Arhive lunare: Decembrie 2013

MUNTELE DIN VIS

Ultima carte de autor, apărută în decembrie, 2013, în care figurează poeziile publicate în revista Observatorul din Toronto – Canada (2009-2013).

1524595_10151886905549021_1085966270_n

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 10

DSC00015

10.

 

zvonul referitor la sosirea Mesagerului s-a răspândit repede. Din cele mai îndepărtate colţuri ale Ţinutului au început să se reverse către Han grupuri-grupuri. O activitate atât de (intensă/febrilă) la Han nu se mai înregistrase încă de pe vremea în care, străbunicul Hangiului, ascultând sfatul Cititorului în Stele care prevestise căderea Cometei, deşi se apucase cu doar câteva luni înainte, a reuşit să termine la timp construcţia Hanului şi a tuturor anexelor care puteau fi văzute şi astăzi.

Pentru a-i face pe oaspeţii săi să se simtă bine, de pe urma cărora Hangiul nu se sfiia s-o recunoască – câştiga bine -, să nu regrete alegerea locului său în detrimentul multora care apăruseră prin împrejurimi precum ciupercile după ploaie, acesta s-a văzut nevoit să angajeze într-un timp foarte scurt cam încă de trei ori pe-atâţia bărbaţi şi femei la bucătărie, dar şi ospătăriţe pentru sala de mese.  Acolo, cu destul noroc, cineva mai putea găsi un loc liber să servească masa de prânz ori cea de cină. Imediat după aceea, a recunoscut că este nevoit să se angajeze o duzină de grăjdari pentru îngrijirea şi hrănirea cailor oaspeţilor, cărora li s-au adăugat în mod firesc vreo câţiva mecanici, ce aveau misiunea să verifice şi să repare maşinile celor sosiţi din depărtări, cu colbul aşternut aproape de-un deget pe tabla strălucitoare a aripilor automobilelor lor scumpe.

În ideea ca nu cumva să se rătăcească totuşi o parte dintre cei care aveau de gând să participe la întâlnirea cu Mesagerul, într-una din nopţile sale de nesomn, Hangiul s-a gândit că este necesar (şi, în mod sigur, îi şoptise un gând, cheltuiala se va justifica), ca la toate răspântiile să-i îndrume pe aceştia pe drumul cel bun.

Primii dintre oaspeţii ce-au sosit la Han au fost Astronomul, căruia celor mai mulţi le era mai la îndemână să-i spună Cititorul în Stele, şi Pescarul. Singura pretenţie a Cititorului în Stele făcută cunoscută Hangiului, pe când ambii se aflau încă în mijlocul sălii celei mari, abia reuşind să se descotorosească de tot calabalâcul, a fost aceea de a le fi repartizată o cameră din care să fie vizibilă o parte cât mai mare din bolta cerească. Şi-n plus, dacă bine înţeles este posibil şi nu deranjează cumva, să i se permită să poată urca pe terasa Hanului ziua cât mai ales noaptea, la început numai pentru a-şi monta ustensilele cărate, recunoştea, cu destul efort, după aceea numai pentru a cerceta stelele şi mersul acestora. Considerând în sinea sa probabil că nou-sosiţii trebuie să se bucure de dreptul întâiului născut, Hangiul a acceptat într-o clipită totul.

La un interval de cel mult o oră şi-a făcut apariţia un grup mai mare, părând a fi condus de Vânzătorul de Vechituri şi Iluzii, din care mai făceau parte – pentru singurul motiv că în diligenţă numai atâtea locuri libere existaseră – Cerşetorul, Vânătorul şi Florăreasa. Într-un mod cu totul neaşteptat, singurul din grup care a îndrăznit să ia cuvântul a fost Vânătorul, precizând şi chiar subliniind că numai el ar avea nevoie de-o cameră, dar are puterea să mărturisească  acum că un instinct prea greu de strunit îi şoptise insidios: „acea cameră ca rămâne mai mult nelocuită”. Pe şirul paşilor înşiraţi spre scara urcând către etaj, observând crisparea imprimată în aerul încăperii, Vânătorul a rostogolit brusc precum o bilă pe suprafaţa lucioasă a unui cristal o glumă, atrăgând atenţia că dacă va fi cumva căutat la telefon ori de către un curier al Ţinutului, e mai repede de găsit prin pădurile din împrejurimi ori pe baltă.

În legătură cu Vânzătorul de Vechituri şi Iluzii, Cerşetorul şi Florăreasa, Hangiul a înţeles într-o clipită: ei nu au nevoie de camere şi oricare dintre ei poate fi găsit oriunde, prin preajmă.

Cam către la apusul soarelui, dintr-o direcţie greu de precizat, au apărut la Han Cartograful şi Păsărarul. Ambii apăsaţi de greutatea unor voluminoase bagaje. Hărţi multe strânse sul, legate la ambele capete cu sfori roase, atlasuri multicolore, planigloburi de cele mai diverse mărimi, colivii al căror aer era continuu antrenat de mişcarea aripilor păsărilor încarcerate. La observaţia exprimată cu doar jumătate de glas, marcat de semnul îndoielii, de către Hangiu, ca nu cumva păsările să-i conturbe pe oaspeţi la primele ore ale dimineţii, ori – Doamne fereşte! – în toiul nopţii, Păsărarul a replicat rapid, ajutat de nelipsita prezenţă de spirit, că dispune de o metodă absolut nouă, numai de el ştiută, prin care atunci când cu adevărat o doreşte, nici măcar una din păsările sale nu mai cântă. Printr-o bogăţie de triluri împletite vesel, întreg păsăretul părea să încuviinţeze spusele stăpânului lor.

Cu destul de puţin după stingerea luminilor din sala cea mare şi-n cele mai multe dintre încăperi, cu un vraf greu de zgomote s-au rupt din pânza întunericului de dincolo de uşa Hanului Poetul, Pictorul şi Circarul. S-ar fi putut bănui că în mod intenţionat nu şi-au dorit să ajungă mai devreme, cum le-ar fi stat în putinţă, dar ei au afirmat într-un glas, fără a fi înţeleşi în prealabil, că numai trenul care îi adusese cu o întârziere prea greu de imaginat era de vină.

Dacă la o privire sumară, Circarul arăta ca mai avea câte ceva pus  într-o traistă ponosită de pânză, ale cărei culori se pierduseră aproape complet. Poetul şi Pictorul, într-o grabă greu de imaginat, înainte de a intra în Han, au ascuns [cu] gesturi repezi, cât mai bine cu putinţă, hârtia, creionul, vopselele şi pânzele. Poetul, cuprins de fâstâceală, roşu până în vârful urechilor, a găsit puterea să articuleze câteva vorbe dezlânate şi să îi solicite celui care îl înlocuia pe Hangiu să le acorde la toţi trei o cameră, oricât ar fi de strâmtă, chiar şi la mansardă. După ce, din obişnuinţa meseriei, înlocuitorul Hangiului le-a adus la cunoştinţă tariful perceput pentru o noapte de dormit la Han, s-a interpus o pauză stânjenitoare pentru toţi cei trei oaspeţi, timp în care, în întunericul buzunarelor ponosite, şi-au prefirat banii.

Aproape de ivirea zorilor, când prea puţini ar mai fi putut să aibă urechi să audă pentru cele întâmplate în afara ori în interiorul Hanului, şi-au făcut intrarea pe uşa grea Judecătorul, Temnicerul, Poliţistul şi Avocatul. Toţi îmbrăcaţi în haine de împrumut, dând impresia a fi mai degrabă nişte simpli târgoveţi, comis-voiajori ori funcţionari abia smulşi din colbul unor maldăre de hârţoage.

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

SAGA FAMILIEI VIALHE 7 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Ea nu-i reproşa primarului totala indoferenţă faţă de religie şi puţin îi păsa că într-o zi el avea să se prăjească în iad. Dar îi părea rău că îl băgase şi pe fiul ei în consiliul local.

Deşi în sinea ei era foarte mândră de această promovare, bunica nu voia totuşi să admită că primarul, liber-cugetător, dăduse dovadă de toleranţă punând pe lista sa un om   care mergea la bisercă cel puţin de trei ori pe an. Ea se temea de vreo şmecherie, de o cursă în care primarul şi alţi republicani îl vor atrage pe fiul ei într-i zi.

Nu ştia că primarul îl alesese pe fiul ei Jean-Edouard prim-adjunct pentru că ştia să citească şi pentru că era un agricultor excelent, unul dintre aceia care ar putea infiinţa un sindicat de achiziţii, la care visa de mult timp.

–         O fi el păcătos, dar e un primar bun, tranşă bătrânul. Hai la culcare.

Toţi se ridicară, iar Marguerite, ajutată de soţul ei, îl dezbrăcă pe Pierre-Edouard în faţa focului. Băiatul nu se trezi nici când ea trase pe el o cămaşă încălzită la foc, nici când îl culcă în patul în care dormeau deja surorile lui.

 

2

 

Jean-Edouard îşi înghiţi bucăţica de pâine unsă cu pate de ficat care încheia gustarea lui de dimineaţă şi-şi goli paharul de vin. Apoi îşi şterse cu grijă briceagul de pantalonii groşi de catifea neagră, îl închise şi în puse în buzunar.

–         Vântul suflă tot dinspre răsărit, îi atrase atenţia tatăl său, care stătea de cealaltă parte a căminului. Va trebui să-i atacaţi prin pinetul castelului, că dacă veniţi cu vântul în spate nu faceţi nimic.

–         Ştiu.  În tot cazul, nu suntem siguri că mai sunt acolo, sus. Animalele astea umblă mereu de colo-colo.

Plecă de lângă şemineu şi fu înghiţit de întunericul odăii. Nu i se pāruse necesar sā aprindā lampa. Trase sertarul sipetului, cāutā pe pipāite, gāsi cutia cu cartuşe din care scoase câteva, apoi reveni şi se aşezā lângā foc.

–         Ce mai aştepţi?

–         Pe Jeantout şi pe Gaston. Trebuie sā vinā sā mā ia.

Se lumina  încet – încet de  ziuā; norii  groşi se târau la înālţimea podişului, ascunzând piscurile. Se auzi uşa şi intrā Marguerite.

–         Tot aicea eşti?

Terminase de îngrijit vacile şi un miros de  grajd umplu  încāperea.  Puse gāleata cu lapte pe masā.

–         Ajutā-mā sā pun pe foc cāldarea porcilor.

Bārbatul se ridicā, apucā recipientul enorm, umplut  cu toate  resturile alimentare  din casā, cu napi, tārâţe şi apā şi îl puse pe pirostrii.

–         Credeam cā plecaţi sā goniţi lupii, insistā ea.

–         Mā duc. A, uite-i, spuse el, zārindu-i pe geam pe vecinii sāi.

Îşi îmbrācā haia groasā de vânātoare şi luā puşca din cui.

–         Încearcā mācar sā ajungi acasā la prânz, e, totuşi, Crācuinul, îi reaminti ea. Şi, vezi … ai grijā!

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VI-a

Am mai vorbit despre faptul că familia este mediul cel mai propice pentru proliferare (acest lucru l-am demonstrat discutând despre Jacques sau supunerea.

Continuând această piesă, Viitorul e-n ouă exaltă procrearea, aşa cum altă dată a făcut-o Apollinaire în Mamelele lui Tirésias. Apare din nou aceeaşi îngrămădeală de Jacques şi de Roberte. Piesa începe printr-o scenă amuzantă, în care cei doi miri, pradă dragostei lor, sunt înconjuraţi de cei patru părinţi nemulţumiţi, de bunica şi de Jacqueline, nemulţumite şi ele de prestaţia proaspăt căsătoriţilor. Efortul lor este redus la silabele cuvântului pisică :

ROBERTA : Pisică … Pisică …

JAQCUES : Pisică … Pisică…

ROBERTA : Pisică … Pisică …

JAQCUES : Pisică … Pisică…

ROBERTA : Pisi-pisi pisiicăăă …

JAQCUES : Pissss …pisssiii … pisssicăăăă …[1]

Familia nu este derutată în faţa eşecului, de fapt ei vor tot timpul producţie, specia trebuie să prolifereze.

JACQUES TATĂL (către fiul său) : Viitorul rasei albe e în mâinile tale. Trebuie ca ea să continue, să meargă mai departe, să-şi extindă neîncetat puterea ! …

JACQUES FIUL : Şi cum se face asta ?

JACQUES TATĂL : Prin producţie. Tot ce dispare trebuie  înlocuit de noi produse, şi mai numeroase, şi mai variate. Iar sarcina ta e să provoci producţia …[2]

În consecinţă, Jacques trebuie să nişte dureri extraordinare, durerile facerii, după cum spune sora sa, Jacqueline. Asistat de toată familia, el trebuie să clocească ouăle pe care ceilalţi i le aduc fără încetare.

JACQUES MAMA : Hai, cloceşte, băiatul mamii !

JACQUES BUNICA : Precum strămoşii tăi !

JACQUES TATĂL : Cloceşte, cloceşte pentru gloria şi splendoarea naţiunilor, cloceşte pentru nemurire ! …

JACQUES TATĂL : Aşa ! Producţie ! Producţie ! Producţie !

JACQUES BUNICA : Ouă ! Ouă ! Ouă ! Ouă !  [3]

Repetarea unor cuvinte ca producţie, ouă, cot-codac etc., crează impresia de mişcare vertiginoasă, de accelerare, care va duce la repopularea pământului. Din ouăle clocite de Jacques vor ieşi progenituri de toate felurile :

JACQUES MAMA : Oportunişti !

ROBERTA MAMA : Naţionalişti !

ROBERTA TATĂL : Internaţionalişti !

JACQUES TATĂL : Revoluţionari !

JACQUES BUNICA : Antirevoluţionari !

JACQUELINE : Rădăcini şi radicali !

JACQUES MAMA : Populişti !

ROBERTA TATĂL : Acţionari !

JACQUES TATĂL : Reacţionari !

JACQUES BUNICA :  Şi chimişti !

JACQUELINE : Pompieri, profesori şi profesionişti !

JACQUES MAMA : Jansenişti !

ROBERTA MAMA : Liberi pansişti !

ROBERTA TATĂL : Şi marxişti. Marchizi, mărci şi contramărci .

JACQUES TATĂL : Idealişti. Relativişti.

JACQUES BUNICA : Existenţialişti.

JACQUELINE : Esenţialişti şi materialişti.

JACQUES MAMA : Federalişti, spiritualişti.

ROBERTA MAMA :  Şi copişti.

ROBERTA TATĂL :  Fraţi şi falşi fraţi.

JACQUES TATĂL : Prieteni şi inamici.

JACQUES BUNICA : Chitanţă şi manutanţă.

JACQUELINE : Vameşi şi actori.

JACQUES MAMA :  Beţivi şi catolici.

ROBERTA MAMA :  Protestanţi şi israeliţi.[4]

Pe lângă proliferarea rasei umane, în această piesă există şi proliferarea unor obiecte :

ROBERTA TATĂL : Scări, pantofi, scăriţe.

JACQUES TATĂL :  Creioane şi peniţe.

ROBERTA MAMA : Aspirine şi chibrituri.

JACQUES BUNICA : Şi omplete şi omleturi, multe omlete şi omleturi ![5]

Singurul moment de poezie, reprezentat de dorinţele lui Jacques, este repede respins de trista revenire la realitate, la obsesia producţiei :

JACQUES : Vreau o fântână de lumină, cu apă incandescentă şi flăcări de gheaţă, vreau o ninsoare de foc.[6]

Dorinţa de lumină a eroului nu va fi niciodată îndeplinită, fiindcă, pentru ceilalţi, mai importante sunt producţia, procrearea. Ultima replică, aparţinând lui Jacques-bunicul, dă chiar titlul piesei, care ar putea continua după dorinţa actorilor şi spectatorilor, ca şi alte multe piese ale lui Ionesco.


[1] Eugène Ionesco, Viitorul e-n oău, in Victimele datoriei, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1994, trad. Dan C. Mihăilescu, p. 91

[2] idib., p. 101

[3] ibid., p. 105

[4] idib., pag. 107

[5] ibid., pag. 107

[6] ibid., pag. 108

12118486_9140815

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

SAGA FAMILIEI VIALHE 6 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Observă deodată că tatăl lui se încrunta la el şi se grăbi să se uite în faţă. Ne era bine să atragă atenţia.

De abia îndrăznea să creadă că avusese un noroc fabulos să ajungă acasă întregi din expediţia lor. Dar cea mai mică greşeală ar fi putut dezvalui faptul că că nu are conştiinţa curată. Îşi iubea tatăl, dar se temea de el. Mai întâi, îl impresiona cât era de mare, de puternic, cu mâini enorme şi o expresie severă, accentuată de mustaţa groasă şi neagră. Apoi, i se părea bătrân, nu ca bunicul, dar aproape. Nu ştia exact ce vârstă au părinţiilui şi nu îşi amintea să fi avut vreodată curajul să-I întrebe.

Constată cu plăcere că a doua liturghie se terminase şi ca deja abatele Feix începea din nou rugăciunile în faţa altarului.

 

– Cel mic doarme, spuse Marguerite, strângând farfuriile.

Mâncaseră toţi cu poftă la masa de revelion, numai fetiţele lipsiseră, pentru că nimeni şi nimic nu le putuse trezi. Pierre-Edouard adormise cu capul pe masă, alături de farfuria pe care se găsea o bucată de caltaboş.

Bărbaţii se ridicaraă, trecură lângă foc, luând borcanul cu tutun; îşi răsuciră tigări şi le aprinseră de la o surcică.

–         Ai vorbit cu ceilalţi? întebă bunicul.

La şaizeci şi nouă de ani, în ciuda unei vieţi consacrate muncii pământului, cu şapte ani de stagiu militar şi un an de război, şi în ciuda reumatismului care îl gârbovea, Edouard Vialhe încă mai ţinea, cu o mână de fier, treburile şi destinul fermei şi al familiei. Nu-i scăpa nimic, iar dacă îi era din ce în ce mai greu să participela muncă, ochiul îi rămânea ager.

Unicul  fiu  al lui  Mathieu-Edouard  şi  Noémie  Vialhe,  moştenise  de  la  ei  bazele actualei proprietăţi: opt hectare, adunate cu răbdare de mai multe generaţii de Vialhe care îşi transmiteau pământurile, priceperea şi prenumele Edouard, privilegiu al primului născut. La cele opt hectare, el mai putuse adăuga unul, la întoarcerea din armată. Soţia lui, Léonie, adusese în coşul de nuntă, în 1859, două hectare şi o păşune bună. Născut în anul următor, singurul lor fiu, Jean-Edouard, îi ajutase mult în munca de la fermă, dar, mai ales, avusese mână bună, însurându-se, la douăzeci şi opt de ani, cu Marguerite, mai mică decât el cu zece ani, frumoasă ca o cadră, şi care avea ca zestre patru hectare de pământ excelent.

Singurul reproş care i se putea adune norei era că a făcut trei copii, să crezi că mălai-mare ăsta de Jean-Edouard nu ştia să semene în vânt. Într-o zi, aceşti trei copii puteau să se certe şi să împartă moşia. Să dea Dumnezeu ca bătrânul să nu mai fie de faţă la o asemenea catastrofă!

–         Ei, ai vorbit cu ei?

–         Da, o să organizăm o hăituială.

–         Când?

–         Mâine.

–         Mâine e Crăciunul, protestă mama lui. Nu puteţi să staţi acasă?

–         Ascultă, pledă Jean-Edouard, doar n-o să lăsăm lupii să se cuibărească iar în ţinutul nostru. Eu am

copii şi animale. Toţi din sat sunt de acord pentru mâine, sau mai degrabă pentru astăzi. Şi, de altfel, hotărârea a fost luată de primar.

–         Un păcătos! murmură bunica.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet

ANIVERSARI de Mihai-Athanasie Petrescu

Cu o intarziere de care numai eu si faimoasa mea camera foto suntem vinovati, vin in fata dumneavoastra cu o relatare succinta a evenimentului organizat vineri, 13 decembrie 2013, de Casa Municipala de Cultura din Rosiorii de Vede sub genericul “Centenarul Aviatiei Militare Romane”.

Succinta, succinta, dar …

Este vorba de o activitate care a acoperit mai multe aniversari : una universala, aceea de 110 ani de la primul zbor al Fratilor Wright ; doua nationale : 100 de ani de la legea pentru infiintarea aeronauticii militare in Romania si 90 de ani de la fondarea Aeroclubului Regal Roman. In sfarsit, aniversarea noastra locala, 10 ani de la primul simpozion pe teme de aviatie desfasurat la Rosiorii de Vede.

Pentru ca celelalte jubilee sunt cunoscute de toata lumea, imi permit sa insist mai mult pe sarbatoarea noastra.

La 6 noiembrie 2003, sub pretextul centenarului Fratilor Wright (era la moda atunci si am profitat si eu), am sugerat directoarei de atunci a Directiei pentru Cultura, regretata doamna Constanta Ciubuc, sa facem si noi o actiune menita sa le spuna rosiorenilor cine sunt ei pe harta istorica si geografica a aviatiei mondiale. Poate cu nitica ezitare, doamna Ciubuc a acceptat si nu i-a parut rau ; au venit la noi atunci sase membri ai Asociatiei Aviatorilor Brasoveni : presedintele de atunci, dl cdr. (r.)(v.r.) Sixtus Maxim, impreuna cu taticul meu, mr. (r.)(v.r.) Atanasie Petrescu, pilotul planorist Iulian Minea (Dumnezeu sa-i ierte pe toti trei !), cpt. (r.) Constantin Nanu, col. (r.) Nicolae Darabant si ing. Constantin Pomparau. Au mai venit la noi cdr. George Paul Sandachi, directorul de atunci al Muzeului Aviatiei si cdr. (ulterior general) (r.) (v.r.) Dan Stoian. Simpozionul a durat nepermis de mult (daca luam in calcul regulamentele militare, care impun limita de 20-30 minute), dar s-a bucurat de mare success.

In anii urmatori au venit la Rosiori pentru alte activitati cu caracter istoric nume grele ale istoriografiei aviatice romane: in afara de cei mentionati deja si care au repetat vizita la noi, ii mentionez pe prof. dr. Valeriu Avram, Dan Antoniu, gen. ing. dr. cosmonaut Dumitru Prunariu, ing. dr. Cristian Craciunoiu,  ing. dr. Sorin Dinea, ing. Fernando Petre, Sorin Turturica, Marius Morcov, prof. Vasile Tudor, dna Eleonora Arbanas, presedintele Fundatiei « Erou Capitan (av.) Alexandru Serbanescu, cdr. (r.) Marius Popescu Calarasi. De la noi au intervenit in numeroasele activitati, pe langa Sorin Turturica, pe vremea cand era inca rosiorean, prof. Argentin Porumbeanu si, fara falsa modestie, prof. Mihai-Atanasie Petrescu.

In afara de aceste simpozioane, la organizarea carora a contribuit de fiecare data si Liceul Economic-Administrativ (actualul Liceul Tehnologic Virgil Madgearu), la Rosiori am avut cateva expozitii de fotografie tematica : PHOTOAVIA, realizata de comunitatea Romanian Spotters si gazduita de Casa de Cultura, si cele trei expozitii ale Asociatiei « Aripi Romanesti », dedicate lui Dan Vizanty, aniversarilor Aviatiei reactive militare si Elicopterelor Armatei romane, care au fost vernisate in Muzeul Municipal de Istorie „Petre Voivozeanu”, cu sprijinul doamnelor directoare Angela Sandulescu si apoi Veronica Cojocaru.

Cu sprijinul autoritatilor locale, acum doi ani am inaugurat la Rosiori primul monument din tara dedicat unui grup de aviatie, format dintr-un avion IAR-93 si o placa de marmura, edificat in memoria si cinstea Grupului 1 Vanatoare care, in 1944, a luptat de pe Aerodromul Rosiorii de Vede. Chiar daca acum este in alt loc, monumentul exista si azi.

Poate (ba sigur !) cel mai spectaculos si mai vizibil eveniment a fost mitingul aviatic « Temerarii inaltimilor albastre », din 2011, la care au participat avioane ultrausoare, motodeltaplane, un gyrocopter si un paramotor), pilotate de Adrian Buzan, Dragos Gheorghe, Albert Malaxa, Daniel Dobre, Ionut Andrei, Gheorghe Uta, Nicolae Mihaita (Mami), Laci Kiss, Andrei Holca. Era aici si prietenul nostru Valer Novac, venit, insa, cu masina. Sper sa putem repeta si cu alta ocazie o astfel de demonstratie aeriana.

De aceasta data, numerosii curiosi veniti la Casa de Cultura au urmarit o dezbatere condusa de doamna directoare Aura Barbut, in cadrul careia au luat cuvantul Sorin Turturica, cu o prezentare a inceputurilor aviatiei miliatare romane, cu Bibescu, Cerchez, Vlaicu, Caranda si Negrescu. Eu am incercat o evocare a ispravii lui Orville si Wilbur Wright, in care am recunoscut meritele lor, dar nu l-am uitat pe Traian Vuia, care si-a construit si zburat avionul cam in aceeasi perioada (si care, daca ar fi avut bani, cine stie ….).

A vorbit in incheiere, asa cum se cuvine celui mai important invitat, noul nostrum prieten, pilotul instructor Stefan Panait, de la Aeroclubul Romaniei. El a prezentat asa de frumos institutia la care lucreaza, incat elevii mei, care formau o buna parte din asistenta, au fost vrajiti, iar azi m fost bucuros sa dau telefoane pentru a afla exact din ce este format un dosar de candidatura la scolile de zbor ale A.R. !

Chiar daca e un sfarsit de deceniu, cred si sper ca Rosiori va ramane si in deceniile urmatoare un centru aeronautic. Bunavointa exista, atat din partea directiei abilitate din Primarie cat si din partea mea. Iar aniversari … vor fi mereu. Deci, va astept la Rosiori !

988796_592914737449144_1953761563_n

(foto Robert Tuinea)DSC05199DSC05201

(Foto Florina Isache)

IMG_7463

(Foto: Aurelia Petrescu)

In aceasta din urma fotografie pot fi vazuti, in primul rand, dnii Eugen Ovidiu Vlad si Ion Nutu, fosti primari ai municipiului, care au raspuns cu drag (si le multumesc) la invitatia de a lua parte la manifestare.

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 9

9.

 

„Vezi tu, Cristiane”, mi-a spus bunica Maria de nenumărate ori de-a lungul anilor, „pentru ca un om să răzbească în viaţă, să învingă toate greutăţile ivite, este necesar să fie sănătos atât la trup, cât şi la minte”.

Aproape întotdeauna spusele sale se nimereau să fie rostite înainte de a ne aşeza în jurul mesei, iar pe sub straşina frunţii întrezăream cum în farfurie tocmai îmi era pusă bucata de carne cea mai bună, şi că alături de feliile subţiri de pâine îmi erau aşezate rând pe rând lingura, furculiţa şi cuţitul, fiecare cu o tandră mângâiere.

În ultima zi în care a mai putut vorbi, le-a dat cu greu de înţeles celor care o vegheau că doreşte să fiu chemat. Cu toate că boala o chinuise ani în şir şi-i măcinase meticulos trupul, ochii îşi mai păstrau încă vioiciunea.

Înconjurată de o tăcere nemăsurată, transmisă parcă prin clipitul des al pleoapelor, m-a întrebat aproape fără cuvinte ce mai e nou şi ce se mai aude. Am priceput că se simte ceva mai bine şi că îi face plăcere ca întotdeauna să stăm măcar un pic la taclale. „Toate sunt la locul lor, stai fără grijă, noi toţi aşteptăm să te faci cât mai repede bine!” i-am zis. Şi am greşit. Un zâmbet amar, greu de şters de pe colţurile gurii, i-a înflorit. Fixându-mă cu privirea pe neaşteptate, mi-a spus: „În ceea ce mă priveşte, am destul curaj să păşesc dincolo, şi, la urma urmei, fiecare dintre noi ar trebui să se împece cu gândul că aşa ne-a fost dat, că aşa este croită mult prea scurta noastră trecere pe pământ”.

Rămăsesem pironit la marginea patului. În acele clipe am înţeles de ce de aproape două săptămâni refuza să mai ia vreun medicament ori să-i mai fie făcute injecţii. „De ce vă mai chinuiţi atâta, şi ţineţi cu tot dinadinsul să lungim ceea ce nu se mai poate?” ne-a întrebat pe toţi ai casei.

M-a îndemnat printr-un gest sec să mă aşez alături şi s-o ridic pe cât mai multe perne. Ceva mai târziu, a reînceput să vorbească gâfâit, risipindu-şi ultimele picături de putere. „Aş rămâne, …  cu sufletul împăcat, Cristiane …, dacă ai găsi de cuviinţă …, ba nu, … dacă ai fi convins că este cu adevărat bine … să se pună capăt o dată … pentru totdeauna duşmăniei şi urii … Da, eu … una, acum …, îmi doresc din adâncul sufletului …  să se ducă pe pustii … pacostea ce … ne urmăreşte familia ca o piază rea … de-o grămadă … de ani … de-a rândul”.

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot