Arhive lunare: Iulie 2014

ZBURATOARE 36 de Mihai-Athanasie Petrescu

Jurgis Kayris! Un pilot lituanian pe care il vedem la spectacolele aeriene din Romania atat de mult incat il consideram de-ai nostri.

L-am intalnit prima data acum cinci ani, la Mamaia, dupa ce ma speriase ingrozitor executand „Cobra” deasupra valurilor. I-am spus ca m-a speriat, el m-a batut pe umar si a ras „It’s perfectly safe” a zis. SIgur ca e, cand te cheama Jurgis Kayris si pilotezi un Suhoi 31!

L-am revazut de multe ori si l-am apreciat de fiecare data tot mai mult. Pozele de fata sunt trase cu ocazia „Aeromania 2014”.

a IMG_1822 IMG_1825 IMG_1829 IMG_1830 IMG_1831 IMG_1832 IMG_1837 IMG_1839 IMG_1845 IMG_1852 IMG_1853 IMG_1854 IMG_1855 IMG_1860

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

SAGA FAMILIEI VIALHE 22 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

În ciuda acestei rigidităţi, abatele Feix ştia că este susţinut de către enoriaşi. Desigur, o tendinţă anticlericală, venită dinspre oraş, prindea rădăcini în sat în ultima vreme. Dar nu se ajunsese încă la luptă dechisă, pentru că puţinii atei nu se afişau nici cu răutăţi, nici cu neruşinare. Din contră, îşi arătau tot respectul faţă de preot. Singurii care treceau pe trotuarul celălalt şi nu îşi scoteau pălăria în faţa lui erau cei pe care îi condamna vehement în biserică. Dar ceilalţi, primarul de exemplu, doctorul sau învăţătorii nu refuzau, când se ivea ocazia, să stea la taifas cu el.

Sinuciderea lui Emile Dupeuch îl întristă profund, şi dacă nu l-ar fi împiedicat sutana şi misiunea sa, ar fi fost printre primii care să ajute familia mortului. Dar păcatul prin care survenise moartea îl obliga la o dezaprobare făţişă. De aceea abatele o vizită pe Amélie Dupeuch doar după ce lăsă să treacă cincisprezece zile.

În ciuda frigului aspru al sfârşitului de februarie, el o găsi în grădiniţa din spatele casei. Planta ceapă, împreună cu Léon. Părintele ştia că Amélie e o bună creştină. În timpul vieţii soţului ei, cu toate că acesta era destul de indiferent faţă de religie, ea venea cât putea de des la biserică, se spovedea, şi îşi botezase cele două fete născute de când veniseră în sat. Îşi ceruse scuze şi pentru gaiţă şi pentru exprimarea-i necuviincioasă. Ceruse şi pentru Léon, care, imitându-l pe tatăl său, afişa un dispreţ suveran faţă de tot ce avea legătură cu biserica. Slavă Domnului, Emile era tolerant şi puţin îi păsa de cât de asiduu mergea nevastă-sa la liturghie dacă îşi făcea toate treburile în gospodărie.

Preotul păşi pe stratul săpat, se opri şi zâmbi cu tristeţe.

– Of, biata mea Amélie, ce nenorocire! Ce nenorocire mare! Aş fi vrut să vin mai devreme, ar ştii şi tu…

– Ştia. Ştia şi ea care sunt urmărie sinuciderii. Emile fusese îngropat ca un câine, şi, în afară de faptul că refuzase să slujeaască la înmormântare, preotul se simţea obligat să-şi exprime întreaga indignare şi dezaprobare. Dacă ar fi venit mai devreme, s-ar fi putut crede că ierta, în mod tacit, păcatul. În acelaşi timp, pentru a evita orice provocare, Amélie nu trecuse pe la biserică în ultimile zile.

– În sfârşit, urmă el, timpul le şterge pe toate. Aşa că sper să te văd curând la slujbă. În altă ordine de idei, am vorbit cu doamna Lardy, este în continuare de acord să fie naşa celei mici. Dar, desigur asta trebuie făcută cât se poate de discret, înţelegi.

Înţelegea. Şi când trăia Emile, situaţia lor îi obligasă fie discreţi. Omorându-se, el o obligase să rămână toată viaţa în aceeaşi stare; avea să fie pentru totdeauna văduva sinucigaşului, iar copiii, orfanii spânzuratului.

– Şi, în afară de asta, continuă abatele Feix, va trebui să-mi trimiţi imediat băiatul la catehism, că doar nu vrei să rămână un mic păgân. Nu-I aşa, Léon, că o să vii?

  • Nu, nu vreau, bombăni copilul.

– Vorbeşte frumos cu domnu’ părinte, îl corectă maică-sa. De duminică o să începi să mergi la catehism!

Dar ea ştia că băiatul nu o va asculta, că nu-l va putea constrânge. De când era şeful familiei, Léon îşi lua rolul în serios şi făcea numai ce-i trecea prin cap. Iar ea avea mult prea multă nevoie de el pentru a îndrăzni să-l certe. Nu avea decât doisprezece ani, dar lovindu-se într-o seară de picioarele tatălui său, devenise dur şi rece ca un bărbat trecut prin greul vieţii.

– O s-o asculţi pe mama ta, nu-i aşa? insistă abatele.

O să fac ce trebuie să fac, răspunse băiatul, fără să coboare privirea.

Scuipă printre dinţi şi se întoarse la munca lui.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

AMINTIREA LUI … de Mihai-Athanasie Petrescu

Traversam acea perioada din an cand prietenul nostru, primul „milenar”, FLORIAN TROSCOT revine mai intens in amintirile noastre, ale amicilor sai literari. Ne-a parasit pe 13 iulie 2005, si poate de acolo unde e acum se uita cu oarece manie, sau poate intelegere, inapoi spre „Mileniul 3”, Asociatia pe care el a inventat-o, a botezat-o si a ajutat-o sa se afirme in lumea culturala.

Reproduc, mai jos, un text pe care l-am propus ziarului DRUM la cateva zile dupa ce ne-am despartit de Florin, si care a fost preluat in volomul postum „PREA SCURTA NOASTRA TRECERE”.

Amintirea LUI

DSC00015

În copilărie, Teleormanul a fost pentru mine o ţară străină, un ţinut unde oamenii umblă în general, desculţi, repetă de două ori fiecare vorbă rostită şi înjură mult şi pitoresc. O imagine proiectată în cugetul meu de lectura lui Preda sau Stancu.

Apoi Teleormanul a încetat să mai fie un ţinut exotic; în cei…mulţi ani de activitate didactică în mediul rural am găsit aceleaşi elemente, dar de data asta clare, motivate.

Iar după ce am înţeles cum se trăieşte în această zonă a ţării, am citit un nou autor, care descria în alt fel ceea ce văzusem cu ochii şi urechile mele. Imediat am simţit nevoia să-l combat. Nu pentru că aş fi găsit neadevăruri, ci pentru că voiam să confrunt propriile-mi observaţii cu ale sale, cere erau, desigur, mai profunde, trăite.

Aceste discuţii începute în cadrul cenaclului literar roşiorean au continuat în biroul lui de la fabrica de pâine, un loc unde amicii lui literari erau întotdeauna oaspeţi dragi.

Cu timpul am devenit prieteni. Am învăţat drumul către „Spicul”, pe care l-am străbătut de zeci, poate de sute de ori. Am venit să te sabotez, îi spuneam, iar el înţelegea gluma şi primea o nouă discuţie.

Tot în biroul lui m-a chemat odată, să-mi anunţe vestea pe care toţi o aşteptam: „Mi-a apărut volumul; iată-l!” Am sărbătorit evenimentul împreună, el mi-a povestit câteva dintre momentele grele ale creaţiei, cum a trecut prin furcile caudine ale traseului editorial, cum a ales titlul şi de ce a dedicat cartea părinţilor săi. În acel moment Florin mi-a dezvăluit o latură a personalităţii sale pe care nu i-o bănuiam, pe care o ţinea ascunsă sub voalul Fecioarei care ne caracterizează pe amândoi. Poate atunci l-am înţeles cu adevărat, poate atunci am început să-l apreciez mai aproape de valoarea sa.

Au fost câţiva ani (prea puţini) de frumoasă prietenie. El mi-a tehnoredactat, pentru că eu încă nu ştiam să folosesc computerul, o traducere de aproape 200 de pagini, dar tot el m-a învăţat să folosesc un calculator, arătându-mi cu răbdare (nu era el învăţător?) caracteristicile Word-ului.

La începutul lui 2000, atunci când ne întâlneam la Castelul de gunoi, (acolo primisem un loc pentru sediu), nea Paul Amet a avut ideea să ne oficializăm, să înfiinţăm o Asociaţie culturală. La lumina telefonului său mobil, Florin a alcătuit un proces-verbal, aruncând, la plesneală, propunerea Mileniul 3. Tot el a găsit cadrul juridic adecvat pentru demararea formalităţilor.

În 2002, când în lipsă de spaţiu, ( ne-au scos şi din ghena de gunoi) milenarii se întâlneau în Biroul lui juridic. Acolo s-a lansat ideea antologiei. După mai bine de un an, de chinuri ale facerii, când tot materialul a trecut prin calculatorul său, plus audienţele la Primărie pentru aprobarea fondurilor necesare, cartea a apărut, dar spre ruşinea noastră nu cu numele celor care au iniţiat-o, muncit-o.

Sunt atâtea de spus despre Florin Troscot…Sperăm ca volumul său să mai stea mulţi ani în vitrina sediului Asociaţiei Mileniului 3.

Vom continua să facem speculaţii despre conţinutul romanului rămas în manuscris, vom regreta că n-a reuşit să şi-l vadă tipărit, iar traducerea mea va avea în caseta tehnică numele lui. Dar el va lipsi.

Mihai-Athanasie Petrescu

(Drum, anul 70, nr. 382, din 24-30 iulie, 2005)

4 comentarii

Din categoria Portrete

DACĂ ALBASTRU de Evelyne Maria Croitoru

carte

Dacă ne naştem

Albastru

Putem merge

În mare

Cu trup unduind,

Cu peşti argintii,

Cu picuri zglobii,

Udând cărărui verzui,

Şoptind orişicui

Ar dori să ne asculte,

Multe, chiar multe,

Din ce am văzut,

Simţit,

Cunoscut ?

 

Atunci poate,

Dacă ne naştem

Verde,

Pădurea ne pierde

În frunze crestate,

În scorburi ciudate,

În vârf de arin,

Şi-n muguri de pin,

Povestind cu plopii

Cum trăim ca stropii.

 

Şi totuşi,

Dacă ne naştem

Albastru,

Ne-am putea rătăci

Printre norii zglobii;

Sentimente stranii

Ne-ar năpădi,

Sub aripi argintii

Trecând cărări albăstrui,

Şoptind orişicui

Ar dori să ne asculte,

Multe, chiar multe,

Din ce am văzut,

Simţit,

Cunoscut ?

(preluare din revista „Cer Senin” a Fortelor Aeriene Romane)

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

MUNTELE DE TĂCERE de Florian Troscot

MUNTELE DE TĂCERE

 

Dacă te nimereşti pe balcon, cu o cafea alături, printre perdelele jucăuşe ale aburilor ce se ridică în deplină libertate, în fiecare duminică pe platoul Pieţei Centrale, poţi asista la un spectacol de fiecare dată altul, întotdeauna jucat de noi şi neştiuţi actori.

piata

(Foto: Eugen Ovidiu Vlad)

Sunt şi situaţii în care se nimereşte ca acelaşi vânt, alergând mânzeşte printre zidurile blocurilor, să înalţe ca în urmă cu o săptămână sau două, ca pe nişte zmeie, pungile uşoare de plastic, pentru că n-au fost efectiv în stare să găsească gura coşurilor de gunoi.

Apare brusc o pereche tânără. Frumoşi ca nişte zeităţi. El ţinând-o cu dreapta pe Ea, iar cu stânga capătul lesei în care a fost pus Câinele de rasă pentru a putea ieşi, ca de obicei, în trei, la plimbare. El şi Ea par fericiţi. Mai ales după ce el, printr-un şiretlic, îi mai smulge încă un sărut scurt. Câinele îşi vede de ale lui, ba chiar adulmecând arar o parte dintr-o veche urmă de fiară. Mai şi stropeşte scurt stâlpii până la care lungimea lesei i-o permite.

Simultan, ca din senin, Iubita şi Câinele dau semne de nervozitate.

Iubitul a fost fulgerat de un gând: trebuie să iau urgent o măsură. Şi a luat-o. A eliberat la maximum lesa, gândindu-se în mod sigur la rana de la gâtul Câinelui, încă nevindecată complet. În acelaşi timp şi-a înfipt adânc mâna în părul Iubitei şi scuturat-o zdravăn.

Cât ai bate din palme, peste întregul platou al Pieţei Centrale se prăbuşeşte un munte de tăcere.

( DRUM, nr. 13(157) din 29 martie – 5 aprilie, 2001)

Florian Troscot

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot