Arhive lunare: Decembrie 2014

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (24) RM 2 de Mihai-Athanasie Petrescu

24 La deuxième Guerre Mondiale

 

Je l’ai toujours dit et je le redis: je ne dédirai pas mes édits! Vorba lui Richelieu, am tot spus că partea de istorie a aviației care mi- s-a dezvăluit prima data și care m-a atras spre domeniul aeronauticii și a istoriei sale a fost participarea aviației romȃne la cel de-al doilea Război Mondial. Cartea lui Cornel Marandiuc “Inimi cȃt să cuprindă cerul patriei”, pentru care niciodată n-o să-i fiu destul de recunoscător creatorului ei, m-a învățat ce e aia istorie, ce e aia aviație, ce e aia respect pentru piloții romȃni din toate timpurile, (ca și eroilor din celelalte arme care ne-au lăsat moștenire țara asta ca să ne putem bate joc de ea cȃt se poate de liniștiți).

De aceea am așteptat cu nerăbdare să intru în secțiunea dedicată acestei perioade istorice la Musée. Citisem înainte tot ce scrie pe site despre ea, știam la ce să mă aștept, iar așteptările mi-au fost răsplătite. Sunt expuse aici exemplare ale unor aeronave absolut legendare (dacă legendă înseamnă să știi o sumedenie de fapte realizate de piloți ai tuturor combatanților folosind tipurile astea dea avioane).

Pentru cei care nu mă cred, să se gȃndească cȃt de încȃntați suntem atunci cȃnd ne întȃlnim, în orice cadru, cu mari vedete, actori, cȃntăreți sau, pentru unii, politicieni preferați (asta de la urmă eu n-o pot înțelege, dar … mă rog).

Am văzut deja cȃteva astfel de “vedete” ale celui de-al doilea Război Mondial, chiar și în zbor, dacă mă gȃndesc la avioanele restaurate de cei de la Red Bull Team și aduse la mitinguri la noi sau în Ungaria, dar niciodată nu ai văzut destul.

Sincer, intrȃnd acolo nu știam încotro să mă uit, pentru că de la ușă am recunoscut toate siluetele. Am să fac acum o plimbare circulară, deși recunosc, fără să-mi fie rușine, că m-am repezit de la un avion la altul fără nici o orientare, revenind la cele deja fotografiate, mai încercȃnd un pas dincolo de bordură, cu speranța că nu mă vede vreun babau, mai regretȃnd că nu am la mine o tijă cu care să-mi prelungesc brațele pentru a poza de deasupra, mai adresȃnd o înjurătură unui avion, unui eveniment, mai uitȃnd să mă mișc din fața altui avion …

Primul exponat pe dreapta (sens invers trigonometric) e Spitfire. Știu toată istoria apariției Spit-ului, știu și ce părere au avut despre el cei care l-au pilotat sau cei care i-au căzut victimă, nu văzusem niciodată unul altfel decȃt în poze sau în filme. Cum să nu fii impresionat și să nu-ți revină în memorie descrierea subiectivă făcută de Clostermann la primul contact cu el?!

IMG_4572 IMG_4574 IMG_4576 IMG_4578 IMG_4589 IMG_4590

Alături de el, P-51. Cu botul lui roșu (dacă era coada roșie, măcar zicem că nu e el cel vinovat) l-am trimis direct în … mă-sii, ca să se învețe minte să îl mai doboare pe Șerbănescu. După ce mi-am făcut cu convingere datoria asta patriotică, am stat și m-am uitat la el și l-am admirat, tot cu convingere. Acum, cȃnd am în casă trei machete de Mustang, una profi, făcută de Amercom, o epavă, făcută de mine din kit și încă un kit nemontat încă, îl admir la fel de mult. Și pȃnă la urmă, de ce să nu accept realitatea? Toată lumea îl consideră cel mai bun vȃnător din istorie.

IMG_4577 IMG_4581 IMG_4582 IMG_4583 IMG_4584

Urmează P-47 Thunderbolt. Pentru că a fost folosit mai poțin în Europa și, din cȃte știu eu, deloc pe frontul romȃnesc (dacă greșesc, accept criticile cu demonstrația necesară), avionul ăsta nu mi se pare interesant.

IMG_4586 IMG_4587 IMG_4588

O barabaftă care cu greu intră în unghiul de cuprindere al obiectivului meu, pentru că ocupă aproape o jumătate din hangar: un Heinkel-111, aici în ediție spaniolă (CASA). I-am dat ocol și l-am privit cu atenție. He-111! Avionul lui Ion Profir, bomabardierul din dotarea alor noștri în prima campanie a războiului!

Că exponatul ăsta e cam … cȃș … are nasul strȃmb, ca de boxeur, ce mai contează. L-or fi recuperat după vreun accident, sau au încercat să-i adapteze nasul altuia, treaba lor. Că e spaniol și nu nemțesc, mai contează?! E un He-111!

IMG_4580 IMG_4591 IMG_4595 IMG_4603 IMG_4604IMG_4614

 

O altă barabaftă ocupă a doua jumătate a hangarului. Habar n-am ce e de fapt. Pe site-ul Musée-unlui e denumit și DC-3, și C-47 și Dakota și Skytrain. Pȃnă s-or hotărî ei ce e, e un DC-3 cu rolul de avion pentru parașutiști. (mai există și un bot de DC-3 alături, să fie, poate cine știe…). Avionul este prevăzut cu o scară de acces, iar scara e prevăzută cu un monsieur tout noir, cred că și în cerul gurii, după privirea pe care mi-a oferit-o cȃnd l-am salutat politicos și i-am arătat “forfait avions”, necesar pentru a urca la bord. Poate dacă-l înjuram, așa cum merita, îmi zȃmbea?

IMG_4593 IMG_4601 IMG_4602 IMG_4612

Avionul expus face parte din numeroasa formație de desant din dimineața lui 6 iunie 1944, de la Sainte-Mère-Eglise. Cei aflați la bord (inclusiv eu, care am plătit, ca prostu’, pentru asta) sunt parașutiști americani, gata să își sacrifice viața pentru succesul invaziei aliate. Am fost întȃmpinat sus de glasul unui comandant, care mi-a dat ordin să mă așez la locul meu, pentru că avionul urmează să decoleze. Ceea ce a și făcut imediat, cu un zgomot de motoare care mi-a dat fiori. După doar cȃteva secunde de zbor am ajuns deasupra Mȃnecii, iar apoi deaupra Franței, unde am fost întȃmpinați de FLAK-ul nemților. Am avut noroc, nu ne-au nimerit, deși obuzele bubuiau puternic iar avionul de lȃngă noi a fost lovit în plin și a explodat, cu toți camarazii noștri din el. A urmat, apoi, ordinul de a sări, pe care mi-am permis să nu-l execut, după ce mi-am revizuit parașuta: în ghiozdan aveam numai o sticla cu apa plata de la Monoprix, parașuta … uitasem s-o bag). Iar alte parașute nu am văzut la bord, coborȃseră la prima,, fără să mai aștepte ordinul.

IMG_4616 IMG_4617 IMG_4618 IMG_4619 IMG_4620 IMG_4621

Am coborȃt, rușinat, din avionul de desant.

IMG_4622 IMG_4624

Mă așteptam, să fiu arestat de negrul de lȃngă scară, dar am avut noroc, era ocupat să admită la bord un nou echipaj și își făcea datoria de a se uita urȃt la membrii acestuia.

IMG_4623

Imediat lȃngă Dakota asta cu many names e chiar dușmanul lui de moarte: Focke Wulf 190! Am și eu unul pe dulap, kit montat și nevopsit, seamănă cu ăsta. Dar și FW-190 e puțin interesant pentru noi, poate doar să ne aducem aminte că, datorită motorului în stea, IAR-80-ul nostru era confundat tot timpul de americani cu avionul lui Kurt Tank. Poate de aia nici nu pomenesc istoriile americane despre avionul fabricat la Brașov?

IMG_4598 IMG_4600 IMG_4608 IMG_4609 IMG_4610

Arma lui Hitler menită să distrugă Londra. Sau măcar s-o sperie. V-1, probabil un pui de V-1, caă e în cărucior. Nu credeam că mai există în realitate o astfel de rachetă.

IMG_4594 IMG_4596 IMG_4599 IMG_4611 IMG_4626

Încă un neamț, Bucker 101 Bestmann. Au fost și pe la noi Buckere mai tinere, sau pentru tineri (Jungmann și Jungmeister), de Bestmann n-am auzit.

IMG_4592 IMG_4597 IMG_4625 IMG_4627

În sfȃrșit, lȃngă ieșire, un vȃnător francez, Dewoitine D-520. Zice-se că are bilanț pozitiv pe front, pentru că a reușit două victorii față de o singură pierdere, asta în “drole-de-guerre”. Dar am auzit odată și pe cineva care îl considera, ca și concepție și capacitate de luptă, printre primele din lume prin 1939. Ghinion, nu a apucat să arate ce poate.

IMG_4570 IMG_4571 IMG_4579

Un perete al hangarului este dedicat unui grup de piloți francezi care, deși țara lor era ocupată în acel moment și nu lupta (pe față) contra lui Hitler, a găsit soluția pentru a o face: Escadrila “Normandie Niémen”. Francezi călăreți de YAK-ri și pe … Kukuruznik, după cum se vede și în poze, combatanți pe Frontul de Est, alături de sovietici.

IMG_4605 IMG_4606 IMG_4607

 

Bon, alors, aș spune că, totuși, hangarul ăsta mai are nevoie de completări. Nu mai zic de IAR-80, bine că există (machete) în muzeele romȃnesti, dar un BF-109, un Hurricane, cȃte un bombardier B-7 (etc), YAK-uri, alte aeronave, alți oameni … Poate se găsește ceva odată și-odată.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Florina Isache, Memorii

APARITIE EDITORIALA: ION DRAGHICI – POVESTIRI DIN VEACUL CE TRECU

O culegere de proze scurte aparut la Editura ROTIPO din Ia Editura ROTIPO din Ia Editura ROTIPO din Iasi:

Ion Draghici Povestiri din veacul ce trecu...

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (23) de Mihai-Athanasie Petrescu

23.

O “învȃrteală” prelungită pe Tarmak mi-a dat ocazia să vad avioane aproape legendare fie prin ce sunt, fie prin ce au facut, fie prin felul în care au fost percepute de utilizatori, piloți, sau, pur și simplu de mine.

“Atlantic”, sau Bréguet 1150, ca s-o iau în ordine alfabetică, un alt vȃnător de submarine (ce bine că Romȃnia nu riscă nimic în sensul ăsta).

IMG_4447

M-am învȃrtit în jurul lui și i-am pozat “intimitățile”, sigur, fără să mă pricep prea mult la dispozitivele de reperare și identificare a obiectelor submarine.

IMG_4420 IMG_4424 IMG_4426 IMG_4430 IMG_4437 IMG_4438 IMG_4440 IMG_4444 IMG_4446 IMG_4448 IMG_4449 IMG_4450 IMG_4451

Un cvadrireactor cu patru motoare cu reacție, cum spune presa noastră contemporană, DC-8 e foarte impresionant. Mai ales cȃnd te gandești că face parte dintr-o familie atȃt de ilustră …. Sper că electronica de pe vremea lui era mai bună decȃt acum, cȃnd e atȃt de ușor de bruiat, deși costă atȃt de mult.

IMG_4490

 

IMG_4409 IMG_4429 IMG_4454 IMG_4455 IMG_4456 IMG_4486 IMG_4487 IMG_4491 IMG_4506 IMG_4507 IMG_4510

Transall … un avion cargo cu o legendă personală foarte bogată. Am citit povestea lui pe Internet, am văzut și reportajul sosirii sale la Le Bourget în ultima misiune, aceea de a intra în proprietatea Musée-ului. Reportajul respectiv amintește de cutuma romȃnească de a însoți orice faptă, bună sau rea, de o suită de discursuri plicticoase, dar dacă ăsta e prețul care trebuie plătit, merită. Proabil că și avionul ăsta, care a participat la misiuni de război și la misiuni umanitare pe toate continenentele africane (…) va fi deschis odată și-odată pentru publicul vizitator, și sper că nu va arăta doar o podea pavată cu role, pe care să-ți rupi, liniștit, gȃtul (ca în Herculesul celor de la Turkish Stars).

IMG_4352 IMG_4367 IMG_4383 IMG_4505 IMG_4508 IMG_4517 IMG_4518

Super Mirage 4000, făcut de Dassault, al cărui miracol se pare că nu a prea durat, deși se voia un concurent al lui SuperFalcon F-15. (Cȃt face Super Falcon supra Super Mirage?

IMG_4519

 

IMG_4355 IMG_4504 IMG_4511 IMG_4514 IMG_4515 IMG_4516 IMG_4520 IMG_4565

Mercure, vopsit așa cum este acesta, este o replică destul de fidelă a unei machete de care îmi amintesc cu drag. Am primit kit-ul de la verișorii mei Lăcrămioara și Nelu (în ziua în care paradiseră radioul din Dacia lor cea roșie) și l-am asamblat cu drag și cu succes cam prin 1984. Arăta perfect în colecția mea de atunci. Păcat că, în 2005, cȃnd am fost nevoit să împachetez tot în casa mea de la Brașov, Mercure a avut o soartă crudă, căzȃnd victima unui abruti de argat al proprietarului casei – un tip fără minte și fără suflet, care a transformat macheta în bucăți informe de plastic. Reconstruirea epavei a fost imposibilă.

IMG_4500 IMG_4501

Din cȃte am citit și văzut despre Mercure, deși a fost o serie mică și a fost exploatat de un singur operator, AirInter, a fost un avion fain și iubit de piloți.

IMG_4365 IMG_4489 IMG_4502 IMG_4503 IMG_4509 IMG_4521 IMG_4564

M-am bucurat să mă întȃlnesc cu el aici și …

… Și m-am mirat, mirare care nu mi-a trecut nici acum, cum naiba de nu există pe Tarmak-ul ăsta și un Caravelle? Avionul care a legat Franța de toate continentele și de toate țările, care era gata-gata să fie produs și în Romȃnia dacă tovarășului nu i-ar fi plăcut mai mult elicopterele (sau poate nu i-au plăcut banii pe care trebuia să-i dea pe licențe, cine să mai știe ….) nu este expus la Musée de l’Air?! Sau e așa de bine ascuns prin vreun hangar încȃt ochelarilor mei nu li s-a dezvăluit?! (Am văzut doar un bot fixat intr-un perete, intr-un hangar). Hm!

2 comentarii

Din categoria Memorii

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (22) RACHETE de Mihai-Athanasie Petrescu

22.

Nu mă cred un cunoscător al aventurii spațiale. Știu și eu, ca tot omu’, că Gagarin a făcut, că Armstrong a dres … dar dacă mă iau la bani mărunți rămȃn lefter. Asta nu mă împiedică să fiu mȃndru de concetățenia cu Dumitru Dorin Prunariu și de faptul că am stat de multe ori de vorbă cu el, că am înțeles și am reținut ce a spus, și că împreuna cu eleva mea, Ionela, am participat la concursul de Referate de istorie cu o lucrare despre el și misiunea lui spațială din 1981 (o lucrare pe care toți au considerat-o cea mai bună a sesiunii, drept care a luat mențiune).

Rachetele astea de pe tarmak nu au cum să lase pe cineva altfel decȃt cu gura căscată și cu ochii în soare, dată fiind talia lor.

IMG_4357 IMG_4356

Francezii au și ei partea lor (a francului, că a leului rămȃne la noi), mai ales că au bani și territoires d’outre mer, unde să își amenajeze rampe de lansare. Au contribuit la conceperea și construirea de vehicule spațiale. Au expus aici două astfel de obiecte, o Ariane 1 si o Ariane 5. Deci în total 6. M-am învȃrtit în jurul lor, mai întȃi la o distanță respectuoasă, apoi chiar sub ele, să le văd conținutul.

IMG_4434 IMG_4459

Ariane 1

IMG_4462 IMG_4463 IMG_4464 IMG_4465 IMG_4467 IMG_4468 IMG_4469

IMG_4473

Nu mică mi-a fost mirarea cȃnd am văzut, în ajutajul Arianei 5, ceva ce credeam că numai la Roșiori e posibil (mă refer la “Alex”, care și-a lăsat numărul de telefon pe avionul meu 217): un goujat, malotru etc. care a mȃzgălit exponatul de la Musée.

IMG_4471 IMG_4472

Poftim? Machetă? Halal machetă 1:1, Ariane 5 asta care cred că se vede și din spațiu. Ia uite ce fac machetistii astia, iar la Rosiorii de Vede s-a desfiintat cercul de profil de la CLubul Copiilor, cu toate ca avea un indrumator cu experienta …

IMG_4475 IMG_4476 IMG_4480 IMG_4482 IMG_4492

În tot cazul, machete sau nu, sunt impresionat de exponatele astea, dar nici unul nu-mi face poftă să îl încerc în zbor …

PS Informatii oficiale despre cele doua exponate: (http://www.museeairespace.fr/c/e/lanceurs-ariane-1-et-5/presentation/)

Les deux lanceurs Ariane exposés sur le tarmac sont des maquettes originales à l’échelle 1:1. Véritables édifices, elles ont nécessité un permis de construire pour être ainsi présentées au public.

La structure d’Ariane 1 forme un tube unique ; Ariane 5 est constituée d’une partie centrale et de deux propulseurs latéraux.

Equipées de signalisations lumineuses pour les avions, les fusées Ariane grandeur nature du musée constituent deux véritables phares.

Visibles à 25 km à la ronde, Ariane 1 (utilisée entre 1979 et 1986) mesure 48 mètres de haut, et Ariane 5 (en service depuis 1996) atteint 54 mètres.

Fin mai 2013, Ariane 5 a été complètement repeinte.

Un comentariu

Din categoria Memorii

PASAGERA de Mihai-Athanasie Petrescu

PASAGERA

 

Mergȃnd, grăbit, spre garaj, Ion Albișoru încerca să se elibereze de stresul creat de cotidienele reproșuri ale soției. Erau căsătoriți de peste zece ani, dar femeia nu voia să se obișnuiască cu ora foarte matinală la care era obligat să înceapă ziua Ion al ei, prin natura meseriei sale. Ar fi vrut să audă alarma telefonului măcar pe la ora șapte, încolo, nu la 04:14, cum o făcea, de opt ani, de cȃnd se angajase la Regia Locală de Transport.

Ion era un șofer foarte apreciat de colegi și șefi. Autobuzul lui nu își arăta niciodată vȃrsta, fiind mereu curat, lustruit și împodobit, în funcție de sezon, cu fel de fel de zorzoane plăcute ochilor călătorilor. Își cunoștea foarte bine meseria, ceea ce presupunea nu doar birjărie, aia știe oricine, dar și mecanică, simț al orientării, comportament model față de călători. Doar acasă avea parte de zilnica porție de reproșuri dis-de-dimineață, cȃt să-i strice buna dispoziție cel puțin pȃnă la pornirea în cursă.

Autobuzul lui, număr de parc 4304 era tras, ca de obicei cȃnd nu avea probleme mecanice, sub copertina de la pavilionul administrativ. Un Volvo 7700 articulat, cu patru uși, motor de 258 de căluți plus doi poney, cum îi plăcea lui să-l alinte, roșu, cu o dungă albă sub geamuri, capabil să transporte 145 de pasageri într-un confort destul de bun. Ion scoase din buzunar stickerul pe care intenționa să-l aplice pe colțul parbrizului pentru a marca, în felul lui, începutul Campionatului mondial de hochei, sportul lui preferat. În acel moment se auzi în difuzorul atȃrnat în curte: “Albișoru Ion, la dispecerat! Repet, Albișoru Ion, la dispecerat!”

– Ioane, am și eu o rugăminte, că n-am pe altul la care să apelez. Vrei să mergi tu azi pe 361, pe linia 4?… Fane s-a îmbolnăvit și nimeni nu vrea să meargă pe Rocar, știi cum e …

Sigur că nu voia, dar nu putea nici să-l refuze pe domn’ Gigi. Se cunoșteau încă de cȃnd veniseră, cam în același timp, la RLT și nu avuseseră niciodată “meciuri”. Rocarul, unicul din Regie, era o căzătură, de aia și circula numai pe 4, unde pasagerii, în general muncitori la fabricile de var și cărămidă, erau mai puțin atenți la mașină și șofer. Plus că traseul ocolea cu grijă centrul turistic al orașului, deci vizitatorii nu prea aveau ocazia să se mire de starea precară a transportului public. Ion dădu mȃna cu domnul Gigi, luă de la rastel cheia căzăturii, documentele necesare și se duse, oftȃnd, spre fundul curții autobazei, unde își parca Fane bolidul. 4304, rămas sub copertină, începea să strălucească în lumina zorilor de primăvară, în timp de 361, trist în colțul lui, părea să își deschidă, ochii, mirat că altcineva decȃt stăpȃnul lui obișnuit vine să-i dea binețe. Oftȃnd, Ion deschise mașina și urcă la volan, nu fără a strȃmba din nas simțind mirosul apăsător din salon.

Surprinzător, bătrȃnul Rocar porni la prima apăsare pe butonul demarorului. Obișnuit cu mașina lui ultramodernă, șoferul căută îndelung pe bord butoanele cutiei automate, apoi, oftȃnd din nou, cu năduf, își aduse aminte de vechea manetă a schimbărului de viteze și, manevrȃnd cu grijă, ieși în traseu. 4304 încă mai aștepta sub copertină, probabil că domn’ Gigi încă nu se hotărȃse cui avea să-l dea.

Pȃnă la terminalul de unde urma să își înceapă tura, Ion se familiariză cu noul său loc de muncă. “Merge destul de bine, pȃnă la urmă, iar o zi-două trec repede, pȃnă vine Fane la lucru. Ușile merg, farurile merg, semnalizările merg … Bine, măcar, că n-are GPS, nu mă pot ăia supraveghea, ca pe Volvo.”

Terminalul de la fabrica de var era gol, așa că Ion avu timp să mai facă o inspecție exterioară a mașinii. Era murdară, binențeles, Fane nu-și bătea capul cu ea. Dar nu avea urme de lovituri, ceea ce era, totuși, un semn bun. Parcă se auzea un fȃsȃit de undeva, dar nu putea fi grav, toate sistemele funcționau mulțumitor. O fi fost vreo garnitură veche la vreun racord, o să vadă el la garaj, după amiază.

05:20, ora de plecare în prima cursă a zilei. Ion mai controlă o dată, din priviri, starea salonului, și porni. Încă de la prima stație, mașina se umplu. Se vede treaba că oamenii orașului își alegeau prost domiciliul, locuitorii cartierului preferȃnd să călătorească spre cealaltă zonă industrială în loc să lucreze la var și cărămidă. Sigur, nu era o noutate pentru șofer, de opt ani avusese timp destul să înțeleagă, poate mai bine decȃt primarul orașului, necesitățile cetățenilor. Și, pȃnă la urmă bine că oamenii se deplasează, altfel la ce era bună RLT?

Exact în clipă cȃnd își puse în mișcare autobuzul, Ion văzu o femeie ieșind, grăbită din blocul alăturat. Fără să țină ușa, care, probabil, s-a trȃntit cu putere, femeia o luă la goană spre stație, gesticulȃnd disperată. Știind că următoare trecere a lui 4 prin stație avea să fie abia peste 35 de minute, Ion opri și deschise ușa din față, pentru a o primi la bord pe călătoarea întȃrziată.

Femeia nu se lăsă rugată. Ba mai mult, în loc să se îndrepte, ca orice călător, spre partea din spate a salonului, ea se strecură în strȃmta cabină a șoferului și scoase de sub bord un scăunel pescăresc, pe care Ion nici nu-l remarcase pȃnă atunci, îl instală și se așeză, fără să arunce nici o privire către șofer. Ion, care în prima clipă a deschis gura pentru a o opri pe călătoarea cea tupeistă, se gȃndi că era normal pentru majoritatea șoferilor de la RLT să primească în cabină cȃte un prieten sau rudă, pe care îi plimbau prin oraș, cu bilet sau fără; poate și doamna asta era vreo cunoștință de-a lui Fane de se simțea ca acasă.

Pasagera își îndreptă privirea concentrată spre înainte, la fel de atentă ca și conducătorul auto, indiferentă la mișcarea continuă a celorlalți călători din autobuz. Își ferea, cu grijă, picioarele, cȃnd Ion manipula uriașul schimbător de viteze, dar în rest era o statuie vie. Nu părea a fi muncitoare navetistă, ca aproape toți ceilalți călători, nu avea nici sacoșa cu mȃncare necesară pentru pauza de masă. Ion își îndreptă mica oglindă retrovizoare de pe bord spre ea, pentru a o putea examina fără să-i atragă atenția. O femeie destul de tȃnără, destul de arătoasă, chiar dacă pantalonii largi, de stofă, și scurta de tercot nu prea o puneau în valoare. Purta o poșetă mare, din vinilin, care părea destul de plină, dar, vorba aia, cine poate ști ce cară femeile în poșetă și de ce?

Rămase la fel de imobilă mai multe stații, pȃnă cȃnd, la o trecere de pietoni, Ion frȃnă brusc pentru o bătrȃnă și un cățel. În acel moment, pasagera parcă se trezi dintr-un vis și aruncă o privire spre șofer. Apoi sări brusc în picioare și rabată scăunelul pe care stătuse pȃnă atunci, atȃt de indiferentă la toți și la toate.

– Ce-i cu domn’ Fane? Întrebă ea cu un ton mai degrabă îngrijorat. L-au dat afară?

– E bolnav, doamnă, lipsește cȃteva zile, răspunse, politicos, Ion. Îi țin locul pȃnă se face bine.

Cu o figură derutată, pasagera se aplecă să pună scăunelul sub bord.

– Vă rog să mă scuzați, cuvȃntă ea, nu mi-am dat seama … Pe cȃnd încerca să se strecoare printre bare ca să se amestece cu ceilalți călători, Ion o liniști.

– Doamnă, nu vă speriați, puteți să stați în cabină, mi-am dat seama că vă cunoașteți cu Fane, nu-i nici o problemă.

Ezitȃnd, femeia instală din nou scăunelul și îl mai întrebă o dată pe șofer, printr-o privire aruncată spre micul retrovizor, dacă e adevărat că poate continua drumul în acel fel. Ion o îmbie cu un gest, iar ea se așeză, reluȃndu-și poziția imobilă. Rămase tăcută pȃnă la capătul de linie, cȃnd Ion opri motorul și se ridică de la volan pentru a coborî. Din nou parcă trezită din transă, pasagera se ridică, își netezi, cu un gest, pantalonii și coborî, nu înainte de a așeza scăunelul în locul ascuns de sub bord.

– Vă mulțumesc, spuse ea de jos, nu am vrut să vă supăr.

– Cu plăcere, doamnă, oricȃnd, prietenii unui coleg sunt și prietenii mei.

– Nu sunt prietenă cu domn’ Fane, riposta femeia. Dar dacă circul în fiecare zi cu el, cu mașina, sigur, ne cunoaștem nițel. Credeam că a făcut vreo prostie și l-au dat afară, bine că nu-i așa.

– Nu doamnă, nimic de genul ăsta. O să vină înapoi la lucru, nu vă faceți griji.

Cu un gest de înțelegere, pasagera se îndepărtă de autovehicul, uitȃnd să-l salute pe șofer. Care șofer uită curȃnd de călătoarea lui, absorbit de noile ture pe care le execută prin oraș, conform planificării.

 

*

 

Privindu-și, bucuros, ceasul care îi arăta că urmează ultima ieșire în traseu, Ion porni motorul. În acea clipă apăru și pasagera lui Fane, care se îndreptă spre ușa din spate a mașinii și urcă. Oarecum dezamăgit, Ion ambală de două ori propulsorul, apoi, cu maneta cea lungă, băgă viteza întȃi, iar autobuzul se puse în mișcare. Rocarul își făcu bine datoria și în această ultimă cursă a zilei, iar la garaj Ion le atrase atenția mecanicilor asupra fȃsȃitului de aer, care nu contenise nici o clipă. Închizȃnd ușa, șoferul observă ascuzătoarea scăunelului și își dădu seamă, cu oarecare ciudă, că uitase să urmărească pȃnă unde a mers “pila lui Fane”.

 

*

 

Începȃnd noua zi de drumuri prin oraș, Ion inspectă cu mai multă grijă decȃt în ajun Rocarul lui Fane. Nu reuși să mai găsească vreo “comoară” ascunsă sub bord sau în alte locuri, în afară de o jumătate de șoarece mort și uscat, strivit sub una dintre conductele de la repartitorul ușilor. La a doua stație din traseu, “Căminele CAR”, mașina se aglomeră din nou, iar pasagera din ajun apăru exact cȃnd șoferul apăsa pedala ambreiajului. Chiar dacă de obicei nu era atent la ținuta călătoarelor, Ion nu putu să nu observe că “pila lui Fane” purta exact aceiași pantaloni și aceeași scurtă din ajun. Femeia încercă să urce pe ușa a doua, apoi prin spate, dar aglomerația prea mare o fortă să vină în față, iar Ion îi deschise cabina. Ea urcă, emițȃnd un scurt si timid “Bună dimineața”, apoi, parcă temȃndu-se să nu fie luată la goană de către conducătorul auto, își instală scăunelul și se așeză.

Cȃnd mai erau doar trei stații pȃnă la capăt, femeia deschise gura.

– Domn’ Fane ce mai face?

– Cică mai stă la pat vreo două-trei zile, dar e bine, nu mai e ceva serios, răspunse Ion, preocupat de un început de scandal din salon, pe care îl vedea în retrovizor. Îi trece, dă-l dracu’, adăugă el, uitȃnd de buna cuviință pe măsură ce pasagerii din spate ridicau tonul. Nervos, șoferul frȃnă brusc și încercă să meargă în spate să-i liniștească pe recalcitranți, uitȃnd de pasagera lui specială. Aceasta, însă, înțelese perfect situația și se făcu mică, iar Ion găsi exact cuvintele necesare pentru a-i calma pe certăreți. Pȃnă la urmă nu era vorba decȃt de un bilet căzut pe jos, mare lucru!

Revenind la volan, șoferul își aduse aminte cȃt de nepoliticos fusese în momentul precedent și își ceru iertare. Călătoarea îi întinse mȃna, pentru a-l convinge că nu era nimic de discutat. Reflex, Ion răspunse la gest, îi strȃnse mȃna femeii prezentȃndu-se.

– Tatiana Ionescu, răspunse, simplu, femeia, reluȃndu-și, apoi, locul pe scăunel.

La ultima tură, călătoarea apăru, după obiceiul ei în ultimul minut, dar nu mai urcă prin spate, ca în ziua precedentă, ci direct în cabină, întȃmpinată cu o bucurie politicoasă de către șofer.

 

*

 

Convalescența lui Fane se prelungea. Uitȃndu-se cu jind la frumosul lui 4304, pe care îl preluase, în situație de criză, Didi, finul lui domn’ Gigi, Ion urca dimineață după dimineată, de fiecare dată de abia scăpat de veșnicele văicăreli ale soției, în 361, rugȃndu-se mereu pentru sănătatea luiFane. De zece zile de cȃnd îl conducea, 361 se transformase din rabla jegoasă și urȃt mirositoare într-un autobuz curat și decent, chiar dacă vechi și demodat, iar pe colțul parbrizului, un sticker anunța începutul Festivalului de teatru din oraș. Mulți dintre pasagerii obișnuiți ai liniei începuseră să îl salute pe Ion ca pe un vechi amic, iar Tatiana Ionescu nu mai avea demult nici un fel de reținere cȃnd își ocupa locul pe scăunelul pliant scos de sub bord.

De mai multe zile, femeia nu se mai mulțumea să se concentreze, șoferește, asupra traseului. Își deschidea inima și gura, povestindu-i lui Ion cȃte ceva despre meseria ei (era șefă de raion la un hipermarket din Drapelul Albastru, în apropiere de terminusul lui 4), despre familie (soțul ei era plecat, de cȃțiva ani, la muncă în Spania, nu aveau copii) și despre ea însăși (îi plăcea să meargă cu autobuzul, deși avea mașină, avea abonament pe toate liniile RLT, Rocarul lui Fane îi aducea aminte de anii trecuți, cȃnd tot orașul era deservit numai de Dac și Rocar, nu-i plăceau troleibuzele, rămăsese de prea multe opri în pană de curent prin diferite locuri din oraș, iar cu tramvaiul numărul 100, singura linie a municipiului , nu mersese niciodată, nu era pe nici unul dintre traseele ei normale). Din vorbă în vorbă, Ion se pomeni dintr-o dată, suprins, că pe lȃngă informații tehnice despre dragul lui Volvo, îi servise Tatianei (se tutuiau de greo două zile) și cȃteva vorbe despre soția lui lui, nemulțumită de alarma matinală de fiecare zi a telefonului.

– Ar trebui să vadă cȃt de bine e să fii singură, cu bărbatul plecat în străinatate … remarcă pasagera. Ce aș vrea eu să mă trezească, la orice oră, deșteptătorul soțului meu … unele femei nu știu să aprecieze ce-i al lor …

Ion rămase cu gura căscată. Din reflex, el îi întinse mȃna dreaptă Tatianei, în semn de înțelegere, dar ea i-o strȃnse la piept, facȃndu-l pe bietul șofer să uite să oprească la stația următoare. Somat de gesturile agresive ale călătorilor, opri, dar descoperi că reflexul de a deschide ușile, apăsȃnd cu degetele mȃinii drepte pe butoane, nu poate fi pus în aplicare.

După cȃteva stații își formă reflexul nou, de a acționa butoanele cu mȃna stȃngă, cealaltă mȃnă fiind în continuare prizoniera pieptului pasagerei. Iar cȃnd, ajunsă la destinație, Tatiana trebui să coboare, o salută, oftȃnd, simțind tot restul zilei căldura ei.

 

*

 

– Domn’ Gigi, mai lasă-mă, domne, o zi-două pe 4, încercă Ion să-l îmbuneze pe șeful său. Ce, cu Volvo nu pot face 4?!

– Ce dracu, bă Ioane, cum să bag eu 4304 pe 4? Ca și cum m-aș duce în costum, cu cravată, să dau la găini. O să mergi pe 10, lasă că are cine să facă 4.

De cȃteva zile, Fane, vindecat după răceala lui severă, venise la lucru, iar 361 îi încăpuse, din nou, pe mȃnă, în timp de Ion își reluase locul în 4304. Din fericire, Didi nu stricase deloc aspectul îngrijit al mașinii de împrumut, așa că Ion își putu mȃngȃia, mulțumit, volanul. Ar fi vrut să se întoarcă la linia 4, cu care Tatiana continua, probabil, să meargă la serviciu, dar trebuia și el să recunoască, un autobuz atȃt de frumos ca a lui chiar nu avea ce căuta pe linia aceea lăturalnică. Ba mai mult, luȃnd model de la bătrȃnul 361, 4304 se pomeni și el proprietarul unui scăunel pliant ascuns sub bord. Să fie acolo!

Iar scăunelul își dovedi foarte curȃnd utilitatea, atunci cȃnd, într-o după-amiază, Tatiana urcă la bord pentru o plimbare prin centru.

– Nu-i nimeni acasă, ce să fac acolo? Să mă uit la televizor să-i văd pe ăia cum se ceartă degeaba?!

 

*

 

Într-o zi, Ion trebui să-și demonstreze calitățile de meșter-bun-la-toate. Repară o parte din instalația electrică din apartamentul Tatianei, iar ca răsplată mȃncă o felie de plăcintă cu mere. Nu era deloc mai bună decȃt cele făcute de soția lui, dar se simți dator să-i facă Tatianei complimentul că e cea mai bună cofetăreasă, el, căruia nu-i trecuse niciodată prin minte să-și laude nevasta pentru vreun preparat culinar.

Un apartament neglijat se degradează rapid, așa cum se vedea foarte bine și în cazul Tatianei Ionescu. Rȃnd pe rȃnd, Ion repară boilerul, schimbă racordul de la aragaz, unse ușile, puse la punct bateria de la duș, apoi pe cea de la chiuveta din bucătarie, ba reuși să fixeze la loc și oglinda dezlipită a șifonierului din dormitor. De fiecare dată, Tatiana îl răsplătea, uneori îl servea și cu cȃte o prăjitură, iar el o mȃnca bucuros, uitȃnd că nu i-au plăcut niciodată dulciurile. Mai mult, în virtutea obișnuinței, se apucă să meșterească și prin propriul său apartament, spre marea surprindere a doamnei Albișoru, care nici nu știa ce comoară de meseriaș are la casa omului.

Într-o zi, însă, doamna Albișoru puse o întrebare de bun simț:

– Unde dracu ai stat pȃnă la ora asta? Ai ieșit din tură de la 16:04, iar acum e trecut de 21. Am făcut un ștrudel cu brȃnză, o minunăție, ca să sărbătorim zece ani de căsnicie, am luat și bere bună, iar tu …

Cu un ton în care se simțea disperarea, Ion răspunse:

– Tot strudel cu brȃnză?!

images

Mihai-Athanasie Petrescu

23.12.2014

sursă foto: http://www.volvobuses.com)

Povestire inclusa in volumul „Compunere cu inceput dat”, Editura Tipoalex, 2015

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

LE JOUR “J” + 1 LE BOURGET (21) SPOTTING de Mihai-Athanasie Petrescu

21

Așa cum știam din tinerețe, Le Bourget este unul dintre marile aeroporturi ale Franței. Pe lȃngă cinstea de a adăposti primul muzeu de aviație din lume, Le Bourget mai are și activitate comercială.

Pentru cȃteva minute, am ridicat nasul dintre artefacte pentru a observa și cum se desfășoara viața contemporană la Le Bourget. Și am văzut:

Terminal de aeroport, frumos, doar e un clasic. Turnul, aflat la o distanță mare de mine (noroc că aveam la mine și teleobiectiv.

IMG_4340

 

IMG_4524 IMG_4523

Este vorba de un aeroport de afaceri, de fapt, din cȃte am citit, cel mai important aeroport de afaceri din lume, dacă judecăm după trafic și cifra de afaceri. Air France, Universal Aviation … văd că ăștia și-au făcut casă aici.

IMG_4529

 

IMG_4545 IMG_4544 IMG_4543

Apronul este ocupat de avioane mici, măricele și chiar mari (Boeing 757) la fel ca Băneasa, ei, hai, or fi vreo două în plus. Ei, hai, trei. Cȃt m-am învȃrtit eu pe platforma rezervată Muzeului, am auzit și văzut cȃteva aeroplane luȃndu-și zborul. 757 a rămas pe loc, poate ca să-mi facă în ciudă (oricum, de la distanța de la care mă uitam la el nu mi-am dat seama că e un 757 …). Pentru a ajunge la pistă, mititelele au făcut un slalom prelungit pe sol, ceva care mi-a amintit de culoarele cu cordoane roșii și orange de la OTP sau CDG.

IMG_4334 IMG_4335 IMG_4346 IMG_4347 IMG_4348 IMG_4349 IMG_4350 IMG_4527 IMG_4528

Cum am mai amintit acum cȃteva zile, o dată la cȃteva minute, un zgomot de motoare mă făcea să ridic privirea spre zări. După ce mi-am montat obiectivul de spotter, am putut măcar să fac o statistică: majoritare pe Charles de Gaulle erau avioanele Air France.

IMG_4525

IMG_4532 IMG_4538 IMG_4539 IMG_4542 IMG_4546 IMG_4554 IMG_4556

 

 

Un comentariu

Din categoria Memorii

UN ROMAN-SCENARIU: ATINGEREA, DE CLAUDIU NEACSU de Mihai-Athanasie Petrescu

IMG_20141222_0002

Un roman-scenariu[1]

 

De multe ori avem impresia că acționăm parcă fără voia noastră. Să fie adevărat? Cineva ar putea să ne controleze mintea? Cineva ne-ar putea influența nu numai acțiunile, dar și personalitatea? (Nu vorbim despre manipularea prin presă sau publicitate, cu scopuri politice sau mercantile, ci despre cele mai mici și ascunse laturi ale personalității – dorințe, sentimente, simțiri …)

Ar putea fi lumea noastră mai bună? Fără discuție, da, dar perfectă?

Cam acestea ar fi întrebările la care încearcă, prin romanul său, Claudiu Neacșu să răspundă. Unii încearcă să transforme lumea într-o entitate perfectă (mă rog, după percepția lor). Alte personaje, aparent fără nici o legătură între ele (în afara de un destin tragic …), sunt obligate, prin puterea primilor, să ia parte la procesul de schimbare totală. În sfȃrșit, personajul principal al romanului, unul dintre cei aleși, un jurnalist american cu calități și defecte, ca orice pămȃntean, singurul care înțelege ce se întȃmplă, alege să se revolte.

 

O poveste bazată pe verosimil și fantastic, acel fantastic parțial justificabil pe baza unor precepte științifice, prin care autorul dovedește că pȃnă și noțiunea de “perfecțiune” are nevoie de amendamente.

[1] Claudiu Neacșu ATINGEREA, roman, București, Editura ePublishers, ediția a II-a, 2014

 

2 comentarii

Din categoria Aparitii editoriale