EROILOR AVIAŢIEI MILITARE ROMȂNE de Mihai-Athanasie Petrescu

EROILOR AVIAŢIEI MILITARE ROMȂNE

Roşiorii de Vede, micul oraş din Cȃmpia Boianului, a fost, ȋncă de la 1920 marcat pe harta aviaţiei mondiale ca punct de reper pe ruta Companiei Franco-Romȃne de Navigaţie Aeriană. Au trecut de atunci aproape o sută de ani, ȋn care Roşiorenii au avut parte de multe: un aerodrom, apoi aeroport cu destinaţie civilă şi militară; o şcoală de zbor, unde mulţi tineri au ȋnvăţat tainele pilotajului, devenind, mai apoi, personalităţi ale aviaţiei romȃne; terenul de zbor a fost, de asemenea, folosit, de numeroase unităţi militare de aviaţie, atȃt ȋn timp de pace, cȃt şi ȋn timpul celui de-al doilea Război Mondial. Acelaşi teren de zbor, cu două piste dispuse ȋn formă de X, pentru a fi folosibil indiferent de direcţia vȃntului, a fost vizitat de zburători cu faimă, poate cel mai cunoscut şi aşteptat, pentru spectaculoasele lui evoluţii, fiind Constantin Bȃzu Cantacuzino.

După 1952, cȃnd ultima unitate militară de aviaţie de la Roşiori a fost desfiinţată, aerodromul a devenit amintire … pȃnă ȋn 2003, cȃnd cineva şi-a asumat reȋnvierea tradiţiei aviatice a oraşului. Fără falsă modestie, o să spun că de atunci Roşiorii de Vede a avut parte de numeroase evenimente, sper că apreciate de participanţi şi invitaţi şi ȋmi exprim speranţa că alte multe vor urma.

Astăzi, 26 mai 2017, a avut loc un astfel de eveniment, sub genericul “Omagiu aviaţiei militare romȃne”. Ideea mi-a intrat ȋn cap acum cȃteva luni, cȃnd am aflat citind cartea dlui lt. cdr. av. (r) Gheorghe Ion Vaida dedicată avionului IAR-93 că exemplarul cu numărul 217, aflat ȋn patrimoniul cultural-istoric al Municipiului Roşiorii de Vede ȋmplineşte, ȋn iulie 2017, 30 de ani de la ieşirea din fabrică. M-am gȃndit că avionul nostru ȋn sine, dar şi avionul IAR-93, ȋn general, merită să aibă parte de o manifestare omagială.

Am prezentat ideea domnului Primar de Roşiori, care mi-a dat permisiunea să mă ocup de organizarea evenimentului, promiţȃndu-mi şi sprijinul domniei sale şi al instituţiei. Eu am pritocit ideea pȃnă am conceput un plan de desfăşurare amplu şi curajos. M-am gȃndit, iniţial, la un simpozion la care să participe oameni care se pricep la avionul ăsta. Am adăugat, apoi, o vizită la avionul nostru, care se găseşte ȋn curtea Spitalului TBC, aproape de locul fostului aerodrom, iar ulterior am ȋnceput să sper şi la o colaborare a Primăriei Roşiori cu Statul Major al Forţelor Aeriene.

Ideea s-a cristalizat, evenimentul a fost planificat şi a avut loc astăzi, organizat ȋn colaborare de Direcţia pentru Cultură, Educaţie Creaţie şi Sport din cadrul Primăriei Roşiorii de Vede, Statul Major al Forţelor Aeriene Romȃne şi Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu” din Roşiorii de Vede.

Invitaţii au sosit pe rȃnd. Mai ȋntȃi, muzeograful de la Muzeul Naţional al Aviaţiei Romȃne, Sorin Turturică. Apoi, delegaţia din partea Statului Major al Forţelor Aeriene Romȃne şi a Bazei 95 Aeriene, comandată de domnul colonel Giorgică Tudora. Aproape simultan, la Muzeul de Istorie al Municipiului a sosit şi domnul comandor (r) Gheorghe Tamaş, pilotul care a luat ȋn primire de la Fabrica de avioane Craiova avionul 217 pentru primul zbor.

Ne-am deplasat cu toţii la Avion. Ȋmbrăcat, parcă, ȋn haine noi,

217 era era deja ȋnconjurat de mulţi curioşi. Ȋmi e greu să-i numesc pe toţi, dar nu putem omite pe dl. Nicolae Neciu (care s-a revăzut cu plăcere cu colegul său de şcoală militară, dl. col. Tudora), dl.  cdr. (r.) Gabriel Lespezanu, pilot militar elicopterist, dl. col. Emilian Stan, dl Petre Iancu Petricioaia, directorul Poliţiei Locale şi dl. Vochin, tehnic de aviaţie. La fel de important mi se pare să menţionez prezenţa elevilor clasei a zecea D de la Liceul Tehnologic “Virgil Madgearu”, adică reprezentanţii generaţiei următoare şi a cadrelor de la instituţia gazdă.

Grupul masiv de participanţi a fost mobilizat de dna muzeograf Vera Cojocaru, moderatoarea activităţii. S-a intonat imnul naţional,

după care dl. economist Valerică Gheorghe Cȃrciumaru, primarul municipiului, i-a salutat pe invitaţii şi localnicii prezenţi la eveniment. Am remarcat şi noi, a subliniat şi domnia sa faptul că, prin purtarea eşarfei tricolore arata ca apreciază ȋn mod deosebit importanţa  activităţii.

Soborul de preoţi, condus de părintele protoiereu Mircea Ionescu, a săvȃrşit slujba de pomenire a celor 16 Eroi ai Grupului 1 Vȃnătoare, o unitate de aviaţie care, de pe aerodromul Roşiorii de Vede, a acţionat pe frontul celui de-al doilea război Mondial.

Ȋn sunetele Imnului Eroilor, tinerii piloţi de la Baza 90 Aeriană şi şi mai tinerii elevi madgearişti au depus flori la Monumentul Eroilor Aviatori, exprimȃnd, astfel, un pios omagiu.

A urmat acel moment plăcut al socializării. A fost o ocazie unică pentru o discuţie ȋntre civili, copii, profesori, politicieni, cadre medicale, oameni de cultură şi, apoi, pentru o fotografie care să imortalizeze ȋntȃlnirea. O fotografie de grup, ȋn care, desigur şi firesc, personajul principal este 217.

Sala de marmură a Casei de Cultură a găzduit partea a doua a manifestării de azi.

Simpozionul, ai cărui protagonişti au fost, ȋn ordinea numerelor de pe tricou, au fost Muzeograful Sorin Turturică, Juristul Ion Nuţu, Primarul Roşiorilor ȋntre 2004-2012, cu voia dumneavoastră subsemnatul şi principalul invitat al zilei, Comandorul (r) Gheorghe Tamaş, a avut două teme de discuţie: istoria aeronautică a oraşului Roşiorii de Vede şi istoria avionului IAR-93 numărul 217.

Domnul Primar Valerica Gheorghe Cȃrciumaru a salutat din nou invitaţii şi participanţii la activitate, invitȃnd-o pe doamna muzeograf Vera Cojocaru să conducă discuţiile.

Sorin Turturică a avut, ca de obicei – pentru că nu este la prima apariţie la Casa de Cultură, o foarte frumoasă intervenţie, de data asta o amplă şi concretă prezentare a activităţii Grupului 1 ȋn lupta pentru apărarea teritoriului ȋn 1944. Poate pentru unii nu a fost o noutate absolută, dar, mai ales pentru aripa tȃnără prezentă la simpozion, lupta vȃnătorilor romȃni decolaţi de pe Roşiori trebuie să fie cunoscută ȋn detaliu. Muzeograful MAV, fost, ȋn tinereţe, profesor de istorie la Liceul Economic, a exemplificat cu fotografii viaţa aviatorilor la Roşiori, a descris misiunile lor de luptă ȋmpotriva armadei americane, alcătuită din aeronave multe şi mult mai avansate, din punct de vedere tehnologic, decȃt deja bătrȃnele noastre IAR-80 şi 81.

Revenind la istoria recentă a localităţii, dl. Primar Ion Nuţu a readus ȋn memoria celor prezenţi momentul sosirii lui 217 la Roşiori. A fost o aventură frumoasă, facilitată de abilitatea diplomatică a domniei sale şi de disponibilitatea fortelor aeriene de a ceda avioanele scoase de la zbor unor comunităţi din ţară care să le pună ȋn valoare ca obiecte de patrimoniu. 217 a avut o soartă chiar privilegiată, faţă de mulţi fraţi de-ai lui care nu mai există decȃt ȋn amintire. A ajuns ȋntr-un oraş unde nişte oameni inimoşi i-au redat ȋnfăţişarea de “flăcău” şi l-au plasat ȋn central unui ansamblu monumental unic ȋn Romȃnia. Domnul Nuţu, vicele de pe vremea sa, dl Iulian Voicu,  au de ce să fie mȃndri, după cum mȃndru sunt şi eu. Mai ales că azi a fost a două oară cȃnd am reuşit să ȋl aduc ȋn centrul atenţiei printr-o manifestare de amploare.

Unul dintre invitaţii de onoare la Activitatea de ieri a fost domnul locotenent-comandor (aviator) (r) Gheorghe Ion Vaida, autor al monografiei “IAR-93 – Oameni şi fapte”, cu siguranţă omul care cunoaşte de-a fir a păr ȋntreaga istorie a avionului. Pentru că un eveniment familial l-a ȋmpiedicat să vină personal, m-a ȋnsărcinat pe mine să prezint materialul pregătit de domnia-sa. Sigur că nu am putut să-l ȋnlocuiesc pe domnul comandor, al cărui stil de prezentare i-ar fi adus, cu siguranţă, admiraţia roşiorenilor, dar, din feed-back-ul primit, cred că am reuşit cel puţin un lucru: să subliniez că avionul IAR-93, conceput de specialişti romȃni ȋn colaborare cu cei din Iugoslavia, este un mare motiv de mȃndrie patriotică. Adus de la condiţia de ordin al conducerii statului la aceea de avion apt de zbor ȋntr-un interval extrem de scurt, IAR-93 şi-a dovedit ȋn cei peste 20 de ani cȃt a zburat cu cocarda tricoloră pe aripi şi ampenaje, capabilitatea de a participa la apărarea spaţiunlui aerian al Romȃniei. Din fericire, nu a fost nevoie să lupte ȋn situaţii reale.

Aşa cum se procedează de fiecare dată, special guest star-ul ȋntrunirii a fost ultimul care a luat cuvȃntul.

Domnul comandor Gheorghe Tamaş a fost o surpriză plăcută pentru toţi ascultătorii. A prezentat ȋn faţa audienţei raportul pe care l-a ȋntocmit la 2 iulie 1977 cu prilejul primului zbor al lui 217, domnia sa fiind primul pilot care i-a ȋncercat calităţile.

Avȃnd un aspect complet diferit la acea dată faţă de cel actual, 217 era vopsit, atunci, doar cu un grund gri, nevȃnd nici un fel de ȋnsemne. Raportul pilotului, Mr. Tamaş Gheorghe, consemneză amănuntele tehnice ale Zborului nr. 1, ȋn urma căruia avionul a fost, apoi, supus probelor următoare, din ce ȋn ce mai complexe, fiind, apoi, livrat beneficiarului, Armata Romȃnă, prin Regimentul 67 Aviaţie de Vȃnătoare şi Bombardament de la Craiova. Ȋmi exprim şi aici regretul că deţinătorul actual al aeronavei, Municipiul Roşiorii de Vede, nu a putut intra ȋn posesia carnetelor de zbor ale lui 217. Ȋncă mai sper că acestea sunt arhivate undeva şi cel care le gestionează va facilita accesul  nostru la ele pentru o cercetare amănunţită.

Doamna Vera Cojocaru, vizibil emoţionată, dar mulţumită, a marcat apoi ȋncheierea acestei ample manifestări.

Ca o concluzie, trebuie să subliniem ȋncă o dată locul deosebit de important pe care ȋl ocupăm noi, orasul Roşiorii de Vede, ȋn istoria aviaţiei romȃne. Nu avem voie să ne uităm istoria, suntem obligaţi moral să o cinstim, să ȋi oferim locul de onoare ȋn viaţa noastră de roşioreni. O dovadă că locul nostru este meritat este şi participarea la activitatea organizată de Direcţia pentru Cultură a unor oameni de mare valoare şi a unor instituţii prestigioase, disponibilitatea Forţelor Aeriene ale Romȃniei de a ne onora cu prezenţa (chiar dacă vremea rea a anulat survolarea Monumentului Aviatorilor, ştim că misiunea era pregătită şi prin recunoaşterea executată cu două zile mai devreme) şi curiozitatea celor prezenţi ȋn jurul Monumentului şi ȋn sala de conferinţe.

NOTA: Fotografiile apartin prietenului meu, prof. Robert Savulescu

Reclame

EU CU ASTEA AM CRESCUT (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

EU CU ASTEA AM CRESCUT (3)

Ȋn anii 1960, cȃnd televizoarele erau ȋncă un fel de lux la casa omului, tăticul meu a cumpărat, ȋn 1963, un Cosmos, pe vremea aia cel mai modern televizor de producţie romȃnească, dar cu piese străine (un aparat care mergea cȃnd prost, cȃnd foarte prost, ȋn funcţie de calitatea semnalului). Ȋmi amintesc ce aventură a fost instalarea antenei pe casă, cu coborȃrea pe peretele exterior, dar şi ce aventuri au urmat apoi, pentru că aproape la fiecare pornire a televizorului antena era uşor mişcată şi trebuia repoziţionată.

Vorba e că atunci programele Televiziunii Naţionale erau toate ȋn direct, ȋn afară de foarte puţinele filme “artistice” sau seriale. Iar printre serialele de pionierat transmise de la Bucureşti a fost “Sfȃntul”, poate surprinzător, povestea unui gentleman-spion englez. Noi, copiii, mai ales băieţii, eram foarte ȋncȃntaţi de serialul ăsta care se transmitea sȃmbăta seara, la ore variabile, pentru că era “cu bătăi”. Personajul principal, un bărbat frumos, ȋntotdeauna ȋmbrăcat elegant, era aproape invincibil, chiar dacă “se caftea” cu mai mulţi adversari. Eram atȃt de mic ȋncȃt nu prea ȋnţelegeam care era miza bătăilor şi nici nu mă prea interesa, important era că Simon Templar “te sent” se lupta cu “ăia răi” şi iesea mereu ȋnvingător.

A avea o poză a Sfȃntului era o adevărată bucurie, o performanţă, un motiv de laudă printre colegii de clasă sau printre copiii de pe stradă. Tot tăticu m-a scos din ȋncurcătură, a făcut el cumva rost de nişte poze, a făcut reproduceri şi prelucrări, iar eu eram cel mai bogat ȋn Sfȃntu băiat din clasă şi de pe stradă. Apoi, nu mai ştiu ce marcă de gumă de mestecat şi-a ȋnsoţit produsul cu poze de actori, iar printre astea, Sfȃntu a fost un personaj privilegiat.

Serialul a durat cȃt a durat, a fost apoi ȋnlocuit de “Baronul”, după care “Răzbunătorii”, “Mannix” etc. Dar oricȃte sute şi mii de filme am văzut de atunci, eu, şi, probabil mulţi dintre copiii de atunci l-am păstrat pe Simon Templar ȋn memoria afectivă.

După foarte mulţi ani, am aflat că actorul care ȋl ȋntruchipa pe Sfȃntu, ROGER MOORE, a fost şi interpretul unui alt spion celebru, James Bond. Am văzut şi “Bondurile”, am văzut şi multe alte filme cu Roger Moore pe generic, dar el era – şi este – tot Sfȃntu. Colonelul britanic care luptă ȋmpotriva lui Hitler, detectivul care dezleagă mişterul unei platforme petroliere din Marea Nordului, sau chiar James Bond poartă un singur nume: Sfȃntu.

Ieri, 23 mai 2017, Sfȃntu a plecat la cele sfinte. Avea 89 de ani, iar cancerul l-a răpus. Cu el a mai dispărut unul dintre acele fenomene simbolice ale copilăriei mele.

VEDI NAPOLI E POI SORRENTO (29) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SORRENTO (29)

Noi, romȃnii care mergem de zeci de ani la mare pe litoralul romȃnesc, suntem obişnuiţi cu un peisaj plat, o deschidere aproape netedă (aproape, pentru că falezele staţiunilor noastre, chiar dacă au cȃteva trepte care conduc de la stradă la nisip, au o diferenţă mică de nivel, iar pantele sunt blȃnde.

Sorrento prezintă un aspect complet diferit. Faleza este aproape verticală, o stȃncă abruptă şi ameninţătoare, iar accesul la nivelul mării se face printr-un fel de defileu, pe unde circulă midibuzele deja prezentate, ȋn timp ce pietonii aleg calea mai scurtă, aceea a unei scări de piatră.

Asta am remarcat noi, poposind pe alee acare străjuieste, de la mare ȋnălţime, portul.

Portul turistic Sorrento, unde stau, amarate, bărcuţele săracilor care nu au lotci (vorba lui Marin Moraru). Ȋl studiem cu atenţie, asistȃnd şi la (oare care e termenul tehnic?) plecarea unui vaporaş (Am aflat mai tȃrziu că e vorba de curse regulate către insula Capri – 18 euro dus/ȋntors). Acum ȋmi dau seama că ar trebui să fac şi ship spotting, poate ȋnvăţ să vorbesc ȋn limba marinărească.

Ar fi, totuşi, interesant să studiem realitatea şi de aproape. Pe lȃngă băncuţa noaştra trece midibuzul pe care tocmai ȋl văzusem plecȃnd din staţia de jos, de unde deduc faptul că strada asta e cea care mă poate ajuta să egalez scorul ȋn competiţia cu prietenul meu, scriitorul Constantin T. Ciubotaru. El şi-a băgat picioarele ȋn ea de Mediterană la Gibraltar, n-aveam decȃt să fac şi eu la fel, la Sorrento.

Cobor spre port, alegȃnd drumul pentru maşini, dar, din fericire, scara de piatră, pe care nu o remarcasem ȋncă, ȋmi uşurează demersul turistic.

Am timp şi film electronic să admir defileul. Nu sunt destul de bun cunoscător al efectelor naturii asupra naturii (ȋn speţă al apelor curgătoare asupra falezelor), dar sunt tentat să cred că aici şi natura umană a contribuit mult.

Iar aici, desigur, şi mai mult.

Deodată, cum se spune ȋn basme, liniştea adȃncului defileu este spartă ȋn bucăţi mici de o bubuitură năprasnică. Vuietul e rostogolit de ecou dintr-un perete de stȃncă ȋn altul şi, de abia stins, o nouă bubuitură ȋi dă elan. Cerul e senin, oare cine e aşa de prost de bubuie?! A treia izbucnire de zgomot mă face să privesc ȋn sus; o fi vreo formaţie de supersonice care ȋncalcă regula celor zece mii de metri? Nu! De fapt e altceva, vad nişte norişori de fum asemănători cu efectul loviturilor antiaeriene. Bum-bum-bum-ul nu mai conteneşte, dar deja ȋncep să am o idee, sprijinită şi de ceasul de la mȃnă. Ăştia cu siguranţă au auzit că la Braşov se trage cu tunul la ora 1200 sȃmbăta şi duminica şi nu vor să rămȃnă mai prejos. Nu am numărat bum-urile, dar pun pariu pe o bere că au fost 12. Cine nu crede, n-are decȃt să le numere, deci aştept berea.

Ajung la baza falezei. Ce să zic? Că e frumos, aşa cum ar zice oricine? e banal. Că e sublim, aşa cum ar fi zis Kant? E mai interesant, ca termen, şi se potriveşte ȋn proporţie mare cu definiţia neamţului, aşa că ȋl adopt.

Ȋn faţă, Mediterana nesfȃrşită, ȋn spate, faleza impunătoare, iar ȋntre una şi alta (de fapt, pe amȃndouă!) sute de turişti japonezi care ȋşi fac selfiuri ȋn cel mai tipic stil romȃnesc.

Indicatorul intrării ȋn port (şi al interdicţiilor aferente) nu mă poate opri din atingerea (cu picioarele) obiectivului propus.

Da, ghetuţele Otter sunt resistente la apa de mare. Pentru o clipă regret că nu am o sticluţă ȋn care să iau cu mine dovada că am fost acolo, dar oricum nu m-ar fi lăsat să trec cu ea spre avión, aşa că … mai bine. O mai căram şi pe aia …

Acum am timp liber să mă uit ȋn jur, la dotările portuare: o terasă (ȋnchisă),

un garaj (aşişderea)

şi o mică prăvălie, deschisă, pe care nu mai ȋndrăznesc s-o fotografiez, pentru că două negustorese mari aflate ȋn prag se uită cam insistent la mine. Nu  vreau complicaţii, mai ales că sunt urmărit cu atenţie de la postul de observaţie de pe faleza cea ȋnaltă.

Mai remarcăm parcarea aglomerată, unde face statie şi drăguţul de midibuz şi … păi cum altfel, hotelul Farul. Si Vittoria.

Avem şi o biserică, iar clopotele, silenţioase, sunt la nivelul meu.

Executăm reȋntregirea familiei şi decidem să urcăm ȋnapoi, spre centru. O altă scară de piatră ȋşi oferă serviciile, iar noi le acceptăm bucuroşi.

Peisajul marin rămȃne ȋn urma noastră,

iar ȋnainte ni se deschide un túnel. Scurt. Luminiţa e destul de vizibilă.

Se zice că toate drumurile duc la Roma. Posibil, o să verificăm altă dată, pentru că ȋn Sorrento toate drumurile duc la Syracuse. Nici un credeam că o să ne ţinem de cuvȃnt cȃnd i-am promis acelui chelner ȋnalt că vom veni să mȃncăm la el, dar, iată, chiar la el am nimerit.

Alunele sunt din partea casei, dar banii pe ele, pe vinul casei „Vino rosso di Sorrento” (certificat prin menú şi prin vocea voinicului) şi pe pizza dreptunghiulară, foarte gustoasă şi bogată, i-am dat noi. Am pastrat chitanţa.

Urmează să vizităm şi mica arteră comercială a staţiunii, mai e mult pȃnă diseară.

EU CU ASTEA AM CRESCUT! (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

EU CU ASTEA AM CRESCUT! (2)

Ȋn timp ce creşteam, adică prin 1974, cred, un casetofon micuţ al unui coleg şi prieten, Marius Pălăşan, revărsa prin cartierul nostru ritmurile unui cȃntec: “Sweet Child in Time”. Nu prea ȋnţelegeam noi cum un copil poate fi dulce ȋn timp, dar ȋncercam, un numai noi doi, dar şi ceilalţi copii din clasă, să-l imităm pe cȃntăreţul care imita sunetele chitarei aşa de bine că un ştiam ce auzim, de fapt.

Era vremea cȃnd a obţine muzică străină era un privilegiu al unora cu neamuri pe-afară. Ca ȋn ţintele de tir, al doilea cerc de privilegiaţi era format din prietenii celor care aveau rude, iar, ȋn continuare, se plasau celelalte cercuri, care accesau cu greu muzica occidentală, chiar veche. Ȋn fiecare cerc se găseau alte centre, care formau, la rȃndul lor, cercuri. E vorba de fericiţii posesori ai unor magnetofoane sau casetofoane, aparate formidabile (şi formidabil de scumpe!) care stocau (“trăgeau” unul de la altul) sunete şi le ofereau apoi la o calitate foarte bună (atunci). Vorba e că, prin copiere succesivă de la un mag la altul, de la un caset la altul, ȋnregistrările ȋşi pierdeau acurateţea, devenind “un fel” de muzică. Sigur, era mult mai bine decȃt deloc, sau mai bine decȃt aveau acasă toţi posesorii de aparate de radio cu unde scurte (ultrascurtele erau ȋncă utopice), care “prindeau” Europa liberă şi emisiunile “Metronom” făcute acolo de Cornel Chiriac, dar, din păcate, oricȃt de sovietic ar fi fost radioul (iar eu aveam un VEF 12, un receptor de soi), recepţia era proastă, mai ales după ce interveneau, probabil, şi staţiile romȃneşti de bruiaj.

Revenind, la “Child”, majoritatea dintre noi ştiam piesa, dar ignoram numele formaţiei. Ceva mai tȃrziu am ȋnvăţat şi cȃteva denumiri de formaţii şi le-am asociat cu anumite piese, anume atunci cȃnd privilegiaţii din prima categorie au reuşit să facă rost de albume, nu doar de piese separate.

Printre primele formaţii cu care m-am familiarizat s-au numărat Deep Purple, Pink Floyd şi Queen. Cȃnd, la rȃndul meu, l-am păcălit pe tăticu (cu preţul anului ȋntȃi de facultate absolvit fără sincope) să mă doteze cu un mag de fabricaţie sovietică, stereo deck (un Mayak care costa cȃt două salarii), printre primele “zgomote” pe care le-am “tras” erau şi vechiul “Child”, dar şi “Money” sau “Bohemian Rhapsody”, la fel de vechi, dar descoperite mai tȃrziu.

Acum avem acces la orice gen muzical, nu trebuie decȃt să “dăm cȃteva clickuri”. Tineri sau puţin mai puţin tineri, n-avem decȃt să auzim, să selectăm, să ascultăm. Nu mai e nevoie de maşinării scumpe, grele şi fragile ci doar de telefoane (scumpe, ce-I drept, dar toată lumea le are) sau de smart tv-uri, ori calculatoare, de asemenea prezente ȋn orice casă. Poate tocmai pentru că e banal să asculţi muzică, dorinţa de a o face a ȋnceput să dispară. Dacă ȋn anii ’70 dădeam la maxim aparatul din dotare, ceea ce ȋnsemna, de obicei, că nivelul de sunet putea acoperi o conversaţie (mă rog, erau şi marii melomani care se plimbau pe stradă cu aparatele date tare, dar ăia un se pun), azi rareori mai auzi prin case muzică.

Nu stau să judec fenomenul, nu de aia am deschis textul. L-am deschis pentru că, exact aşa cum am mai constatat acum cȃteva zile, ȋţi poţi retrăi anii de demult prin regăsirea unor sentimente de atunci.

Cu gȃndul ăsta am pornit acum cȃteva luni pe drumul care s-a materializat pe 13 mai. Toamna trecută a fost perioada cȃnd s-au anunţat marile turnee ale lui 2017, iar printre ele noul “The Long Goodbye Tour” al lui Deep Purple, cu etapă la Bucureşti. O adevărată obligaţie pentru mine! Chiar dacă i-am mai văzut o dată ȋn 2007, şi chiar dacă i-am ascultat de mii de ori. Sau, de fapt, tocmai de aia.

La sfȃrşitul iernii am primit o lovitură sub centură: s-au publicat preţurile biletelor, de la 130 la 350 de lei. M-am clătinat, dar un am fost făcut Knock-out. Curierul (adică Vasi, fostul meu elev, care nu a părut scandalizat de faptul că ȋncă mai am chef de concerte de rock) mi-a adus biletul la poartă şi le tour était joué.

Curtea Romexpo (sau dacă tot sunt la amintiri, Paviolionul Expoziţiei Naţionale) este ȋnchisă cu ajutorul scenei, dar lumea are acces liber prin parcare. Programul indică ora 1700, la 1708 sunt acolo şi studiez locurile. Ştiu că la ieşire trebuie să mă mişc repede pentru a lua un autobuz, deci localizez staţia. Apoi ȋmi găsesc un loc de pierdere a timpului pe rampa pavilionului A, ȋn timp ce majoritatea celorlalţi amatori de muzică retro aleg să se pregătească pentru lunga seară umplȃndu-şi rezervoarele cu mici şi cu bere (multă, judecȃnd după numărul de pahare de plastic si cutii de bere azvȃrlite peste tot).

1830. Prima surpriză a serii e una neplăcută, la primul filtru de acces ȋn “sala de concert”: un bodyguard mă percheziţionează atent şi ȋmi cere să ȋmi arunc umbrela la gunoi (are alături de el cȃţiva saci de nailon plini cu peturi şi pahare şi cine mai ştie ce obiecte “contundente”). Refuz categoric, explicȃnd că nicăieri un am văzut vreo referiré la accesul cu umbrela, dar tȃnărul ȋşi arată muşchii şi cozile vocale. Ţipă la mine că amănuntul este menţionat pe siteul eventim (am verificat ulterior, nu e, şi nici pe bilet sau pe calea de acces un era nici o referiré). Ȋmi pare rău de umbrelă, e un obiect mic şi drăgut, ieftin, ce-i drept, dar e cumpărat de la Paris. Nu găsesc altă idee mai bună decȃt să o ascund şi folosesc un mic ungher al unei barăci de lemn din apropiere. Apoi intru, după o nouă percheziţie, şi mai amănunţită, care mă lasă şi fără sticluţa cu apă. Voinicul m-a liniştit, spunȃndu-mi că pot cumpăra lȃnga scenă (merci, după nişte cozi imense şi la preţuri care ar fi putut plăti şi maşina de ȋmbuteliat).

Scena, goala, isi asteapta actorii

1851 hrs. Pe scenă apar cinci tineri muzicieni, cu un Balaur ȋn frunte; e vorbă de Trooper, care are misiunea de a ȋncălzi staţiile şi spectatorii. Băieţii se descurcă bine, cȃntă cȃteva piese şi ȋşi mărturisesc marea bucurie că fac deschiderea la Deep Purple. Ȋi ȋnţeleg şi mă bucur pentru ei.

1923 hrs. Prima pauză, momentul propice pentru a căuta magazinul de suveniruri originale. Găsesc şi ȋmi ȋnsuşesc un tricou cu inscripţia : “Infinite”, titlul albumului pe care ȋl promovează DP prin noul turneu de adio (nou, pentru că şi cel din 2007 era tot de adio…)

Un nou mic grup de producători de zgomot, canadienii Monster Truck. ȋn afară de părul de pe pieptul chitaristului nu au nimic monstruos ȋn ei. Probabil că şi ei sunt fani DP, pentru că ȋnaintea fiecărei piese prezentate, ȋntrebarea solistului este “Are you ready for Deep Purle”?

Se apropie ora 2100, aceea anunţată pentru apariţia marilor veterani ai rockului. Pe scenă se agită tot felul de tehnicieni, unul dintre ei conectează o chitară şi ȋncearcă staţia cu cȃteva acorduri. Publicul ȋncepe să se ȋncălzească şi să strige “We want Deep Purple!” Vorba aia, fii atent ce ȋţi doreşti, că s-ar putea să se ȋmplinească.

Scena se ȋntunecă pentru o clipă, iar apoi pe fundal apare un fel de iceberg  cu figurile celor de la DP.

Apoi ȋncep să se instaleze la locurile lor moşii legendari: ȋntăi Ian Paice ȋşi arajează scaunul, ȋşi ciocneşte beţele şi ne anunţă, printr-o lovitură puternică ȋn tobă, ca e gata pentru ȋnceperea programului. Don Airey se plasează ȋntre cele două console cu claviaturi, din stȃnga şi din dreapta ȋşi fac apariţia Roger Glover, cu nelipsita lui bandana şi Steve Morse, zȃmbind cu toţi dinţii şi chinuindu-şi chitara. Pe centru, printre Airey şi Paice, apare şi Ian Gillan, cu prologul noului “Infinite”: “Time for Bedlam”. Nivelul din boxe creşte la cote ȋnalte, şi recitalul celor consideraţi, multă vreme, drept cea mai zgomotoasă trupă de rock intră, foarte abrupt, ȋn linie dreaptă.

Deep Purple … un grup format ȋn 1968, cu o evoluţie relativ sinuoasă, apreciat şi ȋn Europa şi ȋn Statele Unite, poate mai mult peste ocean, dacă luăm ȋn considerare chart-urile americane. Componenţa lui s-a modificat ȋn multe rȃnduri, singurul membru care nu şi-a schimbat direcţia de mers a fost Ian Paice. Ȋn cei zece ani care au trecut de la precedenta noastră ȋntȃlnire de afaceri, rockerii au ȋmbatrănit (un pic), atunci Morse, cel mai tȃnăr dintre ei era chiar tȃnăr, acum se vede şi pe el că a trecut prin multe. Dar stilul formaţiei, sound-ul specific, astea au rămas, impuse probabil de iniţialii Gillan, Paice, Blackmore şi Lord, adoptate şi adaptate de noii veniţi. Apăruţi ȋn plină expasiune a sintetizatoarelor electronice, ei nu au introdus Moog-ul ȋn dotarea proprie, rezumȃndu-se la orgi, pe care Lord le manipula ca un vrăjitor. Vocea lui Gillan (pentru un timp a fost ȋnlocuit de Evans) făcea restul. Au ȋncercat de toate, aşa cum cerea publicul lor, trecȃnd de la rock simfonic la rock progresiv şi la hard, dar, indiferent ce modă au urmat, cȃntecele lor au trecut neafectate prin ani.

Am avut curiozitatea, ȋnainte de urcare formaţiei pe scenă, să studiez publicul. Deşi showul era făcut de o formaţie de moşi (Morse e născut ȋn 54, iar decanul lor de vȃrstă, Paice, ȋn 42), ȋn spatele meu erau o mulţime de tineri, sau, mai exact tineri şi destul de tineri. Culmea, nu capetele cărunte predominau, cum m-aş fi aşteptat. Şi erau fani Deep Purple, indiferent de vȃrstă, pentru că ştiau versurile şi le răcneau la unison cu Gillan. Şi cu mine.

Strange Kind of Woman!

Hush!

Smoke on the Water!

Fireball!

Plus piese noi, inedite pentru mine.

Plus jocuri de lumini (fără artificii, or fi auzit de necazurile noastre), proiecţii pe ecranul din spatele muzicienilor, şi permanentul dialog al lui Gillan cu publicul.

Plus secvenţe solo ale instrumentiştilor, cea mai emoţionantă fiind, fără ȋndoială, cea a lui Airey, care a cuprins cȃteva măsuri din Rapsodia lui Enescu, un frumos semn de respect al rockerilor englezi pentru publicul care i-a aplaudat frenetic.

 

O oră şi cincizeci de minute pe care le-am trăit ȋn ritmul dictat de Ian Paice (poate părea caraghios, dar sunetul era atȃt de puternic ȋncȃt ȋmi vibrau blugii pe mine, ba aveam impresia că şi inima ȋmi bate la unison cu beţele lui Paice – un tȃnăr moş de 75 de ani care a bătut ca nebunu’ in tobe timp de 110 minute, fără să obosească.

La sfȃrşit – oare de ce a trebuit să vină şi finalul!? Şi fără “Sweet Child in Time”? – ȋn timp ce publicul ȋşi rupea palmele de entuziasm, Roger Glove s-a apucat de şotii. Cu un zȃmbet şmecher, Roger şi-a aruncat pana de chitară ȋn mulţime. Mi-am lins şi eu buzele, invidios pe cel care a prins-o. Privind la fel de şmechereşte spre spectatori, Roger şi-a băgat mȃna ȋn buzunar, ȋn timp ce eu mi-am privit telefonul, curios să văd ora. Ȋn momentul ăla am simţit că m-a atins ceva, am crezut că vreun spectator vecin şi-a scăpat ţigara pe mine şi am dat un search prin memorie pentru o injurătură adecvată … dar ce văd? Pe rucsacul meu, pe care ȋl ţineam ȋn faţă, la ȋndemȃnă, şi la adăpost de curiozitatea celor din spate, strălucea mica pană albastră cu inscripţia DP! Nepreţuit trofeu, la care doar cel mult ȋncă zece-cincisprezece spectatori au mai avut acces. Mulţumesc Roger!

Evacuarea publicului, căutarea zadarnică a umbreluţei, autobuzul 780 venit cu ȋntȃrziere şi ultimul tren spre casă, prins aproape din zbor (şi unde am avut parte de un nou concert, de sforăituri),oboseala care nu mi-a trecut nici după două zile, nici nu mai contează. Am fost acolo, am văzut cu ochelarii mei şi am ascultat cu urechile libere un concert Deep Purple, am trait un eveniment extraordinar, iar preţul plătit nu mai contează.

Hey, Deep Purple! Vă aştept iar ȋn Romȃnia, dar poate ȋnainte de a treaca alţi zece ani!

VEDI NAPOLI E POI SORRENTO (28) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SORRENTO (28)

Sa studiem harta, aşadar, dacă vagonul e ȋnchis … Aha, deci o luăm ȋncolo, şi cȃnd ajungem ne dăm noi seama.

Piaţeta din faţa gării Sorrento diferă de alte locuri cu aceeaşi destinaţie civică, poate şi pentru că nici trenul Transvesuviano un e un tren ca toate trenurile. Ȋn locul unui loc larg, cu zeci de autobuze şi taxiuri, acolo ne pomenim ȋntr-un mic parc, cu palmieri şi cu o cişmea vintage.

Apoi traversăm un mic centru comercial, format din magazine moderne, ale căror negustori par să fi rămas aceiasi din anii ’60, ţipă unul la altul de pe o parte a străzii pe cealaltă (unde e şi nelipsita parcare pentru două roţi) … neglijȃndu-i pe cei doi turişti indecişi care se uită, indiscreţi, ȋn vitrine (marfă care nu pare mai frumoasă sau mai sănătoasă decȃt la Brintex, ȋn Bartolomeu).

Acum hai s-o facem la stȃnga sau la dreapta. Ori invers? Alegem invers şi un ne pare rău, pentru că ştim că după o vreme vom face un viraj brusc de 180 de grade, să explorăm şi restul oraşului.

Ce să vedem? Un zid ȋnalt care mărgineşte o incintă, un midibus BredaMenarin (o marcă de care n-am mai auzit), şi un loc de joacă (ȋnchis pentru că e extrasezon, sau ȋnchis pur şi simplu?!).

A, ȋn sfȃrşit, ȋi duceam dorul: o Dacie!

ȋn sfȃrşit, ceva de vizitat: Museo Correale di Terranova. Luminile sunt aprinse, dar uşa de la intrare e bine ȋnchisă. N-are nimic, şi aşa timpul nostru e scurt, aşa că facem virajul ăla brusc, atraşi şi de un gard de sȃrmă pe care ȋl văzusem de pe trotuarul celălalt.

Nu e departe, doar cȃţiva paşi, pe care ȋi ȋnşirăm pe lȃngă o combinaţie de cuvinte ȋn limbi romanice.

Gardul mărgineşte curtea localului, ţinȃndu-ne la o distanţă respectuoasă de ceva ce nu mai văzusem decȃt ȋn filme: un pom plin cu fructe portocalii, un gazon plin de fructe portocalii căzute din pom.  Rotind privirea, vedem aceeaşi culoare orange şi peste drum, deasupra ȋnaltului zid de incintă despre care vorbeam mai sus. Suntem ȋn 8 februarie, la noi acasă temperature coboară sub 10 negative, iar noi ne umplem ochii cu portocale.

Acum se justifică şi denumirea restaurantului: avem o belle vue asupra Golfului Napoli, spre familiarul Vezuviu.

 

Tot belle vue ne oferă şi cȃteva mănunchiuri de flori. De, noi ne credem tot ȋn februarie şi ne simţim datori să ne mirăm … dar de fapt e februaio, altă limbă, alt sens dat cuvantului.

Continuȃnd explorarea, vedem de departe ceva care seamană cu Acvariul de pe faleza constănţeană. De aproape vedem altceva: o parcare cu plată, denumită “Torquato Tasso”. Asigur pe toată lumea că un e numele patronului.

Ȋncă un hotel, victimă, ca şi Prometeu, unui lanţ (ăsta e internaţional şi e hotelier, iar vulturii sunt ăia care se umplu de bai de pe urma lui), iar ȋn apropiere o nouă arteră comercială, unde predomină, binenţeles, farmaciile. Pai nu?

San Antonio Abate, sau Sfȃntul Anton, carea cum 50 de ani iniţia mereu un lanţ pe care trebuia să-l faci să continue, ori … La Sorrento se prezintă sub forma unei statui şi a unei biserici.

E ora prȃnzului şi asta rezultă şi din atacul direct pe care l-am primit din partea unui domn voinic, ȋn uniformă de ospătar. Ne oferă un menú de restaurant, iar noi ȋi contraoferim promisiunea că ne ȋntoarcem la el cȃnd ni se face foame. Deocamdată, citind planul staţiunii, observăm că portul turistic un e prea departe şi parcă ar fi interesant să-l vedem, mai ales văzȃnd care e drumul de acces, aflat la cȃteva zeci de metri sub noi.

O luăm pe cȃteva străduţe pavate exact ca cele din central istorico-turistic al Braşovului, spudiind, en passant, şi ofértele altor localuri. Lista de bucate e atrăgătoare, dar lista de preţuri exact dimpotrivă. Probabil că ȋl au şi pe Caruso ȋn carne şi oase ȋn ristorante, să zică el una de inimă albastră.

Wow! Maşinuţa care trece prin faţa ochelarilor şi obiectivului e un Fiat 500! Cinquecento, gȃndăcelul italian care era oferit ca premiu de un producător de iaurt, potrivit unei reviste PIF din anii ’70. Pe la noi, astea erau rare, dar ştiu, din filmele italiene ale timpului, cȃt de frecvente erau pe la ei.

Pisica asta e o poliglotă, am chemat-o “pis-pis-pis” şi iată că a luat poziţia pentru pisicit.

Tot San Antonio Abate (sau ma rog, alt San Antonio Abate, e un fel de invazie?!) păzeşte şi clădirea din spatele lui. Pe frontispiciu scrie că ar fi un conservator, e bine să conservi tot ce e de conservat; dar, la o privire mai atentă, observăm că tot acolo e şi primăria localităţii. Aruncăm o privire circulară ȋn piaţa dreptunghiulară,

 

După care ȋncercăm din nou dialogul cu un gatto. Probabil că misiunea lui de a păzi magazinul cu suveniruri e atȃt de importante, că nu ne răspunde. Dar privirea lui spune tot.

După care, cu binecuvȃntarea lui pisicească, simţim mirosul mării Mediterane şi găsim un loc de unde panorama e atȃt de frumoasă că ne taie cheful de a continua drumul, mai ales că băncile ne ȋmbie.

 

VEDI NAPOLI E POI SORRENTO (27) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA SORRENTO (27)

Ca să poţi să vezi cȃt mai multe ȋntr-un timp scurt, mai ales dacă nu apelezi la serviciile unei agenţii de turism, trebuie să ȋţi faci cu grijă lecţiile ȋnainte de a porni la drum.

Aşa am făcut şi noi, stabilindu-ne, drept unul dintre obiective, staţiunea Sorrento. Ştiam că e o localitate demnă a fi vizitată pentru că, deşi cocoţată pe ȋnălţimi, e o staţiune la mare; combinaţia nivelul mării / nivelul falezelor stȃncoase trebuie să fie ceva interesant şi impresionant.

Harta ne arată oraşul nu departe de Napoli – foarte exact 47 de kilometri , măsuraţi pe calea ferată. Da, pentru că, pentru turiştii independenţi cum suntem noi, calea ferată pare a fi cel mai convenabil şi mai la ȋndemȃnă mijloc de transport.

Cum am spus, ne-am făcut temele cu mare atenţie. Ştim că serviciul de transport feroviar de interes regional este asigurat de compania “Circumvesuviana”, ale cărei căi de rulare (linie ȋngustă, de 950 mm, spre deosebire de ecartamentul obişnuit, prezent şi la CFR, de 1435 mm) se ȋnvȃrt, de unde şi denumirea, ȋn jurul Vezuviului.

(sursa foto: Wikipedia)

Foloseşte tracţiunea electrică, cu alimentare catenară, operȃnd rame de două tipuri: unul este FE220, un trenuleţ asemănător cu primele rame (IVA) folosite de metroul de la Bucureşti, la fel de urȃte şi jegoase. Al doilea tip de ramă, intrat ȋn exploatare după 2008, este ETR 211, poreclit “Metrocar”, despre care prospectul spune că e ceva mai modern şi mai comod (aşa o fi).

Traseul de 47 de kilometri cuprinde nu mai puţin decȃt 36 de staţii. De fapt, trenuleţul ăla se opreşte cam la toate cȃrciumile, lăsȃnd sau luȃnd cȃte un călător-doi, mai ceva decȃt rata care circulă prin Teleorman. De aceea, pentru acoperirea distanţei are nevoie de 68 de minute.

Teoria ca teoria, hai să vedem ce facem cȃnd intrăm ȋn practică. Plimbȃndu-ne prin Piazza Garibaldi şi pe lȃngă Stazione Centrale, am văzut numeroase afişe indicȃnd direcţia spre peroanele Circumvesuvianului, dar din cȃte ştiu eu, Gara mare e deja una de tranzit, nu terminus. Mai studiem o dată harta şi găsim şi capătul de linie: Porta Nolana! Adică după ieşirea ȋn via Nolana, venind dinspre hotel, cam 200 de metri la dreapta, pe partea stȃngă.

Am găsit cu uşurinţă locul, o gară de două ori mai mare decȃt Roşiori Nord, cu o parcare pe măsură, loc de ȋntoarcere pentru mai multe linii de transport ȋn comun local (desigur, vedem acolo si un Sandero, ca peste tot)

Nici urmă de aglomeraţie, iar casele de bilete, numeroase, sunt toate libere. Intru ȋn vorbă cu prima casieră, aflu că nu vorbeşte nici engleză, nici franceză, dar observ ca se descurcă ȋn italiană; apoi aflu că biletul pȃnă la Sorrento costă 3,5 euro şi mai aflu că nu se operează decȃt cu cash. Nu pot, ȋnsă, afla de la acea doamnă şi unde se găseşte cel mai apropiat bancomat. Nu-mi rămȃne decȃt să ȋntreb de jur ȋmprejur, dar pe cine? Ȋn toată sala caselor de bilete văd doar un grup de vreo cinci inşi, cufundaţi ȋntr-o discuţie pasionată. Pentru că unul dintre personaje poartă un fel de uniformă de bodyguard, ȋl abordez folosind limba engleză. A fost o mică greşeală, pentru că toţii cetăţenii ăia vorbesc la fel de bine limba internaţională (adică deloc, dar nu vor să recunoască) şi ȋşi arată amabilitatea şi erudiţia atȃt de bine, ȋncȃt nimeni nu pricepe nimic. După o primă sesiune de comunicări, profit de mica pauză şi revin cu o nouă ȋntrebare despre una banca. Probabil că de abia acum au ȋnţeles noii mei amici ce vreau, pentru că mă bombardează cu noi informaţii, cea mai preţioasă fiind că eu nu caut una banca, ci un banco. După ce am ȋnţeles asta, restul a fost simplu. Am ieşit ȋn via Nolana, am ȋntrebat primul trecător “Banco di Napoli, prego?” şi mi s-a aratat banca, la cel mult 100 de metri de gară.

Acolo avem o nouă aventură lingvistică. Bodyguardul de la intrare nu ȋnţelege de la mine ce vreau, şi ne conduce la primul ghişeu. Domnul din spatele lui se ridică politicos ȋn picioare, ȋncercăm dialogul, dar eu nu ştiu să denumesc bancomatul ȋn limba lui, iar el nu ȋnţelege limbile mele. Totuşi, cardul pe care mă ȋncăpăţȃnez să i-l arăt ȋl determină să iasă din bȃrlog şi să ma conducă la un alt ghişeu, unde ȋnţeleg eu că sălăşluieşte poliglota filialei. Aceea mă ȋnţelege şi ȋmi comunică, prin semne inteligibile ȋn orice limbă de circulaţie internaţională, că aş face bine s-o urmez. Mă aşteptam să mă ȋndrume spre vreun alt poliglot, mai volubil, dar ea ne duce ȋnapoi spre uşă şi ni-l arată pe primul interlocutor, bodyguardul. Sau, mai degrabă nu, pentru că ȋn spatele (superlat) al aceluia se zăreşte şi ochiul magic al unui bancomat. Ne ȋntrecem ȋn “grazzie” şi “prego” cu toţi prietenii noştri bancheri di Napoli, facem rost de cash şi ne ȋntoarcem la Circumvesuvianul nostru drag.

Trenul ne aşteaptă la peron, ştim că nu avem mai mult de 19 minute de aşteptat pentru că frecvenţa lor este de 20 de minute şi, ȋntr-adevăr, ȋn scurt timp plecăm la mare.

Rama nu e un model de comoditate şi nici de curăţenie,

dar are locuri rezervate pentru mutilaţi de război sau ȋn urma unor accidente de muncă.

Călătoria durează exact cum scrie ȋn site, sau pe-acolo, pentru că un ne-am uitat la ceas. Peisajul ȋncărcat de Mediterană, vulcan, lămȃi ȋncărcaţi cu fructe coapte, insula Capri, viaducte şi aglomerări urbane sau rurale ne-a luat tot timpul.

Gara Sorrento e la fel de urȃtă şi urȃt mirositoare (la toaletă se intră simplu, cu doi euro)

ca orice gară mică,dar cu mult trafic

iar speranţa noastră de a obţine acolo o hartă sau un ghid turistic se năruie pe loc. Vagonul antic care adăposteşte centrul de informare e ȋnchis, la fel cum e, de obicei, şi biroul omolog de la Braşov.

Dar ne vom descurca şi fără mijloace auxliare, iesim in lume

si avem o zi aproape ȋntreagă să colindăm.

EU CU ASTEA AM CRESCUT! de Mihai-Athanasie Petrescu

EU CU ASTEA AM CRESCUT!

Am auzit de multe ori sintagma folosită ȋn titlu, rostită de oameni de toate vȃrstele. E un mod de a-ţi manifesta nostalgia pentru anii copilăriei, sau ai tinereţii, sau poate de a-i retrăi.

Un scriitor francez a construit un sistem estetic bazȃndu-se pe amintire, demonstrȃnd că se poate călători ȋn timp retrăind sentimente şi senzaţii. El s-a bazat pe gustul unei prăjituri, iar descriind momentul a deschis şi ochii cititorilor spre trecut. Fiecare are o amintire, mai scumpă sau mai banală, proprie sau comună, care ȋl face să se ȋntoarcă ȋn anii de demult.

Zilele trecute am făcut o astfel de experienţă străbătȃnd, cu piciorul, străzile Braşovului. Oraşul meu natal s-a schimbat enorm ȋn ultimii 59 de ani şi e ȋn continuă schimbare. Nu ȋmi propun să fac evaluări, un sunt calificat nici ȋn arhitectură, nici ȋn sistematizare sau inginerie. Dar sunt foarte calificat pentru a-mi aduce aminte.

Ȋmi amintesc ce era pe vremuri ȋn cutare loc, ce maşini circulau pe străzile oraşului, ce ȋmbrăcau oamenii, ce cȃntece sau cȃntăreţi ascultau …

Dar toate alea s-au dus, oameni, case, maşini, muzică …

Ieşind din blocul meu (acum e blocul meu, acum 50 de ani dacă auzeam de cartierul Bartolomeu mă strȃmbam şi eu, ca toată lumea) ce găsesc ȋntr-o parcare? Printre Loganuri şi Opeluri Astra stă stingher un micuţ Fiat 600! ȋnchid ochii şi apoi mai mă uit o dată. Cum Fiat 600? Păi maşinuţa asta care şi-ar găsi loc ȋn vitrina mea cu machete era stăpȃna străzilor prin anii ’60. Cu asta am crescut eu! Despre asta discutam cu copiii de vȃrsta mea, atunci cȃnd oboseam de atȃta dat cu trotineta. Totuşi, iat-o cum stă ȋn parcarea unui bloc, in 2017, parcă rȃzȃndu-şi ȋn barbă de un Espero ruginit şi cu cauciucurile răscoapte, aflat la două locuri distanţă. Ehe, cȃnd avea Fiat 600 nenea doctoru’ orelist Diaconu … eu rămȃneam (din vina lui) fără amigdale.

După aia şi-a luat optcincizeci …

Nu un Fiat 600, poreclit “Bombiţa”, conducea şi personajul lui Muşatescu, Al Conan Doi? Pai cum!

Mai merg cȃteva minute. Ies ȋn şoseaua Cristianului şi dau nas ȋn nas (mă rog, nas ȋn calandru) cu un ARO 244. Cu astea am crecut eu! Cȃnd eram elev de liceu şi au apărut maşinile din seria 24x şi nu se găseau decȃt pe la ȋntreprinderi şi instituţii … sau maşina albă, condusă de Al Lui Gȃgȃlice pe la Nenciuleşti …

Ajung la Cimitirul Eroilor Armatei Roşii din Şprenghi. Surprinzător, dacă nu aş şti că funcţionează un acord internaţional pentru ȋngrijirea mormintelor şi monumentelor, cimitirul este luat ȋn primire de o echipă de muncitori care repară şi vopsesc. Ostaşul sovietic, plasat mai jos aici decȃt ȋn epigrama lui Păstorel, ȋmi aduce aminte de vechile cȃntece patriotice pe care le cȃntam la serbările pioniereşti. Pai eu cu asta am crescut!

Urc pe strada Crişan, apoi cobor ȋn Memorandului. Mă strecor printre studenţii căminişti, care, după aprecierea mea subiectivă, sunt nişte copii frumoşi, ȋnşiraţi pe băncile din faţa căminelor, la o şuetă sau bătȃnd mingea pentru a ȋnsuma cele 30 de minute zilnice de mişcare şi, ȋn curtea unui garaj, văd un bot de “broscuţă”. Ferindu-mă de priviri indiscrete, mă apropii de acel bot, care aparţine unui mic Volkswagen 1200 Kaffer. Broscuţa doarme liniştită, vegheată de două dube VW T3, iar doi metri mai departe, cu fundul ȋntors trufaş, un alt Kaffer, 1300, ceva mai lustruit, pare să ȋşi arate indiferenţa pentru tot ce se ȋntȃmplă ȋn mahala.

Eu cu astea am crescut. Directorul Sanepidului din anii şaizeci, nenea doctorul Braun, se deplasa la treaba lui cu o “broscuţă” albastră, la fel de albastră ca cele ale Miliţiei, care au folosit, prima dată la Braşov, sirena pin-pon şi girofarul albastru.

Ȋn 1954, fabrica Steagul Roşu din Braşov scotea de pe banda de producţie nişte camioane mici, după o licenţă sovietică, ZIL-150, care la rȃndul lui era făcut după o licenţă ameiricană, Ford Harvester. S-au fabricat, mai cu utilaje, mai cu ciocanul pe genunchi, vreo 55000 de camioane SR-101. După ştiinţa mea ar mai exista azi vreo trei: două ȋn curtea uzinei care le-a dat naştere, un al treilea ȋn curtea Muzeului Petrolului de la Ploieşti.

Pentru că cele din Braşov au fost văzute de atȃţia pasionaţi de istorie a maşinilor romȃneşti, o incursiune ȋn curtea ROMAN S.A. mi se pare obligatorie şi mie. Ajung la ceea ce pe vremuri era una dintre porţile Uzinei de Autocamioane şi sunt ȋntȃmpinat de doi dulăi cȃt toate zilele. Culmea, nici unul nu ȋmi cere buletinul, aşa că ȋl salut, políticos, pe cetăţeanul care iese din cabina paznicului şi ȋi cer voie să intru ȋn curte să vad mai de aproape camioanele antice. Omul se miră, ce aş putea să vreau să văd la ele, sunt nişte vechituri aruncate acolo. Ȋi mulţumesc, totuşi, şi mă apropii de SR-uri. Nişte maşini cu care am crescut, dar un numai eu, ci şi Republica Populară Romȃnă. Un SR-101 camion de transport (cu cabina căptuşită cu lemn … putrezit şi caroseria scorojită),

un SR-101 autospecială de pompieri (cu o inscripţie dragă mie pe bordurile laterale),

un SR-131 Carpaţi civil,

un SR-132 Carpaţi (folosit mai ales de armată, la vremea lui),

un SR-113 Bucegi.

Le dau ocol, le pipăi, le mȃngȃi. Vărul meu, Puiu, a condus un SR-101 cisternă pentru ulei de transformator, apoi un camion, cu care mă plimba, uneori, prin Braşov. La UM1352 Corbu am ajuns, ȋn dimineaţa zilei de 30 septembrie 1976, ȋn caroseria unui SR-132. A, mai era nenea şoferu’ Ursu, de la Spitalul Militar Braşov, care conducea un Steag pȃnă ȋl strica, după care ȋl repara nenea Creiţaru. După ce m-au plimbat pe la aprovizionare cu Steagu’, au continuat, cȃnd am mai crescut, a mă plimba cu un Carpaţi 131. Iar cȃnd am crescut prea mare pentru a mă mai plimba, au făcut amandoi trecerea pe Buceaguri SR-113.

Ce a devenit uzina Steagu Roşu (şi echipa de fotbal cu care am crescut, dar ea a scăzut …) e mai bine să nu discutăm, ca să nu ni se aburească ochelarii. Fapt e că, la ieşirea din incintă, m-am jeluit nenelui de la poartă ȋn legătură cu starea precară ȋn care se află acele vestigii ale Braşovului industrial. Surprinzător, omul, ȋn loc să fie de acord cu mine că acele maşini unicat ar merita o soartă mai bună, ȋmi serveşte un “Dă-le dracu, ce să mai facem cu ele!” care m-a făcut să caut, din priviri, cȃinii. I-as fi asmuţit pe el dacă aş fi putut. Şi, totuşi, personajul lucrează ȋn Steagu din … 1975!

Nu-mi rămȃne decȃt să-mi stăpȃnesc vocabularul şi să ȋmi continuu plimbarea prin oraş. Ȋntr-o parcare de bloc din cartierul Astra (ex Steagu Roşu), văd un Moskvici 1500. O maşină cu care am crescut, chiar dacă de la o vȃrstă mai mare. Mă mir, maşina are capota portbagajului deschisă, iar deasupra este aruncată o prelată. Stau şi studiez obiectul, cam mult probabil, pentru că se apropie doi cetăţeni, unul la vreo 50, altul de vreo 30 de ani, cu mari semne de ȋntrebare zugrăvite pe faţă. Ȋi salut politicos şi ȋi ȋntreb dacă Moskviciul le aparţine. Semnele de punctuaţie pe care le afişează ȋşi schimbă forma. Discutăm ca ȋntre prieteni vechi, cu pasiuni comune. Maşina va fi restaurată şi va continua să circule, alături de un Wartburg 1200 din 1964 pe care cel mai tȃnăr dintre cei doi noi prieteni ai mei mai deţine. Ne strȃngem mȃinile bucuroşi de faptul că unii ȋncă mai ştiu să respecte simboluri cu care au crescut.

Ajung ȋn centrul oraşului. Ȋn faţa hotelului Capitol (care a crescut cu mine) ȋmi atrage atenţia o formă ciudată. A, pai e un Renault 4! O maşină micuţă, mai puţin prezentă prin Romȃnia copilăriei mele, dar care, la vremea ei, era simbolul Automobil Clubului Romȃn. Vopsite ȋn roşu / portocaliu, cu sigla ACR pe portiere, R-4urile colindau şoselele ţării ca şi autodepanatoare. Ăsta, saracu’, stă stingher pe bulevardul Eroilor, printre maşini moderne şi scumpe, iar gestul meu de a-l fotografía atrage cȃteva priviri mirate. Şi atȃt. Normal, majoritatea trecătorilor nu au crescut, ca mine, cu ACR, cu dl profesor-inginer Aurel Niculescu, care a ȋncercat fără succes, săracu, să mă ȋnveţe desenul tehnic, ȋnainte de a deveni Preşedintele ACR şi candidat la presedinţia Romȃniei …

Mă duc acasă, condiţia mea fizică se apropie de limită.

Pe bulevardul Griviţei mă opresc din nou pentru o poză: o motocicletă cu ataş, marca Nipru mă obligă la o mică dispută cu un nene mai ȋn vȃrstă decȃt mine. El susţine că e Simson, şi nu ȋmi dă voie să-l contrazic pentru că el cu astea a crescut! Şi cu un MZ de 175, al fratelui său. E totuşi Nipru, motorul bóxer un lasă loc de confuzie. Doar şi eu am crescut cu ele, chiar dacă nu am condus decȃt Mobră (care m-a ajutat şi mai mult să cresc …)

E vineri,29 martie 2017, prima Zi a Braşovului.

E seara ȋn care, ȋn Piaţa 23 August, pardon Piaţa Sfatului, fac spectacol două vedete ale muzicii uşoare romȃneşti din anii ‘70-‘80. Mă duc şi eu să-i văd, pentru că eu cu ăştia am crescut. Precedaţi de “liceana” Oana Sȃrbu, cu care au crescut atȃtea generaţii de elevi,

Mihai Constantinescu şi Corina Chiriac cȃntă despre o lume minunată. Interpretează cȃntecele alea cu care am crescut noi, adolescenţii acelor ani, oferindu-ne atȃtea zȃmbete şi flori ȋncȃt mi s-a părut că s- oprit timpul. De fapt, doar treceam pe strada Speranţei la bordul maşinii roşii a lui Gică (vitezomanul).

 

Da, eu cu astea am crescut.

Dar el?! Desi mosul asta, intalnit pe strada Caramidariei,pare sa fie contemporan cu constructorii Steagului, nu mi-l amintesc. Eu n-am crescut cu el.