Solda de abia ajungea ca să plătesc coroanele mortuare
După ce mi s-a terminat convalescenţa, m-am dus la Avord, lângă Bourges, unde o câmpie întinsă era şcoală pentru ucenicii aviatori. Exigenţele războiului transformaseră antrenamentul piloţilor într-o adevărată farsă aeronautică. În ciuda valorii instructorilor – comandaţi de doi şefi excepţionali : Sadi-Lecointe şi Moineau – în fiece zi aveau loc accidente. Aviaţia de abia avea vârsta noastră şi cei douăzeci de ani ai ei se înfruntau cu cei douăzeci de ani ai noştri. În mâini nepricepute, materialul se dovedea de neîmblânzit. Avertismentele, precauţiile şi reproşurile erau inutile: înfioraţi de Victoria lor aparentă asupra gravităţii, tinerii aviatori făceau tot mai multe greşeli. Unele dintre ele se terminau la sol, în zgomot de lemn rupt şi de pânză deşirată. A doua zi, după ce făceam chetă pentru coroanele mortuare, noi urmam, trişti, convoiul camaradului nostru ghinionist.
– O să ne cheltuim aşa toată solda! glumeam noi ca să ne mascăm emoţia.
Şi totuşi, Sadi-Lecointe şi Moineau făceau totul pentru a descoperi foarte repede adevăratele vocaţii şi a-i trimite la unităţile lor pe candidaţii inapţi. Am asistat, la Avord, la nişte scene dramatice de eliminare. Mi le-am reamintit mult mai târziu, când am fost şi eu, la rândul meu, nevoit să exilez nişte piloţi care nu erau făcuţi pentru Linie. Din când în când, cei doi instructori de la Avord ne ofereau un festival de acrobaţie, al cărui scop, mai mult sau mai puţin mărturisit, era să ne ridice moralul, având, totuşi, grijă, să ne facă să înţelegem care era gradul nostru de lipsă de experienţă. Îmi aduc aminte cum s-au apucat, odată, să vâneze potârnichi. Le făceau să zboare şi le împuşcau la cincizeci de centimetri de sol, spre marea bucurie a popotei.
Dacă botezul aerului m-a lăsat indifferent, prima mea “simplă” mi-a provocat o emoţie profundă. Eram una cu maşina, vibraţiile motorului rezonau cu întregul meu organism şi mişcările comenzilor erau ca nişte reflexe ale mâinilor şi picioarelor mele. La decolare am simţit o teamă reală, dar am scăpat de ea la înălţime. Intuitiv, simţeam că pericolul se îndepărta odată cu solul. Nu mai aveam decât un sentiment de mândrie devoratoare: fericirea unui om care se eliberase de legea gravitaţiei. În acest moment se produce o transformare fizică a adevăraţilor piloţi, care recunosc în văzduh un aliat.
Zilele se scurgeau într-o lentă monotonie. Odată cu venirea toamnei, zborurile s-au rărit. Erau înlocuite cu ore de tehnică, la care învăţam rudimente de mecanică. Când vremea o permitea, decolam. Instructorii noştri ne puneau în gardă că Voisin-ul avea o tendinţă supărătoare de a se pune pilon. Ajungea să greşeşti aterizarea, şi carlinga se îndoia la nivelul umerilor şi decapita pilotul, prizonier în cada sa. Dar aparatul mai prezenta un inconvenient : mânat de un nepriceput, el amorsa urcări şi coborâri alternate, a căror frecvenţă creştea rapid. Acest « montagne russes », necorijat la timp, făceau imposibilă restabilirea linei de zbor şi duceau la zdrobirea de sol.
M-am dat şi eu în el la al patrulea zbor al meu, când mă credeam deja un pilot desăvârşit. Degeaba trăgeam de manşă cân avionul începea să coboare şi o împingeam cu putere când se cabra. Comenzile nu răspundeau la eforturile mele. Din ce în ce mai mult mişcările Voisinului se amplificau şi solul se apropia. Cu o energie amplificată de teamă am acţionat cârmele pentru a pune în funcţiune resortul conpensator de stabilizare. Ca prin minune, fenomenul a încetat şi am aterizat fără pagube. În sfârşit, la 16 decembrie mi-am luat examul de brevetare ca pilot şi gulerul meu de pifan s-a împodobit cu aripile pe care le dorisem atât.
Apoi am fost trimis la Châteauroux, pentru un stagiu de o lună pe Caudron G 3 şi G 4, destinate reglarii tirului de artilerie. De acolo, m-am dus la centrul de la Plessis-Belleville, lângă Paris, unde m-am împrietenit cu capitanul Dagnaux şi m-am iniţiat în strategia militară. Când am terminat-o şi pe asta, am avut tendinţa de a mă crede un as, şi eram nerăbdător să-mi dovedesc valoarea. Aşa că mi-am pregătit un Caudron G 4 şi am pornit la atacul cerului. La o altitudine convenabilă, m-am apucat să fac glisade şi viraje cât mai precise. Pentru a termina, am început un looping. Spre marea mea surprindere, m-am pomenit imediat într-o poziţie insolită. Singurul reflex de care am fost capabil m-a făcut să mă agăţ de manşă, cu singura grijă să nu fiu aruncat din carlingă. După o jumatate interminabilă de minut am devenit conştient că zburam pe spate pe o traiectorie rectilinie impecabilă. Am tăiat imediat contactul şi, după ce a desenat o buclă elegantă, G 4 s-a restabilit singur. Ca să-mi revin şi să-mi recapăt echilibrul, mi-am prelungit demonstraţia cu câteva minute şi am aterizat, un pic îngrijorat de ce mă aşteaptă jos. Toată lumea s-a repezit la mine să mă felicite şi nimeni nu a crezut că fusese o figură neintenţionată. Din contră, de câte ori nu am auzit după aceea aviatori recunoscuţi care îşi negau erorile evidente şi revendicau pentru ei meritele unei figuri involuntare !
(sursa foto: http://albindenis.free.fr/Site_escadrille/Ecoles_Avord.htm
