Arhive lunare: Aprilie 2013

FRIG de Florina Isache

(Menţiune la concursul ,,Romeo si Julieta la Mizil”- ianuarie 2011)

Frig

Un somn cu uşile închise.

Chiar dacă deţin cheia , nu o găsesc.

Şi cum un coşmar nu vine niciodată singur

asediază uşa unui sentiment interzis.

Captivă într-o cochilie de ceaţă

învăţ cu păienjenii urzitul

perspectivelor sumbre.

 

Sângele trandafirilor ucişi îmi curge pe mâini

mentolat într-un amalgam de culori

ţipătul lor

anulează intenţia de a merge mai departe.

Îmi este sete.

Paharul are sânge alb de crin, frunze moarte

şi embrioni de cais.

Simt cuţitul secţionând nervuri

în îmbrăţişarea ta

e frig

Ca pasărea Phoenix

 

Rupe-mă de la rădăcini,

dezbracă-mă de frunze,

de flori,

de parfum,

iubeşte-mă !

Sau pune-mă la presat

în cartea de rugăciuni

sau la oglinda

în care îţi piepteni dimineţile

aruncă-mi amintirea

între anotimpuri.

 

Ca pasărea Phoenix

renasc în cuvânt…

 

Florina

img_12356_14034_l

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Florina Isache

SAGA FAMILIEI VIALHE de Claude Michelet traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

des-grives-aux-loups

1.

Ei ieşiră din drumul ascuns între  dealuri şi de la adăpostul mărăcinilor. Suflând dinspre est, vântul se repezi la ei, le zgârie obrajii şi le biciui pulpele goale. Printre pleoapele lor strânse apărură ca nişte perle lacrimi îngheţate care le înţepară ochii.

Cei trei copii cotiră spre marginea podişului, strecurându-se printre ienuperi. Zăpada le scârţâia sub pasi şi se agăţa sub cuiele saboţilor, adăugându-le tălpi albe, grele; se opreau adesea, îşi loveau încălţările una de alta pentru a desprinde omătul îngheţat, apoi îşi continuau, tropăind, drumul.

Cel mai mare mergea în frunte, fără să şovăie, şi se strecura cât putea de repede printre tufişuri, troiene şi stânci. In spatele lui venea un băieţel, care trăgea hotărât, cu braţul întins, o fetiţă cu obrajii îmbujoraţi de ger. Ea gâfâia, aproape alergând pentru a se ţine de tovarăşii de drum

– Uite-aici, arătă cel mare.

Se apropiară de un ienupăr.

Sturzul era ţeapăn, îngheţat, tare ca piatra. Crivăţul .îl făcea să pară viu, răsucindu-l de-a latul în sfoara atârnată de o creangă joasă.  Probabil că pasărea se prinsese dimineaţa devreme, la ora când soarele palid străpunsese pentru o clipă norii încărcaţi de zăpadă. Momită de bobiţele  negre de laur aşzate cu pricepere într-o mică tranşee săpată în zăpada îngheţată, ea ciugulise până ajunsese la fructul fatal, acela lângă care Léon Dupeuch aşezase laţul. La cei 12 ani ai săi, Léon era deja un vânător iscusit. Nici iepurii cei mai puternici nu mai scăpau de capcanele lui.

– E o păsărică frumoasă, spuse el, desprinzând sturzul,împreună cu celelalte am deja şapte, şi fiecare face cam cincisprezece bănuţi. Asta înseamnă…

Se opri, încruntându-se, apoi, descurajat, se întoarse către însoţitorul său.

– Cinci franci şi douăzeci şi cinci, răpunse Pierre-Edouard Vialhe, dându-şi importanţă.

Pierre-Edouard Vialhe era considerat ca unul dintre cei mai buni elevi din sat, şi învăţătorul îi dăduse sigurări că într-o zi va obţine cerificatl de capacitate. Nu avea ecât zece ani şi jumătate; până la examen mai era mult,dar el deja se pregătea.

– Mamă! Cum faci? Mormăi, invidios, Léon. Eu, din ciferele astea nu înţeleg nimic.

Pierre-Edouard ridică din umeri.

– Hai, grăbeşte-te, că-I târziu, trebuie să mergem acasă, spuse el, cercetând cerul.

– Or să ne certe, gemu sora lui, şi începu dintr-o dată să plângă fără zgomot. Acum îi părea rău că insistase să vină cu ei.

– Eşti prea mică, rânjise Léon. Ce vrei să facem cu tine acolo sus?

– Am nouă ani şi nu mai sunt mică, vrau să merg!

– Bine, vino, tranşase fratele ei.

Pierre-Edouard era un drăguţ, făcea aproape tot ce voa ea. Dar de data asta ar fi fost mai inspirat să nu cedeze la rugăminţile ei.

Fetiţei îi era frică şi frig. Ce-or să-i spuna mamei lor ca să-şi justifice escapada? Mai întâi că părinţii nu-I lăsau să iasă din sat, apoi că nu le plăcea ca ei să umble cu Léon Dupeuch. Şi totuşi, Léon era amuzant, dar se spunea despre el că nu prea e manierat, că preferă să se plimbe decât să meargă la şcoală, că tot ce găsea – chiar şi vreo găină rătăcită – devenea proprietatea lui, că o să ajungă într-o zi la puşcărie din cauza braconajului, şi mai ales , că părinţii lui  nu valorau mare lucru.

Nu prea se ştia de unde veniseră, că nu erau din ţinut. Fuseseră văzuţi sosind cu vreo opt ani mai înainte, probabil din regiunea Brive, aflată la peste treizeci de kilometri distanţă. Nişte venetici… Arendaşi fiind, ei exploatau după puterea lor una dintre fermele notarului: două vaci, şase oi, un porc şi câteva păsări. Trăiau în sărăcie, vorbeau puţin şi nu prea se amestecau în viaţa satului Saint-Libéral-sur-Diamond. De aceea lumea se cam ferea de ei.

– Trebuie să plecăm! insistă Pierre-Edouard.

– Dă-mi pace! Lasă-mă să pregătesc capcana pentru mâine. Pe  vreme ca asta, precis că or să vină şi alte păsări dinspre nord; tata mi-a spus că frigul ăsta o să ţină toată luna.

– Ştiu, tot aşa zice şi bunicu-meu. Hai, vino, se face noapte şi noi precis o să luăm bătaie.

Fără să se grăbească, Léon legă cu îndemânare un laţ nou de o creangă de ienupăr, pe care o îndoi până la pământ şi o ţinu cu o bucată de zăpadă îngheţată. Inelul de sfoară se găsea astfel la înălţimea cea mai bună. Dacă o pasăre îşi băga capul acolo, laţul se strângea; la orice mişcare, creanga s-ar fi eliberat şi victima era spânzurată înainte chiar de a înghiţi momeala. În sfârşit, Léon se ridică şi-şi suflă în mâinile îngheţate.

– Sper că nu bate vântul şi că nu mai ninge, că-mi strică laţul. Tu tot mai plângi?

Louise suspină zgomotos, îşi strânse şi mai bine mantaua şi apucă mâna fratelui ei.

– Vino repede, insistă ea. Sunt sigură că ne-au chemat deja.

Pierre-Edouard aprobă din cap şi porni. Nu erau prea departe de sat; jos, lângă deal, se vedeau fuioare de fum. Dacă timpul ar fi fost mai bun, nu le-ar fi trebuit un sfert de oră ca să ajungă. Era de ajuns să o iei printre copaci pentru a ajunge la drum şi la primele case. Dar zăpada îi împiedica să mergă repede. În unele locuri, se clădiseră mormane de câte o jumătate de metru în alte părţi, gerul pietrificase pâraiele lungi care curgeau de pe podiş. Acestea erau capcane pe care trebuia să le ocoleşti cu prudenţă şi astfel mersul era dificil şi lent.

Frigul muşca de cincisprezece zile. Venise dintr-o dată, fără să prevină.

– Vezi, puiule, aşa se termină secolul, îi spusese lui Pierre-Edouard bunicul din partea tatălui. N-a fost prea grozav. Moare sa cum a trăit, ca un urâcios…

 

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

PREA SCURTA NOASTRA TRECERE de Florian Troscot partea a cincea

Ca în cazul oricărei nenorociri, şi pentru Cristian Alboi vestea morţii neaşteptate a a tatălui său lovise cu forţa trăsnetului. Se întâmplase tocmai în perioada în care avea mai multă nevoie de ajutorul lui. Dacă n-ar fi intervenit neprevăzutul, Cristian ar fi terminat în anul următor liceul, iar visul lui dintotdeauna de a deveni medic ar fi avut şanse mari să se realizeze, ţinând cont de mediile înşiruite an de an în catalog în dreptul numelui său. Cu o mamă mai mult bolnavă, cu o soră mai mică cu doi ani şi cu o bunică paralitică ce abia mai reuşea să se târască prin curte, Cristian şi-a văzut spulberat definitiv visul şi s-a trezit dintr-o dată că a devenit cap de familie.

În intervalul celor câteva săptămâni de după înmormântarea tatălui, doar de câteva ori îl purtaseră paşii pe Cristian afară din curte, cu mersul şi gesturile unui somnambul, cu privirea prăbuşită continuu într-un gol adânc, nevăzut, căscat în faţa sa. Şi-a revenit într-un mod neaşteptat în dimineaţa în care Maria, mama sa, l-a întrebat dacă vrea şi se simte în stare să meargă şi el la  tribunal. Era ziua în care fusese fixat primul termen de judecată. Imediat s-a bărbierit şi şi-a schimbat hainele Cristian, menţinându-se tot timpul înconjurat în aceeaşi muţenie.

În sala de judecată a evitat să se aşeze laolaltă cu alor săi. Centimetru cu centimetru, şi-a făcut cu răbdare loc pe banca de lemn ocupată de clienţi, aflată înapoia grupului de avocaţi. Nu doar în acea zi, ci la toate termenele de judecată acordate pe durata desfăşurării procesului, inclusiv la recurs, a procedat la fel. De la locul dobândit cu atâta trudă, de la o distanţă cu ceva mai mică de doi metri de Ică Ignat, Cristian arunca continuu printre dinţi ameninţări şuierate, determinându-l pe cel din boxă să tresară des înfiorat. „Am să te fac să te târăşti ca un vierme, scârbă ordinară! Boaşele o să ţi le strivesc, nenorocitule, de-ai să ajungi să te zbaţi precum o râmă bezmetică tocmai ieşită din pământul reavăn! Fâşii înguste din pielea ta de pe spinare am să-ţi smulg şi-n locul lor am să torn sare cu pumnul! Nici să nu-ţi treacă prin minte că poţi scăpa cu fuga ori ascunzându-te! … Şi-n gaură de şarpe am să te caut, şi n-o să mă las până când n-am să te găsesc!”

(Se va introduce fragmentul „placa de argint”?)

Rudelor apropiate şi chiar multor cunoscuţi le mărturisise în acea vreme că sângele tatălui său strigă într-una şi cere răzbunare. Le dădea chiar de înţeles că, tot mai des, îl aude răsucindu-se în mormânt, văitându-se că nu îşi poate găsi liniştea.

În desfăşurarea celor mai multe dintre visurile sale, Cristian presimţea vizita tatălui. Cu paşi mărunţi, mai mult târşâiţi, bătrânul pendula dintr-un capăt în celălalt al încăperii, timp în care, pe îndelete, se interesa pentru început cum merg treburile din gospodărie. După care, nu de puţine ori, avea surpriza să fie întrebat despre câte nici nu i-ar fi trecut prin  minte. Ceva mai târziu, după un răstimp în care dădea impresia că încă meditează la cele auzite, părând a fi aproape gata de plecare, ajuns deja în pragul uşii înalte, inundată de o lumină ruptă parcă din cea de la începutul lumii, bătrânul îl întreba cu un glas tainic, aproape şoptit: „Nu cumva ai dat uitării ceea ce ai de făcut, Cristiane?” Iar el, fiul ascultător dintotdeauna, n-a putut măcar o dată să răspundă altcumva. „N-am uitat, tată, n-am cum să uit, stai fără grijă, dar n-a venit încă timpul! Am învăţat-o chiar de la tine: chiar şi cel mai mărunt lucru din toate câte se află pe lumea asta are un timp al său. (Pentru iubire, dar şi pentru ură, pentru câştig, dar şi pentru pagubă, pentru tandreţe, dar şi pentru brutalitate …) Am reţinut însă că important este să dai dovadă de răbdare, să aştepţi oricât de mult ar fi nevoie, iar atunci când a sosit momentul, să ştii că, făcând ceea ce tocmai urmează să faci, să fii convins că nu îţi vei irosi şansa şi vei face tocmai ceea ce trebuie făcut.”

Un comentariu

Din categoria Florian Troscot

AU TRECUT de Leonard Mitran

Au trecut ore, zile chiar săptamani, stau singur şi privesc corbul negru de pe telegraf

Mă afund in petele violete de indigo, odată folosit sa fac o copie cheii inimii tale

Chitara se răsfrange in acorduri lente, triste, şi cerul e plin cu flăcari ce ard mocnit

Câte una se mai stinge, se mai stinge-o amintire, ce o trăiam cu atâta nostalgie

Ȋţi presar pe al tău drum trandafiri roşii sângerii, trecut, prezent şi viitor ca un bob de rouă

Ȋţi ȋntind mâna şi te strig din ȋntuneric, vino, vino, de amor vom avea parte, şi nu vom face parte nimănui

Vom fi doar noi … eu cu buzele mele mari şi cărnoase, tu cu ochii tăi căprui de ciocolată ai dracului de dulci

Vom fi un film ce rulează la nesfârşit cu spectatori care nu s-ar plictisi să ne vizioneze iar si iar.

20130221_114402

Scrie un comentariu

Din categoria Leonard Mitran

Lasa-ma … de Adrian Nicula

Lasă’mă să ascult ce spune inima ta.
Lasă’mă să aflu ce vrea,
Hai lasă’mă să ştiu
Sau lasă’mă, cît nu e prea tîrziu.

Lasă’mă să ascult de aproape al tău gînd

Lasă’mă să aflu cît este de blînd,

Hai lasă’mi lîngă tine gîndul meu aparte

Sau lasă’mă şi pleacă mai departe.

Lasă’mă să stau cu urechea lipită de sufletul tău,

Nu’mi pune inima pe dinţi de fierăstrău.

Hai lasă’mă să ştiu

Sau lasă’mă!…din nou să fiu

„Motan hai’hui,

c’un ochi verzui

ş’un ochi căprui.”

 

06.05.2010 de A.N.

Scrie un comentariu

Din categoria Adrian Nicula

REAL de Florina Isache

Real

 

Cineva a stins toate luminile între noi.

 

Te văd cu alţi ochi.

 

Eşti ca o zăpadă în care înalţ un bărbat

după chipul şi asemănarea ta.

 

Zilele mele fierbinţi ţin la distanţă

prima dimineaţă cu tine.

 

Un vis   nevisat.

*

 

Camera are iz de absenţă.

Melancolia se scurge pe pereţi, verde…

 

Seminţele aruncate în grădina din faţa blocului

crescuseră  până la etajul trei şi umbra lor

intra pe sub ferestre, se aşeza peste oglinzi, peste cuvinte.

 

Se făcea frig.

Te căutam în mine.

 

Strigătul se spărgea de coaste,

ca o linişte.

Un comentariu

Din categoria Florina Isache

UNDE SE VORBESTE DIN NOU DE AVIAŢIE de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Unde se vorbeşte din nou de aviaţie

 

La 2 aprilie, un şrapnel în călcâi şi câteva schije răspândite prin cap mi-au provocat evacuarea la Vichy. Acolo am descoperit existenţa aurită a staţiunii de ape minerale, cu palatele, distracţiile şi promenadele ei. Eram cazat într-un hotel splendid şi mă bucuram de un respect deosebit.

– E de la Verdun, ziceau.

Era suficient.

Ca şi ceilalţi răniţi, în fiecare zi eram plimbat cu un cărucior prin parc de către o tânără infirmieră. Către jumătatea primăverii, au început să apară vilegiaturiştii, cu familiile lor. Piciorul începea să se vindece şi umblam cu cârje. Trecătorii intrau în vorbă cu soldaţii, se opreau să îi încurajeze sau să-i invite la masă. Pentru mine, acest sejur la Vichy a fost într-un fel plin de tot farmecul unei cărţi poştale sepia, în care se văd femei elegante cu pălării enorme şi convalescenţi cu rănile legate.

La hotel eram în majoritate infanterişti. Totuşi, printre noi se găseau şi câţiva aviatori. Aripile lor înstelate şi decoraţiile pe care le purtau atrăgeau toate privirile feminine. Ei îşi povesteau isprăvile pe cer, iar noi nu puteam să ne apărăm decât cu povestiri sumbre despre frig, noroi, ploaie şi groază. La început eram iritat de această superioritate de multe ori lipsită de modestie, dar apoi mi-am făcut curaj şi am pus întrebări. Atunci am aflat că un alt război, la fel de ucigător ca şi al nostru, se desfăşura deasupra capetelor noastre. În momentul când au declanşat ofensiva de pe Meuse, nemţii deţineau superioritatea absolută în cer. Pétain l-a chemat pe Carlo de Rose şi i-a dat ordin:

– Curăţă-mi cerul Verdunului!

S-au ridicat opt escadrile de Nieuport. Patrulând fără încetare, hărţuind aparatele cu cruci negre, ele aduseseră informaţii preţioase, datorită cărora asalturile prusace şi bavareze fuseseră respinse. Am auzit numele lui Navarre şi ale altora. Mi se părea că mă străbate un curent dătător de viaţă. Adică încă mai existau luptele faţă în faţă, ca în Evul Mediu! Dar ceea ce mă captiva cel mai mult era aspectul mecanic al acestei noi arme. Îi întrebam pe piloţi:

Cum îşi conduceau aparatele? Cum funcţionau motoarele? Ce simţeau ei în zbor?

În străfundul fiinţei mele începeam să îi invidiez. În iunie am redactat o cerere de mutare care a fost rapid aprobată.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei