Arhive pe categorii: Aparitii editoriale

CINE A FOST CEAUŞESCU?

CINE A FOST CEAUŞESCU?

Nu numai pentru cӑ azi “tovarӑşul Nicolae Ceauşescu, secretar General al Partidului Comunist Român, Preşedintele Republicii Socialiste Romania”[i] ar fi împlinit 100 de ani, ci mai ales pentru cӑ un cercetӑtor roşiorean a întreprins un demers istoric interesant, semnalez apariţia cӑrţii “FEŢELE LUI CEAUŞESCU”.

Lucrarea, semnatӑ de domnul Profesor Victor Gabriel Osӑceanu, a apӑrut în 2017 la Editura AIUS, din Craiova, în colecţia DRUM, iniţiatӑ de Direcţia pentru Culturӑ, Educaţie, Creaţie şi Sport din cadrul Primӑriei Roşiorii de Vede.IMG_20180125_0005

[i] Am folosit ghilimemele pentru a evidenţia sintagma folositӑ în anii domniei lui Nicolae Ceauşescu, nu din nostalgie.

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale, Uncategorized

THE LEGACY OF FLIGHT

(Multumesc Aurelian Bucur!)

Una dintre acele carti-album care ti se lipesc de maini si ochi (si de suflet), „The Legacy of Flight” este, in acelasi timp, o carte cu poze si, mai ales, o carte de istorie. Cele 132 de imagini selectate si comentate de arhivistii David Romanowski si Melisa Keiser, de la Muzeul National al Aerului si Spatiului Smithonian, din Washington, ne poarta prin toata istoria zborului, in atmosfera si in spatiu, de la Flyer One si fratii Wright la navele spatiale. Nu sunt uitate avioanele si elicopterele cu diferite destinatii, civile sau militare, nu sunt uitate unele recorduri si sunt mentionati o multime de zburatori. Un singura categorie neglijeaza autorii americani: zburatorii romani. Ca si cum Vuia sau Coanda nu ar fi existat. Dar daca n-ar fi existat? ce mai expuneau americanii la Smithonian oare?

img_20170129_0001

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

RATACIREA SECUNDEI

Domnul profesor CONSTANTIN T. CIUBOTARU, membru al Uniunii Scriitorilor, s-a ratacit pret de o secunda si a iesit la liman cu a 25-a sa carte:

img_20170129_0002

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

ISTORIA UNUI AVION ROMANESC de Mihai-Athanasie Petrescu

Sambata, 29 octombrie 2016, Aula Magna a Facultatii de Drept din Craiova a fost gazda unui foarte important eveniment editorial: lansarea monografiei IAR-93 OAMENI SI FAPTE locotenent-comandor av(iator) (r.) si av(ocat) activ GHEORGHE-ION VAIDA.

Au luat cuvantul pentru a prezenta lucrarea si autorul, dar, mai ales, pe personajul principal al cartii, o pleiada de personalitati care au contribuit la venirea pe lume a lui IAR-93 si la exploatarea sa. Pentru un civil ca mine, venit din afara aviatiei, manifestarea a reprezentat o frumosa, necesara si utila intrare in atmosfera.

Il felicit pe autorul monografiei pentru aceasta realizare de exceptie si ii multumesc pentru primire si pentru dedicatie.

img_20161030_0001 img_20161030_0002

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

ATELIERUL DE FLUTURI

Virgil Diaconu, ATELIERUL DE FLUTURI, Pitesti, Editura Tiparg, 2016

Intr-un moment istoric nefavorabil poeziei, Virgil Diaconu a facut din poezie o religie si a ajuns unul din cei mai buni slujitori ai ei (Alex. Stefanescu)

atelierul-de-fluturi-2 atelierul-de-fluturi-1

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

POESIA GRAFICA

Rodul unei colaborari aritistice internationale, initiata de prietenul meu Tudor Serbanescu. Aparuta la Editura ieseana ROTIPO

poesia-grafica-2

poesia-grafica-1

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

VEHICULE MILITARE

Editura neworkeza PARRAGON e publicat un frumos si amplu album istoric al vehiculelor militare. De la Carele romane de lupta pana la cele mai moderne avioane si elicoptere, trecand, binenteles, si prin elementele flotelor marinei,albumul ofera informatii generale si imagini detaliate ale diferitelor masinarii.

c.f. Miliatary Machines – COmbat vehicles for Land, Sea & Air, Parragon, New York, 2015

 

military-machines-1Multumiri prietenului meu Aurelian Bucur, cel care mi-a oferit volumul de ziua mea.

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

FLOAREA DE LOTUS

O carte de poezie aparuta recent la Editura ieseana ROTIPO, semnata de poeta rosioreana Domnita Neaga.

Volumul este ilustrat de artistul Tudor Serbanescu.

IMG_20160404_0001

SUNTEM

Suntem uneori suflet de pasăre,

Proiectat pe o bucată de cer fără nori,

Alteori suntem şi iarbă şi fluturi

Şi petale multicolore de flori.

 

Pentru dorinţele noastre imposibile,

Cineva grijuliu ne-a dat cerul,

Să putem încolţi şi rodi

Şi, la nevoie să putem recompune misterul.

 

Plutim bezmetici între pământ şi văzduh,

Crezându-ne ciocârlii,

Dar suntem doar seminţe purtate haotic

De vânturi, spre orizonturi

Tot mai pustii!

 

PS    Multumesc pentru dedicatie!

IMG_20160404_0002

Un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

TRAGEDIA BOMBARDIERULUI LADY BE GOOD de Mihai-Athanasie Petrescu

Tragedia bombardierului Lady be Good[1]

coperta

4 aprilie 1944. Grupul 376 Bombardament, cu baza in nordul Libiei, la Solouch, primeşte misiunea de a bombarda portul Neapole. Printre echipajele desemnate sa ia parte la misiune se numără şi acela comandat de locotenentul William J. Hatton.

De câteva săptămâni de când veniseră la Soluch, cei nouă militari americani aşteptau să le fie reparat şi redat la zbor avionul. Dar atelierele din Egipt întârziau inexplicabil livrarea acelui B-24, spre disperarea lor. Voiau să lupte, se simţeau frustraţi atunci când camarazii lor decolau la alarmă, iar ei rămâneau la sol. Norocul lor a fost, in acea zi, că unul din Liberatoarele grupului nu avea echipaj; Lady Be Good, Liberator-ul cu nr. 64, i-a fost încredinţat Lt. Hatton, care şi-a instruit echipajul şi a decolat, in toiul unei furtuni de nisip, indreptându-se spre nord, in timp ce alte echipaje, deranjate de forţa vântului şi de nisipul absorbit de motoare, renunţau. Zborul până la Neapole nu a fost uşor, forţa vântului forţându-i pe Lt. Hatton, pe Lt. Toner, copilotul avionului şi pe Lt. D.P. Hays, navigatorul, la numeroase corecţii de traiectorie. Din această cauză, în momentul sosirii la ţintă misiunea de bombardament nu a mai putut fi executată, întunericul împiedicând o vizare corectă. Lt. Hatton a decis să revină la bază, aruncând bombele în Mediterana, pentru uşurarea avionului.
Ȋntunericul, viteza nedeterminată corect şi defectarea sistemului automat de localizare a dus la pierderea orientării piloţilor şi a navigatorilor. Se pare că Lady Be Good a fost atacat şi de un vânător inamic şi, cu toate că nu a avut prea mult de suferit (doar pierderea unui motor, dar aceasta nu a constituit un motiv important de panică pentru piloţi), Lt. Hatton a recunoscut că este complet pierdut. Nici tentativele radio operatorului Sgt. Robert E. LaMotte de a obţine ajutorul turnului de control nu au fost fructoase, astfel încât, luând în considerare şi inevitabila pană de carburant, Lt. Hatton a decis abandonarea aeronavei prin paraşutare.

Se credeau deasupra mării, dar erau în plină Sahara. Opt din cei nouă zburători s-au reunit mediat după contactul solul, doar sublocotenentul Worawka, care avea funcţia de bombardier în cadrul echipajului, lipsind. După foarte mulţi ani s-a ajuns la concluzia ca paraşuta acestuia nu se deschisese.
Aviatorii au luat decizia care li s-a părut cea mai logică în acel moment : să se îndrepte către nord-vest, sperând să ajungă la baza lor de la Solouch, pe care o credeau la o distanţă de 100 de mile. În realitate, peste 400 de mile îi despărţeau de aerodromul lor. Din păcate, puterile lor s-au împuţinat în următoarele zile, datorită căldurii sahariene, lipsei de apă şi de alimente. Au reuşit să străbată doar aproximativ 80-100 de mile, apoi au fost învinşi de deşert.

De abia după mulţi ani, în 1958, avionul „Lady Be Good” a fost găsit, din întâmplare, de echipajul unui DC-3 care executa un zbor civil. A mai durat un an până când autorităţile au purces în dezlegarea misterului care învăluia dispariţia bombardierului. Alte multe luni au trecut până când 7 dintre cadavrele eroilor au fost găsite, în cu totul alte locuri decât ar fi dictat logica. Corpul sergentul radio-operator Vernon L. Moore nu a fost niciodată găsit, sau, cel puţin, identificat cu siguranţă. Scheletul lui Worawka a fost şi el descoperit, legat în paraşută, nu departe de epava lui „Lady Be Good”.

Héctor Martínez Sanz a fost profund impresionat de soarta celor nouă membri ai echipajului bombardierului 41-24301 “Lady Be Good”. Chiar dacă interesul lui se îndreaptă mai degrabă către filosofie şi sociologie decât spre istoria aviaţiei, scriitorul spaniol a întreprins o cercetare aprofundată a destinului echipajului menţionat. A cercetat documentele oficiale ale căutătorilor, corespondenţa dintre ei şi notiţele lor nepublicate, ca şi documente şi presă din Statele Unite. Un element de cea mai mare importanţă în cercetare au fost şi jurnalele intime pe care doua dintre victimele deşertului, lt. Robert Toner şi sgt. Harold J. Ripslinger, le-au completat chiar şi în zilele exodului lor prin deşert.
Intenţia lui a fost să facă înţeleasă, pentru el şi pentru cititor, personalitatea fiecăruia dintre cei noua aviatori şi să reconstituie cele opt-nouă zile în care ei au luptat cu îndârjire pentru supravieţuire. Nu a realizat, aşa cum singur subliniază în nota sa de la finalul cărţii, o lucrare de istorie, ci una de ficţiune.
De fapt, cele 300 de pagini ale volumului sunt o reconstituire imaginată a răstimpului dintre sosirea aviatorilor la Solouch şi găsirea rămăşiţelor lor pământeşti, aproape două decenii mai târziu. Sunt redate momentele de aşteptare a intrării în luptă, dar şi de frustrare pentru imposibilitatea de a zbura, lupta cu tentaţia de a se lipi de alte echipaje, care aveau oameni lipsă, dar şi prietenia şi solidaritatea care îi legau pe cei nouă, care se uniseră într-un grup prin numeroasele ore de antrenament pe care le petrecuseră împreună. Momentul în care avionul 41-24301, al cărui echipaj titular era indisponibil, apare în viaţa oamenilor lui Hatton este privit de aceştia ca o descătuşare. Din această clipă, destinul lor este scris: vor trece peste orice piedică pentru a executa misiunea la Neapole, deşi majoritatea camarazilor lor au renunţat încă de la decolare, speriaţi sau blocaţi de o puternică furtună de nisip. Deşi orice regulament militar ar fi justificat o abandonare a misiunii încă înainte de a atinge coasta Europei, Hatton consideră că datoria lor este primordială şi refuză să accepte părerea copilotului, lt. Toner, care argumenta că oricum efectul unui bombardament executat de o singura aeronava nu justifica încăpăţânarea de a zbura până la obiectiv în ciuda dificultăţilor. Ajunşi deasupra ţintei, considerente de ordin uman îl determină pe Hatton să refuze să bombardeze un oraş fără să fie sigur că nu va provoca victime în rândul populaţiei civile. Drumul spre casă nu avea să fie uşor, pentru că vânătoarea inamică va ataca avionul deasupra Mediteranei. Avionul american nu a fost atins grav, dar devierea de la cursul normal calculat, conjugată cu întunericul şi lipsa de colaborare a turnului de la Solouch a dus la ratarea aerodromului de bază de către navigatorul D.P. Hays şi pierderea în Sahara. Ce a urmat se ştie. Zile de luptă pentru viaţă, o luptă pierdută.

Dialogurile din avionul aflat în zbor ar putea fi imaginate cu uşurinţă de cei care au zburat şi au avut parte, cel puţin o dată în experienţa lor, de condiţii vitrege. Autorul cărţii nu e aviator, aşa că, în cazul de faţă putem vorbi de o reconstituire bazată pe logică, pe psihologie. Un şef al echipajului tânăr, dornic să îşi facă datoria faţă de ţară şi faţă de omenirea a cărei existenţă era pusă în pericol de Germania lui Hitler, un băiat sportiv, care vede totul ca pe o întrecere, în care el nu vrea să rămână ultimul. O misiune venită pentru el după o lungă perioadă de aşteptare, timp în care camarazii lui plecau, zi de zi, să distrugă un inamic cu atât mai urât cu cât el nu putea lupta împotriva sa. De aici încăpăţânarea de a decola cu orice risc, de a traversa, într-un zbor singuratic de câteva ore, o mare Mediterană controlată de aviaţia de vânătoare a nemţilor, de a executa o misiune lipsită, de fapt, de eficienţă din cauza abandonării celorlalte echipaje. Era greu pentru el să fie convins de argumentele, nu lipsite de logică, ale celorlalţi ofiţeri din echipaj, copilotul, navigatorul sau bombardierul, pentru a se întoarce dintr-un zbor care i se părea şansa unică de a demonstra că sunt aviatori militari, că îşi cunosc meseria, datoria, că îşi iubesc ţara, dar şi că nu sunt mai puţin pregătiţi decât camarazii lor să execute o misiune de luptă.

După ce evidenţa faptului că, prin aruncarea bombelor asupra unui oraş întunecat, fără a putea alege corect ţinta şi cu riscul ridicat de a omorî civili, misiunea nu va fi, de fapt, executată, Hatton decide întoarcerea la bază şi aruncarea bombelor în zona neutră, în Mediterana. Din acel moment, misiunea se schimba: nu mai e vorba de lovirea inamicului, ci de propria supravieţuire. Tonul discuţiilor de la bordul lui „Lady Be Good”, aşa cum sunt imaginate de autor, se schimbă, devine mai puţin milităros, dar îşi reia tăişul în momentul apariţiei unui Ju-88 inamic. Apoi devine aproape amical, mai ales după ce devine evident că turnul de control nu îi ajută să se orienteze spre bază.

Lupta lui Hatton cu el însuşi atinge momentul culminant în momentul în care el îşi dă seama că benzina e pe sfârşite şi că viaţa tuturor depinde o hotărâre pe care numai el, comandantul,o poate lua: aceea de a abandona avionul. Era conştient că nimeni nu era sigur de supravieţuire după (credea el) amerizarea în apele mării. Trebuia să aleagă între moartea sigură la prăbuşirea avionului în pana de carburant şi şansa supravieţuirii. După felul în care gândea la decolare, poate decizia lui surprinde, pentru că ordonă paraşutarea. Asta însemna recunoaşterea neexecutării misiunii, plus pierderea avionului. Dar speranţa că subordonaţii lui, care aveau încredere în el, vor scăpa cu viaţă este, în acea clipă decisivă, mai importantă decât orgoliul lui de militar-comandant-de-avion-bombardier.
După regăsirea pe nisipul Saharei, relaţiile dintre cei opt aviatori sunt radical schimbate faţă de cele de la bord. Chiar dacă sunt, in continuare, conştienţi de condiţia lor de militari şi înţeleg să se supună ordinelor date de comandantul lui, tinerii americani sunt, de acum, un grup de oameni în pericol. Hatton rămâne la comandă, având asupra sa, ca semn al prerogativelor sale, singurul pistolet al grupului. Decizia lui este aşteptată şi acceptată cu înfrigurare de toţi, mai ales aceea de a păstra formaţia strânsă pentru a înfrunta împreună pericolele care vor urma. Răspunderea îl copleşeşte pentru puţin timp. El, locotenentul Hatton, pilot-aviator, trebuia să aleagă, pentru el şi pentru ceilalţi, cea mai bună soluţie, cea mai bună direcţie de urmat. A optat, cum era şi normal, pentru un marş forţat spre nord-vest, unde ştia că se vor întâlni cu ai lor. De unde să ştie el că „Lady Be Good”, nepilotat, avea să aterizeze aproape intact la câţiva kilometri de locul unde fusese abandonat. Iar la bordul lui B-24, oamenii ar fi găsit o staţie de radio în perfectă stare de funcţionare, apă şi alimente (le-au găsit cei care i-au căutat dupa 16 ani …) care le-ar fi asigurat, cu o probabilitate mai mare, supravieţuirea.
Marşul celor opt băieţi a început în forţă. Hatton ştia (probabil că şi camarazii lui) că forţele aveau să-i lase peste foarte puţin timp. Nu aveau ce manca, nu aveau apă, nu aveau cu ce să se apere de frigul nopţilor în deşert. Totuşi, au pornit, cu nădejde, la drum.

Evoluţia lor, sau mai degrabă involuţia, este reflectată de rândurile scrise de Toner şi Hays în jurnalele lor. Cu fiecare oră care trecea erau tot mai neputincioşi, tot mai disperaţi, dar la fel de dârji în demersul lor. Speranţele li se împuţinau. Unul dintre ei, cu deficienţe de vedere din cauza lumii prea puternice, trebui luat pe sus. Nişte urme de roţi i-au făcut sa se despartă (nu puteau şti că era vorba de urmele unei unităţi motorizate germane care trecuse, cu multe zile înainte, pe acolo – dar şi daca ar fi ştiut probabil că ar fi încercat şi şansa de a cădea prizonieri). S-au regăsit, după două zile, pentru a se despăţi din nou, după alte ore de chin, cu speranţa că doi dintre ei, mai puternici, ar fi putut găsi ajutor şi pentru cei rămaşi pe loc. Au continuat să completeze, cu rânduri tot mai puţine şi disperate, jurnalele personale. Au murit apoi, în mijlocul deşertului, învinşi de o natură nemiloasă.
Paginile pe cartea le dedică periplului celor opt aviatori prin deşertul fierbinte sunt de un dramatism care doare. Textul este construit pe baza jurnalelor lui Toner şi Hays, a acelor rânduri scrise cu creionul, descoperite după cincisprezece ani de zacere in nisipul saharian. Pe măsură ce forţa băieţilor scade, se răresc şi intervenţiile în jurnale, se vădeşte disperarea din ele, se înţelege cât de mare este diferenţa dintre starea morală iniţială a autorilor lor şi cea din momentul când, poate ferindu-se de camarazi, scriau notiţe pe carneţel. La început, pentru propria aducere aminte. După un timp, atunci când deznodământul le apărea tot mai evident, pentru ceilalţi, adică familii, prieteni, sau oameni necunoscuţi care aveau să le găsească. De fapt, pentru mine, cititorul lui Héctor Martínez Sanz, care a fost cititorul şi cronicarul lor.

Dincolo de jurnale, aceleaşi reconstituiri bazate pe intuiţia logică şi psihologică a autorului spaniol. În plus, pentru accentuarea efectului asupra cititorului, în povestire sunt introduse relatările altor drame, asemănătoare, pe care le trăiau, aproape în acelaşi timp, dar în alte sfere geografice, alţi participanţi ai marii drame mondiale cunoscute sub numele de al doilea Război Mondial.
În paralel cu tragedia echipajului lui B-24, autorul istoriseşte o altă dramă, aceea trăită de oamenii însărcinaţi de guvernul Statelor Unite să elucideze destinul loui „Lady Be Good” şi ai celor de la bordul său. Mai întâi, un pilot ai unei firme de prospecţiuni geologice, fost şi el pilot de război, care vede din aer, din întâmplare, epava bombardierului. Deşi el raportează imediat descoperirea, superiorii lui şi reprezentanţii USAF nu întreprind nimic, într-o primă fază, pentru a înţelege ce caută un B-24 în inima Saharei. Când, în sfârşit se formează echipele de căutare, lipsa de rezultate concrete în timp scurt duce la demiterea cercetătorilor, deşi opinia publică atâţată de presă, cere continuarea acţiunii. După o vreme, când familiile celor declaraţi dispăruţi nu mai sperau în găsirea alor lor, echipele de căutare au fost rechemate. Tot din întâmplare fuseseră găsite nişte schelete care ar fi putut fi aviatorii dispăruţi. Momentele când se face identificarea lor pe baza obiectelor din jur – uniforme, alte efecte şi, mai ales, jurnalele deja pomenite, sunt descrise în cartea lui Héctor Martínez Sanz în acelaşi timp ca o încununare a eforturilor echipei de căutare, dar mai ales ca o nouă dramă, pentru că se dovedea inevitabilul şi inexorabilul sfârşit al aviatorilor lui „Lady Be Good”. Era o bucurie şi o tristeţe în acelşi timp. Bucuria finalizării unei dificile cercetări, tristeţea certitudinii. Starea de spirit a căutătorilor este descrisă cu măiestrie de către autor, care s-a bazat pe notiţele şi corespondenţa lor, publicate mai apoi.

Acelaşi dramatism caracterizează şi momentul găsirii celui de-al doilea grup de cadavre dar şi a solitarului sgt. Harold J. Ripslinger, cel mai puternic dintre toţi, la peste 100 de mile de la locul probabil al paraşutării. Suntem îndemnaţi să credem, şi suntem convinşi că aşa este, omul încerca să ajungă la un capăt de drum de unde putea să aducă ajutorul necesar şi camarazilor lui.
Singurul membru al echipajului care nu a fost niciodată găsit oficial – deşi, poate, ar putea fi acel schelet neidentificat descoperit în nisip după mai mulţi ani – este sergentul mitralior şi operator radio Vernon L. Moore. Va rămâne pentru vecie o incertitudine pentru ai lui şi pentru noi, cei care, prin intermediul cărţii lui Héctor Martínez Sanz, am devenit unii de-ai lor, iar ei unii de-ai noştri.
Cum spuneam mai sus, „Misión 109” nu este o carte de istorie aviatică. Din întâmplare, eu sunt un consumator de literatură de aviaţie, un om care se interesează de istoria aviaţiei române şi mondiale. M-am întrebat, după ce am închis ultima dată cartea lui Héctor Martínez Sanz dacă un alt cititor, poate un amator de literatură romantică sau Sci Fi ar aprecia aşa cum am făcut-o eu cartea autorului spaniol. Dacă, aşa cum spune el în nota finală, opera lui nu se adresează celor care studiază istoria, ar putea fi citită şi apreciată ca o ficţiune (sigur, bazată pe fapte reale) de un cititor de romane senzaţionale. Pentru mine e greu să dau un răspuns, eu sunt cine sunt şi nu pot să vorbesc în numele altor cititori – cu atât mai mult cu cât cartea nu a fost tradusă în limba română şi încă nu le e accesibilă celor care citesc (daca citesc) pentru trecerea timpului. Totuşi, sunt şi filolog, nu numai iubitor de aviaţie, iar în această calitate cred că îmi pot permite să fiu convins că lucrarea lui Héctor Martínez Sanz, daca nu este o carte ştiinţifică, istorică, nu este nici una de vacanţă. Este o carte scrisă cu pricepere de un autor care ştie istorie, care înţelege şi motivează starea de spirit şi moralul (morala) unui om aflat într-o anumită situaţie, care ştie să scrie pentru orice categorie de cititor şi îşi atrage cititorul. Munca lui, concretizată în această carte pe care nimeni nu ar îndrăzni să o limiteze la categoria „roman”, dar nici s-o claseze în raftul cu lucrări de specialitate. Cu toate că volumul, publicat de „Niram Art” în condiţii grafice excepţionale, e completat şi cu o coliţă de imagini care are efectul dorit de un istoric de aviaţie, de o notiţă care îi trimite pe amatorii de istorie la bibliografie specializată, dar şi de o a doua coliţă, conţinând reflectarea evenimentului „Lady Be Good” în alte forme de artă – fotografie şi artă plastică.

„Misión 109” este o carte care trebuie citită. Cine să o citească?! Păi … pentru istoria aviaţiei – ca şi pentru istoria Războiului Mondial, lucrarea poate aduce informaţii adunate de autor din surse valabile, deci de încredere. Pentru cei care caută senzaţionalul, este o ocazie de a citi despre un eveniment puţin cunoscut, dar care are o doză mare de tragism, aşa cum caută acest gen de cititori. Dar eu cred că această carte se adresează în primul rând celor care vor să înţeleagă puterea psihicului uman, forţa dată de datoria pe care omul o are de îndeplinit – faţă de ţara sa, faţă de camarazi, de prieteni, de familie, de necunoscuţi.

H M Sanz

Héctor Martínez Sanz, autorul cărţii, s-a născut în 1979, la Madrid. A obţinut licenţa în Filosofie şi Litere la Universitatea Complutense din Madrid şi diploma în Literatură la Sociedad Cervantina din capitala Spaniei. A pus bazele revistei de artă şi literatură „Madrid en Marco”, pe care o conduce şi în acest moment. Este directorul departamentului Critică, din cadrul Institutului Brâncuşi din Madrid.

Opera sa cuprinde cărţile „Comentarios a Unamuno y a aquéllos que quisieron ser como dioses” (Ed. Antígona, 2006), „Por un horizonte de niebla”, „Con versos, fragmentos de una antología futura” (Ed. Antígona, 2006) şi „Antología digital”, publicată în revista „Retrato Literario”. Hector Martinez Sanz a semnat, de asemenea,numeroase articole, eseuri şi cronici despre artiştii şi scriitorii români şi a organizat numeroase evenimente pentru promovarea culturii române.

[1] Héctor Martínez Sanz, Misión 109. La tragedia del LBG, Madrid, Niram Art, 2013.

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

CRONICHETĂ CU FINAL DESCHIS de Marian Barbu

1233345_363328087134093_1200196301_n

Articol publicat in revista CAFENEAUA LITERARA, nr. 12/2015

Mihai-Athanasie Petrescu are un simț deosebit al calchierii șabloanelor unor evenimente secundare, nu atat răbdarea – esențială și ea in astfel de intreprinderi – cat capacitatea de a se concentra pe conturul inițial al faptelor și tipologiilor vieții mărunte pe care dezvoltă șarjele humoristice. Compunere cu început dat (Editura TIPOALEX, 2015) sunt o suită de „momente și schițe” camuflate de un quiproquo textual ce iși propune din capul locului să infiripeze o mică strategie de seducție, parodic „postmodernistă”. Cele 34 de texte care alcătuiesc cuprinsul volumului sus-menționat nu au absolut nicio legătură unele cu altele, dar sunt adăpostite de streașina generoasă a unei postfețe „la un viitor fost roman”. Astfel ni se dau și explicațiile lămuritoare cu privire la originea acestor miniaturi literare, ele nefiind altceva decat resturi dintr-un manuscris candva unitar, scris de un „celebru” prozator, Aurel Nicolae Onimescu (A.N. Onimescu = anonimescu, n.n.) recuperate cu sarguință de editorul său, excedat de notorietatea acestuia.

„Viitorul fost roman” scris cu tenacitate este distrus de o stăncuță deprinsă cu arguțiile fără perdea, rămasă fără stăpan și care reușește să se pripășească in apartamentul unor vecini de scară cu scriitorul calamitat.

Zburătoarea reușește să pătrundă intr-o seară in cabinetul de lucru dedicat scrierii unui roman colosal, „Legătură in parc” – de fapt o banală bucătărie de apartament căreia i se uită deschisă fereastra – și face praf manuscrisul capodoperei in nuce, aflat in așteptarea consacrării editorial-tipografice. Inaripata rătăcitoare injură ca la ușa cortului, are fobii cărturărești și hartia sub orice formă ii starnește furia constantă, drept pentru care scrisori, manuscrise, ziare, cărți sunt fie „ingurgitate”, fie prăpădite, aduse la intinderea unor bucățele imprăștiate haotic, peste tot. Această nebunie alimentează morala străvezie a „postfeței” romanului pierdut dar recuperat parțial de editor grație unor scanuri ocazionale. Victoria oralității asupra cuvantului scris este absolută, alternativa oferită de tehnică pentru reașezarea și conservarea semnificațiilor fiind incompletă. Demența aviară este o metaforă, in fond, a unui timp fără strălucire. „Postfața”, dincolo de suprafețele ei grotești și de intreținerea – structural vorbind – a unor similitudini de „tehnologii” textuale postmoderniste, s-a vrut un text serios, hohotul de ras

problematic.

De aici incolo celelalte 33 de „fragmente” se focalizează pe infirmitățile sociale cu altoiul lor uman. Probabil și datorită pasiunii pentru Balzac, mana lui Mihai-Athanasie Petrescu are reflexe descriptive, din acumularea detaliilor rezultand și fizionomiile și decorul minim de desfășurare a momentelor alese. Exagerarea trăsăturilor și deformarea lor sugestivă este o muncă asimilată totuși ideației, mai puțin elanului mimetic. Totul are corespondențe cu realitatea și tipologiile ei pană la un punct. Excursia „fantasmagorică” nu și-ar intreține de una

singură aptitudinile de verosimilitate și funcția caustică fără contiguitatea plauzibilă cu realitatea inițial observată.

Gratuitatea artistică (estetică) la modul inalt incepe din momentul in care, pliată cu severitate pe tiparele ei, ea se

substituie realității in ceea ce acesteia i s-a determinat pregnant, expresiv. Faptul că Mihai-Athanasie Petrescu pare și observă atent realitatea cotidiană, domestică, nu il faceincompatibil cu ceea ce numim transferarea tipologiilor și substituirea lor printr-un substanțial exercițiu de determinare a elementelor expresive. Iar proza – și mai ales una de „realism” comic, humoristic – iși are disciplina și metonimiile ei necesare.

Un foarte bun text este cel care dă și titlul volumului – Compunere cu început dat (pag. 75). O tanără profesoară

incearcă să iși inițieze elevii in tehnici virtuale de writing aleatoriu pentru insușirea rapidă a limbii engleze. Totul are un corespondent real și o constrangere logică pană cand „textul” și personajele propuse o iau inaintea realității confiscand și substituind realitatea dată. Motorul de substituție a realitații și de expansiune textuală a realității in realitate este chiar materia acesteia, structura ierarhică, habitudinile, mentalitățile, excitațiile tabuizării. Dascăli serioși iși imaginează in cancelarie indiscrețiile sexuale ale personajelor date, părăsesc orice preocupare pedagogică și refuză tacit ținerea orelor de curs fascinați de utopiile biografice și de puterea lor de inlocuire a vieții reale, nebunia colectivă atingand dimensiuni planetare.

Liviu Comșia constată cu subtilitate vocațiile curative ale textelor lui Mihai-Athanasie Petrescu: „El, scriitorul, cu

zambetul abia mijit pe buze, pune diagnosticul tuturor relelor care ne bantuie. Apoi, cu subtilă ironie, ne administrează medicamentul care să ne insănătoșească. Ne supraveghează cu atenție, notează gesturi, cuvinte spuse și pe cele sugerate intr-un text cu efecte de cură spirituală. Nimic nu este mai eficient decat cuvantul scriitorului insoțit de zambetul său complice.”

Este o forță potențială de semnificație dar și forța care poate distruge calitatea textelor. Pentru că nu de rare ori, cedand exagerat impulsurilor de fascinație balzaciană (Mihai-Athanasie Petrescu este un mare admirator al lui Balzac, pe care il vede model peremptoriu) in sensul exactității notației „realiste” scriitorul real trece de la comicul de limbaj la truculențe exagerate tocmai pentru că acestea nu produc efectele scontate, de la „descriptivism” la puerile montaje de decor, de la comicul de situație la platitudine. Nu știu cat interes mai poate prezenta „indrăzneala” oferirii perspectivei critice a omului deceniului şase din secolul trecut, ori insistențele de a sublinia, pe spații mici, păcate mioritice dezavuabile dar irelevante in economia textelor de față.

Aflat incă in grădina potecilor care se bifurcă, fără indoială foarte inzestrat dar și sedus uneori de soluția facilă, directă, va reuși Mihai-Athanasie Petrescu să convingă editorial de substanța destinului său scriitoricesc? Habar n-am. Are in schimb toate datele și mi-aș dori indiscutabil să reușească.

 

Marian BARBU

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale