Arhive pe categorii: Note de călătorie

UBI ROMA, IBI NOS (7) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (7)

Nu pentru că ne-am fi plictisit de Altare della Patria, dar căldura şi ceasul ne dădeau ghes să continuăm expediţia de cucerire a Romei, aşa că am mai ocolit o clădire, apaţinȃnd Bisericii Santa Maria di Loreto,IMG_7250

şi … “Uite-o!”IMG_7247

Cred că e unul dintre primele monumente din afara ţării de care am auzit. Pe vremea cȃnd ȋnvăţam eu istorie la şcoală, războaiele daco-romane constituiau un capitol important, iar printre sursele care descriau evenimentul, Columna lui Traian era cea mai importantă.

Doamna Apostol, profa mea de isto de la şcoala 5, era o iubitoare a istoriei antice şi demult m-am hotărȃt să ȋmi pară rău că nu am reţinut tot ce ne-a povestit ea la clasă despre Decebal şi despre Traian. Totuşi, am receptat şi am păstrat destul de la doamna mea profesoară pentru a simţi măreţia clipei cȃnd am văzut chiar cu ochelarii noştri Columna lui Traian.

Istoria monumentului e simplă. După ce a reuşit – dar după lupte grele – să ȋnfrȃngă rezistenţa Dacilor, Traian a gȃndit că măreaţa lui victorie merită un monument trumfal. El ştie ce consiglieri imperiali a avut, dar cu siguranţă ăia şi-au meritat leafa, pentru că, prin edificarea Columnei, romanii au inventat benzile desenate, povestind prin basoreliefuri toate aventurile unor romani  ȋn Dacia.IMG_7272

Columna, inaugurata ȋn 113, a rezistat timpului şi timpurilor, spre deosebire de multe alte monumente romane care au fost transformate, la un moment dat, ȋn … material de construţie pentru alte monumente romane. Este amplasată ȋn centrul unui forum (diferit, ca şi concepţie, de cele actuale de pe internet), denumit (cum altfel?) Foro di Traian, adică un loc unde mai sunt uitate sau cruţate şi alte pietroaie din vremea traianilor. Are o ȋnălţime de 29,78 metri, iar dacă adăugăm şi soclul facem totalul de 39,86 metri. Ȋn basorelieful spiral este descrisă ȋntraga expediţie a lui Traian ȋn Dacia, cu alte cuvinte tot ce a făcut strămoşul nostru comun ȋn ultimii cinci ani, 101-106.

Tot acolo mai pot fi văzute şi vestigiile unui monument mai nou, dar mai puţin băftos: Basilica Ulpio. Au mai rămas doar nişte coloane …

Aruncăm o privire semicirculară, pentru a fixa biserica Sfȃnta Maria de la Loreto şi frumoşii pini umbrelă, ăia descrişi muzical de Ottorino Respighi.IMG_7256IMG_7267IMG_7268IMG_7269IMG_7272IMG_7273IMG_7274IMG_7275IMG_7279

Pentru că nu este posibilă apropierea de Columnă, alegem să ne aşezăm pe o bancă din piatră de lȃngă gard, de unde să ȋncercăm să citim povestea basoreliefată, fără a ȋnţelege, ȋnsă, care e rostul firului care atȃrnă pe lȃngă ea. Să nu aibă Traian wi-fi? Sau are tv cu cablu? Nu am avut pe cine să ȋntrebăm, aşa că misterul rămȃne nedezlegat.IMG_7280IMG_7281IMG_7282IMG_7283IMG_7284IMG_7285IMG_7286IMG_7287IMG_7288IMG_7289IMG_7290IMG_7291IMG_7292IMG_7293

Bucuroşi că ne-am văzut cartea de istorie, ne ridicăm şi ne ȋndreptăm spre noi minuni ale Romei.

Prima ni se arată după primul colt.IMG_7294IMG_7295

Iar acum, ȋncotro?IMG_7296

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (6) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (6)

Acum vreo două mii de ani se spunea că toate drumurie duc la Roma. De data asta am vrut să verificăm dacă la Roma toate drumurile duc la Columna lui Traian, de aceea am luat de bune indicaţiile muscalului din Piazza Trevi şi am luat-o exact ȋn direcţia pe care mi-a indicat-o el. Ȋntȃmplarea a făcut să ne angajăm via dei Lucchesi, 01IMG_7233care ne-a condus la Pontificia Universitas Gregoriana. Nu era unul dintre obiectivele notate de noi pe agenda, dar ne-am bucurat că am găsit-o.IMG_7235

Este vorba de una dintre cele mai vechi univeristăţi din Roma, ȋnfiinţată ȋn secolul XVI chiar de Ignazio de Loyola. După ce a tot fost dezvoltată, desfiinţată, devalizată, decorată şi de … (orice) de-a lungul a patru sute de ani, ȋn zilele vizitei noastre prin mahalaua Pilotului (da, aşa se cheamă locul), Universitatea Pontificală Gregoriană (denumită astfel după ce Papa Grigore al 13-lea i-a mărit proprietatea imobiliară ȋn 1584) are vreo trei mii de studenţi, aduşi din toată lumea. Iar la atȃţia studenţi străini, normal că se protriveşte şi un corp profesoral cosmopolit – cadre originare din vreo 40 de ţări!

Continuăm pe strada Pilotului (Via della Pilotta), pe sub cȃteva arce care ȋmi amintesc de Bastionul Graft de la Braşov,IMG_7234IMG_7236IMG_7237 ajungȃnd la Venezia (mă rog, Piazza Venezzia),IMG_7242IMG_7243IMG_7238 unde camera foto se ȋmpiedică de Chiesa Waldese (biserică evanghelică)IMG_7240 şi de o maşină nasoală – m-am gȃndit cum de are curaj să intre cu asemenea scumpătură ȋn traficul din Italia.IMG_7241

Aşa cum se ȋntȃmplă de obicei, cȃnd cauţi ceva, găseşti cu totul altceva. Deci căutam Columna cu daci şi am găsit altarul cu zeiţe. Altare della Patria!IMG_7245

Sigur că e desenat pe hartă, dar cine a avut ochi pentru el? A fost o surpriză frumoasă, noi ne plănuiam să ȋl căutăm ȋn ziua următoare.

Clădirea monumentală a fost construită ȋn onoarea lui Vittorio Emanuelle al doilea, adică ȋntȃiul – primul rege al Italiei unificate. Arhitectul s-a numit Giuseppe Sacconi, anul desenului  a fost 1885 iar anul inaugurării monumentului (partial) a fost 1911. A venit apoi WW1, dar după ce au scăpat de griji, romanii au completat construcţia, făcȃndu-i o nouă ceremonie ȋn 1925. Coloanele corintiene, statuia călare a lui Vittorio Emanuele nr. 2 şi cele două care de luptă conduse de zeiţa Victoria sunt elementele cele mai vizibile. Şi ȋncă ce vizibile, dacă totul e din marmură albă!IMG_7244IMG_7246

Pe faţadă se află monumentul Soldatului Necunoscut, cu flacăra-i nestinsă, iar ȋn interior se poate vizita Muzeul Unificării Italiei.

Sigur, fiind un monument cu asemenea semnificaţie istorică, parcă e păcat să-l luăm la mişto, dar cum poreclele sunt prea caraghioase, e păcat şi să ne prefacem că nu le ştim: “tortul miresei”, şi “proteza dentară” sunt cele mai amuzante.

Facem cȃteva poze dintr-un loc unde monumentul ȋncăpea ȋn obiectivul camerei,s apoi executăm o ȋntoarcere de 360 de grade, ca să căutam ceea ce de fapt ne adusese ȋn zonă. Altare della Patria avea să rămȃnă (dar noi nu ştiam ȋncă)un obiectiv de revăzut ȋn zilele următoare.

 

 

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (5) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (5)

Dacă ne uităm bine – şi asta facem01 – am ajuns ȋn piazza Trevi. Unul dintre locurile alea despre care tot auzi şi ȋţi faci planuri să le vezi, iar cȃnd ajungi acolo nu-ţi vine să crezi că ai realizat isprava.02030506

Piazza Trevi este cunoscută pentru fȃntȃna de acolo. Nu cred că cineva se duce acolo cu gȃndul să mănȃnce ȋngheţată sau să cumpere suveniruri, ci doar ca să arunce bănuţul ȋn apă.

Ce e Fontana di Trevi, locul “povestit” de Jean Negulescu ȋn 1956 ȋn filmul “Three Coins in the Fountain”?

E o fȃntȃnă mult deosebită de altele, pentru că nu tronează ȋn centrul unui loc larg, ci se sprijină de peretele unei clădiri.04.JPG A fost construită ȋn secolul XVIII de către arhitectul Nicola Salvi, pe baza unui proiect predesenat de către Bernini. Aşa cum e absolut normal, pe frontispiciul construcţiei apare numele sponsorului, anume Papa Clement al XII-lea, dar nu si al celor care au conceput şi realizat opera de artă arhitectonică.07

Apa vine pe un apeduct vechi de quasi doua milenii, Aqua Virgo. Se pare ca pe conducta asta se alimentează majoritatea fȃntȃnilor din zona vizitabilă a Romei actuale, sau ar trebui folosite adverbe de timp care exclud strict zilele cȃnd scriu eu, cȃnd seceta a ucis la Roma orice boare de arteziană.09

Ca şi concepţie, Zeul Neptun domneşte ȋn centrul compoziţiei, călător pe un car ȋn formă de scoică, tras de doi cai, asemănător poliţailor din filmele americane, adică unul rău, nărăvaş, al doilea blȃnd. Pentru că personajul nu iese din cadru, nu se poate şti care cal are supremaţia.010013015

E o parte şi e alta a zeului mării, două statui simbolizează sănătatea şi şi belşugul. Deci e de bine. E de bine.

Marea ȋnsăşi apare ȋn cadru, cum altfel dacă nu sub formă de apă stătătoare (ȋn bazin). Salvi ăla nu s-a gȃndit să monteze şi o maşină de făcut valuri, ne mulţumim doar cu simbolul.011012

Nisipul de pe fundul mării este dens, dar tot symbolic. Adică, din cȃte se vede, este ȋnlocuit cu mii şi mii de bănuţi de metal.

Prima dată am remarcat obiceiul ăsta la Poiana Braşov, ȋn anii 1960, cȃnd turiştii străini arncau monede ȋn fȃntȃna de la Şura Dacilor. Trebuie să existe o legătură, pentru că la Trevi aruncă bănuţi ȋn baltă pȃnă şi urmaşii dacilor. Copil fiind, ȋmi făceam socoteala cum să extrag monede de la Şură şi, dacă aş fi putut ajunge acolo şi singur, nesupravegheat de părinţii mei care nu prea erau pescari amatori, cred că aş fi ȋncercat efectul magneţilor asupra monedelor.

Nu ştiu dacă m-aş fi putut ȋmbogăţi atunci (şi dacă da, mă agăţa militia ȋn baza legii 18), dar cei care draghează Fontana di Trevi sigur extrag de acolo mari bogăţii neimpozabile. Se pare că nici mai mult nici mai puţin decȃt un million jumate de dolari au ajuns anul trecut ȋn punguţa unor organizaţii caritabile, de unde au fost forwardaţi spre masa unor familii sărace. Cȃrcotaşi cum suntem noi, mă gȃndesc că dacă au raport o asemenea sumă, ȋn realitate au fost bani şi mai mulţi, dar mai mulţii ăştia or fi ajuns pe masa căutătorilor de comori.

Am tot discutat despre banii ăştia azvȃrliţi, se zice că aruncătorii nu o fac degeaba. Un ban aruncat ȋn apă ar ȋnsemna că respectivul binefăcător ȋşi asigură revenirea la Roma. Există şi variant cu două sau trei monede. Două ȋnseamnă că ȋţi cumperi o dragoste, cu trei ȋţi asiguri o căsătorie. Mercurialul ăsta nu era afişat la data vizitei noastre, aşa că ne-am mulţumit să oferim săracilor Romei o monedă romȃnească, un preţ bun, cred eu, pentru o a doua vizită ȋn capital Italiei.

Ca remarci de la faţa locului: la accederea noastră ȋn Piazza Trevi, mulţimea turiştilor era enormă. Sute de vizitatori se strecurau la balustrade, fiecare ȋnarmat cu un dispozitiv de capturat imagini. Oamenii se apropiau de ghizdurile bazinului, se uitau, făceau un selfie, dădeau niţel din gesticulaţii şi lăsau locul liber pentru alt turist. Sigur că aşa am făcut şi noi, şi probabil că de aia nu a izbucnit incă un război mondial ȋntre oamenii ăştia din toate ţările care vin să viziteze Roma.017018

Deja este foarte cald, desi vara de abia ȋncepe. Părăsim fȃntȃna răcoaroasă, ȋn căutarea unui gelato – oferta e foarte generoasă. E timpul să căutăm obectivul următor, cea mai bună idee mi se pare că e să-l ȋntreb pe unul dintre muscalii care ȋncearcă să se ȋmbogăţească pe seama bogaţilor amatory de plimbări cu trăsura şi, după ce convoacă un consiliu de administraţie al tuturor vizitiilor din Piazza Trevi, ne comunică, ȋntinzȃnd biciul, hotărȃrea votată: Colonna e ȋn direcţia aceea.

Sigur că e la doi paşi, deci ȋncepem să-I numărăm, salutaţi cu un “Buongiorno” de doi soldaţi din armata lui Caligula (dacă n-or fi fost de-ai lui Nero). Le răspund cu “Ave!”, bucuros că nu mi-au zis “good afternoon”. Culmea multilingvismului: doi romani care salută ȋn limba italiană, şi doi romȃni care le răspund ȋn limba latină … ȋn Roma anului 2017.019

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

LOCUL UNDE SE MERGE PE APĂ de Mihai-Athanasie Petrescu

LOCUL UNDE SE MERGE PE APĂ

Cȃnd am citit prima dată cuvintele astea ȋntr-o reclamă turistică am crezut că e doar o formula menită să atragă amatorii de senzaţii tari, sau … fraierii. Pentru că, totuşi, cascadele m s-au părut ȋntotdeauna nişte fenomene interesante şi spectaculoase, am decis că o vizită la Vama Buzăului trebuie să fie inclusă neapărat ȋn calendarul expediţiilor noastre.

Ca de obicei, ȋnainte de a decola am studiat cu atenţie traseul şi obiectivul. Vama Buzăului se află la limita judeţului Braşov, pe un drum care uneşte Ardealul de vechiul Regat, strabătȃnd munţii de-a lungul rȃului Buzău. Drumul national traversează oraşul Ȋntorsura Buzăului, apaţinȃnd de judeţul Covasna, după care ȋţi dă voie să revii ȋn (jud.) Braşov pe un drum de importaţă mai mică. Denumirea se datorează unui fort construit de către Cavalerii Teutoni prin sec. 13, pentru apărarea trecătorii şi perceperea de taxe vamale.

Ȋmi amintesc de o expediţie ȋn zonă de la ȋnceputul anilor ’70, cȃnd, la bordul unui ARO cu prelate, probabil un  240, am urcat pe versantul Ciucaşului  pȃnă la o staţie de clorinare pentru apa potabilă destinată Braşovului. Acum nu am nevoie să fac ascensiuni off-road, obiectivele pe care le caut sunt la ȋnderoata unui Hyundai cuminte, cum e al nostru.

De fapt, prima ţintă se vede curȃnd ȋn colimator. Toţi stȃlpii de pe marginea drumului conţin sintagma “Valea Zimbrilor”, adică, probabil, exact rezervaţia pe care o laudă siteurile turistice. Stȃlpii da, dar eu ba, pentru că trec ȋn trombă, cu aproape 30 pe oră, pe lȃngă poarta ţarcului, cu ochii după altfel de fiinţe protejate din acea localitate. Nu-I nimic, drumul e liber, execut ȋntoarcerea din trei mişcări, că doar de-aia am ȋnvăţat-o la şcoală, şi revin la poarta rezervaţiei, unde un cetăţean cu ochii buni deja ne aşteaptă (văzuse că am ȋncetinit şi ȋntors imediat după ce am trecut de moşia lui). Ne primeşte politicos, ne invită să parcăm maşina ȋn interiorul obiectivului (ar fi fost loc şi pe şosea, deci turişti automobilişti să vină, că loc e pentru toată lumea) şi ne urmează ȋn pas vioi, pentru a ne mai ura o dată bun venit, cu chitanţierul ȋn mȃnă. 10 lei biletul, deşi sursele internetice spuneau cinci. Nu e ţeapă, preţurile sunt afişate vizibil. Apare şi cifra 5, dar ȋn dreptul categoriei “Copii, doar ȋnsoţiţi de părinţi”. Ȋngrijitorul, ȋmpodobit cu o pălărie verde, vȃnătorească, ȋşi descrie, ȋn cȃteva cuvinte, patrimoniul: vreo 40 de exemplare de zimbri şi vreo 10 exemplare de cerbi şi ciute, care trăiesc ȋn semilibertate (?!) pe o suprafaţă de aproximativ 10 de hectare de păşune, avȃnd la dispoziţie mai multe adăposturi cu hrănitori şi adăpători. Deci, “semilibertate” ȋnseamnă că “pensionarii” au loc de joacă cȃt le pofteşte inima, dar nu pot evada spre civilizaţie (ȋntre noi fie vorba, ar putea dacă le-ar trece prin minte, gardul de lemn nu cred că ar rezista unui atac armat cu … coarne). Mai aflăm că primele exemplare de zimbri au fost importate, ȋn 2008, din mai multe ţări: Austria, Elveţia, Italia şi Franţa. Străinejii ăia nu au fost chiar dezinteresaţi, de fapt prin aceasta, ei au inclus Vama Buzăului ȋntr-un proiect European de salvare şi regenerare a speciei “zimbru”, aproape exterminate pȃnă la sfȃrşitul secolului XIX. Ne dăm seama ce fericiţi vor fi urmaşii noştri cȃnd vor avea ce extermina, la rȃndul lor. Parcă văd pe internet: “Marele şi neȋnfricatul  Zimbru Bill a reuşit să ucidă 1000 de zimbri doar cu puşca cu laser, fără a beneficia de sprijin tactic din partea aviaţiei sau a sateliţilor!”

Acestea fiind zise, domnul ȋngrijitor ne eliberează ȋn natură, indicȃndu-ne să ne plimbăm liniştiţi de-a lungul ţarcului, cu permisiunea intrinsecă de a face orice fel de fotografii – iar eu nu m-am sfiit să profit de acea permisiune.

Prima apariţie a “micilor” ierbivore are loc nu departe de poartă, unde se află primul adăpost cu iesle şi jgheab – pardon, voiam să zic hrănitoare şi adăpătoare. Frumuşeii nu ne acordă atenţie, şi nici noi nu ȋndrăznim să-i deranjăm de la masă, n-ar fi frumos. Totuşi, ştiind că fȃnul lor se datorează şi bunăvoinţei noastre de a cumpăra bilet, zimbrii de la prima casă binevoiesc, ȋntr-un tȃrziu, să se pună ȋn mişcare, aşa, ca pentru poză.IMG_9766Ceva mai ȋncolo, alţi zimbrişori beneficiază de pauza de după masă şi de moliciunea ierbii de munte. Prin teleobiectiv nu am putut auzi dacă sforăie sau nu.IMG_9773

Ȋn zare, probabil ȋnsetat, ȋşi face apariţia Cornel. Ȋi fac semn să vină la o bere Ciucaş (masivul cu acest nume e chiar ȋn spatele nostru, Muntele Roşu se vede perfect), dar ȋmi aduc aminte că trebuie să conduc şi nu mai insist.IMG_9779

Deodată, dinspre pădure se aud pocnete. Probabil contaminaţi de pălăria ȋngrijitorului, ne ascundem sub o zadă, cu speranţa să nu fim nimeriţi de gloanţele vreunei Calamity Jane care a pornit vȃnătoarea ȋn Munţii Carpaţi. Dar braconierul apare ȋn scurt timp, trăgȃnd fără ȋncetare nu cu puşca, ci cu … biciul,IMG_9791 mȃnȃnd, cu patos, o cireadă formată dintr-o singură vacă.IMG_9821

Ocolul ocolului cu zimbri se poate executa ȋn timp mai lung sau mai scurt, profitȃnd şi pentru a arunca o privire către cursul Buzăului sau către pădurea de dincolo de gȃrlă, care, potrivit estimărilor, va face parte din moşia zimbrească.

 

Organizati pe bisericute, zimbrii colinda nestingheriti pe pasune, stau si rememoreaza amintiri din antichitate, sau se odihnesc dimineata pentra a avea liber in restul zilei.IMG_9806IMG_9813IMG_9834IMG_9845IMG_9852IMG_9855

Pe latura nordică a rezervaţiei, predomină familia lui Cornel.IMG_9861IMG_9884 Bieţii cerbi/ciute ar fi stat liniştiţi la adăpostul soarelui dacă nu ar fi năvălit asupra lor prietenul nostru, ȋngrijitorul cu pălărie vȃnătorească.IMG_9870 Nu ştiu exact ce le-a şoptit la ureche, pentru că brusc, ȋncornoraţii s-au repezit la gard pentru a socializa cu noi. Asigur pe toată lumea că au simţul umorului, nu s-au supărat deloc cȃnd am glumit pe seama lor.IMG_3179IMG_3180

Terminasem aproape tot perimetrul rezervaţiei, cȃnd ne-am ȋntȃlnit cu alţi vizitatori. Ne-am salutat politicos, iar ȋn momentul următor am aflat că eram ȋn dialog cu o familie din Zimnicea, profesori la unităţi şcolare din acel oraş, bucuroşi, ca şi noi, pentru ȋntȃlnirea cu alţi conjudeţeni – şi colegi.

Domnul cu pălărie de vȃnător şi preocupări de salvator de specii ne-a ajutat să ne găsim următorul obiectiv: Cascada Urlătoarea. De fapt, nu era chiar aşa de greu de depistat, nu trebuia decȃt să mergem tot ȋnainte (era mai bine) pe şosea, să străbatem, de-a lungul, ȋncă un sat al comunei Vama Buzăului şi să ne ȋncumetăm să continuăm, ȋn lipsa asfaltului. Ceea ce noi am şi făcut, cu gȃnddul că dacă noua calitate a drumului ne-o impune, putem continua cȃţiva kilometri şi ȋn stilul apostolesc.

Nu a fost cazul. Chiar dacă pavajul nu era la standarde aşa-zis europene (după ce m-am plimbat prin Europa şi am văzut calitatea drumurilor din alte ţări UE, nu mai cred ȋn expresia asta), drumul ne-a dus cu succes pȃnă la un loc pe care europenii ar trebui să-l cunoască bine ȋnainte de a pretinde că nu avem obiective turistice. Cascada Urlatoarea de la Vamă, chiar dacă e mai puţin faimoasă decȃt cea din Bucegi (Buşteni), datorită distanţei de DN 1, e un loc care trebuie cunoscut. Ȋndeaproape!IMG_9900.JPGIMG_9976

Pe reclame este denumit “locul unde se merge pe apă”. Pare a fi o trimitere la minunile Mȃntuitorului, dar de fapt e mult mai simplu. Apă, care izvorăşte direct din stȃnca  de tuf calcaros, curge ȋntr-un debit constant şi păstrȃnd o temperature constantă tot anul, formȃnd un strat atȃt de subţire ȋncȃt poţi păşi fără grija ca ai putea prinde igrasie la picioare. Am făcut experienţa asta, urcȃnd, vitejeşte, pȃnă la partea superioară a cascadei, iar tăpile adidaşilor mei marca “Pionierul” au avut o aderenţă perfectă. Ceea ce poate fi dovedit şi prin existenţa pozelor de faţă, adică nu am alunecat pe piatră iar camera mea a supravieţuit ȋn cele mai bune condiţii. De fapt, şi eu. A, şi pe cine oare am ȋntȃlnit ȋn vȃrful apei? Desigur, pe colegii noştri de la Zimnicea.IMG_9909IMG_9910IMG_9911IMG_9922IMG_9923IMG_9924IMG_9925IMG_9926IMG_9940IMG_9942IMG_9945IMG_9951IMG_9953IMG_9960IMG_9974

Unde e mȃncarea mai bună decȃt ȋntr-un loc unde ţi-e foame, şi unde ȋţi poate fi foame dacă nu ȋntr-un loc atȃt de ozonat cum e acea parte a creierilor munţilor unde curge atȃta apă?! Ȋmgrijitorii locului s-au gȃndit la asta şi au amenajat cȃteva mese din trunchiuri de copăcei, unde, dacă nu ţi-e foame, ţi se face dintr-o dată.IMG_9977

Iar după aia, ce poate fi mai bun şi motivant decȃt drumul spre alt obiectiv turistic? Traversăm Vama ȋn sens invers, găsim un vestigiu al vechii industrii auto romȃneşti,IMG_9978 după care ne dăm pe mȃna lui Marcel (alias GPS) şi ne ȋndreptăm spre Covasna. Ieşim din Vamă, ieşim apoi şi din Ȋntorsură, după care mai admirăm cȃţiva kilometri de şosea de munte ȋnainte de a “admira” calităţile GPS-ului. Asfaltul se dizolvă brusc ȋn pămȃnt, iar noi ne pomenim ȋn mijlocul unei păduri dese (a cărei umbră ne face mare plăcere!) pe un drum asemănător cu cel de pe vremea lui Decebal. Şi totuşi, e drum national, cu borne roşii.

 

Poate e o  mică defecţiune, poate … poate … Dar topitura asta durează cȃteva zeci de kilometri, care de fapt formează un traseu extraordinar de frumos, cu serpentine dure şi cu o pădure care stă să cadă pe noi. Apoi, tot brusc, odată cu pădurea, umbra şi serpentinele se termină şi drumul cel cu pavaj natural (tot e bine că nu e cu pietriş din acela care taie cauciucurile maşinilor, ajutȃnd la executarea derapajelor necontrolate, la care probabil că aş fi un mare specialist) şi, printr-o poarta,IMG_9985 se intră ȋn oraşul staţiune baleoclimaterică Covasna. Toată lumea ştie că acolo se tratează boli de natură cardio-vasculară, noi sperăm să ne tratăm doar curiozitatea.

Prima chestie pe care o vedem, după ce parcăm maşina ȋntr-un loc retras, este Balta Dracului. Doar el ştie de ce i se spune aşa. Poate din cauza putorii de sulf? Sau a aspectului de apă aflată ȋn fierbere, deşi e rece(datorită emanaţiilor de gaze). Sau, cine ştie, şi-o fi băgat coada ȋn spiritual civic al orăşenilor sau vizitatorilor, pentru că ȋn ciuda dorinţei evidente a edililor de a proteja obiectivul, pe grilaj şi ȋn apă se văd o mulţime de deşeuri – peturi sau doze, gunoiul zilelor noastre.IMG_9990IMG_9988IMG_9989

Mai vedem şi pozăm bazele turistice şi de tratament balnear,IMG_9991IMG_9996 Bazarul, unde cumpăram un langoş bun şi un kurtoscalacs nedemn de acest nume,IMG_0010 un centru cultural,IMG_0004 un rȃuleţ nupreaȋngrijit,IMG_9998 un părculeţ frumosIMG_9995IMG_9997 IMG_0005şi o arteziană realizată cu gust.IMG_9994

Mai remarc un lucru, poate important de subliniat, pentru a dărȃma nişte prejudecăţi: deşi nu am ȋncercat a folosi puţinele cuvinte politicoase pe care mi le amintesc din cpilăria mea petrecută printre copii de etnie maghiară din Braşov, nimeni din Covasna nu s-a uitat urȃt la noi cȃnd am folosit limba romȃnă ȋn dialogul cu ei. Am fost ȋntȃmpinaţi mereu cu zȃmbete politicoase şi amabile; mai mult decȃţ atȃt, chiar dacă Hyundai are ȋnmatricularea TR, nu am avut nici o aventură cu vreun hater al omului politic din Teleorman, aşa cum o păţesc de prea multe ori ȋn mediul virtual, din contra, un şofer localnic m-a pilotat pentru a ieşi safe din locul de parcare – pe care l-a ocupat eul imediat.

Nu suntem, slavă Domnului, doritori să facem tratamente, nu ne e foame, ca să explorăm posibilităţile de catering ale staţiunii, frumuseţile locale sunt deja admirate şi fotografiate, Planul nclinat de pe Comandau, pe care mi-as fi dorit sa-l vad, nu mai exista, asa ca nu ne rămȃne decȃt să ne recuperăm maşina şi să ne vedem de drum.

A fost o expediţie ȋn apropierea casei, ȋn locuri pe care le-am descoperit acum cu mare bucurie şi plăcere şi pe care nu pot decȃt să le recomand. Avem chiar ȋn faţa pragului atȃtea locuri frumoase pe care ȋncă nu le-am cunoscut … dar ȋi ȋmbogăţim şi lăudăm pe străineji …

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (4)

Via dei Condotti ne oferă o primă surpriză: un cetăţean conduce un vehicul mic pe două roti, pretinde că e un  autobuz deschis şi ne invită să vizităm Roma ȋn sistemul “Hop On, Hop Off”. Ni se pare cam ȋnghesuit, deja şoferul ocupă prea mult loc, aşa că nu marşăm.IMG_7145

Numele ăsta ȋmi spune ceva. Nu prea ştiu cine l-a purtat, dar sunt sigur că l-am auzit de curȃnd la TV.IMG_7147

Şi nu greşesc … A murit săptămȃna trecută, iar prin acest act de mare curaj a intrat ȋn gura lumii.IMG_7149

Magazinele de bijuterii nu lipsesc pe strada asta, dar adevărata bijuterie nu e ȋn vitrină, ci, după cum se vede, ȋn stradă.IMG_7151

Via delle carozze, sună bine, hai să vedem. Căruţe sau cărucioare nu-s, ci doar maşini şi, după modelul braşovean de acum cȃţiva ani, o bicicletă revopsită.

Ȋn compensaţie, stradă căruţelor ne scoate ȋn Via del Corso, o arteră despre care ştiam de pe vremea cȃnd ȋmi făceam temele pentru Roma. Iar acolo, ne pomenim ȋn faţa unei biserici cu oarece faimă, San Carlo al Corso, sau, mai pe larg, Sant’Ambrogio e Carlo al Corso. De fapt, domul ei (construit ȋn 1668) se vede şi ȋn pozele trase din faţa Trinita dei Monti.IMG_7158IMG_7160

Via del Corso ȋşi continua cursul, scoţȃnd la iveală o Dacie, şi ȋncă una, după care vedem şi o tricicletă dintre acelea pe care siturile turistice ne recomandă să le evităm. Apare şi un autobuz double decker, unul ȋn care, pe lȃngă şofer, mai ȋncap şi alţi călători.IMG_7162IMG_7163IMG_7166IMG_7167

Deja ora 14. Spre deosebire de giapponesii  ăştia hămesiţi, noi am fost prevăzători şi am servit deja masa de prȃnz, nu avem motive să ne ȋntrerupem expediţia.IMG_7170

Piazza San Lorenzo in Lucina, desigur, cu basilica ȋnchinată acestui sfȃnt Laurenţiu, martirizat la Roma ȋn 258.IMG_7171

Oare de ce micuţul ăsta nu şi-a căutat o curea pe măsură? Imprudenţa l-a făcut să-şi piardă pantalonii …IMG_7173

Iar ȋn fund (al curţii), cinematograful Nova Olimpia ȋmi aminteşte de vechiul “Popular”, de la Braşov.IMG_7177

Piazza del Parlamento.IMG_7180IMG_7181IMG_7182IMG_7186

Un loc bun pentru un minut de odihnă, deja am ȋnvăţat din Spagna că treptele la aşa ceva sunt bune.IMG_7183

Dar şi o surpriză. Recunosc că nu sunt sigur dacă am ȋntȃlnit maşina asta şi pe acasă. Am mai zis-o, lumea e mică.

Ȋncă un obiectiv notat pe răboj de acasă, Piazza Colonna ni se deschide ȋn faţă cu elementul ei central, Columna lui Marcus Aurelius.  Nu e chiar cea mai căutată (de către romȃni) columnă romană, dar nu ai cum să nu rămȃi cu ochii şi gura căscată. IMG_7197Coloana, ridicată ȋntre 176-192 de ȋmpăratul cu marcus (Aurelius) ȋnregistratus, este ȋnconjurată de tot felul de obiective importante, dintre care am ţinut minte clădirea Guvernului şi Galleria Alberto Sordi. IMG_7191Habar n-am şi nici nu aş ţine minte cum ȋl cheamă pe actualul premier al Italiei, dar numele lui Alberto Sordi o să-l ţin ȋntotdeauna la mare preţ.

Facem o poză şi ȋn apropierea fȃntȃnii din marmură de Carrara (pe vremea papei Grigore al XIII-lea, a construit-o Giacomo della Porta), după care ne continuăm drumul către altă fȃntȃnă, mult mai faimoasă.

Ultimul popas e provocat de vitrina ȋncadrată de cele două simboluri ale motorsportului Italian. Ȋmi face cu ochiul o şepcuţă cu logoul Ferrari, costă zece euro şi mi se pare scumpă. Lasă că dincolo va fi mai ieftin … (da … cam de la 35 de euro).IMG_7199

Nu-i nimic, am cu ce să mă apăr de soare, iar dacă vreau răcoare, nu se poate să n-o găsesc ȋn preajma fȃntȃnii la care vom ajunge peste cateva clipe.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

UBI ROMA, IBI NOS (3) de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (3)

Ȋnainte de a ieşi ȋn stradă pentru prima expediţie, o oprire ni se pare obligatorie: la recepţie. Ȋn prospectul de pe booking.com scrie că personalul hotelului este ȋntotdeauna gata să ofere consultanţă turiştilor, iar noi vrem să verificăm adevărul acestor spuse. Tȃnărul bărbos trebuie să ne răspundă la două ȋntrebări: unde se mănȃncă cea mai buna pizza ȋn cartierul lui şi cum se ajunge la primul nostru obiectiv, deşi ȋncă un suntem siguri care ar fi acela.

La prima ȋntrebare, răspunsul multiplu nu ne mulţumeşte. Omul ne oferă pera multe variante. Ȋl strȋng cu uşa să se horărască iar el, ȋn disperare de cauză, pronunţă denumirea “Viale Manzoni”. Dove e? Vicino, tutto vicino.

Bine, şi cum se ajunge unde vrem noi să ajungem? Nu mai ţin minte cum mi-am formulat ȋntrebarea, dar omul a dat dovadă de prezenţă de spirit şi a ales pentru noi: Piazza Spagna. Ne dăm seama că exact asta ne dorisem dntotdeauna, să ȋncepem vizita ȋn capitala Italiei cu un loc care poartă numele altei ţări, dar cum ajungem acolo? Simplu, tot Viale Manzoni, cȃteva sute de metri pȃnă la staţia de metrou Manzoni, de unde urmează să mergem prin subteran exact unde vrem noi: fermata Spagna. Şi, ca să nu uităm cumva ceea ce ne-a spus, recepţionerul face niste semne pe o hartă a centrului Romei pe care o avea ȋn faţă, deasupra unui teanc gros de hȃrtie. Studiem ȋmpreună harta şi semnele, după care ȋi cer voie, políticos, să fur harta. Barba omului ia forma unui zȃmbet, ȋmi detaşează harta iar de sub ea apare o alta, identică. Faină idee, de fapt e un teanc de cȃteva sute de hărţi, şi de fiecare dată cȃnd am cerut o informaţie de la recepţionerii hotelului ne-am ȋmproprietărit cu altă hartă, cu alte semne, ceea ce ne-a făcut deplasarea extrem de uşoară.01

Trecem iar pe lȃngă gardul de mȃna Maicii Domnului şi ieşim ȋn via Giolitti, o luăm la stȃnga şi parcurgem cam 150 de metri pȃnă la intersecţia cu viale Manzoni. Parcă pe strada asta se mănȃncă pizza aia bună? E cam devreme, nici 1200 hrs pe fusul lor orar, dar gȃndul la bunătatea pizzei ȋmi face o foame de … italian. De aceea nu mergem prea departe, alegem, aşa cum explică psihologii, ȋn modul cel mai firesc al doilea mic local de pe stradă şi ne aşezăm la singura masă cu două locuri. Ospătarul apare ȋn secunda următoare şi ne urează benvenutti, cu carneţelul ȋn mȃnă. Ezit pentru o clipă, oare vorbesc ăştia engleza ȋntr-un local atȃt de mic? Poate că nu, aşa că aleg să silabisesc un buongiorno, urmărindu-i expresia feţei. Omul ȋmi zȃmbeşte larg, ȋmi silabiseşte la fel de rar acelaşi cuvȃnt, dȃndu-şi seama că a pus mȃna pe nişte turişti străini şi dezorientaţi. Ȋi cer due café, un espresso e un americano, zȃmbetul de vine ceva mai uman cȃnd vede că ştiu ce să cer şi ne aduce imediat cele cerute, plus meniul.02

Studiem cu grijă listele şi alegem “quatro formaggi”. Chelnerul ne mai zȃmbeşte o dată, ne asigură că am ales perfect şi imediat ne aduce tacȃmurile. Ȋi mai cerem şi cȃte un bichere di vino rosso şi devenim cei mai buni prieteni din lume.0304

Recepţionerul a avut dreptate, pizza este excelentă, chiar dacă e mai scumpă decȃt la Roşiori, iar vinul roşu o ȋnsoţeşte perfect. Asta am ȋncercat să ȋi explic prietenului nostru cȃnd revine cu nota de plată. Probabil că am reuşit, pentru că după cȃteva clipe a venit să ȋşi ia banii ȋmpreună cu patronului localului, Rocco (am aflat că are sette fratelli, deci ȋşi merită numele), care ne oferă din partea casei tradiţionalul digestiv italian: limoncello. După care ne invită sa revenim pe la ei, iar noi le promitem (ce ne costă?) că aşa vom face, mai ales dacă ştiu să facă şi paste.

Staţia de metrou e chiar aproape, mai ales că, ȋn nerăbdarea noastră, nici nu ne mai facem socoteala distanţei. Coborȃm pe un escalator foarte lung pȃnă ȋn adȃncul pămȃntului 09iar acolo ne orientăm cu maximă uşurinţă, pentru că nu există decȃt o singură direcţie de urmat, cu indicaţia “Ai treni”. A, o scurtă oprire, să fotografiem un telefon public şi să luăm, de curiozitate, ziarul lor gratuit.

Alegem cu uşurinţă şi direcţia de deplasare, n-avem decȃt să citim denumirile staţiilor pe acest tabel 08şi accedem la peron, unde avem de aşteptat un minut. 010011Tot atȃta avem şi cȃnd trenul e deja tras la peron şi descarcă (asta apropo de cȃt de bine funcţionează sistemul lor de afişare).012

Trecem pe la gara Termini, apoi ajungem, ȋn scurt timp, la “Spagna”. Fac şi acolo ce am făcut peste tot, adică poze, cȃnd mă pomenesc abordat de un tȃnăr ȋn uniformă militară şi ȋnarmat peste tot (ȋn afară de dinţi, pentru că ȋmi şopteşte, cu o voce puternică de tenor: “No photo”). Greu să mă prefac că nu ȋnţeleg ce vrea, aşa că ȋi arăt, calm, cum şterg ultima poză, băiatul e mulţumit şi mă lasă să plec. Nu i-a trecut prin gȃnd să ȋmi controleze camera, dar nici eu nu am excelat ȋn a arăta ce conştiintă revoluţionară am.

013014Şi ieşim să vedem primul punct de pe ordinea de zi. A, nu Vespa ar fi fost, asta intră la “diverse”. 015Nici trăsurile nu erau prevăzute, dar sunt văzute. 016Ȋn schimb … da, astea sunt! Aşa cum le ştiu din filme, ȋn faţa noastră apar cele 135 de trepte de la Piazza  di Spagna, adică Scalinata della Trinita dei Monti (inaugurată de Papa Benedict al XIII-lea ȋn 1725).020021022017

Imediat ne simţim acolo ca acasă. E un loc primitor, ȋn ciuda aglomeraţiei cu care trebuie, deja, să ne obişnuim.  023024025026027028029030031032033034

Atȃt de primitor ȋncȃt ȋşi găsesc vad comercial aici o mulţime de negustori ambulanţi, de la care poţi cumpăra de la bastoane telescopice pentru selfies la pălării, de la ochelari de soare la trandafiri sau chiar apă rece (rahat nu am văzut).035036

Nu sfătuiesc pe nici un cavaler să ofere undei domniţe trandafirii de la Piazza di Spagna, parfumul de hexaclorciclohexan pe care ȋl degajă suavele flori vor ucide instantaneu orice sentiment.037

De remarcat versatilitatea “tarabelor” acestor negustori ambulanţi. Zvonul că vine polizia i-a făcut să dispară urgent, odată cu marfa oferită spre vȃnzare – aici se vede clar cȃt de uşor se pliază taraba cetăţeanului. După doar cȃteva clipe, comerţul stradal pornea cu acelaşi randament.038039

Piazza di Spagna este un loc mare, dar care poate demonstra, uneori, cȃt de mică e lumea. Ȋn timp ce ne feream cu grijă nasul de trandafiri, ȋn fată noastră a apărut colega mea de la alt liceu roşiorean. N-am mai văzut-o demult prin Roşiori, oraşul e prea mare pentru a ne ȋncrucişa drumurile, dar uite că ne bucurăm să ne regăsim ȋn lumea largă. Ȋmi pare rău că nu am ȋmbiat-o pe Anişoara să facem o poză ȋmpreună cu Trinita dei Monti.

Pentru că veni vorba, hai să povestim şi despre biserica la care duc Scările Spaniole. Santissima Trinità dei Monti este o biserică cu o lungă istorie. Construcţia a fost ȋncepută de regele Franţei Louis XII, ȋn 1502. Construcţia aceea a fost apoi cu prezenta biserică ȋn clădită ȋn stil renascentist, finalizată la 1585, ȋn vremea Papei Sixtus al V-lea (cum vine asta, al şaselea, sau al cincilea?!).040041042

A fost ȋmpodobită ȋn anul 1789 cu Obelisco Salustiano (1789? Cȃnd or fi avut timp francezii să se mai ocupe şi de bisericile lor din afara Franţei, dacă erau ocupaţi ȋn anul acela cu dărȃmarea Bastiliei?). Astăzi, biserica Sfintei Treimi de la Munte este, ȋn continuare, ȋn grija statului francez. Cine nu mă crede, n-are decȃt să descifreze inscripţiile ȋn limba latină prezente aici.044045

Iar cine vrea să participle la slujbele religioase, n-are decȃt să descifreze inscripţiile ȋn limba franceză.046

Biserica nu se află chiar pe un munte, dar colina pe care a fost ridicată permite o vedere panoramică a oraşului, de care, binenţeles, mă bucur şi eu, ȋmpreună cu camera canon. Cel mai important obiectiv din apropiere e Villa Medici,057058

dar nici ȋn departare nu e păcat să aruncăm o privire.

Timpul trece, aşa că trebuie să ne ȋndreptăm şi spre alte ţinte. Coboram scalinata (aşa e viaţa, cu urcuşuri şi coborȃşuri).

Mai privim o data fȃntȃna de la Barcaccia din Piazza Spagna, după aia salutăm ansamblul architectonic,065066

Şi, ȋn sfȃrşit, ne ȋnscriem pe Via dei Condotti. Noi minuni ne aşteaptă.067

 

Un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

LE JOUR „J” (4) de Mihai-Athanasie Petrescu

4.

filename-dsc03161-jpg

Intrăm într-un hol, n-aţi ghicit, ăsta e mic, mă rog, nu chiar aşa mic, iar acolo găsim … o coadă! Iar noi care credeam, pe vremea lui Ceauşescu, că suntem originali. Coadă la recepţie?! Asta e original, en effet. Iar acolo două tinere voinice, extrase, probabil, din bancul ăla cu proaspătul tătic din troleibuz, luat de guler de un miliţian: una albă şi una neagră. Mi se împlineşte dorinţa de a intra in dialog cu negresa, mi se pare mai simpatică şi mai răbdătoare decât colega ei, şi nu mă înşel. Fata îmi găseşte numele pe tabel, se chinuie din răsputeri să mi-l pronunţe, îi dau o gură de ajutor şi chiar mă recunosc în ceea ce spune ea. Îmi dăruieşte un zâmbet alb, îmi ia banii şi îmi dă un schimb o chitanţă, pe care o înşfac şi o rupem la fugă spre lifturile din dreapta (aflate sub supravegherea unui negru uriaş, care se juca cu un smartelefon pe măsură, dar cred că se uita prin el ca spionii care, în filme, îşi fac o găurică în ziar şi îşi pândesc adversarii). Deja e ora 1400 trecute pe ceasul meu reglat pe ora Roşiorilor, ceea ce nu ne lasă prea mult timp pour flâner.

Ajungem la etajul 4 şi … supriză: ne dăm seama că drăguţa negresă recepţionistă a uita să ne dea o cheie de orice fel. Binenţels că, fiind bărbat în casă, sunt imediat trimis jos, dar nu merg prea departe şi observ că fiecare uşă e dotată cu un dial, iar după un stiudiu atent, cu ajutorul ochelarilor de aproape, al chitanţei, observăm că nu e o chitanţă, ci codul de acces in camera noastră. Un lucru excelent, pentru că acel cod – 044207 – e imposibil de pierdut pe stradă sau de şutit în metrou (mi l-am notat şi în telefon, aşa se explică faptul că încă îl mai ştiu).

Hai şi în cameră: o grotă mică, cu un pat dublu şi încă, unul, simplu,deasupra şi în curmeziş. Televizor, chiuvetă (înfundată) într-un colţ, baie, budă.

IMG_5982IMG_5985

Sigur că mă aşteptam să fie o cameră mult mai mare şi mai confortabila decât la Starlight, dar o să ne mulţumim şi cu asta, până la urmă ne autoconvingem că am venit la Paris pentru Arc de Triomphe şi Musee de l’Air, nu ca să stăm în cameră. Adăugăm, rapid, bagajele noastre la peisaj, eu imi aleg teritoriul (la înălţime, cum altfel?!) şi mi-l marchez printr-o poză,

IMG_3916

ca sa nu-l confund mai tarziu, apoi … hai în dulcele târg al parijilor.

Haideţi să haidem, dar cum? Nu cunoaştem decat autobuzul 137, care nu are nici o legătură cu obiectivele turistice planificate. Tanti negresa ne scoate din belea: îmi oferă, aodată cu un nou zâmbet alb, un plan al metroului parizian, pe care încercuieşte cu pix roşu (o fi profesoară care a refuzat repartiţia guvernamentală) staţia “Porte de Sait-Ouen”, apoi “Champs Elysées – Clémenceau”. În plus, dat fiind că ne consideră nişte oameni norocoşi de a fi găsit hotelul păstorit de ea, ne scrie şi numărul liniei de métro: 13. A mai adăugat şi alte indicaţii, care s-au dovedit foarte puţin preţioase, pentru că ea nu era la curent cu existenta unor travaux en cours pe linia 2.

O primă luare de contact cu “porte de Montmartre”. Un cartier străbătut de Boulevard Periphérique, în care poţi mânca turceşte (dacă izbuteşti să te obişnuieşti cu mirosul localului respectiv, prea puternic şi pe partea cealaltă a străzii), unde poţi muri liniştit, pentru că sunt la fel de multe “pompes funèbres” ca la gardul cimitirului Ghencea şi al stadionului Steaua, iar dacă nu eşti hotărât să le umpli buzunarele pompiştilor poţi profita de serviciile spitalului Bichat; unde poluarea este alungată de “le petit bus électrique qui croise trois lignes de métro”, dar este accentuată de traficul infernal de pe Periphérique; centură rutieră care foloseşte două pasaje denivelate, în comun cu alţii (încă de la început i-am descoperit, sub un pod, pe unii de la care îţi puteai completa dotarea tehnică şi garderoba cu obiecte de “n” hand, nişte tipi gurmanzi, cred, că se auzea printre ei “mânca-ţi-aş!”, iar destinaţia spaţiului de sub al doilea pod s-a vădit de abia a doua zi); unde poţi alimenta de la o benzinărie bogată în coca-cola şi poţi repara parbrize (dar şi mecanica) la un service la fel de primitiv ca cele de la noi (şi, înconjurat, ca şi la noi, de maşini demontate pentru reparaţii ulterioare).

Acum, făcând în memorie turul cartierului, îmi dau seama ce am pierdut: în loc să stăm noi acolo şi să profităm de binefacerile zonei, ne-am repezit să luăm metroul spre Champs Elysées …

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie