Arhive lunare: Februarie 2013

DELINCVENTUL de Mihai-Athanasie Petrescu

DELINCVENTUL

 

            De la excursia mea la Zidurile au trecut câteva luni. Aproape că uitasem că pe lume există satul acela de câmpie, cu mame care îşi vând, pe o nimica toată, fiica nebună. Nu îmi închipuiam că prezenţa mea în localitate fusese pentru locuitori un eveniment demn de reţinut.

De aceea am fost foarte surprins într-o zi când am găsit pe biroul meu un plic cu o adresă aproximativă: „Lu nea redactoru …” era o „recramaţe”, scrisă într-o ortografie la fel de aproximativă, împotriva lui „dom şăf”, acela care mă ţinuse închis la postul local de poliţie.

Curios, a două zi am plecat la Zidurile.

Sperasem ca, între timp, vajnicul primar să fi luat vreo măsură pentru a nivela, cât de cât, şoseaua. Dar presa nu mai are azi puterea de altă dată …

Primarul era în biroul lui. M-a recunoscut din prima clipă, astfel încât a evitat să îmi răspundă la salut sau să îmi strângă mâna. M-am aşezat, fără să fiu invitat, pe un scaun liber din încăpere, şi mi-am pregătit, tacticos, pixul şi reportofonul.

– Domnule primar, vă mulţumesc pentru primirea dumneavoastră cordială, am deschis eu discuţia. Aş dori să vă pun câteva întrebări pentru ziarul meu.

– Fi-ţi-ar ziarul al dr … începu domnul Crâşmaru, dar se opri brusc, cu ochii la micul meu casetofon. Înregistrează?

– Desigur. Ştiţi, nu vreau să pierd nici un cuvânt din importantul nostru dialog.

– Cu cea mai mare plăcere, vorbi, cu o voce nouă, interlocutorul meu. Pot să vă prezint, cu registrele pe masă, toate realizările pe care le-a realizat comuna noastră pe timpul mandatului meu. De pildă …

– … şoseaua de acces, îl întrerupsei.

– Într-adevăr, şoseaua noastră va fi modernizată datorită programului SAPPARD şi, în următorul meu mandat, veţi circula pe la noi la fel de confortabil ca în inima capitalei patriei noastre.

– Da? Atunci e bine, îmi pot face o idee. Ăăă … domnule primar, în alte comune pe care le-am vizitat în ultimul timp am remarcat o colaborare proastă între autorităţi şi poliţie. Care este situaţia la dumneavoastră?

– O, la noi e bine, se colaborează excelent. Domnul agent principal participă activ la viaţa comunităţii şi răspunde, cu responsabilitate, la toate solicitările mele.

– Bănuiesc că nu se confruntă cu o infracţionalitate prea mare intervenii eu.

– A, nu, din contră. Datorită eforturilor domnului agent principal şi a ajutorului de şef de post aproape că nu avem probleme. A, din când în când câte un scandal pe la bufet, se mai întâmplă …

– Dar poliţia ia măsurile necesare.

– Da da, da da.

– Aveţi vreun cetăţean care obişnuieşte să provoace astfel de evenimente? Vreau să spun, un abonat al poliţiei?

– Nu, nici vorbă.

– Vreun beţiv care e reţinut mai des?

– Domne, e unul, Mardrac, de ne mai supără, dar mai rar.

– Mardrac? Ce nume! (care coincidea cu autorul „recramaţei” din geanta mea) Şi, îl bagă mereu la arest?

– Ce arest, domne, că la noi nu e arest. Îl amendează, şi gata.

– Domnule primar, discuţia cu dumneavoastră mi s-a părut deosebit de interesantă, vă mulţumesc.

Cu ochii la repertofonul pe care îl oprisem, primarul făcea eforturi să se stăpânească. Scoase, dintr-un dulăpior metalic, o sticlă mare de votcă, bău o înghiţitură, apoi turnă într-un pahar pe care mi-l puse în faţă. Binenţeles că nu m-am atins de el.

– Dom primar, îmi pare bine că toate sunt la locul lor, îi spusei ca să-l calmez. Că, vorba aia, ce-am văzut prin alte sate, ţi se face părul măciucă!

– Hai, domne, că la noi e linişte. Ce, noi suntem d-ăia? răspunse fruntaşul local, pupând, din nou, sticla.

– O să scriu lucruri frumoase despre Zidurile, mai spusei, ridicându-mă … acum mai trebuie să vorbesc cu şeful de post, ca să completez reportajul, încheiai, îndreptându-mă spre uşă. Vă salut!

– Să trăiţi! Nu-l beţi? îşi aminti domnul Crâşmaru, ridicând paharul de pe masă şi întinzăndu-l spre mine.

– Sunt cu maşina, pretextai eu şi închisei uşa, având totusi timp să văd ca vodca nu era pierdută pentru toată lumea.

 

La postul de poliţie am fost întâmpinat de vechea mea cunoştinţă, omul de serviciu. Nu, dom şăf nu era acolo. Nu, nici dom ajutor. Nu, nu ştia unde e dom şăf şi dom ajutor. Da, pe Mardrac îl cunoştea. Da, ştia unde stă, pă şuşa, după a şasa linie. Nu, nu era acasă. Era închis la post. Da, avea cheia.

 

Mardrac se găsea în aceaşi cameră unde îmi petrecusem şi eu câteva ceasuri, reţinut de ajutorul şefului de post, dar din care, acum lipsea telefonul. Era un omuleţ negricios, cu o figură speriată, care, la intrarea mea, se lipi de peretele cel mai îndepărtat de uşă.

– Mata eşti dom Mardrac? Eu sunt redactorul de la ziar. Am primit scrisoarea şi am venit să văd despre ce e vorba.

Ţăranul începea să renunţe la rezerva cu care mă întâmpinase. Îmi întinse, sfios, mâna, apoi se aşeză pe jos, prinzându-şi genunchii în palme.

– Hai, domne, spune, de ce m-ai chemat?

– Spui, da dac-aude ăla? şopti el, arătând spre uşă.

Înţelegând că se ferea de îngrijitor, am încercat să deschid uşa, să văd unde se află presupusul spion. N-am avut succes. Era încuiat. Am bătut, am strigat … Zadarnic.

– Ei, na! Ui’ că te-a-nchis şî pă mata, nea redactore. Aşa-mi face, fir-ar mama lor … înjură, Mardrac, cu năduf. De-o juma dă an mă ţâne-aşa!

– Primarul mi-a spus că eşti scandalagiu, îl provocai eu.

– Îl bag în mă-sa şî p-ăla, cu tot neamu lui. Îi drept că m-am mai îmbătat şî ieu, ca tot omu’, da’ să mă ţâie acolea ca pă hoţi?

– Stai nene, calmează-te şi povesteşte-mi.

– Da’ ce să-ţ zâc? Acu’şasă luni m-am îmbătat, la bufet, că-mi dete şăfu’ să beau. Ş-acum îmi mai dă. Şî-am înjurat pă Sică a lu Biciclistu’. Păi ce, dacă m-a-njurat iel, i-am zâs şî ieu, nu? Da’ ăsta, poliţaiu’, m-a şî-nhăţat şî m-a adus acilea. Mi-a dătut amendă, şî m-a ţânut toată noaptea. D-atunci, dă câte ori mă vede pă la bufet, mă şi aduce acilea, cică să nu mă iau cu ăia.

– Te amendează mereu?

– Nu, numai prima oară. Da’ mă ţâne-acilea totă noaptea şî dimineaţa-m dă drumu’. În fiecare săptămână dă două-trei ori.

O vreme n-am mai spus nimic. Încet, încet, întunericul punea stăpânire pe încăpere. M-am ridicat să fac doi-trei paşi. În curtea poliţiei nu se vedea nimeni.

– Auzi, nea Mardrac, dar de ce nu pleci mata singur? Ai putea sări pe fereastră.

– Să mă prinză ăla şî să mă ia la omor? Mai bine stau acilea până mâine …

– N-ai decât. Eu mai am şi altă treabă. Trebuie să telefonez la ziar, să dictez materialul.

Am deschis fereastra, care nu a opus nici o rezistenţă şi am pus un picior pe pervaz.

– Stai, bre, ce faci? se tângui tovarăşul meu de detenţie ilegală. Să nu te prinză ăia!

– De ce să mă prindă, că doar nu sunt condamnat! Ei, mi-a părut bine de cunoştinţă …

– Hai, că viu şî ieu!

Am escaladat, amândoi, fereastra, am privit cu atenţie în jur; nici ţipenie. Nici pe stradă, în faţa Poliţiei, nu se vedea nimeni. Dacia mea era acolo unde o lăsasem, lângă Primărie.

– Ei, nea Mardrac, eu am plecat. Poate găsesc un telefon la oraş, să transmit …

– Auzi, mă iei şî pă mine pân-acas? Că stau pă şuşa, colo-şa …

– Sigur că da, hai.

În maşina, omul mă ispiti:

– Bre, nea redactore, nu vrei mata să vii pă la mine? Ţ-o fi foame, pun femeia dă-ţ face un pui fript, ceva, să-ţ ţâie pân la Bucureşti …

Până atunci nu mă gândisem, dar ţăranul avea dreptate. Nu pusesem nimic în gură de dimineaţă, de când plecasem de acasă. Binenţeles că am acceptat invitaţia.

Am oprit Dacia în faţa unei porţi galbene şi am urmat-o pe gazda mea în curte. Mardrac deschise uşa unei verande şi îl auzii înjurând:

– … cu mă-sa! Cine o fi venit la ora asta pă la mine de ş-a lăsat pantofii-n drum? Nu te descălţa, nea redactore, mai spuse el, că face femeia …

Trecurăm printr-o cameră întunecoasă, apoi omul aprinse lumina şi rămase cu mâna pe comutator. Figura lui exprima o surprindere profundă. I-am urmărit privirea şi am văzut … am văzut, jos lângă pat, o pereche de pantaloni de uniformă.

 

În mai puţin de zece secunde, Dacia mea gonea spre capitală. Înţelesesem de ce nu e bine să evadezi din arestul poliţiilor săteşti …

B-23-ZZA

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

PUTEREA EXEMPLULUI de Didier Daurat, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

Puterea exemplului

 

La 21 februarie 1916, inamicul a atacat la Verdun. Alertată imediat, divizia noastră a fost transportată cu camioanele pe frontal Meusei. Acolo a dat peste infernul de sub zapadă. Din toate părţile, tunurile scuipau şi asalturile infanteriei germane se succedau fără încetare. Încă de la instalarea pe linie, compania mea a pierdut trei sferturi din efectiv, iar în seara primei zile, tânr sublocotenent, m-am pomenit în fruntea a trei sute de oameni scăpaţi din diferite unităţi. Am urcat împreună pe pantele de la Samogneux, apoi pe cota 344 unde dădea garda prusacă. Terenul semăna cu un peisaj selenar, craterele muşcau unul din altul. Într-o seară am fost chemat de către un general solitary şi fără stat major, care îşi instales punctual de comanadă în ruinele bisericii din Avocourt. Încercările prin care trecuse îl făcuseră să înnebunească. Cu un gest halucinat mi-a ordonat să îi scap brigade, care căzuse prizonieră la nemţi.

– E acolo … în faţa ta … Mergi tot înainte, o s-o găseşti.

Era dezordine, domnea panica, iar în zori, câteva patrule germane, infiltrate în sat, strigau la noi să ne predăm. Atunci am măsurat puterea exemplului şi eroismul profound al oamenilor mei. Ei, care crâcneau tot timpul, au tăcut imediat când le-am împărtăşit decizia mea de a contraataca. Asaltul a fost declanşat cu o pregătire de 75. forţa sa îl surprinse pe inamic, care evacuă în grabă tranşeea de prima linie. Unul dintre camarazii mei căzu ângă mine, rupt în două de o rafală de mitralieră. Am pierdut aproape o treime din efectiv. Câteva ore mai târziu, nemţii reveniră la atac cu aruncătoare de flăcări. Focul tunului de 75 îi opri în loc. Pierduţi în fum şi zgomot, inamicii se predau în grupuri. Ei primiseră ordin să vină să petroleze poziţiile noastre ştru a le permite să îşi recupereze furtunurile, li se legase de centură o panglică lungă albă, care se desfăşura pe măsură ce avansau. Gloanţele şi schijele le rupseseră firul conducător şi ei se învârteau în loc ca nişte marionette dezarticulate.

Legat de Avocourt a rostit Pétain aceste cuvinte, adresându-se trupelor în faimosul său bulletin:

“… Asalturile furioase ale Kronprinz-ului au fost respinse peste tot. germanii vor mai ataca, fără îndoială. Fiecare să muncească şi să vegheze pentru a obţine acelaşi success ca ieri. Curaj! Îi vom învinge!”

şi aceşti oameni care, chiar în ajunul uptei, vorbeau cu un ton defetist numai bun să-I ducă în faţa Curţii MArţiale, aceşti oameni care tocmai alergaseră deliberat spre moarte, au mai găsit forţa să ia în glumă comunicatului generalului şef:

– Da, o să-i învingem … corectară ei … ci picioarele degerate.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot partea a doua

Cu privire la sosirea Mesagerului, în Ţinut circulaseră o grămadă de zvonuri de-a lungul timpului. Mulţi înclinau să creadă şi chiar nutriseră speranţa că Mesagerul va avea să aducă vestea cea nouă, ceva care lipsise (de mult) poate (chiar) dintotdeauna oamenilor.

Atât din multele documente scrise, cât şi din mărturiile transmise de-a lungul generaţiilor, reieşea clar că Mesagerul ar fi avut pregătit iniţial un mesaj oral.

Din motive greu de explicat însă chiar acum, sosirea sa în Ţinut a suferit amânări, astfel că, după scurgerea încă unei perioade bune, se spune că mesajului a trebuit să i se dea forma scrisă.

A venit apoi vremea în care se pare că s-a apreciat că mesajul scris ar fi implicat în sine prea multe riscuri. În lungul său drum către Ţinut, un asemenea mesaj ar fi putut să cadă în mâna cui n-ar fi trebuit, ştiut fiind că la toate drumurile ce traversau pădurile întinse de la marginea Ţinutului se înmulţiseră (în mod alarmant) jafurile şi tâlhăriile bandelor Celor cu faţa mascată, ce dispăreau rapid, în hohote prelungi de râs în adâncul codrului.

Mult mai târziu însă, fără să se cunoască totuşi în ce circumstanţe, s-a optat ca mesajul să rămână scris, cu condiţia să i se dea o formă încifrată. Numai astfel, oricare dintre cei care ar fi venit în contact cu mesajul, dacă este înarmat cu suficientă răbdare şi dă dovadă de înţelepciune, neîndoielnic va înţelege ceea ce era de înţeles.120204_135110

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

BĂRBATUL ȊN ALB de Florina Isache

Bărbatul în alb

 

Primul bărbat pe care l-am cunoscut după ce am murit, ai fost tu.

Ai ajuns întotdeauna la fix

insomniile se vindecă cu zgomotul din noi

se desprind atingeri

stratificate esenţe

între o sosire şi o plecare

se acoperă cu zăpezi florile în gară

sărutul s-a desprins de obraz, s-a făcut ţăndări pe asfalt.

–         Semn rău, strigă rudăreasa care vinde tămâioare la colţul străzii  înmormântează resturile într-o batistă.

–         Nu ai noroc în dragoste

–         cioburile aduc fericire, spun.

La serviciu, bărbatul în alb povestea cum mi-a desfăcut mormântul cu lama unui cuţit de bucătărie.

Anca ne prinsese inimile într-un ac de siguranţă.

120125_125554

Scrie un comentariu

Din categoria Florina Isache

CRONICĂ RIMATĂ de Nicolae Dărăbanţ

 

La sărbătorirea numărului 100 al revistei ”RAPSODIA” din Sibiu în decembrie 2012PORTRET

(CRONICĂ RIMATĂ)

 

Am ajuns seara târziu,

Cu un tren întârziat,

În garnizoana Sibiu,

Unde am fost invitat.

 

Seara, după ce-am cinat,

În orașul fabulos,

M-am rugat și m-am culcat,

Și-am visat un vis frumos:

 

C-a venit domnul Stopița

Și cu domnul Repede,

Care mi-au adus o ”PIZZA”

Foamea să mi-o lepede.

 

Iar apoi doamna Chebac

Și cu Lavinia Nică,

M-au servit cu cozonac

Și mi-au dat și ”una-mica”.

 

După care au sosit,

Neghină și cu Domide,

Iar acesta i-a șoptit,

Că la urmă va conchide.

 

Domnul Rusu cu dom’ Ghip

Și cu domnul Titi Dor,

Coborâră dintr-un GIP

Și m-au colindat în cor.

 

Cucu și cu Oprișor,

Care au sosit cu trenul,

S-au băgat și ei în cor

Dar erau doar cu refrenul.

 

Apoi, domnul Petruțiu

Cu amicul meu Cinteză,

Au zis (mai in paranteză)

Haideți să-ncheiem raliu’.

 

Fi’ndcă Solomon și Marcu,

Dimineața intră-n tură,

Dom’ Părean va trage arcu’

La tipar in EDITURĂ.

 

Doar pe Iancu, n-am văzut-o,

Poate-o văd pe la Sânziane,

Sau poate n-am cunoscut-o,

Pentru ”Ene pe la gene”.

 

Doamnele Miron, Șerban,

M-au întrebat ce mai fac?

Eu le-am zis că niciun ban,

Că…sunt tot așa, sărac!

 

…………………………………..

 

Dimineața m-am trezit,

Cu regret am constatat,

Cum că visul s-a sfârșit.

Deci n-a fost adevarat!

 

Toate sunt precum și-e scris,

Chiar așa a fost să fie,

C-a urmat o sindrofie,

Mai frumoasă ca în vis!

 

Mulţumesc cu reverență,

Mult Stimată ”Rapsodie”,

Că mi-ai acordat și mie,

”DIPLOMA DE EXCELENȚĂ”!

 

Nicolae Dărăbanț

(invitat)

 

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

NIMIC NU E NECUNOSCUT de Florina Isache

LA MULTI ANI, FLORINA!

Nimic nu e necunoscut

 

Ne aşezasem în jurul focului, în cerc,

comunicam tactil…

 

O femeie se ridica din flăcări

şi toţi o cunoşteam sub un alt nume.

 

Doar Dorin îi ştia toate numele,

dar nu zicea nimic.

Se înţelegeau din priviri,

apoi Dorin se topea, se scurgea în pământ

şi în locul lui creşteau trei fraţi pătaţi.

 

Ea se spăla pe mâini după fiecare îmbrăţişare,

privea prin noi.

 

Afară bătea un vânt rece dinspre al cincilea anotimp.

Un comentariu

Din categoria Florina Isache

DESPRE PATRIOTISM ŞI NAŢIONALISM de Nicolae Dărăbanţ

22-iunie-1941-Romania-Mare-Basarabia

Patriotism: Sentiment de dragoste şi devotament faţă de patria şi poporul din care faci parte.

Naţionalism: Conştiinţa de apartenenţă la o naţiune ridicată la nivelul de dragoste faţă de naţionalitatea şi cetăţenia pe care o avem.

Patriotismul este o dimensiune valorică preţioasă q naţiunii române.

Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, ele sunt expresia unor sentimente. Fiind două noţiuni surori, ele se pot uneori confunda. Nu există patriotism fără sentiment naţional, şi nici invers. Împletirea lor dă înţelegerea celui mai înalt sentiment, sentimentul solid al iubirii de patrie pentru apărarea căreia îţi dai şi viaţa.

Sigur că patriotismul este naţional, el are însuşirea de a se perpetua, se moşteneşte de-a lungul istoriei şi se transmite fiecărui cetăţean.

Fiecare membru sau cetăţean, indiferent de gradul de pregătire este conştient de apartenenţa sa la o naţiune, aşa cum aparţine unei familii, tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice.

Deci naţiunea s-a perpetuat şi dezvoltat într-un anumit teritoriu şi a fost influenţată de condiţiile geografice, istorice, de mediu şi îşi pune amprenta asupra personalităţii cetăţeanului, individului.

Dragostea şi mândria unei naţiuni se contopeşte într-un mod fericit cu patriotismul.

Dar ce este patria?

Este ţara în care trăieşti şi al cărei cetăţean eşti. Mediul politic, social şi cultural în care trăieşte un popor conform aspiraţiilor şi tradiţiilor sale istorice.

Toate personalităţile din istoria României au fost mândre de naţionalitatea lor, toate au dovedit patriotism, calităţi care le-au propulsat în fruntea mulţimilor şi le-au conferit rol de conducători, de reprezentanţi ai populaţiei, ai poporului sau al unor domenii de activităţi capitale. Atunci când convingerile şi năzuinţele lor au coincis cu cele ale majorităţii, ei au devenit lideri sau chiar reprezentanţi ai întregii societăţi, ai întregii ţări. Am să mă opresc prin a exemplifica cele mai de sus doar prin două personalităţi din istoria ţării noastre.

Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza

Putea oare Mihai Viteazul să înfăptuiască acea operă extraordinară de unire a tuturor teritoriilor româneşti dacă nu s-ar fi identificat cu năzuinţele tuturor românilor? Categoric nu!

Putea să îndeplinească idealul de unire dacă nu ar fi fost conştient de unitatea de neam, de limbă şi de obiceiuri ale românilor? Nu!

Putea Alexandru Ioan Cuza să înfăptuiască la 1859 unirea celor două principate româneşti şi să răspundă necesităţii istorice dacă nu ar fi fost patriot? Nu!

El a întrupat spiritul naţional şi patriotic care l-a ridicat la o justă înţelegere a necesităţii unirii. Aceste elemente i-au dat o perfectă înţelegere a momentului istoric.

De partea lui au fost năzuinţele de veacuri ale românilor, simţul lor naţional şi patriotic.

Una din manifestările patriotice ale românilor este respectarea legilor ţării.

Dar respectarea legilor ţării este obligatorie pentru cetăţenii români de alte etnii. Cel de altă naţionalitate, indiferent care ar fi ea, trăieşte în mijlocul românilor, în ţara noastră, este conştient că este cetăţean român.

Sunt câteva excepţii, ca: străinii care trăiesc temporar la noi, diplomaţi, oameni de afaceri şi alţii care nu sunt cetăţeni români, dar şi aceştia au obligaţia de a respecta Constituţia României.

Respectarea naţionalităţii

În Basarabia (Republica Moldova) vedem naţionalitatea nu doar negată, ci şi oprimată. În Ucraina, toate zonele cu populaţie românească la fel. Nu mai vorbim despre limba română, care în Bucovina de dincolo este pe cale de dispariţie.

Românii din aceste teritorii trebuie să ceară cu hotărâre respectarea naţionalităţii şi a limbii lor, a credinţei, Bisericii şi administraţiei locale. Este un adevăr de necontestat că noi, Românii, le-am asigurat drepturi egale tuturor etniilor care trăiesc în România. Acest lucru este o expresie a omeniei românilor şi a unei democraţii reale.

De ce, atunci, românii care se află în afara graniţelor ţării noastre să nu se bucure de tratamente şi drepturi egale?

Avem conştiinţa necesităţii respectării oricărei etnii din interiorul ţării noastre, dar în acelaşi timp trebuie să veghem şi la păstrarea şi conservarea naţionalităţii noastre. Toate aceste drepturi sunt întemeiate nu numai pe legi, dar şi pe raţionament şi simpatii. Noi trebuie să cultivăm un curent naţional şi patriotic şi nu să generalizăm experienţe străine, care nu se potrivesc şi care de bună seamă nu vor fi viabile. Vor dăinui doar cele specifice ţării noastre. Sentimentul patriotic ori naţional nu trebuie să se manifeste după cum gândesc unele partide politice, ci trebuie să fie expresie românească, căci românii au fost întotdeauna concilianţi şi au respectat drepturile naţionalităţilor conlocuitoare. La rândul lor, aceste naţionalităţi sau grupuri etnice trebuie să respecte Constituţia, pe care şi ele au votat-o, iar prin interpretarea drepturilor şi libertăţilor acordate să nu lezeze în nici un fel sentimentul românesc.

România este ţara tuturor locuitorilor ei, deci este patria lor şi ei trebuie să fie patrioţi, să iubească ţara şi să fie capabili să lupte pentru drepturile şi interesele lor. A fost o vreme când cele două noţiuni: patriotism şi naţionalism, au fost înlocuite cu teza Internaţionalismului proletar. Acesta nu a fost decât un pretext, o idee care s-a situat deasupra oricăror naţiuni şi naţionalităţi.

Noi nu am manifestat niciodată un naţionalism extremist, ci unul tolerant care acceptă şi respectă drepturile conlocuitorilor.

Noi nu am spânzurat pe nimeni, poate doar pe vreun tâlhar sau criminal periculos, condamnat la moarte prin antichitate.

Manifestările duşmănoase şi criminale cale unor descreieraţi, de altă etnie, sunt porniri bolnăvicioase, încurajate de către un partid rasist (UDMR), care are o doctrină fascistă, antiromânească, trebuie oprite până nu e prea târziu. În cadrul aşa-zisului partid UDMR se proslăveşte o politică periculoasă. Ei îi socotesc pe români o rasă inferioară. În gândirea ungurilor din acest partid dăinuiesc teorii hortysto-naziste, prin care îşi propun să nimicească neamul românesc.

Dar noi, românii ardeleni, suntem cea mai veche populaţie din Europa, care n-am venit de nicăieri şi suntem urmaşii unui neam viteaz şi cinstit, suntem aici dintotdeauna şi vom fi de-a pururi!

Degeaba le arăţi ungurilor dovezi în acest sens, ei inventează teze noi, revizioniste, iredentiste, de ură faţă de români.

Românii din cele trei judeţe: Harghita, Covasna, Mureş, sunt batjocoriţi şi discriminaţi. Este strigător la cer ce se întâmplă, sub oblăduirea şi cu sprijinul guvernului Boc. Un guvern trădător, care a vândut ţara ungurilor. Dacă un român aflat pe teritoriul Ungariei ar fi făcut cu chipul lui Kosuth ce a făcut Barna cu cel al lui Avram Iancu, ar fi fost omorât pe loc.

Dar la noi e posibil orice, şi orice crimă săvârşită de UDMR-ul aliat la guvernare este trecută cu vederea.

Trezeşte-te Neam Românesc şi nu te lăsa batjocorit în propria ta ţară!

Până şi în Africa a fost desfiinţat segregaţionismul, dar în zilele noastre în Transilvania este promovat de către UDMR. Au separat învăţământul în Institutul de Farmacie din Târgu Mureş, pe cel românesc de cel unguresc pe criterii etnice (rasiste).

Ne ameninţă şi declară făţiş că Transilvania va reveni la Ungaria. Că în curând ne vor reedita ei Kosovo în Ardeal, etc., etc.

Până unde poate merge ura şi prostia.

Noi, românii, le cerem să se liniştească, pentru că noi am mai pus opinca pe clădirea Parlamentului din Budapesta de două ori. Chiar mai vor şi o a treia opincă? În 24 de ore acest lucru se poate realiza!

Aşa că băgaţi-vă minţile în cap!

Tot ce se întâmplă azi în Transilvania nu se produce întâmplător, ci sunt acţiuni provocate din afara Ţării! Acţiuni trecute sub tăcere de către un guvern trădător şi marionetă al lui Boc. Bine că au căzut cele două guverne trădătoare!

Oare puterile occidentale (europene) nu văd ce se întâmplă la noi? Sau se fac că nu văd, ba cred ca chiar le convine, căci şi-au dat mâna pentru a distruge această ţară.

Acesta este europenismul mult trâmbiţat priviţi planul de împărţire administrativă a ţării şi veţi observa imediat cum se dă apă la moară ungurilor.

Dumnezeule, opreşte nesăbuinţă şi alungă păsările de pradă!

PATRIA

 

Patria ne este glia

Sub care ne dorm străbunii,

Ţara noastră, ROMÂNIA,

Cu-ai săi munţi contra furtunii

Şi cu falnică pădure

Mirosind a mură coaptă,

Ce-a adus din timpouri sure

Doina ce ne-o cântă-n şoaptă.

Patria este ogorul,

Care-n holdele de grâne,

Pune-n spice viitorul,

Cu aroma sa de pâine.

Patria-i pământ natal,

Unitar, indivizibil,

Patria-i un dar astral

Cu farmec irezistibil.

Către patrie se-ndreaptă

Orice gând de luptător,

Care duce-o luptă dreaptă,

Pentru-al Ţării viitor.

Col. (r.) Nicolae Dărăbanţ, poet şi publicist

Membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România

Vicepreşedinte al Asociaţiei „Cultul Eroilor”, filiala Braşov

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant