LOCUL UNDE SE MERGE PE APĂ
Cȃnd am citit prima dată cuvintele astea ȋntr-o reclamă turistică am crezut că e doar o formula menită să atragă amatorii de senzaţii tari, sau … fraierii. Pentru că, totuşi, cascadele m s-au părut ȋntotdeauna nişte fenomene interesante şi spectaculoase, am decis că o vizită la Vama Buzăului trebuie să fie inclusă neapărat ȋn calendarul expediţiilor noastre.
Ca de obicei, ȋnainte de a decola am studiat cu atenţie traseul şi obiectivul. Vama Buzăului se află la limita judeţului Braşov, pe un drum care uneşte Ardealul de vechiul Regat, strabătȃnd munţii de-a lungul rȃului Buzău. Drumul national traversează oraşul Ȋntorsura Buzăului, apaţinȃnd de judeţul Covasna, după care ȋţi dă voie să revii ȋn (jud.) Braşov pe un drum de importaţă mai mică. Denumirea se datorează unui fort construit de către Cavalerii Teutoni prin sec. 13, pentru apărarea trecătorii şi perceperea de taxe vamale.
Ȋmi amintesc de o expediţie ȋn zonă de la ȋnceputul anilor ’70, cȃnd, la bordul unui ARO cu prelate, probabil un 240, am urcat pe versantul Ciucaşului pȃnă la o staţie de clorinare pentru apa potabilă destinată Braşovului. Acum nu am nevoie să fac ascensiuni off-road, obiectivele pe care le caut sunt la ȋnderoata unui Hyundai cuminte, cum e al nostru.
De fapt, prima ţintă se vede curȃnd ȋn colimator. Toţi stȃlpii de pe marginea drumului conţin sintagma “Valea Zimbrilor”, adică, probabil, exact rezervaţia pe care o laudă siteurile turistice. Stȃlpii da, dar eu ba, pentru că trec ȋn trombă, cu aproape 30 pe oră, pe lȃngă poarta ţarcului, cu ochii după altfel de fiinţe protejate din acea localitate. Nu-I nimic, drumul e liber, execut ȋntoarcerea din trei mişcări, că doar de-aia am ȋnvăţat-o la şcoală, şi revin la poarta rezervaţiei, unde un cetăţean cu ochii buni deja ne aşteaptă (văzuse că am ȋncetinit şi ȋntors imediat după ce am trecut de moşia lui). Ne primeşte politicos, ne invită să parcăm maşina ȋn interiorul obiectivului (ar fi fost loc şi pe şosea, deci turişti automobilişti să vină, că loc e pentru toată lumea) şi ne urmează ȋn pas vioi, pentru a ne mai ura o dată bun venit, cu chitanţierul ȋn mȃnă. 10 lei biletul, deşi sursele internetice spuneau cinci. Nu e ţeapă, preţurile sunt afişate vizibil. Apare şi cifra 5, dar ȋn dreptul categoriei “Copii, doar ȋnsoţiţi de părinţi”. Ȋngrijitorul, ȋmpodobit cu o pălărie verde, vȃnătorească, ȋşi descrie, ȋn cȃteva cuvinte, patrimoniul: vreo 40 de exemplare de zimbri şi vreo 10 exemplare de cerbi şi ciute, care trăiesc ȋn semilibertate (?!) pe o suprafaţă de aproximativ 10 de hectare de păşune, avȃnd la dispoziţie mai multe adăposturi cu hrănitori şi adăpători. Deci, “semilibertate” ȋnseamnă că “pensionarii” au loc de joacă cȃt le pofteşte inima, dar nu pot evada spre civilizaţie (ȋntre noi fie vorba, ar putea dacă le-ar trece prin minte, gardul de lemn nu cred că ar rezista unui atac armat cu … coarne). Mai aflăm că primele exemplare de zimbri au fost importate, ȋn 2008, din mai multe ţări: Austria, Elveţia, Italia şi Franţa. Străinejii ăia nu au fost chiar dezinteresaţi, de fapt prin aceasta, ei au inclus Vama Buzăului ȋntr-un proiect European de salvare şi regenerare a speciei “zimbru”, aproape exterminate pȃnă la sfȃrşitul secolului XIX. Ne dăm seama ce fericiţi vor fi urmaşii noştri cȃnd vor avea ce extermina, la rȃndul lor. Parcă văd pe internet: “Marele şi neȋnfricatul Zimbru Bill a reuşit să ucidă 1000 de zimbri doar cu puşca cu laser, fără a beneficia de sprijin tactic din partea aviaţiei sau a sateliţilor!”
Acestea fiind zise, domnul ȋngrijitor ne eliberează ȋn natură, indicȃndu-ne să ne plimbăm liniştiţi de-a lungul ţarcului, cu permisiunea intrinsecă de a face orice fel de fotografii – iar eu nu m-am sfiit să profit de acea permisiune.
Prima apariţie a “micilor” ierbivore are loc nu departe de poartă, unde se află primul adăpost cu iesle şi jgheab – pardon, voiam să zic hrănitoare şi adăpătoare. Frumuşeii nu ne acordă atenţie, şi nici noi nu ȋndrăznim să-i deranjăm de la masă, n-ar fi frumos. Totuşi, ştiind că fȃnul lor se datorează şi bunăvoinţei noastre de a cumpăra bilet, zimbrii de la prima casă binevoiesc, ȋntr-un tȃrziu, să se pună ȋn mişcare, aşa, ca pentru poză.
Ceva mai ȋncolo, alţi zimbrişori beneficiază de pauza de după masă şi de moliciunea ierbii de munte. Prin teleobiectiv nu am putut auzi dacă sforăie sau nu.
Ȋn zare, probabil ȋnsetat, ȋşi face apariţia Cornel. Ȋi fac semn să vină la o bere Ciucaş (masivul cu acest nume e chiar ȋn spatele nostru, Muntele Roşu se vede perfect), dar ȋmi aduc aminte că trebuie să conduc şi nu mai insist.
Deodată, dinspre pădure se aud pocnete. Probabil contaminaţi de pălăria ȋngrijitorului, ne ascundem sub o zadă, cu speranţa să nu fim nimeriţi de gloanţele vreunei Calamity Jane care a pornit vȃnătoarea ȋn Munţii Carpaţi. Dar braconierul apare ȋn scurt timp, trăgȃnd fără ȋncetare nu cu puşca, ci cu … biciul,
mȃnȃnd, cu patos, o cireadă formată dintr-o singură vacă.
Ocolul ocolului cu zimbri se poate executa ȋn timp mai lung sau mai scurt, profitȃnd şi pentru a arunca o privire către cursul Buzăului sau către pădurea de dincolo de gȃrlă, care, potrivit estimărilor, va face parte din moşia zimbrească.
Organizati pe bisericute, zimbrii colinda nestingheriti pe pasune, stau si rememoreaza amintiri din antichitate, sau se odihnesc dimineata pentra a avea liber in restul zilei.
Pe latura nordică a rezervaţiei, predomină familia lui Cornel.
Bieţii cerbi/ciute ar fi stat liniştiţi la adăpostul soarelui dacă nu ar fi năvălit asupra lor prietenul nostru, ȋngrijitorul cu pălărie vȃnătorească.
Nu ştiu exact ce le-a şoptit la ureche, pentru că brusc, ȋncornoraţii s-au repezit la gard pentru a socializa cu noi. Asigur pe toată lumea că au simţul umorului, nu s-au supărat deloc cȃnd am glumit pe seama lor.
Terminasem aproape tot perimetrul rezervaţiei, cȃnd ne-am ȋntȃlnit cu alţi vizitatori. Ne-am salutat politicos, iar ȋn momentul următor am aflat că eram ȋn dialog cu o familie din Zimnicea, profesori la unităţi şcolare din acel oraş, bucuroşi, ca şi noi, pentru ȋntȃlnirea cu alţi conjudeţeni – şi colegi.
Domnul cu pălărie de vȃnător şi preocupări de salvator de specii ne-a ajutat să ne găsim următorul obiectiv: Cascada Urlătoarea. De fapt, nu era chiar aşa de greu de depistat, nu trebuia decȃt să mergem tot ȋnainte (era mai bine) pe şosea, să străbatem, de-a lungul, ȋncă un sat al comunei Vama Buzăului şi să ne ȋncumetăm să continuăm, ȋn lipsa asfaltului. Ceea ce noi am şi făcut, cu gȃnddul că dacă noua calitate a drumului ne-o impune, putem continua cȃţiva kilometri şi ȋn stilul apostolesc.
Nu a fost cazul. Chiar dacă pavajul nu era la standarde aşa-zis europene (după ce m-am plimbat prin Europa şi am văzut calitatea drumurilor din alte ţări UE, nu mai cred ȋn expresia asta), drumul ne-a dus cu succes pȃnă la un loc pe care europenii ar trebui să-l cunoască bine ȋnainte de a pretinde că nu avem obiective turistice. Cascada Urlatoarea de la Vamă, chiar dacă e mai puţin faimoasă decȃt cea din Bucegi (Buşteni), datorită distanţei de DN 1, e un loc care trebuie cunoscut. Ȋndeaproape!
Pe reclame este denumit “locul unde se merge pe apă”. Pare a fi o trimitere la minunile Mȃntuitorului, dar de fapt e mult mai simplu. Apă, care izvorăşte direct din stȃnca de tuf calcaros, curge ȋntr-un debit constant şi păstrȃnd o temperature constantă tot anul, formȃnd un strat atȃt de subţire ȋncȃt poţi păşi fără grija ca ai putea prinde igrasie la picioare. Am făcut experienţa asta, urcȃnd, vitejeşte, pȃnă la partea superioară a cascadei, iar tăpile adidaşilor mei marca “Pionierul” au avut o aderenţă perfectă. Ceea ce poate fi dovedit şi prin existenţa pozelor de faţă, adică nu am alunecat pe piatră iar camera mea a supravieţuit ȋn cele mai bune condiţii. De fapt, şi eu. A, şi pe cine oare am ȋntȃlnit ȋn vȃrful apei? Desigur, pe colegii noştri de la Zimnicea.
Unde e mȃncarea mai bună decȃt ȋntr-un loc unde ţi-e foame, şi unde ȋţi poate fi foame dacă nu ȋntr-un loc atȃt de ozonat cum e acea parte a creierilor munţilor unde curge atȃta apă?! Ȋmgrijitorii locului s-au gȃndit la asta şi au amenajat cȃteva mese din trunchiuri de copăcei, unde, dacă nu ţi-e foame, ţi se face dintr-o dată.
Iar după aia, ce poate fi mai bun şi motivant decȃt drumul spre alt obiectiv turistic? Traversăm Vama ȋn sens invers, găsim un vestigiu al vechii industrii auto romȃneşti,
după care ne dăm pe mȃna lui Marcel (alias GPS) şi ne ȋndreptăm spre Covasna. Ieşim din Vamă, ieşim apoi şi din Ȋntorsură, după care mai admirăm cȃţiva kilometri de şosea de munte ȋnainte de a “admira” calităţile GPS-ului. Asfaltul se dizolvă brusc ȋn pămȃnt, iar noi ne pomenim ȋn mijlocul unei păduri dese (a cărei umbră ne face mare plăcere!) pe un drum asemănător cu cel de pe vremea lui Decebal. Şi totuşi, e drum national, cu borne roşii.
Poate e o mică defecţiune, poate … poate … Dar topitura asta durează cȃteva zeci de kilometri, care de fapt formează un traseu extraordinar de frumos, cu serpentine dure şi cu o pădure care stă să cadă pe noi. Apoi, tot brusc, odată cu pădurea, umbra şi serpentinele se termină şi drumul cel cu pavaj natural (tot e bine că nu e cu pietriş din acela care taie cauciucurile maşinilor, ajutȃnd la executarea derapajelor necontrolate, la care probabil că aş fi un mare specialist) şi, printr-o poarta,
se intră ȋn oraşul staţiune baleoclimaterică Covasna. Toată lumea ştie că acolo se tratează boli de natură cardio-vasculară, noi sperăm să ne tratăm doar curiozitatea.
Prima chestie pe care o vedem, după ce parcăm maşina ȋntr-un loc retras, este Balta Dracului. Doar el ştie de ce i se spune aşa. Poate din cauza putorii de sulf? Sau a aspectului de apă aflată ȋn fierbere, deşi e rece(datorită emanaţiilor de gaze). Sau, cine ştie, şi-o fi băgat coada ȋn spiritual civic al orăşenilor sau vizitatorilor, pentru că ȋn ciuda dorinţei evidente a edililor de a proteja obiectivul, pe grilaj şi ȋn apă se văd o mulţime de deşeuri – peturi sau doze, gunoiul zilelor noastre.
Mai vedem şi pozăm bazele turistice şi de tratament balnear,
Bazarul, unde cumpăram un langoş bun şi un kurtoscalacs nedemn de acest nume,
un centru cultural,
un rȃuleţ nupreaȋngrijit,
un părculeţ frumos
şi o arteziană realizată cu gust.
Mai remarc un lucru, poate important de subliniat, pentru a dărȃma nişte prejudecăţi: deşi nu am ȋncercat a folosi puţinele cuvinte politicoase pe care mi le amintesc din cpilăria mea petrecută printre copii de etnie maghiară din Braşov, nimeni din Covasna nu s-a uitat urȃt la noi cȃnd am folosit limba romȃnă ȋn dialogul cu ei. Am fost ȋntȃmpinaţi mereu cu zȃmbete politicoase şi amabile; mai mult decȃţ atȃt, chiar dacă Hyundai are ȋnmatricularea TR, nu am avut nici o aventură cu vreun hater al omului politic din Teleorman, aşa cum o păţesc de prea multe ori ȋn mediul virtual, din contra, un şofer localnic m-a pilotat pentru a ieşi safe din locul de parcare – pe care l-a ocupat eul imediat.
Nu suntem, slavă Domnului, doritori să facem tratamente, nu ne e foame, ca să explorăm posibilităţile de catering ale staţiunii, frumuseţile locale sunt deja admirate şi fotografiate, Planul nclinat de pe Comandau, pe care mi-as fi dorit sa-l vad, nu mai exista, asa ca nu ne rămȃne decȃt să ne recuperăm maşina şi să ne vedem de drum.
A fost o expediţie ȋn apropierea casei, ȋn locuri pe care le-am descoperit acum cu mare bucurie şi plăcere şi pe care nu pot decȃt să le recomand. Avem chiar ȋn faţa pragului atȃtea locuri frumoase pe care ȋncă nu le-am cunoscut … dar ȋi ȋmbogăţim şi lăudăm pe străineji …
Coloana, ridicată ȋntre 176-192 de ȋmpăratul cu marcus (Aurelius) ȋnregistratus, este ȋnconjurată de tot felul de obiective importante, dintre care am ţinut minte clădirea Guvernului şi Galleria Alberto Sordi. 
Habar n-am şi nici nu aş ţine minte cum ȋl cheamă pe actualul premier al Italiei, dar numele lui Alberto Sordi o să-l ţin ȋntotdeauna la mare preţ.
În apropierea bisericii fortificate și a Conacului se află livada cu soiuri vechi și foarte aromate de mere și fabrica de suc de mere ecologic.
iar acolo ne orientăm cu maximă uşurinţă, pentru că nu există decȃt o singură direcţie de urmat, cu indicaţia “Ai treni”. A, o scurtă oprire, să fotografiem un telefon public şi să luăm, de curiozitate, ziarul lor gratuit.
şi accedem la peron, unde avem de aşteptat un minut. 
Tot atȃta avem şi cȃnd trenul e deja tras la peron şi descarcă (asta apropo de cȃt de bine funcţionează sistemul lor de afişare).
Şi ieşim să vedem primul punct de pe ordinea de zi. A, nu Vespa ar fi fost, asta intră la “diverse”. 
Nici trăsurile nu erau prevăzute, dar sunt văzute. 
Ȋn schimb … da, astea sunt! Aşa cum le ştiu din filme, ȋn faţa noastră apar cele 135 de trepte de la Piazza di Spagna, adică Scalinata della Trinita dei Monti (inaugurată de Papa Benedict al XIII-lea ȋn 1725).
Ne ȋntȃmpină cu un miros puternic de “mȃna Maicii Domnului”, arbust care păzeşte uşa automată de termopan.
