Arhive lunare: Decembrie 2015

CRONICHETĂ CU FINAL DESCHIS de Marian Barbu

1233345_363328087134093_1200196301_n

Articol publicat in revista CAFENEAUA LITERARA, nr. 12/2015

Mihai-Athanasie Petrescu are un simț deosebit al calchierii șabloanelor unor evenimente secundare, nu atat răbdarea – esențială și ea in astfel de intreprinderi – cat capacitatea de a se concentra pe conturul inițial al faptelor și tipologiilor vieții mărunte pe care dezvoltă șarjele humoristice. Compunere cu început dat (Editura TIPOALEX, 2015) sunt o suită de „momente și schițe” camuflate de un quiproquo textual ce iși propune din capul locului să infiripeze o mică strategie de seducție, parodic „postmodernistă”. Cele 34 de texte care alcătuiesc cuprinsul volumului sus-menționat nu au absolut nicio legătură unele cu altele, dar sunt adăpostite de streașina generoasă a unei postfețe „la un viitor fost roman”. Astfel ni se dau și explicațiile lămuritoare cu privire la originea acestor miniaturi literare, ele nefiind altceva decat resturi dintr-un manuscris candva unitar, scris de un „celebru” prozator, Aurel Nicolae Onimescu (A.N. Onimescu = anonimescu, n.n.) recuperate cu sarguință de editorul său, excedat de notorietatea acestuia.

„Viitorul fost roman” scris cu tenacitate este distrus de o stăncuță deprinsă cu arguțiile fără perdea, rămasă fără stăpan și care reușește să se pripășească in apartamentul unor vecini de scară cu scriitorul calamitat.

Zburătoarea reușește să pătrundă intr-o seară in cabinetul de lucru dedicat scrierii unui roman colosal, „Legătură in parc” – de fapt o banală bucătărie de apartament căreia i se uită deschisă fereastra – și face praf manuscrisul capodoperei in nuce, aflat in așteptarea consacrării editorial-tipografice. Inaripata rătăcitoare injură ca la ușa cortului, are fobii cărturărești și hartia sub orice formă ii starnește furia constantă, drept pentru care scrisori, manuscrise, ziare, cărți sunt fie „ingurgitate”, fie prăpădite, aduse la intinderea unor bucățele imprăștiate haotic, peste tot. Această nebunie alimentează morala străvezie a „postfeței” romanului pierdut dar recuperat parțial de editor grație unor scanuri ocazionale. Victoria oralității asupra cuvantului scris este absolută, alternativa oferită de tehnică pentru reașezarea și conservarea semnificațiilor fiind incompletă. Demența aviară este o metaforă, in fond, a unui timp fără strălucire. „Postfața”, dincolo de suprafețele ei grotești și de intreținerea – structural vorbind – a unor similitudini de „tehnologii” textuale postmoderniste, s-a vrut un text serios, hohotul de ras

problematic.

De aici incolo celelalte 33 de „fragmente” se focalizează pe infirmitățile sociale cu altoiul lor uman. Probabil și datorită pasiunii pentru Balzac, mana lui Mihai-Athanasie Petrescu are reflexe descriptive, din acumularea detaliilor rezultand și fizionomiile și decorul minim de desfășurare a momentelor alese. Exagerarea trăsăturilor și deformarea lor sugestivă este o muncă asimilată totuși ideației, mai puțin elanului mimetic. Totul are corespondențe cu realitatea și tipologiile ei pană la un punct. Excursia „fantasmagorică” nu și-ar intreține de una

singură aptitudinile de verosimilitate și funcția caustică fără contiguitatea plauzibilă cu realitatea inițial observată.

Gratuitatea artistică (estetică) la modul inalt incepe din momentul in care, pliată cu severitate pe tiparele ei, ea se

substituie realității in ceea ce acesteia i s-a determinat pregnant, expresiv. Faptul că Mihai-Athanasie Petrescu pare și observă atent realitatea cotidiană, domestică, nu il faceincompatibil cu ceea ce numim transferarea tipologiilor și substituirea lor printr-un substanțial exercițiu de determinare a elementelor expresive. Iar proza – și mai ales una de „realism” comic, humoristic – iși are disciplina și metonimiile ei necesare.

Un foarte bun text este cel care dă și titlul volumului – Compunere cu început dat (pag. 75). O tanără profesoară

incearcă să iși inițieze elevii in tehnici virtuale de writing aleatoriu pentru insușirea rapidă a limbii engleze. Totul are un corespondent real și o constrangere logică pană cand „textul” și personajele propuse o iau inaintea realității confiscand și substituind realitatea dată. Motorul de substituție a realitații și de expansiune textuală a realității in realitate este chiar materia acesteia, structura ierarhică, habitudinile, mentalitățile, excitațiile tabuizării. Dascăli serioși iși imaginează in cancelarie indiscrețiile sexuale ale personajelor date, părăsesc orice preocupare pedagogică și refuză tacit ținerea orelor de curs fascinați de utopiile biografice și de puterea lor de inlocuire a vieții reale, nebunia colectivă atingand dimensiuni planetare.

Liviu Comșia constată cu subtilitate vocațiile curative ale textelor lui Mihai-Athanasie Petrescu: „El, scriitorul, cu

zambetul abia mijit pe buze, pune diagnosticul tuturor relelor care ne bantuie. Apoi, cu subtilă ironie, ne administrează medicamentul care să ne insănătoșească. Ne supraveghează cu atenție, notează gesturi, cuvinte spuse și pe cele sugerate intr-un text cu efecte de cură spirituală. Nimic nu este mai eficient decat cuvantul scriitorului insoțit de zambetul său complice.”

Este o forță potențială de semnificație dar și forța care poate distruge calitatea textelor. Pentru că nu de rare ori, cedand exagerat impulsurilor de fascinație balzaciană (Mihai-Athanasie Petrescu este un mare admirator al lui Balzac, pe care il vede model peremptoriu) in sensul exactității notației „realiste” scriitorul real trece de la comicul de limbaj la truculențe exagerate tocmai pentru că acestea nu produc efectele scontate, de la „descriptivism” la puerile montaje de decor, de la comicul de situație la platitudine. Nu știu cat interes mai poate prezenta „indrăzneala” oferirii perspectivei critice a omului deceniului şase din secolul trecut, ori insistențele de a sublinia, pe spații mici, păcate mioritice dezavuabile dar irelevante in economia textelor de față.

Aflat incă in grădina potecilor care se bifurcă, fără indoială foarte inzestrat dar și sedus uneori de soluția facilă, directă, va reuși Mihai-Athanasie Petrescu să convingă editorial de substanța destinului său scriitoricesc? Habar n-am. Are in schimb toate datele și mi-aș dori indiscutabil să reușească.

 

Marian BARBU

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

MINUNEA SFÂNTULUI / LE MIRACLE DU SAINT de Vasile Berlic, traducere în limba franceză de Mihai-Athanasie Petrescu

Minunea Sfântului

 

În lumea de azi, cât şi în cea care a trecut nu prea demult, bunul Dumnezeu a lucrat şi lucrează în viaţa celor pe care i-a creeat, ţinându-le trează lumina, credinţa şi dragostea către el, Creatorul.

Se spune că în viaţa unei familii creştine ajunse la adânci bătrâneţi s-a întâmplat un lucru minunat.

Femeia acestei familii, ca şi bărbatul ei, cinsteau din tinereţe pe Dumnezeu, aducându-I daruri cu ocazia zilelor diferiţilor Sfinţi. Iar sfinţii, ca oameni ce au trăit pe acest pământ şi s-au jertfit pentru Hristos, le dăruiau sănătate, bună stare şi le duceau rugăciunile de mântuire către Tatăl Ceresc.

Dar vremea trecu şi odată cu bătrâneţea îi cuprinse şi oarecare strâmtorare în ale traiului. Şi venind ziua Sfântului Nicolae, nemaivând bani pentru a cumpăra ofrande să ducă la biserică, era mâhnit bătrânul. Soţia sa, Maria, îi aduse aminte că în lada lor de zestre, alături de cele trebuincioase pentru plecarea de pe acest pământ, se afla şi o frumoasă carpetă, un covoraş cu chipul Sfântului Nicolae, pe care îl iubea foarte mult. Dar în marea sa bunătate, femeia îndemnă pe bătrânul soţ să-l ia şi sa-l vândă la târg şi sa facă rost, astfel, de bani sa cumpere ofrandele pentru biserică.

Şi cum mergea bătrânul, purtând în spinare covorul care mirosea a flori de iasomie, pe care le puseseră ca să nu-l atace moliile, îi apăru în faţă deodată chiar Sfântul Nicolae, şi cu un glas blajin îl întrebă încotro se îndreaptă. Oamenii din jur se mirară văzându-l că vorbeşte singur, ei nevăzând pe Sfântul Nicolae.

Bătrânul îi mărturisi cu tristeţe că îi vine foarte greu să se despartă de acest covor, pe care îl avea din tinereţe, şi pentru faptul că cel ce avea chipul lucrat pe această carpetă îl ajutase de multe ori să treacă peste multe greutăţi ale viţii.

Sfântul îl întrebă cât cere pe acest covoraş, iar bătrânul, de frică să nu scape pe primul cumpărător, îi spuse o sumă foarte mică, cam 6 dinari de aur. Sfântul, cunoşcând valoarea adevărată a jertfei pe care încerca bătrânul să o aducă, îi oferi mult mai mult, spunând că el caută de mult acest covor, şi apoi se despărţiră.

Bătrânul primii banii cu ochii înlăcrimaţi şi plecă să cumpere cele trebuincioase.

Dar mare îi fu mirarea când se întoarse acasă şi bătrâna îi spuse că un om îi adusese înapoi covorul spunându-i că barbatul ei a mai rămas la târg. Mult s-a necăjit femeia, crezând că între timp soţul ei se încurcase pe undeva, amăgit de diavol, pierzându-şi covorul.

Realitatea era alta, iar când soţul i-a povestit cum s-a întâmplat şi ce a cumpărat cu banii primiţi în schimbul carpetei, şi-au dat seama că aceasta este o minune făcută de însuşi Sfântul Nicolae şi i-au dat slavă lui Dumnezeu. Multe şi minunate sunt lucrurile cu care Dumnezeu îi binecuvântează pe cei ce Îl ascultă.

????

Le Miracle du Saint

 Dans le monde contemporain, de même que pendant les siècles passés, le bon Dieu a travaillé et travaille toujours dans la vie de ceux qu’Il a crées, en tenant allumée la lumière, la foi et l’amour pour Lui, le Créateur.

On dit que dans la vie d’une famille chrétienne d’un vieil âge a eu lieu un miracle.

La vieille femme, comme son mari, tenaient Dieu en grand honneur et Lui offraient des dons à l’occasion des fêtes de certains Saints. Les Saints, comme des hommes qui avaient vécu sur terre et avaient sacrifié leur vie pour Jésus Christ, leur donnaient la santé et le bien-être et portaient leurs prières au Saint Père.

Mais avec le vieil âge ils devinrent assez pauvres. Et quand la fête de Saint Nicolas arriva, le vieillard était très triste car il n’avait pas assez d’argent pour acheter des dons pour l’église. La femme, Maria, lui rappela que dans leur armoire se trouvait, à coté des objets nécessaires à leur futur enterrement, une belle carpette, un petit tapis qui représentait le visage de Saint Nicolas, qu’ils aimaient beaucoup. Mais, dans sa grande bonté, la femme demanda à son mari d’aller vendre la carpette à la foire, et de cet argent acheter les dons pour l’église.

Et, pendant qu’il marchait dans la rue, en portant au dos le tapis qui sentait le jasmin, parce qu’ils en avait utilisé des fleurs de jasmin pour empêcher les mites de l’abîmer, il rencontra Saint Nicolas en personne, qui, d’une voix douce, lui demanda où il allait de la sorte. Les gens tout autour s’étonnèrent en voyant parler tout seul, car ils ne pouvaient pas voir le Saint.

Le vieil homme avoua, tristement, qu’il avait de la peine de se séparer de ce petit tapis qu’il avait acquis quand il était tout jeune, parce que celui dont l’image se trouvait sur la carpette l’avait toujours aidé à passer outre les moments difficiles de la vie.

Alors le Saint lui demanda quel était le prix du tapis et le vieux, craignant de perdre ce premier client, mentionna une somme très petite, 6 dinars en or. Le Saint, qui connaissait la vraie valeur du sacrifice que l’homme tentait de faire, offrit beaucoup plus, en disant qu’il quêtait un tapis pareil depuis longtemps. Puis ils se séparèrent.

Les yeux en larmes, le vieillard alla acheter ce qu’il avait besoin.

Mais sa surprise fut grande quand il rentra à la maison et sa femme lui dit qu’un homme lui avait ramené le tapis, en lui disant que le mari allait rester au marché pour encore quelque temps. La vieille s’était attristée, croyant que le mari avait été attiré par le diable dans des ennuis et avait perdu le tapis.

Mais la réalité était toute différente, et quand le mari lui raconta ce qui s’était passé et lui montra ce qu’il avait acheté de l’argent obtenu en échange de la carpette, ils se rendirent compte que cela avait été un miracle accompli par Saint Nicolas et ils redirent grâce à dieu.

Nombreuses et merveilleuses sont les choses que Dieu offrent à ceux qui Lui obéissent !

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic

CRONICĂ LITERARĂ de Mihai-Athanasie Petrescu

– Domne, ştii cum se spune în astfel de ocazii: să mănânci pensia statului cel puţin atâţia ani cât ţi-ai mâncat sufletul la serviciu. Şi, mai ales… scoate, domne, odată, cartea aia! Că vorba aia, acum o să ai timp… căcălău! îşi încheie chestorul cuvântarea.

Tânărul pensionar zâmbi. Adevărat, de acum, timpul nu-i va lipsi… chiar că trebuia să se apuce de treabă. Îşi aminti de îndemnurile prietenior şi colegilor de cenaclu. Aproape în fiecare săptămână, la sediul Fundaţiei culturale “Şcoala Mileniului” auzea acelaşi lucru: “Frumoasă poezie, nea Geo, trebuie neapărat s-o publici!” Geo T. Uchoher nu refuza să apară prin reviste, ba chiar şi în antologii, dar se codea să alcătuiască un volum propriu. Zicea că singurele cărţi valoroase sunt cele postume, iar el nu se grăbea să… Îi lăsa pe alţii.

Dar acum, în faţa lui se întindea o mare suprafaţă plană. Avea dreptate comandantul. Trebuia să aleagă dintre miile de poezii pe care le ascunsese, de zeci de ani, prin tot felul de cutii şi lăzi. Oricât era el de pretenţios, era imposibil să nu găsească măcar 50 – 60 de poezii “reprezentative”, cum ar zice domnul Mehmet. Se putea încropi o plachetă… măcar aşa, ca să demonstreze tuturor că n-a stat degeaba o viaţă întreagă…

Chiar a doua zi după “serbarea” de pensionare, fostul comisar-şef de poliţie îşi începu cercetarea în podul casei. Scoase, de prin unghere de mult uitate, caiete şi registre, dosare şi carneţele, sute de foi.

– Dacă ar şti pompierii ce avem noi aici, am da toată pensia ta pe amenzi! se sperie Marieta Uchoher.

– N-ai tu treabă, şeful lor îmi e prieten vechi. Adică… şovăi el, îmi era, când lucram…

Câteva săptămâni, Uchoher citi cu atenţie vechile manuscrise. În dreapta şi în stânga lui creşteau necontenit două teancuri de foi: poeziile bune, respectiv cele mai… de…

Până într-o zi, când…

– Nevastă, facem şedinţă de producţie! Astea-s poeziile care, după mine, merită să intre într-o carte, spuse poetul, indicând un teanc de hârtii.

Unde-s doi… selecţia se face mai uşor. În aceeaşi seară, viitoarea plachetă era schiţată: nu cincizeci, optzeci şi trei de poeme trecuseră examenul şi fuseseră rânduite pentru cuprins. Iar celelalte două mii trei sute cincizeci şi şapte rămâneau pentru ediţia postumă de “Opere complete”

– Eu cred că poeziile sunt faine. Dacă şi cititorilor le plac ca şi nouă, o să fii clasificat poet naţional, îşi flată Marieta soţul. Ca Adrian Phazancu…

– Ca să spun poezii dimineaţa, la radio şi să mă-njure lumea ca pe el? Mai bine…

– Dar astea, ai notat aici că le-ai trimis la “Revista literară”, le mai pui în carte?

– Vorba e că… eu îmi amintesc când am scris “Valea lungă” şi “Râul”. Prin ‘75 sau ’76, când am fost noi la Arieşeni. Ştiu şi că le-am trimis la “Revista literară”, chiar Phazancu ăsta le răspundea debutanţilor… m-a făcut de două parale: “ne-pu-bli-ca-bi-le”; chiar aşa a scris, cu liniuţe!

– Iar mie mi se par capodopere! Ce ştie el!…

10822290_377305919111914_24430352_nNu a fost uşor să se găsească un sponsor, dar eforturile conjugate ale tuturor lucrătorilor de poliţie din judeţ au fost încununate de succes: Cartea a ieşit, iar publicaţiile interesate de fenomenul literar au sesizat imediat evenimentul:

“La Editura Asociaţiei Culturale Române a văzut lumina tiparului o excelentă plachetă de poezie a cvasinecunoscutului (unde ai stat ascuns, domnule?) poet Geo T. Uchoher. Autorul (un fost ofiţer de poliţie!?) dă dovadă de o mare sensibilitate lirică, punând în faţa noastră o colecţie de sentimente.” (A. Gabrielescu, RĂURI)

“Iată că, fără a ţine seama de prejudecăţile legate de vârsta ideală pentru a debuta, Geo T. Uchoher a apărut în rafturile librăriilor cu impresionanta sa creaţie, volumul “Ţie”. Vă recomandăm să faceţi cunoştinţă cu acest adevărat romantic …” (M. Ştefescu, GRĂMĂTIC)

“…nu e adevărat că dragostea şi natura nu mai impresionează. Citiţi noua carte a lui Geo Uchoher şi ne veţi da dreptate!” (C. Stănescu, PLURAL)

“Dicotomia dragoste / datorie este principala componentă a versurilor “tânărului” nostru poet.” (B. Florescu, CĂRAREA)

“O formidabilă ratare! Un plagiat ordinar! Păcat că un om al legii (?!) (pe care ar trebui să-l legăm, ca să nu mai facă rău limbii şi literaruri române) a îndrăznit să introducă într-o carte pe care o semnează cu un nume atât de puţin literar nişte poezii de valoare neîndoielnică… furate de la altul! Cum îţi permiţi domnule? Cum îţi permiţi să copiezi poeziile “Rîul” şi “Lunga vale”, pe care eu însumi le-am scris şi publicat cu treizeci de ani în urmă în “Revista Literară”?” (A. Phazancu, FOCUL VIU)

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

OGLINDA SUFLETULUI / LE MIROIR DE L’ÂME, de Vasile Berlic, traducere în limba franceză de Mihai-Athanasie Petrescu

Oglinda sufletului

 

Omule, cu cât îţi priveşti, figurativ, mai adânc sufletul, îţi dai seama de adevărata ta înfăţişare. Uitaţi-vă cât de frumoşi sunt şi la chip şi la suflet copiii, cât de frumoşi sunt la chip credincioşii, deşi peste ei a trecut negura anilor. Supărările, necazurile, nu le-au urâţit chipul, deşi au lăsat brazde adânci în suflet, dar credinţa şi dragostea în Hristos le-au vindecat aceste răni.

Uitaţi-vă, comparativ, la cei urâţi la chip, încruntaţi, nebărbieriţi, zbârciţi înainte de vreme şi cu sufletele ridate de păcatele acestor vremi, cum ar fi: beţia, fumatul, viaţa destrăbălată. Toate aceste vicii îşi pun amprenta asupra chipului urât al necredinciosului. Aceşti năpăstuiţi ai necuratului nu doresc să-şi vadă sufletul şi chipul hidos în apa limpede ca oglinda şi nici în limpezimea clară a chipului credinciosului, şi aceasta pentru că nu cred în cuvântul lui Dumnezeu. Există şi în natură animale cu chip urât, cum ar fi cămila şi rinocerul, care tulbură unda apei pentru a nu se speria de hidoşenia trupului şi sufletului lor când se adapă. De aceea, mai puţin credinciosule, caută oglinda Evangheliei şi încearcă să-ţi faci sufletul şi trupul bine plăcut lui Dumnezeu. Încercaţi să nu fiţi fiii pierzării, ci copiii lui Dumnezeu, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume să o Răscumpere şi să o Împace cu Dumnezeu.

Dovada cea mai sigură precum că Iisus Hristos intră în cămara sufletului este aceea când Mântuitorul a intrat în casa lui Zaheu din Ierihon şi a schimbat din temelie viaţa acestuia. Se ştie din Sfânta Scriptură că atunci când a plecat de acasă Zaheu, era urât la suflet şi la chip, lacom de bani şi înşelăciuni. Iar prin intrarea lui Iisus Hristos în casa lui s-a petrecut minunea vindecării sufleteşti şi trupeşti a acestuia. Şi astfel, Zaheu cel plecat de acasă murise, iar după primirea lui Hristos, Zaheu a înviat la o viaţă nouă.

 

Le Miroir de l’âme

 

Homme, plus en en profondeur tu regardes ton âme, plus tu te rends compte de ton vrai visage. Regardez donc combien les enfants sont beaux de corps et d’esprit, combien sont beaux les croyants, bien que les années ne les aient pas épargnés. Leurs ennuis n’ont pas réussi à dégrader leur visage, car, si leur âme en a été sillonnée profondément, leur foi et leur amour pour Jésus Christ ont guéri toutes ces blessures.

Pour faire une comparaison, regardez aussi les gens qui se sont laissés en proie à des péchés comme : la boisson, la cigarette, la vie de débauche. Ils ont le visage et l’âme ridés avant la vieillesse, parce que les vices laissent leurs marques sur le visage de l’athée. Ces malheureux qui sont conduit par le diable ne veulent pas voir leur âme ni dans le miroir, ni dans le regard clair du croyant, parce qu’ils ne croient pas aux mots de Dieu. Dans la nature il y a des animaux laids, comme le chameau ou le rhinocéros, qui troublent les eaux de la source avant de s’abreuvoir, car leur propre image leur fait peur.

Alors, si ta foi n’est pas très forte, cherche le miroir de l’Evangile et essaie de rendre ton âme et ton corps agréable à Dieu. Ne soyez pas les fils de la débauche, mais les enfants de Dieu, parce que le Rédempteur Jésus Christ est venu dans le monde pour le racheter et pour le réconcilier avec Dieu le Père.

La plus certaine preuve que Jésus entre dans la chambre de l’âme est Sa visite chez Zachée de Jéricho, quand Il a complètement changé la vie de celui-ci. On sait de la Sainte Ecriture que Zachée, en sortant de chez lui, était très laid, avare et prêt à faire des méfaits. Mais quand Jésus est entré dans sa maison, le miracle de la guérison du corps et de l’âme s’est accompli. Zachée, qui était parti était mort, et après avoir accueilli Jésus Christ un nouveau Zachée est né pour une nouvelle vie.

 

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic