Arhive lunare: Mai 2014

SAGA FAMILIEI VIALHE 19 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Naşterea Mathildei Dupeuch fu subiectul tuturor conversaţiilor din sat în săptămânile care urmară. Doamna Lacoste, participantă privilegiată la faimosul revelion, povesti în felul ei toate peripeţiile acelei nopţi de Sfântul Sylvestre.

Ea nu-I avea la inimă pe alde Dupeuch, aşa că transforma sărăcia şi mizeria lor, ca şi gestul doctorului, în mărinimia seniorului. Făcu în aşa fel încât multă lume crezu că Dupeuch ceruse de pomană; şi, dacă până atunci lumea nu-i iubea, începând cu acest episod îi dispreţui.

Îi dispreţuiră cu gelozie atunci câbd membrii consiliului local hotărâră să onoreze această primă născută a secolului deschizându-i un carnet de cincisprezece franci la casa de conomii. Mulţi dădură ca sigur faptul că Dupeuch îi va bea înainte ca fetiţa să împlinească trei luni; ceea ce era calomnie curată, toată lumea cunoscându-i sobrietatea.

Ca să nu fie mai prejos, soţia notarului, de la care Emile luase terenul în arendă, se oferi să fie naşă, mai adăugă zece franci pe carnet şi trimise la Depuech un teanc de haine vechi care aparţinuseră fetelor ei.

Apoi, o scrisoare venită de la prefectură anunţă că Mathilde e prima născută din departament: consiliul general, în unanimitate, depusese cincizeci de franci pe un carnet nou-nouţ.

Mort de ruşine din cauză că ajunsese în centrul atenţiei comunităţii şi subiect pentru bârfă, Emile îşi formă convingerea că toată dărnicia asta nu avea drept scop decât să-I scoată şi mai mult în evidenţă sărăcia.

Putea el şi singur să se ocupe de sărăcia lui. Că doar, ce altceva făcea de câns avea şi alte suflete în grijă? Muncea, nu bea şi nu datora nimănui nimic înainte de noaptea asta blestemată. Ce-i drept, câştiga puţin, foarte puţin, dar bănuţii cu care îşi ţinea familia erau câştigaţi din muncă cinstită, iar ai lui nu mureau de foame. Nimeni dn neamul lui nu cerşise vreodată.

 

Mândria îi interzicea să accepte pasiv toate acestea; pentru a-şi păstra onoarea ar fi trebuit să înapoieze donatorilor dacă nu echivalentul, măcar o bună parte din bunurile primite. Era imposibil. Înţelese că toată viaţa, orice ar fi făcut, ar fi fost, pentru cei din comună, cel care se lăsase hrănit de copiii săi, cel care acceptase totul fărz să da nimic înapoi.

Léon se lovi de picioarele tatălui său atunci când intră în grajd în seara zilei de 16 ianuarie. Spânzurat de funia pentru fân legată de o bârnă, Emile murise de două ore.

Lângă el găsiră livretul de la casa de economii, rupt în bucăţi, gramada de haine vechi date de naşa şi o sticlă neîncepută de Bordeaux.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

INTALNIRE LITERARA

00 copy - Copy

Sâmbătă, 17 mai 2014,

Asociaţiile Culturale <<Mileniul 3 >> – Roşiorii de Vede şi <<Helis >> – Slobozia organizează o întâlnire culturală în sala de marmură a Casei de Cultură din Roşiorii de Vede.

 

Vor citi scriitorii: Constantin T. Ciubotaru, Eugenia Dumitriu, Florina Isache, Domniţa Neaga, Mihai Athanasie Petrescu, Sanda Popescu, Ion Scarlat, Gheorghe Vlad – (Roşiori),

Titi Damian, Florentina Dalian, Florin Ciocea, Carmen Tănase ( Ialomiţa )

şi invitaţii acestora.

 

Programul întâlnirii:

 

Sâmbătă ,17 mai 2014

 

11. 30 – Întâlnirea literară a celor două asociaţii…

15. 00 – Exp. sculptură în piatră – Costel Păun. Locul: Centrul Cultural

16.00 – Exp. pictură – Eugenia Dumitriu – Locul : Sediul Asociaţiei Culturale Mileniul 3.

 

 

Duminică ,18 mai.

 

10.00 – Vizită la Casa Memorială „Gala Galaction” – Dideşti, Teleorman

12.00 – Vizită la Casa Memorială „Marin Preda” – Siliştea Gumeşti …

 

 

 

Un comentariu

Din categoria Evenimente

RUGĂ DE PILOT de Monica Berceanu

Deschideţi-mi porţile cerului,

Să pot intra în nemurire!

Luminaţi-mi căile celeste,

Pentru a vedea drumul spre

veşnicie.

 

Îmbrăcaţi-ma în alb,

Să simt că sunt îngerul plecat de pe

Pământul nerostirilor

Şi urcă în infinitul tăcerilor de plumb

Să câştige bătălia cu moartea!

 

Daţi-mi ca talisman un pumn din ţărâna fierbinte

Ce am călcat-o cu tăpile însângerate

În fiecare anotimp încărcat cu remuşcări!

Vă voi aduce de Acolo o bucăţică din

Raiul Ceresc,

Voi rupe pentru Voi o parte din noi şi o

Parte din soare.

Iar de nu mă voi mai întoarce

Voi ruga stelele să nu mai lipsească niciodata

De pe cerul care m-a oprit la el!

Pentru că … am fost prea rău pentru pământ

Sau prea bun pentru ceruri !

Nu ştiu …

Dar lăsaţi-mă doar … să-mi împlinesc

Fiinţa.

Lăsaţi-mă să zbor !

IMG_7234

Scrie un comentariu

Din categoria Monica Berceanu

SAGA FAMILIEI VIALHE 18 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Câinele lătră cu furie auzind-o pe vecină întorcându-se, dar, recunoscând-o, tăcu. Léon se trezi brusc şi ascultă. Tot mai ploua. Era gata să adoarmă la loc, dar deodată îşi dădu seama că nu e în patul lui. O dădu cu blândeţe la o parte pe una dintre surori care se lipse de el, se ridică şi îşi căută, pe dibuite, saboţii.

Frigul umed îl cuprinse imediat ce ieşi în curte. Alergă până la casă, lipi urechea de uşă. Nimic, nu se auzeau ţipete, copilul se născuse.. Apăsă clanţa, împinse uşa, şovăi o clipă.

–         Intră! spuse tatăl său.

Lumina îl surprinse şi îl zăpăci. Câteva clipe nu recunoscu încăperea: lampa mare a doctorului răspâdea o lumină cu care nu era obişnuit. Erau clare până şi locurile cele mai îndepărtate, acolo unde opaiţul familiei era incapabil să facă faţă.

Apoi văzu mâncarea şi sticlele pe masă şi se întrebă de unde naiba le scosese taică-său. Cu siguranţă nici din cămară, nici din dulap, al căror conţinut îl cunoştea el prea bine.

{n fine, prin uşa deschisă, o văzu pe mama lui. Se apropie, sfios. Nici pe ea nu o recunoştea. Se obişnuise să o vadă grasă şi greoaie, o regăsea subţire şi uşoară.

– Uită-te, cel puţin, la sora ta, spuse mama.

Aruncă, decepţionat, o privire înspre leagăn: ar fi preferat un frate. Trei surori, era prea mult.

– Hai, vino să mănânci cu noi, îl îndemnă doctorul, şi să bei o duşcă. De-acum eşti bărbat, eşti din secolul trecut, nu ca sora ta!

 

Din această primă noapte a secolului, Léon păstră toată viaţa o amintire minunată, iar primul lucru pe care i-l povesti lui Pierre-Edouard când îl întâlni a doua zi fu acest memorabil revelion.

–         Am băut şi şampanie, na!

Trebui să-i explice prietenului său ce e aia şampanie, ce gust are, ce culoare, în ce sticlă bizară se ţine şi despre dopul misterios pe care nu-l poţi pune la loc după ce l-ai scos.

– Doctorul mi-a spus că special se face aşa, ca să nu mai poţi astupa sticla şi s-o bei pe toată. Aşa am şi făcut cu doctorul şi cu tanti Lacoste. Tata n-a vrut să bea.

–         De ce?

–         Îi era ruşine.

–         Şi, e bună?

– Înţeapă şi are o spumă care te face să râgâi…Şi e scumpă! Mi-a zis tata că face poate mai mult de zece franci sticla! Să te îmbolnăveşti, nu alta! Apoi, ştii, doctorul nici n-a vrut să –i plătim pentru munca lui.

–         Păi, era obosit?

– Nu, că a venit s-o facă pe soru-mea să se nască. A zis că e gratis pentru că e prima lui clientă din secolul ăsta. E o chestie!

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

COLECŢIE de Florina Isache

Colecţie  

 

Mi se înfăşurase privirea

pe rădăcinile unui copac

crescut în alt copac.

Mă voi întoarce pasăre.

 

Ştiam că eşti acolo.

 

Aranjai imagini în rafturile suprapline

ale unei vitrine frigorifice.

 

Nu am întrebat ce faci cu colecţia

de tăceri.

20140503_152510

Scrie un comentariu

Din categoria Florina Isache

AYRTON SENNA – 20 DE ANI DE LA MOARTE de Mihai-Athanasie Petrescu

Pentru că în aceste zile s-au implinit 20 de ani de la decesul pilotului brazilian, preiau de pe siteul http://www.formula1.com/news/features/2014/5/15778.html câteva cifre privind cariera sa (cu toate ca nu a fost niciodata pilotul meu favorit din Marele Circ)

ayrton

(sursa foto: http://guardianlv.com/2014/01/ayrton-senna-f1-world-champion-to-have-range-of-products-in-his-name/)

Mari Premii la care a luat startul : 161 (al 26lea din toate timpurile)

 

Echipe pentru care a concuratTeams raced for: Patru (Toleman, Lotus, McLaren, Williams)

Titluri de campion mondial: Trei (1988, 1990, 1991)

Victorii în Mari Premii: 41 (al treilea din toate timpurile)
Procentajul victoriilor: 25.46 %
Cel mai mare număr de victorii într-un sezon: Opt (1988)
Cele mai multe victorii consecutive: Patru (1988, 1991)

Pole positions: 65 (al doilea din toate timpurile)
Procentaj pole position : 40.37 %
Most pole positions in one season: 13 (1988, 1989)

Podiumuri: 80 (al patrulea din toate timpurile)
Procentaj Podiumuri: 49.68 %
Numărul maxim de podiumuri într-un sezon: 12 (1991)

Tururi rapide: 19 (al 13lea din toate timpurile)
Procentaj tururi rapide: 11.8 percent
Cele mai multe tururi rapide intr-un sezon: Trei (1985, 1987, 1988, 1989)

Ture de circuit în curse: 8,219 (al 22lea din toate timpurile)
Tururi la conducerea cursei: 2,987 (second all-time)
Procentaj tururi la conducerea cursei: 36.34 %

Primul podium: 1984, Monaco
Varsta la primul podium: 24

Prima victorie: 1985, Portugalia
Vârsta la prima victorie: 25

Ultima victorie: 1993, Australia
Vârsta la ultima victorie: 33

Hat-tricks (pole positionrapid, victorie): Şapte (al şaselea din toate timpurile Grand Slam-uri în carieră (pole position, tur rapid, victorie, la conducerea cursei în toate tururile): Patru (al 4lea din toate timpurile)

Recorduri:
– Cele mai multe victorii consecutive în acelşi Grand Prix (cinci: Monaco, 1989 –1993)
– Cele mai multe victorii la Monaco (şase: 1987, 1989-1993)
– Cele mai multe Pole Positions consecutive (opt: 1988 Marele Premiu al Spaniei – 1989 Marele Premiu al SUA)
– Cele mai multe Pole Positions pe un circuit (opt: Imola)

Ayrton_Senna_1992_Monaco

(sursa foto: http://en.wikipedia.org/wiki/Ayrton_Senna)

Scrie un comentariu

Din categoria Portrete

ADEVĂRUL CILEŞTILOR de Florian Troscot

 

Abia de apucaseră să picure primii stroflorian Troscotpi ai zorilor noii zile care se năştea, când în stâlpul din stânga al porţii familiei Cilea apăruse agăţat strâmb, în legătura slabă a unei sârme, steagul de la biserică, peste care suflarea vântului făcea să fâlfâie arar o bucată de pânză neagră.

Vestea a cuprins cu iuţeală tot satul. În câteva ore, spuneau abia şoptit, mai mult pe ferite vecinii, răscolind cu priviri bănuitoare împrejurimile, Marin, băiatul cel mare al familiei lui Coman Cilea, urma să fie adus acasă.

Glasul mamei sale, Maria, înţepa tot mai des aerul mohorât al zilei şi se rostogoleşte nestingherit până dincolo de malurile Tinoasei, către Dealul Viilor.

– Ce ţi-am greşit noi, Doamne, de ne-ai răpit lumina ochilor când nu ne aşteptam? Să mă fi luat mai bine pe mine, Doamne, că şi-aşa nu mai pot îndura atâta amar de suferinţă şi să-mi fi lăsat bradul de flăcău să crească, să se bucure de viaţă? De ce, Doamne…? De ceee…? Cum ai putut Tu să ne pedepseşti atât de aspru când eu ştiu că bunătatea Ta este fără de margini? Chiar să fi uitat Tu, oare, cât mai tremura sufletu-n mine la fiecare plecare a sa, ori cât de dram mi-era să-mi plimb minute-n şir degetele prin părul lui, pe când el stătea cu ochii pe jumătate închişi, cu gândul dus departe, rezemat de marginea prispei, la soare?…Of, Doamne!

După ce una dintre cele câteva bătrâne încremenită cu mâinile în poală pe banca îngustă de lemn de la streaşină o mai frecţiona pentru a nu ştiu câta oară cu câţiva stropi de oţet pe la tâmple, la nări şi la încheieturile mâinilor bătătorite de muncă, Maria respira de câteva ori adânc, îşi plimba buimacă privirile pe feţele celor din jur, se ridica, înşira câţiva paşi şovăitori spre grădiniţa plină de tufănele şi reia cu aceeaşi forţă şirul întrebărilor îndreptate către înaltul tăcut al cerului.

Pe şosea ori prin curţi oamenii se cutremură şi-şi adaugă peste piept de trei ori la rând semnul larg al crucii.

Mătăhălos, cu cele câteva şuviţe ivite de sub marginea de vinilin a şepcii lipite de frunte, Dumitru Aldea, şeful de post, dăduse vestea cu o seară în urmă, în timp ce-şi tampona meticulos fălcile înroşite de lama de bărbierit cam veche, năpădit de valuri dese de transpiraţie. În faţa bufetului, aproape de ora închiderii, chiar primilor inşi ieşiţi în cale.

Terminase de împăturit şi-şi băga cu infinită grijă în buzunarul de la piept colile de hârtie pe care îşi notase cuvânt cu cuvânt ordinile transmise de sus în legătură cu eveniment. Da, o recunoştea în sinea sa cu o voce pe jumătate mormăită, că era necesar să procedeze ca atare, doar se produsese ceva practic fără precedent.

– Cam ce-ar mai putea fi de făcut acum mă, Ioane şi Lisandre… Spuneţi şi voi, cine s-ar fi gândit că…! Faptul e deja consumat, trebuie s-o recunoaştem…Din străfundul sufletului însă vă vorbesc, vă rog să mă credeţi: rău îmi pare pentru ce s-a întâmplat…dar Marinică, aşa cum ne plăcea multora să-l alintăm,trebuia s-o ştie, doar era tobă de carte…După umila mea părere, ţara asta nu va semăna niciodată şi nici pe departe cu un fel de sat fără câini. Dacă la adăpostul întunericului nopţii încerci s-o tuleşte către imperialişti, mai ales după ce ştii bine că acolo pe unde ai lucrat, la institut…,sau la mama-lu’ –proces verbal o fi fost acela…, ai avut nişte acte ori documentaţii pe mână la lucruri pe care să nu le ştie nici vântul, nici pământul, trebuia să te gândeşti de şapte ori şi numai după aia să tai odată.

Obiceiul bine cunoscut al lui Aldea nu se dezminte nici de această dată: idei lăsate de izbelişte, neduse până la capăt, proverbe presărate ici-acolo în discuţie, de cele m ai multe ori fără să aibă nici în clin nici în mânecă cu situaţia dată. Iată, reia el după o scurtă pauză în care se străduie să ghicească efectul spuselor sale asupra interlocutorilor, avem încă o dovadă concretă că legea are mâna lungă…Lui Marinică al nostru tocmai asta i s-a întâmplat; a păţit-o! Cum mă vedeţi şi cum vă văd. Da, efectiv l-au ciuruit! Dar ce v-am spus acum aş vrea să rămână între noi, că, pe urmă, ştiţi cum e: gradele superioare doar atât aşteaptă ca să pună pe tapet chestia cu secretul de serviciu… Ca s-o spun pe şleau, n-aş vrea ca în sat să se creeze o stare de agitaţie ori mai ştiu eu ce…

Cam pe la vremea prânzului a intrat în sat camionul acoperit complet cu prelată. În faţa sa, la numai câţiva metri, cu farurile date pe fază lungă, se deplasa lent o maşină de teren de aceeaşi culoare verde-închis, tot ocolind şanţurile şi gropile croite în pietrişul mărunt al şoselei de ultima ploaie. Clopotul bisericii a început să bată mai rar, dar un pic mai apăsat.

Amândouă maşinile s-au oprit într-un nor înalt de praf în faţa primăriei. Împinse ca de nişte resorturi de oţel, la auzul zgomotelor motoarelor gâfâind gata-gata să-şi dea duhul pe panta abruptă, înmuiată bine de ploaia recentă, picioarele şefului de post l-au determinat pe acesta să ajungă la momentul potrivit lângă maşina de teren şi să schiţeze un salut pe jumătate milităros adresat celor doi bărbaţi mult mai tineri, îmbrăcaţi în haine lungi de piele, ce tocmai coborau.

Un grup de oameni aflat pe partea cealaltă a şoselei a asistat într-o completă nedumerire la şuşoteala alertă purtată pe durata a maximum două minute între cei doi străini şi şeful de post şi la criza de isterie înăbuşită repede sub un braţ de cuvinte strecurate printre dinţi de străinul aflat la mijloc „gata, nu e momentul nici locul pentru o astfel de discuţie. Să mergem!” Imediat, fără nici o altă vorbă în plus, toţi trei au urcat în maşina de teren.

4

Vrem să stăm de vorbă cu cineva din familia decedatului! De preferat cu tatăl, s-a adresat pe un ton impersonal unul dintre cei doi atât preotului cât şi celor mulţi adunaţi în curtea largă a Cileştilor, devenită dintr-o dată neîncăpătoare.

Cu ajutorul şefului de post şi al preotului Budeanu, străinii l-au găsit în cele din urmă pe Coman Cilea. Prăbuşit cine ştie de când pe trunchiul unei sălcii aproape putrede, lângă gardul dinspre grădină, cu un chiştoc uitat demult stins între degete.

Coman Cilea a reuşit să crape pleoapele anevoie, după ce preotul Budeanu i-a scuturat de câteva ori umărul. Îi zărea pe toţi cei aflaţi în faţa sa ca printr-o sită pâcloasă şi nu înţelegea care este rostul lor acolo. De fapt, nu mai era în stare să mai înţeleagă nimic din clipa în care îi fusese adusă vestea de către fraţii Ion şi Lisandru Martac noaptea trecută. Aruncându-şi întâmplător privirea peste umăr, către şosea, vede cum câţiva soldaţi tocmai aşează un sicriu pe o masă îngustă împrumutată de prin vecini.

Ca într-un moment de revoltă al unui cal bătrân bătut nemeritat de stăpânul său poate la fel de bătrân, Coman Cilea saltă brusc mâna în care mai păstrează strâns chiştocul, iar vocea îşi croieşte drum în cele din urmă din pieptul său înaltă, ascuţită, nebănuită ajunsă parcă lângă pragul nebuniei.

Mi l-aţi omorât, criminalilor…!N-an să v-o iert nicicând şi pentru nimic în lume. Nişte jigodii ordinare, asta sunteţi…Pieriţi imediat din faţa mea, că altfel mă duceţi în stare să fac ce n-am făcut în viaţa mea!…

Aruncă un scuipat bogat alături şi începe să-l frece imediat cu talpa bocancului. Nu se lasă până ce nu îl face una cu ţărâna. Braţul lui ars de soare, de sub pielea căruia se vedea cum zvâcnesc nişte vine îngroşate, îi este oprit imediat ce se ridică pentru a-l lovi pe străinul din dreapta, aflat la îndemână. Deasupra capului chiar. De nimeni altul decât de şeful de post.

Nea Comane, ştii ce? Hai să ne vedem fiecare lungul nasului! Şi în primul rând, să nu facem circ. Că altfel, întoarcem foaia cât ai zice peşte.. Dânşii au vrut să-ţi aducă la cunoştinţă doar un singur lucru: sicriul e sigilat şi nimeni n-are voie să-l deschidă. Actele am să ţi le dau după ce ne-om mai linişti cu toţii, adaugă neaşteptat, cu o undă de ironie Aldea…Că doar nu ne-au intrat zilele în sac!

La întreaga slujbă săvârşită în curte, cât şi în decursul celei de la biserică, sătenii s-au păstrat într-o tăcere rece, largă, ca de piatră. Doar din când în când, câte unul îşi mai arunca ochii către Maria. Înţelegea că-i normal să fi rămas fără glas, că refuză cu încăpăţânare ideea că o asemenea nenorocire i s-ar fi putut întâmpla familiei sale.

Se scurseseră deja trei zile de la înmormântare. Maria se ridică brusc din par şi se îndreptă pe bâjbâite, mai întâi către lampa cu gaz. O aprinde greu. Mâinile îi sunt de vină cu nu vor să i se oprească din tremurat. Flacăra o înalţă doar până la jumătate. Vine apoi lângă marginea patului în care doarme bărbatul. Îl scutură uşor, cu gândul dus la celelalte două nopţi în care, după ce reuşise şi ea cu chiu cu vai să aţipească, se trezea în ţipetele lui, chinuit de ceva care i se arăta des de dincolo de perdeaua pleoapelor umflate de-atâta plâns pe furiş, pe prispă, ori pe poteca îngustă ce duce către fundul grădinii.

– Scoală-te, bărbate, trebuie să mergem undeva!

Bărbatul se ridică năuc din aşternut şi chiar se clatină la primul pas, după ce tălpile iau contact cu podeaua.

Ce…ce e, Marie…? Ce s-a întâmplat?

– Hai, lasă, mai bine îmbracă-te! C-o să-ţi spun eu pe drum ce e…

Pe moment, a vrut să-i povestească femeii visul său, dar mai ales să-i spună despre câte au mai putut ei doi discuta, el şi Marinică, dar pe neaşteptate un nod i s-a aşezat de-a curmezişul beregăţii de-a rămas fără aer. A reuşit să scape de el numai după ce a înghiţit de câteva ori apă din cana aflată la îndemână.

7

Avusese el, Coman, de cu seară o presimţire dar acum e curios să vadă ce se zbate acolo, în adâncul sufletului ei de mamă.

Se îmbrăcă repede, ca pe vremuri cât a făcut armata, pe durata existenţei flăcării unui băţ de chibrit. De la streaşină, femeia desprinde felinarul de vânt. Îl atinge pe Coman uşor cu degetul peste buze, în semn că nu trebuie să fie folosite cuvintele. Îl face să înţeleagă din priviri că nici nu-i trece prin minte să aprindă felinarul. Bărbatul îşi aruncă peste umăr sapa şi lopata. Erau suficiente. În câteva zile doar, dacă tot n-a dat ploaie, pământul nu s-a bătătorit, să fie nevoie de târnăcop, îşi zice. Sculele fuseseră rezemate încă de la apus lângă prispă. El le văzuse, dar pur şi simplu n-a vrut să se intereseze cum ajunseseră acolo, când locul lor era altundeva, în colţul magaziei, să poată fi găsite uşor când o treabă devine urgentă.

După ce ies amândoi pe poarta închisă uşor, cu grijă, unsă la ţâţâni cu catran de el însuşi după amiază, prinzând momentul când Marin plecase să cumpere o litră de zahăr, bărbatul e nevoit să schimbe locul uneltelor de pe un umăr pe celălalt. Se străduieşte să nu le ciocnească între ele. Culmea e că atunci când le-am luat de la streaşină mi s-au părut mai uşoare ca nicicând, se certă pe el însuşi în gând.

Da, se pare că pentru amândoi un lucru devenise limpede: locul unde trebuia să ajungă neapărat în noaptea asta nimeni nu va trebui să-l bănuiască vreodată.

Tocmai de aceea poate, ocolesc mult şi se preling tăcuţi pe lângă garduri. Cu grijă, pipăind locul în care pun piciorul la fiecare pas. Să nu cumva să-i simtă câinii lăsaţi slobozi prin curţi.

Atunci când ajung lângă mormântul proaspăt săpat, picioarele amândurora le sunt secerate.

Se străduiesc să plângă în tăcere, privind pierduţi alături, înecaţi de sughiţuri dese. Mult mai greu îi este apoi Mariei să aprindă feştila felinarului. Privind-o ca prin ceaţă, lui Coman începe să i se rostogolească ghemul gândurilor într-un ritm ameţitor. Ea a ales noaptea asta întunecată, zgâlţâită de ploaie şi de vânt, când prea puţini, împinşi de treburi ce nu suferă amânare, se mai îndură să iasă din casă. Astfel, cred că ar fi fost în stare să-mi propună să venim la cimitir încă de-alaltăieri.

Haide, gata, destul, trebuie să ne apucăm de treabă, zise în şoaptă Coman.

Sapa şi lopata se mişcă în mâinile lor într-un ritm ameţitor. Când capacul coşciugului este lovit de fierul lopeţii, amândoi înlemnesc. Stau cu ochii la pândă câteva minute bune, după care bărbatul dă la iveală dintr-o traistă ponosită o teslă. Curăţă cu grijă pământul de pe capac şi-i cere femeii printr-un gest sec să-i fie adus mai aproape felinarul.

Capacul se lasă învins cu greu. Fuseseră folosite prea multe piroane. Toate lungi. Chiar dacă în spinare Coman simte cămaşa udă ca-n miezul vierii, reuşeşte să-l smulgă cu un icnet surd, după ce îşi adună într-un ultim efort toate puterile.

Bărbatul apropie felinarul de faţa mortului. Fără pic de zgomot, Maria se strecoară neaşteptat lângă el. Ea reuşeşte în cele din urmă să înalţe flacăra felinarului. Privesc înmărmuriţi câteva clipe, după care, aruncându-se unul în braţele celuilalt, printre şiroaiele lacrimilor de bucurie, bărbatul abia reuşeşte să articuleze:

– Marie, acesta nu-i fiul nostru!

Chiar de a doua zi, pe feţele Mariei şi a lui Coman se putea citi multe, dar nici măcar fărâmă din durerea din ziua înmormântării. Dumitru Aldea le-a apărut în poară cam după o săptămână, către apusul soarelui, ca din întâmplare, când şi-a amintit că are în geanta de piele ce-i bate şoldul la fiecare pas al multelor sale drumuri şi actul de deces. La plecare, Aldea i-a făcut semn lui Coman să se tragă mai de-o parte, dar a articulat cu o voce surdă, învolburată, să audă şi Maria.

Nea Comane, să nu cumva să vă împingă îl cu corniţe să faceţi vreo nefăcută! Gândiţi-vă bine,…sunteţi deja bătrâni,,,în plus, nu trebuie să uitaţi că-l mai aveţi pe Adrian la şcoală…Fără îndoială,i-aţi compromite viitorul! Ne-am înţeles…?

În loc de răspuns, Coman l-a privit într-un mod ciudat, într-o dungă, cu o uşoară urmă de compătimire în colţurile umede ale ochilor, a închis poarta repede şi s-a îndepărtat în grabă fără să privească înapoi. Pentru că în sufletul său tresălta bucuria şi voia ca nimeni să nu-l vadă.

Familia Cilea a primit prima scrisoare din partea lui Marinică din Germania. Cu timbre şi ştampila poştei în regulă. Pe o singură pagină roz era aşezat un mesaj sec, bătut la o maşină de scris hârbuită. Conţinutul scrisorii vorbea despre greutăţile întâmpinate pe acele meleaguri îndepărtate, despre boala boala de stomac mai veche, dobândită în timpul anilor de facultate, ce-l împiedică deocamdată să meargă la locul de muncă pe care l-a găsit cu destulă greutate. Numai semnătura le ridica semne de întrebare Mariei şi lui Coman. Ba li se părea a fi a lui Marinică, ba dimpotrivă. Se întrebau reciproc din priviri, ridicau pe rând din umeri, şi au convenit, tot din priviri să aibă răbdare, să spere că numai timpul le va rezolva şi semnul acesta de întrebare ce le stăruia în minte.

În total au primit trei scrisori din Germania. A doua a sosit cam la o lună de la prima, cea de-a treia aproape la împlinirea unui an de precedenta. Gândurile şi grijile îi măcinau pe amândoi cu fiecare rotire a soarelui pe boltă. Pândeau răbdători şi tresăreau de fiecare dată în clipa în care pe şosea se făcea auzit fluierul ca de conductor de tren a lui Nae poştaşul. Iar posomorala li se îngroşa cu iuţeală pe chip când înţelegeau că Nae nu le aduce nimic nici în ziua respectivă.

Au avut grijă să facă toate pomenirile pentru mort, fără să se zgârcească la nimic. Nici la mâncare, nici la băutură.

După o tăcere de doi ani s-au pomenit cu o scrisoare expediată din Canada. Croită după acelaşi tipic, tot cu aceeaşi coală roz în interior, bătută parcă la aceeaşi maşină, cu o semnătură parcă şi mai tremurată. Băiatul lor vorbea acolo de firul său de noroc în legătură cu care are credinţa că nu se va rupe, şi că după alţi cinci ani, după ce în mod sigur o să capete cetăţenia, are de gând să vină pentru câteva luni acasă.

Iar s-a produs o ruptură de aproape trei ani. Aşteptarea lui Coman şi a Mariei ajunsese parcă la limitele insuportabilului, şi parcă tot mai greu le era de la un an la altul pe perioada lungilor luni de iarnă, când cădeau la pat când unul când altul. Tânăra doctoră chemată să-l consulte pe bolnav ridica neputincioasă din umeri.

La sfârşitul celui de al treilea an de şedere a lui Marinică în Canada s-a prăpădit bătrânul Coman.

Mai târziu, cam la zece luni de la ultima scrisoare primită din Canada, Maria a deschis cu mâinile tremurânde o scrisoare expediată din SUA. De data asta scrisoarea era scrisă în întregime cu pixul, iar semnătura a recunoscut-o de la o poştă. Era de la Marinică, nu avea nici cea mai măruntă îndoială. Cu multe pagini. – nici n-a avut curajul să le numere măcar – , în care el povestea cât i-a fost dat să pătimească începând de la ieşirea din ţară. Dar mai ales cu vestea şi promisiunea că de Paşti, peste câteva săptămâni, va fi negreşit acasă

Brusc s-a desprimăvărat. Şi după ce apăruseră urzicile în fundul curţii şi chiar le-a gustat, cu foarte puţin usturoi, să nu i se facă rău, Maria a căzut din nou la pat. La căpătâiul ei veneau cu rândul, când rudele, când vecinii. Întindea mâna pe bâjbâite, fără să mai fie în stare să mai deschidă ochii de atâta durere ce-i răscolea trupul. Apuca scrisoarea pusă pe perna de-alături şi i-o întindea să i-o citească încă o dată celui ori celei care o veghea, uitând că acelaşi lucru l-a făcut de zeci de ori de când zăcea la pat, pentru că acela sau aceea să afle că numai câteva săptămâni rămăseseră până când Marinică al ei o să se întoarcă acasă.

– Dumnezeu s-o ierte! Gata, s-a dus…Bine că a iertat-o Cel de Sus de atâta amar de chin ce a putut să cadă pe sufletul ei, a zis vecina Saveta după ce i-a coborât pleoapele şi a aşezat într-un pahar înalt, pe masa de la fereastră, lumânarea aprinsă.

A fost soare ţi timp frumos până când s-a încheiat slujba din biserică. Imediat după ce a fost aşezat coşciugul în căruţă, un pâlc de nori a udat faţa Mariei cu o puzderie de stropi mărunţi şi reci.

– Îi pare rău că pleacă Dincolo Mariei, zice o bătrână din marginea grupului de femei de lângă uşa bisericii, ştergându-şi pe furiş lacrimile cu colţul basmalei negre.

Lui Marinică a încercat să-i dea veste Tudor Bratu, după ce s-au pomenit din întâmplare pe aceeaşi bancă, în trenul personal, în Gara de Nord, Bucuria revederii era nemăsurată, dar lui Tudor un anume gând îi dă ocol şi îl sâcâia precum o viespe întărtată.

– Ce ştii de ai mei, nea Tudore? Sunt sănătoşi, mai ies la câmp, aşa cum îi ştiam eu în urmă cu aproape nouă ani? Pe frate-meu Adrian nu l-am putut găsi acasă. Am înţeles din ziarele cumpărate de la aeroport că este plecat pentru o săptămână la Paris, la un colocviu.

Vorbeşte neschimbat Marinică, de parcă nici n-ar fi fost nicicând plecat pe-acolo, gândeşte Tudor.

Imediat ce a simţit cum dă din colţ în colţ, Marinică l-a ghicit.

– Marinică,…nu ştiu cum să-ţi spun. Ştii şi tu,…bătrânii…în general…se îmbolnăvesc des. Ba aia, ba ailaltă…aşa cum se întâmplă când nu mai vrea să-i ţină lutul din care sunt…adică…suntem până la urmă croiţi cu toţii. Iar medicamentele pe la noi sunt puţine…, dar mai ales scumpe!

– Nea Tudore, spune-mi adevărul, oricare ar fi el!

N-a avut cum s-o facă. Fusese luat prin surprindere şi nu şi-a putut găsi cuvintele la îndemână. A răscolit câteva minute bune prin buzunarele largi până a reuşit să dea la iveală batista, pe care, după ce se ştergea, o răsucea fără odihnă în mâini şi o privea ca pe un lucru ciudat, lipsit de noimă. Lacrimile prelinse pe obraji cădeau în voie pe ţesătura de doc a pantalonilor de salopetă, desenând tot soiul de hărţi ciudate, iar el se uita din ce în ce mai înspăimântat când către ele, când către cei care intrau în compartiment să se intereseze dacă mai sunt locuri libere. Ai ajuns să pişi ochii precum muierile, ori ca ăia de stau o noapte întreagă în cârciumă şi uită să mai plece acasă, se certă pe sine cu asprime Tudor.

Mai bine de două ore s-a străduit să ocolească privirea posomorâtă a lui Marinică. Până ce au coborât din tren. Dar acolo, pe peronul strâmt şi plin de noroi, Tudor a reuşit să elibereze întregul potop de cuvinte. Pentru că n-a vrut ca Marinică să afle adevărul de la altcineva.

(Publicată în Nepoţii lui Moromete 13 scriitori din Teleorman, Ed.Muzeul literaturii române,Bucureşti, 2003, pag,216)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot