-or să mă mai vadă niciodată. Aş încerca fără discuţie să-i fac să înţeleagă că trebuie să plec pentru undeva câteva zile, departe, şi că fiecăruia să nu-i piară din minte sfatul pe care li l-am dat aproape zilnic: să se ajute unul pe altul, ajungând până acolo încât chiar şi un dumicat de pâine să îl împartă între ei. Iar dacă mi-ar mai rămâne ceva timp până la apusul soarelui, aş căuta bărbatul cu care să trăiesc  măcar o singură oră de iubire adevărată, care să înţeleagă că am fost nevoită să comit nişte greşeli. Ar mai trebui să afle în legătură cu asta că nu-mi pare deloc rău pentru acele greşeli. Pentru că, după ce Tatăl copiilor mei ne-a părăsit pentru o altă femeie mai tânără, foarte frumoasă, Mezinul a fost grav bolnav. Trebuia operat în străinătate pentru o boală gravă. Disperată, dar sfătuită de prieteni, am început să bat la uşile oamenilor plini de bani. Nimeni nu s-a îndurat să dea măcar un sfanţ. În cele din urmă am decis să mă angajez ca Dansatoare la cel mai luxos restaurant de pe bulevard. Dansam seară de seară mascată, în cât mai puţină lumină, cum am stabilit de la început cu şeful localului. Aproape toţi bărbaţii ce intrau în local îmi dădeau bani. Mulţi îmi cereau să rămân câteva ore după terminarea programului într-o cameră lipăită de bucătăria restaurantului. Am reuşit să adun banii pentru operaţia Mezinului doar în câteva luni, iar operaţia copilului a fost, cu adevărat, una reuşită. Cea mai mare parte din bani am obţinut-o de la Bancher, primul dintre cei cărora m-am adresat cu rugămintea să mă ajute cu bani, înainte de-a ajunge Dansatoare.

*

Sunt Judecătorul. Dacă, realmente, m-aş găsi într-o atare situaţie, fără discuţie că aş încerca să scriu câte un bilet fiecăruia dintre condamnaţii mei, în legătură cu care, după ce am dat sentinţa, am ajuns la concluzia că, într-un fel, am greşit. Cu toate că textul de lege pe care l-am aplicat era rece, impersonal şi prevedea o pedeapsă cu un minim şi un maxim, ar fi trebuit să fac un pic altcumva atunci, dar n-am ştiut efectiv ce şi cum să fac!

*

– Da, desigur…nu vă faceţi nici cea mai măruntă grijă, pentru că, pentru mine, – iertaţi-mi repetiţia – , microfonul a devenit un fel de a doua natură. Sunt deci Liderul de Partid. Singura mea grijă, într-o astfel de situaţie ar fi să asigur alegerea drept succesor în funcţia pe care o deţin încă de la înfiinţarea partidului meu a aceluia care ar dovedi că poate să-mi arate că poate că ştie să-mi protejeze familia şi averea dobândită cu atâta trudă. Precizez, şi totodată vă rog să luaţi notă că nu sunt deloc sigur pe moment că dacă aş găsi bruma de curaj pentru a mă adresa alegătorilor mei fideli şi pentru a-mi cere scuze pentru multe dintre neîmplinrile mele din mandatele pentru care am fost ales.

*

Scriitorul sunt. M-aţi pus efectiv în încurcătură. Înainte de toate, mi-aş face ordine în notele de lectură. În legătură cu ele, familia întreagă m-a acuzat ani în şir  că le ţin împrăştiate prin toată casa. Lucru pe care nici măcar o singură dată n-am avut tăria să-l recunosc. În mod sigur, pentru a nu da posibilitatea criticilor să-mi radiografieze cărţile pe care am fost în stare să le public până acum şi să mă pună într-o lumină mai defavorabilă decât cea pe care o merit de fapt pentru cele posibile, aş pune pe foc toate scrierile mele neterminate ori nefinisate. Şi, în fine, în fila de jurnal a zilei respective, m-aş feri să scriu o singură literă, cu toate că n-a existat niciodată o asemenea excepţie. Dacă totuşi mi-ar mai rămâne câteva ore după cele enumerate, în mod sigur m-aş plimba prin cea mai apropiată pădure, să încerc să compensez măcar a nu-ştiu-câta parte din timpul pe care l-am petrecut ani de-a rândul la masa de scris. Zile, dar mai ales nopţi.

*

Umilul slujbaş al lui Dumnezeu sunt, fiule, aşa cum mă arată sutana. Sunt convins că voia Domnului n-o ştie şi n-o poate afla nimeni niciodată. Dacă ar fi aşa cum spui dumneata, întreaga zi aş ţine larg deschise uşile Sfintei Biserici şi m-aş adânci în rugăciune. Orice semen ar fi binevenit şi l-aş îndemna să mi se alăture. Mai presus de toate însă, m-aş căi adânc pentru toate câte am putut greşi faţă de Cel Veşnic şi Atotputernic cu fapta, cu vorba, ori cu gândul.

*

Ce să afli de la mine, un amărât de Ţăran bătrân, domnule? Ştiu eu ce să zic? Aveam de gând să vin din nou la oraş, să încerc să mai vând câteva sticle de lapte şi-o pasăre-două,  să-i cumpăr muierii medicamente, că e bolnavă. Nu, n-aş speria-o cu vestea asta. Dar sunt sigur însă că m-aş trei la aceeaşi oră, fără să fie nevoie de ceas, dis – de – dimineaţă, să potolesc vitele şi orătăniile, după care aş arunca pugul în căruţă, spunându-i muierii că buruienile  din lotul în care am pus anul acesta porumb au crescut mari prea repede. Mi-aş dori ca hârca să vină peste mine după ce termin prăşitul, ori măcar ceva mai târziu, când chiar dacă m-ar găsi nespălat pe mâini înainte de a mă aşeza la masă. Şi poate că totuşi, bunul Dumnezeu va hotârî altcumva, îşi va întoarce mila şi mă va îngădui până spre toamnă, când se cam termină toate treburile câmpului.

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

SENTINŢĂ DEFINITIVĂ de Henry Wade – traducere de Mihai-Athanasie Petrescu Capitolul I

CAPITOLUL I

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU SIR JOHN?

  verdict

– Domnu’ Jackson, dacă nu sunt prea indiscretă, tare aş vrea să ştiu ce crezi dumneata că nu-i în regulă cu Sir John?

Interpelat atât de direct, domnul Jackson trase tacticos din trabuc şi încruntă din sprâncene. După o pauză, suficientă pentru a sugera că nu-i place să bârfească, dar nu prea lungă ca să nu o inhibe pe atractiva persoană care îl descosea, el răspunse (în maniera unui om umil) cu o altă întrebare:

– Ce vă face să credeţi, doamna Philips, că ceva nu ar fi în regulă?

Conversaţia avea loc în confortabila “cămăruţă” de la demisolul clădirii St.Margaret’s Lodge, o casă mare situată în acea parte a Saint John’s Wood în care este mult mai plăcut pentru un om înţelept – şi bogat – să locuiască decât în aglomerata şi zgomotoasa milă pătrată cuprinsă în lumea magică numită May Fair. Sir John Smethurst, ale cărui înţelepciune şi avere erau indiscutabile pentru cei care-i cunoşteau poziţia în lumea aceea numită vag, dar adecvat, a “finanţelor”, se lăsase înduplecat de soţia sa să locuiască în May Fair, dar imediat după moartea ei, adică cu zece ani înainte de începutul acestei povestiri, el se grăbise să repare o greşeală recunoscută de mult şi se mutase în nord. Acum el locuia confortabil, atât cât se putea la Londra, având o cantitate rezonabilă de aer ca să respire, linişte ca să gândească şi spaţiu ca să se mişte.

În “cămăruţă” se aflau două persoane: domnul Jackson, căruntul şi venerabilul majordom, şi doamna Philips, cu treizeci de ani mai tânără decât interlocutorul ei, dar în virtutea supremaţiei în propriul domeniu de activitate, egala lui în rang şi privilegii.

Doamna Philips se îmbujoră din cauza tonului sec cu care fusese pusă întrebarea, dar contracară.

– Poate că n-aş fi vorbit despre asta, dar domnişoara Richards mi-a spus că domnişoara Emily e cam îngrijorată pentru Sir John, şi cum ea nu e o fată care vorbeşte în gol, m-am gândit că s-ar putea să fie ceva serios.

Conştiinţa lui fiind acum liniştită în privinţa suspiciunii de bârfă, domnul Jackson se pregăti pentru o expunere amănunţită a problemei. Se aşeză şi mai confortabil în fotoliu şi puse mâna pe carafa cu vin, care se afla pe masă, lângă el.

– Domnişoara Richards a avut, fără îndoială, dreptate să vorbească cu dumneata, doamna Philips, dacă tot a trebuit să vorbească, şi ştiu că dumneata nu vei răspândi vorbe. Aşa că sunt dispus să discut problema cu dumneata… Încă un pahar? E un vin uşor şi inofensiv, dar cu un buchet rar. (Jackson îl cita pe stăpânul său, dar interlocutoarea lui nu ştia şi era foarte impresionată). Ai dreptate, doamnă Philips, mă tem că ceva nu e în regulă cu decolletage-ul lui Sir John (lui Jackson îi plăcea să îşi etaleze cunoştinţele de limba franceză, cu toate că nu întotdeauna nimerea cuvântul potrivit). Am observat eu, dar şi domnul Hastings mi-a şoptit câte ceva, şi nu numai o dată.

– Dar ce se întâmplă, domnu’ Jackson? Nu poate fi vorba de bani, şi la vârsta lui nici de … de … Doamna Philips lăsă ochii în jos şi domnul Jackson fu nevoit să ridice mănuşa.

– Dacă la dragoste vă referiţi, doamnă Philips, vârsta nu e piedică. Sir John e, totuşi, un bărbat destul de tânăr, oricum, mai tânăr decât mine. Domnul Jackson avea şaizeci şi cinci de ani, dar poseda o sumă frumuşică depusă la bancă, lucru cunoscut atât de el cât şi de doamna Philips. Dar totuşi, nu cred că e vorba de amor. După părerea mea, totul a început atunci când domnul ăla din America de Sud, Fernandez, a cinat aici acum vreo trei luni. Ţii minte că ţi-am spus că mi-a amintit de Valentino, ăla pe care l-am văzut la cinematograf. S-ar putea să fi fost chiar puţin mai înainte, vreau să spun povestea cu Sir John, dar în seara aia, după ce a plecat domnul Fernandez, Sir John mi s-a părut cam nervos, şi de atunci a fost tot timpul agitat şi fără stare. Nu speriat, ci, cum să spun, excite.

– Ce-a spus domnul Hastings despre asta, domnu’ Jackson?

– N-a spus prea multe, doamnă Philips. Doar m-a întrebat dacă am observat ceva. I-am spus că domnişoara Emily e îngrijorată pentru tatăl ei. Mi-a cerut să nu mai spun la nimeni, şi bineînţeles că n-am s-o fac.

– Ce necaz pe capul domnişoarei Emily, şi tocmai acum. Şi pentru domnul Hastings, care mie mi se pare un domn foarte drăguţ. Emily l-a adus jos să mă vadă imediat ce şi-au anunţat logodna.

– Domnul Hastings e chiar mai mult decât drăguţ. Este ceea ce se numeşte un “om alb”. Şi ştiu că Sir John ţine foarte mult la el, are încredere în el mai mult decât într-un fiu, mai mult decât… Se întrerupse auzind un clopot sunând de două ori. Aha, e din birou, probabil că pleacă.

Uitându-se la ceas în timp ce se ridica din fotoliu, majordomul mai spuse:

– Ora unsprezece… mai devreme decât de obicei. Ce bine, mă culc şi eu mai repede. Cred că pleci şi dumneata, doamna Philips. Couchez bien!

Doamna Philips se ridică.

– Noapte bună, domnu’ Jackson, spuse ea.

Când majordomul urcă de la demisol şi pătrunse în holul cel mare, subiectul recentei sale conversaţii se afla la uşa biroului, schimbând câteva cuvinte cu patronul, care se afla înăuntru.

Geoffrey Hastings era un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, înalt, bine făcut, având părul grizonat şi ridurile pe care le au atâţia tineri care au făcut războiul şi ochi veseli ca ai unui copil. Era respectat de toată lumea pentru agerimea sa în afaceri, dar mai mult era plăcut – ba chiar iubit – şi de femei şi de bărbaţi, pentru capacitatea lui de a profita de toate plăcerile vieţii şi de a-i  face şi pe alţii să profite de ele. Chiar şi majordomii şi şoferii de taxi îl cunoşteau, pentru că Hastings recunoştea că şi aceştia au suflet.

Îl salută pe Jackson, iar acesta îi întinse pălăria şi pardesiul.

– Azi am băut cea mai bună sticlă de porto de când vin aici, Jackson, spuse el.

– Într-adevăr, recunoscu majordomul dând din cap. Sir John mi-a spus să aduc o sticlă de ’96, zicea că trebuie să-i aduceţi nişte veşti pe care veţi dori să le sărbătoriţi. Aşa mi-a spus şi lunea trecută, dar, dacă vă amintiţi, domnule, în ziua aceea n-aţi mai cinat la noi.

Geoffrey Hastings păru oarecum mirat de această afirmaţie, dar nu făcu nici un comentariu.

– Oricum, Jackson, vinul ăsta face cinste pivniţei tale, apropo, Sir John mi-a spus să-ţi comunic că mâine are de gând să călătorească. Vrea să fie trezit la şapte – o oră cam nasoală după părerea mea – pentru tine cred că înseamnă şase şi ceva.

– Nu, domnule, Sir John nu mă lasă să mă scol devreme. James e cel care trebuie să-l trezească. Dar, cum vă spun, aş face cu plăcere acest lucru pentru Sir John, ba chiar mai mult decât atât, spuse majordomul.

– Ştiu că ai face orice pentru el, Jackson. De câţi ani lucrezi la el?

– De douăzeci şi trei de ani, domnule. De când a început să fie cineva. Să ştiţi că mi-a fost un prieten bun, domnule Hastings. Eram distrus: o femeie pe care o iubeam tocmai mă părăsise. Sir John m-a luat cu el, cu toate că atunci aveam un caracter imposibil. M-a angajat spunându-mi că amândoi trebuie s-o luăm de la început şi că cel mai bine ar fi s-o facem împreună.

Din uşă, Hastings îi întinse mâna majordomului.

– Ştiu  Jackson, spuse el. Şi încă nu mi-ai spus decât o jumătate a poveştii. Cealaltă jumătate o ştiu de la Sir John. Şi tu ai fost un prieten bun pentru el. Sper să am şi eu norocul ăsta când va veni momentul să am o casă. Şi, ori la ce oră ne sculăm mâine dimineaţă, nişte oameni muncitori ca noi ar trebui să se bage în pat la ora asta. Cred că este trecut de unsprezece.

Majordomul se uită la ceas.

– Exact unsprezece şi cinci, domnule.

– Bine Jackson. Noapte bună şi noroc în toate.

Ochii servitorului îl urmăriră cu o deosebită afecţiune pe Geoffrey în timp ce acesta cobora cele câteva trepte şi se pierdea în întunericul aleii bătute de vânt.

– Ce mai om! îşi spuse el în timp ce închidea uşa. Păcat că nu sunt toţi ca el, atunci nici n-ar mai înflori tot bolşevismul ăsta.

Scrie un comentariu

Din categoria Henry Wade

AUZIT-AŢI DE-UN MIHAI de Gheorghe Păşescu

AUZIT-AŢI DE-UN MIHAI

 

Printre cetini şi ponoare, pe culmile unui Deal,

La o sfântă Mănăstire, doarme cel ce în Ardeal

A căzut răpus de-o ceată de mişei şi trădători.

Asasini plătiţi cu taleri de păgâni uzurpatori.

Sub o lespede-aurită, Capul tău de Domnitor

Străluceşte între raze ca un semn nemuritor

Al Virtuţii, Biruinţei şi al Dragostei de Ţară;

Chip trecut în veşnicie într-un miez târziu de vară.

Pentru unii “Principele”, iar pentru vrăşmaşi “ghiaur”.

A sădit la mulţi speranţă, dar şi moarte împrejur,

Când rotea cumplita-I bardă la Călugăreni în vale,

Ori în sus, către Şelimbăr, printre oşti croindu-şi cale.

Astfel, lupta după luptă, visul lui, al unei clipe,

Zămislit în nopţi de zbucium, a-nceput să se-nfiripe

Când Muntenia, Ardealul şi Moldova le-a unit,

La 1600, după “pohta ce-am pohtit!

Şi-a trăit zilele, ani – mulţi, puţini, însă frumoşi,

Lângă buna lui soţie şi oştenii săi zeloşi,

Precum Stroe, Radu, Preda, toţi Buzeşti dintr-un copac

Cu adâncă rădăcină, ca şi cel al lui Novac.

Paloş crâncen lângă paloş, viaţă aspra laolaltă,

Au urcat legaţi de-o vrere către creasta cea înaltă;

Împreună-au bătut calea pân-la porţile Cetăţii.

Împreună-au mers alături pe drumul Eternităţii.

Astăzi, după multre veacuri, retrăind povestea asta,

Nu ne-au mai rămas în gânduri nici Buzeştii şi nici Basta;

Am uitat de doamna Stanca, de Pătraşcu – os de Domn,

Cufundaţi întru vecie de al vremurilor somn.

Iar haiducul dunăreanul care-a fost Baba Novac,

Arde lângă ziduri negre străjuite de Feleac.

Flacăra-i  străluminează, peste sutele de ani,

Faptele-i de vitejie lângă-ai săi contemporani …

Doamne, Tu care-ai văzut un Viteaz, un Voievod,

Demn ca sa ocarmuiasca preacinstitul sau norod

Şi să intre în urale când acesta porţi deschis-a;

Tu, ce-ai plâns când un cap mândru a căzut la Potaisa,

Binecuvântează, Doamne, pe oşteanul brav, martir,

Mort pe câmp de bătălie, fără cruce-n cimitir!

Pune, Doamne, întrebare, fiilor acestui plai –

Ce-o rostea cândva poetul : “Auzit-aţi de-un Mihai?…”

Vei primi-ntr-un glas răspunsul, bunul nostru Dumnezeu:

Auzit-am!

Căci Viteazul este chiar poporul meu!

Colonel (r.) GHEORGHE PĂŞESCU

Asociaţia “CULTUL EROILOR” – Braşov

Fundaţia Naţională “NEAMUL ROMÂNESC” – Braşov

Scrie un comentariu

Din categoria Gheorghe Păşescu

15 IANUARIE 2013 -ZIUA CULTURII NATIONALE

Sarbatorirea Zilei Culturii Romane la Rosiorii de Vede.

IMG_0002

IMG_0001

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

NU TE ȊNGRIJORA FII FERICIT de Daniel Alexandru Ghimis

CAM00027

Nu te ȋngrijora fii fericit!

Liniştea mea s-a cam zăpăcit,

E melodia ce-mi răsună ȋn minte,

Parcă râde de mine, mă minte,

Când eu mă iau cu depresiile la trânte,

E război şi eu sunt frontul,

Daţi-mi o armă şi ȋmpuşc totul!

Nu mai cred nimic, arunc ultima jucărie,

Din copilarie şi pun mâna pe arme,

Mi-au ajuns vorbele, acum ȋncep faptele,

Tot acum păzeşte-ţi spatele,

Dacă aş avea mi-aş ataca şi fratele.

Trezeşte-te acum cât cerul e albastru,

Situaţia e maro citită pe un astru,

Ce ȋncepe prost, continuă binisor şi se termină rău!

Deci am ȋnceput rău, imagineaza-ţi ce simt eu:

Că parcă sunt prins ȋn careu

Şi penaltiul trebuie să-l şutez eu;

Responsabilitatea o simt pe mine,

Dacă trebuie te părăsesc şi pe tine.

Sunt fericitul nebun,

Scriu tot ce trebuie să spun,

Că viata ȋmi scapă ca un săpun

Dar nu te ȋngrijora fii fericit,

Ȋn jocul ăsta nu sunt singurul zăpăcit.

Scrie un comentariu

Din categoria Daniel Alexandru Ghimis