Arhive lunare: aprilie 2018

FARMACISTUL MIHӐESCU de Mihai-Athanasie Petrescu

– Domnule Onimescu, mӑ bucur de ocazia asta care ne pune din nou faţӑ-n faţӑ, ca de fiecare datӑ când se apropie apariţia unei noi cӑrţi de-a domniei voastre.

– Domnule Editor, bucuria este, desigur, reciprocӑ. Totuşi, pentru cӑ ne cunoaştem de atâţia ani şi pentru cӑ, de obicei, când ne întâlnim, ca şi acum, la o bere, renunţӑm la formalism, eu aş vrea sӑ renunţӑm chiar şi în forma scrisӑ la domni şi doamne.

– De acord. Deci bӑ, Aurele, ce ne propui in noua ta carte?

– Ca de obicei, sper sӑ rezolv câteva dintre marile probleme existenţiale ale omenirii. În ultimul timp m-am apucat sӑ fac nişte cercetӑri în diferite domenii ale ştiinţei. Eh, nu sunt eu mare specialist, dar sӑ ştii, dragӑ Edi, cӑ am fӑcut nişte descoperiri epocale!

– Ce vrei sӑ spui? Doar nu s-a scris despre tine în analele Academiei de Ştiinte?

– Sigur cӑ nu. De fapt, eu am scris nişte anale, dar Academia, aşa ca de fiecare datӑ, e în urmӑ cu noutӑţile. Poate acum, când o citi la mine, se pune la curent şi preşedintele Forului Ştiinţific.

– Dar sӑ ştii cӑ pentru mine, preocupӑrile tale ştiinţifice reprezintӑ o mare noutate. De când te-a apucat?

– De mult, din copilӑrie. Când eram mic, eram prieten cu unul, Mihӑiţӑ, el mi-a stârnit curiozitatea, atunci când mi-a povestit cum l-a ajutat pe un savant sӑ facӑ o mare descoperire.

– Mӑ faci curios. Nu-mi povesteşti şi mie?

– Dar cum sӑ nu. Mai comandӑ câte-o bere, cӑ e mult de povestit.

 

 

FARMACISTUL MIHӐESCU

La începutul anilor 1970, pe strada Cuza Vodӑ numӑrul 20 din Braşov exista o instituţie sanitarӑ cu un nume azi dispӑrut: SANEPID.  Era o clӑdire interesantӑ, cu etaj, medici, asistenţi şi trei masini: un IMS, un TV 8 si un camion Molotov. Avea în subordine şi clӑdirea alӑturatӑ de la numӑrul 24, adicӑ Laboratorul de Igienӑ, alcӑtuit din secţiile de Bacteriologie, Chimie Alimentarӑ şi, mai ales, Toxicologie.

Istoria acelei mari descoperiri este legatӑ mai ales de Toxicologie, dar are legӑturi şi cu alte departamente ale Sanepidului. Dar sӑ începem cu începutul:

Într-o dimineaţӑ, pe când tovarӑşele de la Toxicologie îşi alcӑtuiau planul de muncӑ, uşa laboratorului s-a deschis brusc, cu zgomot şi cu clanţa pe jos (iar lipsea cuişorul care o fixa), aşa cum se întâmpla numai atunci când intra directorul Sanepidului. Dar, ciudat, nu doctorul Braun îşi fӑcu apariţia, ci, dupӑ câteva secunde intrӑ un cetӑţean scund, mustӑcios, cu dinţii din faţӑ mari şi împinşi înainte, îmbrӑcat într-un pardesiu bej, cu carouri şi ţinând într-o mânӑ o pӑlӑrie din acelaşi material ca al pardesiului, iar în cealaltӑ o servietӑ voluminoasӑ, din piele de porc, una de-aia de 144 de lei. Pӑrând cam pierdut în spaţiu, omul fӑcu un pas în laborator, dupӑ care executӑ un fel de întoarcere dreapta-mprejur, parcӑ aşteptând ajutor.

Atunci intrӑ şi doctorul Braun, rostindu-şi obişnuita formulӑ de salut:

– Bunӑ ziua, ce mai fac fetele mele?

Şefa laboratorului, domnişoara Angela Mayer, avea rӑspunsul pregӑtit, ca de fiecare datӑ:

– Nu veniţi la o cafea, tovarӑşu director?

Braun accepta foarte rar invitaţia şi nici de data asta n-o fӑcu. Avea ceva de spus şi nu trebuia sӑ piardӑ timpul; voia sӑ scape mai repede de acolo, ştia cӑ ordinul pe care urma sӑ-l dea nu va fi primit cu entuziasm:

– Fetelor, uite, vi-l prezint pe tovarӑşul farmacist Mihӑescu Ion. A fost repartizat la voi de cӑtre Direcţia Sanitarӑ, pentru cӑ tovarӑşul îşi pregӑteşte lucrarea de doctorat şi are nevoie de un laborator unde sӑ îşi facӑ cercetӑrile. Spunând astea, directorul îl împinse pe musafir spre mijlocul laboratorului şi profitӑ de diversiune pentru a dispӑrea în vitezӑ.

Mihӑescu tot nu se hotӑra sӑ deschidӑ gura. Se uita, timid, la toate angajatele laboratorului, conştient cӑ era un intrus nedorit în mijlocul comunitӑţii. Aşa cum se cuvine, tot şefa Toxicologiei puse capӑt momentului stânjenitor.

– Bunӑ ziua, tovarӑşe farmacist, vӑ urӑm bun venit în mijlocul nostru şi vӑ urӑm mult succes în activitate.

Fӑrӑ sӑ-şi revinӑ din stânjenealӑ, Mihӑescu întinse mâna dreaptӑ, observӑ cӑ încӑ ţinea pӑlӑria, încercӑ sӑ o mute în mâna stângӑ, unde avea servieta, apoi vru sӑ şi-o punӑ pe cap … Îl salvӑ una dintre angajate, care îi luӑ servieta şi pӑlӑria, pe care le puse pe un scaun. Musafirul deveni dintr-o datӑ alt om. Mai întâi cu voce înceatӑ, apoi din ce în ce mai sigur pe el, omul îşi expuse personalitatea.

– Sarut mâinile, ştiţi, eu vreau sӑ fac nişte mici cercetӑri, ca sӑ îmi fac lucrarea de doctorat. Eu … eu sunt convins cӑ aş putea sintetiza un medicament nou împotriva tusei, ceva din familia codeinei, dar mai ieftin, mai uşor de fabricat. Am studiat … am calculat … am ajuns la concluzia cӑ se poate face o sintezӑ viabilӑ şi ieftinӑ. Doar cӑ eu nu dispun la domiciliu de mijloacele tehnice necesare, de aceea am cerut ajutorul partidului, iar partidul m-a îndrumat la dumneavoastrӑ … am auzit cӑ voi, aici, aveţi un spaţiu excedentar şi puteţi sӑ-mi asiguraţi şi necesarul de substante şi reactivi şi cӑ … şi cӑ aveţi şi tot ce trebuie, şi calificarea necesarӑ pentru a-mi oferi sprijinul necesar …

Epuizat dupӑ un discurs atât de lung, farmacistul se opri, aruncând priviri iscoditoare de jur-împrejur. Fetele, dupӑ ce îl ascultaserӑ cu atenţie, acum încercau sӑ-l plaseze într-una dintre categoriile “aha!” sau “lua-te-ar dracu!”. Fizionomiile lor indicau mai degrabӑ a doua categorie, dar domnişoara Mayer, al cӑrei temperament sӑsesc nu permitea fizionomiei sӑ se dea de gol, gӑsi cu cale sӑ rӑspundӑ:

– Bine, tovarӑşe farmacist, o sa facem totul sӑ vӑ ajutӑm.

Mihӑescu nu se lӑsӑ rugat:

– Am nevoie de o camerӑ, pe care sӑ o pot încuia. Voi aduce mâine un aparat de concepţie proprie, foarte perfecţionat şi foarte fragil, pe care îl voi folosi în cercetӑrile mele. Îmi mai trebuie acces la aparatura voastrӑ, am auzit cӑ aveti microscoape, psihrometre, balanţe de mare precizie, plus substanţele necesare. Vӑ rog sӑ îmi arӑtaţi substanţele.

Dupӑ ce studie dulӑpioarele cu sticluţe şi cuţiuţe, Mihӑescu îşi mângâie mustaţa şi decretӑ:

– E destul de bine, dar mai îmi trebuie şi astea … şi scoase din servietӑ o micӑ agendӑ. Nu le aveţi, dar nu-i nimic, am vorbit la partid şi mâine le vom avea. A, şi sӑ nu  uit, voi avea nevoie de o persoanӑ calificatӑ, sӑ mӑ ajute tot timpul în muncӑ.

“Fetele” se uitarӑ, nedumerite, una la alta. Adicӑ? Una din ele va deveni accesoriul lui Mihӑescu? În cazul ӑsta cine va asigurea realizarea planului cincinal al laboratorului? Activitatea celor de la Toxicologie era foarte bine planificatӑ, în funcţie de propria schema de încadrare şi de comanda socialӑ, nici un om nu ptea fi disponibilizat fӑrӑ a fi afectat planul de muncӑ.

– Partidul m-a asigurat cӑ totul va fi pus la punct, astfel încât sӑ nu fie afectatӑ activitatea de zi cu zi a dumneavoastra, spuse Mihӑescu, vӑzând schimbul disperat de priviri.

Convinsӑ cӑ, aşa cum partidul va asigura un stoc suplimentar de reactivi, tot aşa va asigura şi persoana calificatӑ care sӑ îl ajute pe doctorand, domnişoara Mayer spuse, în asentimentul colegelor sale:

– Cum am spus, vom face totul …

Fu întreruptӑ de intrarea unui copil:

– Sar’naaaa!

Reacţia celor prezenţi fu diferitӑ. Mihӑescu avu o tresӑrire nervoasӑ, care trӑda antipatia sa pentru copii. Angajatele, însӑ, îi zâmbirӑ amabile bӑieţelului, pe care îl poftirӑ într-una dintre cӑmӑruţe.

– Cine e ?… întrebӑ Mihӑescu.

– A, e Mihӑiţӑ, bӑiatul tovarӑşei Tuteaşcӑ. Doamna e pe teren la Uzina 2, dar o sӑ avem noi grijӑ de el pânӑ vine, îl lӑmuri domnişoara Mayer.

– Tovarӑşi, mie nu-mi plac copiii care îşi bagӑ nasul în treaba mea. V-aş ruga sӑ îl ţineţi la distanţӑ de laborator în perioada cât voi cerceta eu aici, la voi. Sӑ nu fiu nevoit sӑ fac apel la partid ca sӑ …

– Sӑ ştiţi cӑ Mihӑitӑ e foarte cuminte. Mai vine la laborator sӑ facӑ experienţe, dupӑ ce îşi terminӑ lecţiile, nu deranjeazӑ pe nimeni şi nu umblӑ la nimic pânӑ nu cere voie. Nici nu iese din cӑmӑruţa lui pânӑ nu îl chemӑm noi, spuse tovarӑşa Melitta Trestian, adjuncta şefei de secţie.

– Experienţe? Ce experienţe face un copil atât de mic? se mirӑ Mihӑescu.

– Mihӑiţӑ vrea sӑ se facӑ doctor. Aşa i-a promis bietului domn’ doctor Şianu, încӑ de când era mic, rӑspunse tovarӑşa Trestian. A petrecut mult timp în laborator şi cunoaşte mult mai multe decât alţi copii de vârsta lui, şi nici mӑcar nu face chimie la şcoalӑ, e prea mic.

Farmacistul Mihӑescu, deşi nu iubea copiii, avea o pasiune pentru oamenii cu drag de învӑţӑturӑ.

– Am auzit de doctorul Şianu, a fost profesor la Şcoala Sanitarӑ şi a format multe tinere cadre. Chiar l-a învӑţat şi pe bӑieţelul ӑsta sӑ lucreze în laborator?!

– Dacӑ vreţi sӑ-l vedeţi cum se descurcӑ, îl putem pune la încercare, rӑspunse tovarӑşa Ciocӑlau. Mihӑiţӑ! strigӑ ea, ia vino puţin!

Copilul dӑdu, politicos mâna cu farmacistul cercetӑtor, aşteptând sӑ fie întrebat.

– Mӑ, Mihӑiţӑ, uite ce vreau eu de la tine, ia fӑ tu 100 de grame de soluţie de 15% clorurӑ de sodiu. Dar te rog sӑ spui exact ce şi cum faci.

– E simplu, nenea, cântӑresc 15 grame de clorurӑ de sodiu, pe care le dizolv în 75 de ml de apӑ distilatӑ.

– Bine, dӑ-i drumul îl îndemnӑ doctorandul. Iar bӑiatul se duse glonţ la raftul cu substanţe, alese o cutie cu eticheta NaCl, pe care o rӑsturnӑ pe talerul unei balanţe.

– Tanti Mariana, mai îmi daţi trei grame de sare? întrebӑ el dupӑ ce cântӑri substanţa. Aicea nu mai e.

– Nu, lasӑ, ce concentraţie poţi obţine din substanţa pe care o ai? îl examinӑ farmacistul.

– Doar 12%, nenea.

– Bine, atunci fӑ-o de 12%. De unde iei apӑ distilatӑ?

– Din pisetӑ.

– Din ce?

– Din sticla aia cu douӑ tuburi de colo.

– De ce are douӑ tuburi?

– Cum, nu ştiţi? E simplu, pe unul iese apa, pe altul intrӑ aer în sticlӑ şi înlocuieşte volumul de apӑ eliminat.

– Si cum o cantaresti?

– N-o cantaresc, masor cu un cilindru gradat, ca la apa distilata merge.

– Mӑi, mӑi,mӑi … cum ai spus cӑ te cheamӑ? La ce şcoalӑ mergi?

– Tuteaşcӑ Mihai, clasa a şasea A, şcoala generalӑ numӑrul 5.

– Bravo ţie,Mihӑiţӑ, o sӑ fii un doctor bun, aşa cum i-ai promis tovarӑşului doctor Şianu. Dar ştii cӑ tovarӑşul doctor era doctor în farmacie, nu în medicinӑ.

– Stiu, nenea, tot aşa vreau sӑ mӑ fac şi eu, ca el.

Amӑnuntele de ordin administrativ au fost rezolvate în momentele urmӑtoare cu nepreţuitul ajutor al partidului, al cӑrui nume venea în discuţie în momentele mai grele. Rezultatul fu cӑ, din acel moment, camera lui Mihӑiţӑ deveni camera tovarӑşului Mihӑescu, care tovarӑş obţinu chiar şi o cheie, cu care avea sӑ-şi protejeze cercetӑrile. Chiar şi problema spinoasӑ a persoanei calificate pusӑ la dispoziţia cercetӑtorului îşi gӑsi rezolvarea, chiar înainte de intervenţia tovarӑşului director Braun: când va fi nevoie de ajutor, aceea dintre fete care va fi disponibilӑ va interveni cu drag. În felul ӑsta planul de lucru al labortorului nu va fi afectat, iar tovarӑşul Mihӑescu va beneficia de omul calificat. Exact cum preconizase şi partidul.

A doua zi, Mihӑiţӑ şi nenea Ion, cel care avea grijӑ de cobaii laboratorului, îl ajutarӑ pe Mihӑescu sӑ transporte în camera sa câteva cutii pline cu obiecte din sticlӑ şi un maldӑr de cӑrţi şi caiete. Obiectele din sticlӑ, prin îndemânarea farmacistului şi sub privirea atentӑ şi curioasӑ a copilului, se transformarӑ curând într-un aparat complicat, cu mulţime de baloane, tuburi şi serpentine. Ca sӑ spunem tot adevӑrul, Mihӑiţӑ chiar aduse de câteva ori soluţii constructive, apreciate de doctorand.

– Mӑ, tu ai fӑcut şi facultatea de inginerie, de te pricepi aşa?

– Nu, nenea, dar eu construiesc acasӑ gadgeturi de la PIF, şi sunt mult mai complicate decât capilarele astea.

– Mӑ, gadgeturi-negadgeturi, sӑ nu cumva sӑ umbli la aparatul ӑsta, sӑ nu spargi ceva, cӑ dӑm de dracu’!

Şi, ca sӑ fie sigur cӑ nimeni nu va atinge complicatul aparat, farmacistul Mihӑescu încuie cu grijӑ uşa camerei sale înainte de a pleca din laborator.

Cercetarea tovarӑşului farmacist Mihӑescu demarӑ sub cele mai bune auspicii. Toate substanţele comandate sosirӑ în zilele urmӑtoare la laborator, iar tovarӑşele Lay şi Tuteaşcӑ le gӑsirӑ, rapid, loc în dulapuri. Mecanicul şef al SANEPID-ului, tovarӑşul Kuss, reuşi sӑ tragӑ o conductӑ de gaz în cӑmӑruţa folositӑ de cercetӑtor, iar instalarea unui bec Bunsen nu îi puse nici un  fel de probleme tovarӑşului asistent Chişlaru, care, în lipsa unui furtun armat, special pentru gaz, fӑcu apel la un banal furtun de irigator.  Iar becul Bunsen îşi demonstrӑ imediat utilitatea, fiind pus sӑ ardӑ sub balonul aparatului de sticlӑ marca Mihӑescu. Prima datӑ, de încercare, încӑlzi şi distilӑ doar apӑ, dar aveau sӑ vinӑ şi momente mai bune.

Doctorandul venea în fiecare zi la laborator odatӑ cu “fetele”. Îşi punea halatul alb, adus de acasӑ, dupӑ care se refugia în micul sӑu univers. De cele mai multe ori îşi etala pe masӑ câteva cӑrţi şi caiete, citind şi luând notiţe, calculând şi notând idei, dar, dupӑ câteva ore, omul se ridica de pe scaun şi, cu notiţele în mânӑ, încerca transpunerea în practicӑ a ideilor şi calculelor sale. Uneori fӑcea apel la “fete” pentru ajutor şi aceea dintre ele care putea sӑ se rupӑ de la propria activitate, îşi oferea ajutorul. Din pӑcate pentru farmacist, în fiecare zi o echipӑ sau douӑ se aflau pe teren şi de multe ori era nevoit sӑ îşi cântareascӑ singur substantele, sӑ agite eprubete sau baloane, sӑ îşi spele sticlӑria utilizatӑ sau chiar sӑ mӑture cioburi de pe linoleumul albastru. Dar, odatӑ cu trecerea timpului, teancul de caiete studenţeşti umplute cu scrisul lui Mihӑescu se îngroşa, iar farmacistul însuşi devenea unul dintre cei de la Toxicologie. Ceea ce, desigur, nu îi scӑpa nici tovarӑşului director Braun:

– Vӑd cӑ vӑ împӑcaţi bine cu cercetӑtorul, îi spuse el într-o zi domnişoarei Mayer. Mӑ temeam cӑ o sӑ-l respingeţi, chiar mӑ gândeam ce sӑ le spun tovarӑşilor de la partid dacӑ îmi cer socotealӑ pentru lipsa de înţelegere.

– Nu e nici o problemӑ, tovarӑşu director. Omul îşi face treaba lui, noi pe-a noastrӑ şi toatӑ lumea e mulţumitӑ.

– Eşti sigurӑ? Nu cumva tovarӑşul Mihӑescu are o nemulţumire şi nu îndrӑzneşte sӑ şi-o exprime?

– Ce vreţi sӑ spuneţi? Nu mi s-a pӑrut …

– Mӑ Angela, mi-a şoptit mie o pӑsӑricӑ cӑ omul ӑsta e foarte supӑrat pe copilul Ilenei. Cicӑ îi stӑ toatӑ ziua în drum şi-l încurcӑ. Nu-l lasӑ sӑ lucreze …

– O sӑ-l întreb, dar eu nu cred cӑ-i aşa. O sӑ vӑ miraţi, dar mie mi se pare cӑ Mihӑiţӑ e chiar persoana preferatӑ a tovarӑşului Mihӑescu. Îl ajutӑ mereu când nu putem noi, ba chiar, de multe ori, e mai mulţumit de Mihӑiţӑ decât de altcineva, cӑ nu îl contrazice. Ştiţi ceva, i-am auzit de câteva ori vorbind franţuzeşte, mai ales când vine bӑiatul cu Pifuri de acasӑ … Aş spune cӑ e cucerit de bӑiat.

– Eu am auzit cӑ Mihӑiţӑ cel cuminte a dereglat cuptorul …

– Care cuptor, tovarӑşu director, ӑla electric? Ӑla pe care l-a stricat tovarӑşul Chişlaru sӑptӑmâna trecutӑ, când, din neatenţie, a dat cu caietul de metode de perete, a rӑsturnat un stativ cu eprubete şi a ars siguranţa aparatului? Dacӑ nu era Mihӑiţӑ în laborator, sӑ ne dea ideea sӑ verificӑm siguranţa, am fi trimis cuptorul la reparat şi cine ştie când ni-l dӑdeau înapoi …

– Asta n-o mai cred, draga mea … De unde sӑ ştie un copil de siguranţe şi aparate?!

– Aţi uitat cӑ tovarӑşul Tuteaşcӑ e technician electromecanic?

– Hm … da … chiar uitasem. Deci zici tu cӑ Mihӑescu nu are motive sӑ fie supӑrat pe bӑiat?… Bineee … Te cred, dar sӑ nu aud vorbe! Iar cu pârâciosul ӑla de Chişlaru … lasӑ cӑ am eu grijӑ.

Departe de a bӑnui ce discuţii provocaserӑ, farmacistul şi Mihӑiţӑ cercetau fӑrӑ grijӑ.

– Eu am o teorie, puştiule, explica Mihӑescu. Eu cred cӑ cea mai bunӑ, dacӑ nu unica metodӑ de a obţine substanţe noi din cele existente este distilarea. Ai vӑzut, distilarea purificӑ, separӑ, fragmenteazӑ şi defragmenteazӑ, din apӑ banalӑ se obţine apӑ quasi purӑ, din petrol brut se obţine benzinӑ, din fructe sau vin, adicӑ din zaharuri, se obţine alcool etilic … Sunt sigur cӑ existӑ şi o substanţӑ, încӑ nu ştiu care e aceea, care, prin distilare, sӑ ne punӑ pe tavӑ medicamentul cel nou. Mai trebuie doar sӑ aflӑm care e substanţa aia şi cât de rentabil e sӑ o distilӑm şi treaba e rezolvatӑ.

– Ştiu, nenea Mihӑescu, dar putem sӑ distilӑm chiar orice?

– Sigur cӑ nu chiar orice, sigur cӑ n-o sӑ cӑutӑm codeinӑ în apӑ sau în cartofi, sigur n-o sӑ gӑsim. Dar sӑ ştii de la mine, mӑ puştiule, toate marile descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare.

– Adicӑ cum, nenea?

– Uite, becul ӑsta, tu ştii cine l-a inventat?

– Un tovarӑş sovietic, Popov, nu?

– Aproape … De fapt, e un American, Edison … Stai puţin, chiar nu ţi-a povestit taicӑ-tu despre Edison? Nu cred cӑ …

– Mi-a spus, nenea, dar mi-a atras atenţia sӑ nu mai zic la nimeni, nu e bine sӑ vorbeşti despre americani.

– Zilele astea e, n-ai vӑzut cӑ a venit Nixon pe la noi? Acum e voie sӑ vorbim şi despre ӑştia; n-au fӑcut ei prea mult bine omenirii, dar Edison ӑsta a inventat becul. Iar becul e un lucru bun.

– Dacӑ ziceţi dumneavoastrӑ … Dar ce legӑturӑ are becul cu distilarea noastrӑ?

– Becul n-are, dar metoda de lucru a lui Edison are. A fӑcut nişte studii, a calculat şi a decis cӑ prin efectul sӑu termic, curentul electric poate face luminӑ. Mai rӑmânea sӑ gӑseascӑ materialul cel mai bun din care sӑ facӑ filamentul. A fӑcut o mie de încercӑri, pânӑ a gӑsit. Uite, exact aşa vreau sӑ fac şi eu şi o sӑ vezi, voi gӑsi.

Astfel de discuţii erau destul de frecvente. Mihӑiţӑ, curios ca toţi copiii, îşi gӑsise un tovarӑş de joacӑ, experienţele farmacistului îi plӑceau foarte mult. De fapt, cam asta fӑcea şi el, numai cӑ nu îndrӑznea sӑ amestece în eprubete atâtea substanţe, cum fӑcea cercetӑtorul. Iar despre acces la distilator … nci nu se punea problema. Zilele când Mihӑescu nu venea în laborator i se pӑreau plictisitoare, mai ales cӑ, în noua situaţie, tantiile nu-l mai lӑsau sӑ umble singur prin rafturile cu sticluţe. Pentru Mihӑescu, bӑiatul era persoana calificatӑ care îl ajuta fӑrӑ sӑ îi punӑ la îndoialӑ autoritatea ştiinţificӑ, aşa cum fӑcuserӑ, în primele zile, tovarӑşele din laborator.

Şi, pânӑ la urmӑ, chiar şi “fetele” erau destul de mulţumite. Ileana Tuteaşcӑ nu avea decât o singurӑ grijӑ, ca bӑiatul sӑ mai scrie şi sӑ înveţe şi lecţiile pentru şcoalӑ, dar, pentru cӑ Mihӑescu nu venea în fiecare zi şi nici nu experimenta de fiecare datӑ când venea, fiul ei nu îşi neglija şcoala. Domnişoara Mayer era şi ea mulţumitӑ, treaba laboratorului nu era împiedicatӑ de cercetӑrile farmacistului, iar Mihӑiţӑ nu-i rӑsӑrea ei în cale exact atunci când avea mai mult de lucru. Adicӑ mereu.

Da, şi partidul era mulţumit. De când îşi gӑsise un loc unde sӑ studieze şi sӑ experiementeze, farmacistul Mihӑescu nu mai venea pe la judeţeanӑ sӑ se plângӑ, sӑ cearӑ, sӑ ameninţe. Iar dacӑ cercetӑrile lui chiar aveau sӑ fie fructuoase, meritul nu va fi numai al lui, ci mai ales al tovarӑşilor din conducerea organizaţiei judeţene de partid care s-au preocupat şi care au fӑcut totul.

Doar cӑ … Codeina refuza sӑ aparӑ, semn cӑ cercetӑrile trebuiau sӑ fie aşezate pe un nou fӑgaş. Mihӑescu cercetӑ dotarea tehnicӑ a Toxicologiei şi îşi îndreptӑ atenţia asupra cuptorului electric.

– Cum de nu m-am gândit pânӑ acum? Prin încӑlzire la temperturi foarte mari, multe substanţe devin instabile şi se pot transforma în altceva. Dupӑ aceea vom distila noile substanţe şi nu se poate sӑ nu obţinem rezultate spectaculoase!

Cu toate cӑ nu reuşea sӑ înţeleagӑ ce e aia spectaculoase (pentru el, spectacolul nu putea fi decât la teatru, şi nu vedea legӑtura), Mihӑiţӑ fu încântat de noua direcţie a muncii de cercetare. Cuptorul era pentru el un obiect extraordinar de interesant, mai ales cӑ nu avea voie sӑ-l atingӑ. Chiar dacӑ propusese soluţia pentru repararea utilajului, bӑiatul tot nu se bucura de bunӑvoinţa “fetelor”. Motive erau destule. Aparatul era unul foarte scump, unic în Cuza Vodӑ numӑrul 24. De fabricaţie germanӑ, încӑ dinainte de rӑzboi, cuptorul era mare şi greu, nu putea fi mişcat nici mӑcar de doi bӑrbaţi voinici, un fel de cutie mare din tablӑ de fier, cӑptuşit cu cӑrӑmizi din şamotӑ. Rezistenţele imense puteau face in vatrӑ o temperaturӑ foarte ridicatӑ, dar şi consumul de curent era pe mӑsurӑ, motiv pentru care era pornit extrem de rar. Totuşi, pentru cӑ partidul, nu-i aşa, a spus sӑ se facӑ cercetare, nu economie, tovarӑşul Kuss verificӑ priza cu legӑturӑ la pӑmânt, montӑ un ştecher nou la cordonul cuptorului şi îl asigurӑ pe farmacist cӑ aparatul va funcţiona fӑrӑ probleme, dar cu condiţia sӑ fie supravegheat neîncetat, nu cumva sӑ ia foc reţeaua.

Mirosurile de substanţe arse invadarӑ curând laboratorul. Dacӑ pânӑ atunci “fetele” strâmbau din nas când trebuiau sӑ plece pe teren, dintr-o datӑ îşi schimbarӑ atitudinea, preferând condiţiile grele din fabrici şi uzine mirosurilor grele din propriul sediu.

Singurul care nu se lӑsa deranjat de fum era Mihӑiţӑ. Pentru el, gazele colorate care erupeau din vatra aparatului erau ceva interesant şi justificau cuvântul “spectaculos”. Împreunӑ cu farmacistul, bӑiatul învӑţӑ sӑ regleze cuptorul sӑ atingӑ diferite temperaturi pentru anumite perioade de timp. Mihӑescu realiza combinaţii de substanţe pe care le încӑlzea dupӑ criterii numai de el ştiute şi înţelese, apoi dizolva cenuşile şi distila soluţiile. Din pӑcate, codeina tot nu voia sӑ aparӑ, deşi calculele şi ecuaţiile lui Mihӑescu o arӑtau, era acolo.

Asta pânӑ când, într-o zi, primind rezultatele analizӑrii prin cromatografie a substanţelor obţinute de el prin distilare, Mihӑescu ridicӑ braţele, victorios.

– Am ştiu cӑ o sӑ reuşesc! Am ştiut, am ştiut!

Singurul lui spectator în clipa aceea, Mihӑiţӑ, începu sӑ joace tontoroiul de bucurie, chiar dacӑ nu înţelegea prea bine ce anume gӑsise farmacistul. Gӑsise şi asta era cel mai important.

Iar Mihӑescu îl luӑ, fericit, în braţe şi îi explicӑ:

– Puştiule, ţi-am zis mereu, cele mai mari descoperiri ale omenirii au fost fӑcute din întâmplare. Uite, noi cӑutӑm de câteva luni codeinӑ, dar întâmplarea ne-a ajutat sӑ gӑsim cafeinӑ. Îţi dai seama? Ca-fe-i-nӑ! Am dat lovitura în lumea ştiinţificӑ! Am gӑsit o metodӑ ieftinӑ de a sintetiza cafeina!  C­8H10N4O2! Sau, dacӑ preferi, 1, 3, 7 –trimetilpurin-2, 6 – dionӑ. Cafeinӑ, mӑ puştiule! Gata … mӑ apuc sӑ îmi scriu lucrarea.

Din acea zi, Mihӑescu se fӑcu nevӑzut. Mai apӑru pe la Toxicologie dupӑ câteva zile pentru a-şi recupera cӑrţile şi caietele, apoi nu mai veni deloc. Aparatul lui complex de distilat rӑmase în camera care deveni din nou a lui Mihӑiţӑ, dar nimeni, nici mӑcar bӑiatul, nu mai îndrӑzni sӑ îl porneascӑ.

Dupӑ o vreme, domnişoara Angela aduse de la tovarӑşul director Braun un numӑr al ziarului Muncitorul sanitar, pe care fetele îl citirӑ cu interes. De fapt, doar un singur articol le fӑcuse curioase: “Un farmacist braşovean revoluţioneazӑ industria medicamentelor”. De pe prima paginӑ a ziarului central, farmacistul Mihӑescu le zâmbea colaboratoarelor lui de la Toxicologie, dar singurul nume care apӑrea în text era acela al lui Mihӑiţӑ, cu menţiunea “un viitor mare cercetӑtor în domeniul farmaciei”.

23231736_10212470324405825_2141930485_n.jpg

Ajungând acasӑ, Ileana îşi sӑrutӑ, mândrӑ, bӑiatul.

– Petricӑ, ţi-am zis eu, nu tehnician, cum vrei tu, ci chimist şi farmacist va fi bӑiatul nostru, îi spuse ea lui Tuteaşcӑ, arӑtându-i şi ziarul.

– Sӑ se facӑ ce vrea el, rӑspunse Tuteaşcӑ, la fel de mândru.

– Mamӑ, dar ce e aia cafeinӑ? interveni Mihӑiţӑ. E ceva cu cafea?

– Ce sӑ fie, e o substanţӑ care poate fi folositӑ la fabricarea medicamentelor.

– Da, mӑmico, dar are vreo legӑturӑ cu cafeaua?

– Sigur cӑ are, e principiul activ al cafelei.

– Ce-i aia principiu activ? Adicӑ se gӑseşte sau nu în cafea?

– Sigur, se gӑseşte.

Mihӑiţӑ cӑzu pe gânduri.

– Mӑmico, ştii ceva? Eu ştiu cum de a gӑsit nenea Mihӑescu cafeinӑ de-aia în distilatul lui. Ştii ibricul ӑla bleu de la laborator? Ӑla de fӑceaţi voi cafea în el?

– A, chiar, nu l-am mai vӑzut demult. Ştii ceva de el?

– Pӑi … ştii când ai plecat tu cu tanti Angela şi cu tanti Melitta pe teren la Steagu, şi mi-ai adus de acolo geamul ӑla de far de Carpaţi? Tanti Mariana şi tanti Ilonka au vrut sӑ îşi facӑ o cafea, iar eu le-am convins sӑ o facӑ mai bine în cuptor, decât pe un bec Bunsen. Nu era nici nenea Mihӑescu acolo, nici tanti Angela, nu avea cine sӑ ne certe.

– Of, Doamne, Mihӑiţӑ, şi ştiai cӑ nu ai voie la cuptor!

– Dar eu nu am pus mâna pe cuptor, tanti Mariana a umblat, numai cӑ nu a ştiut sӑ regleze temperatura. L-a dat prea tare şi a topit ibricul şi toatӑ cafeaua aia a curs in cuptor. Ibricul l-am aruncat, sӑ nu-l vadӑ cineva, dar cred … adicӑ nu cred, ştiu cӑ tanti a uitat sӑ cureţe şi cuptorul …

 

Golindu-şi halba, Editorul întrebӑ, uitându-se prin sticla cu urme de spumӑ:

– Bun bӑiat, Mihӑiţӑ ӑsta al tӑu … Isteţ, muncitor … Sunt curios, ce s-a fӑcut pânӑ la urmӑ? Tehnician, sau farmacist cercetӑtor?

Onimescu întârzie rӑspunsul câteva clipe.

– Mӑi Edi, viaţa e ciudatӑ … Mihӑiţӑ Tuteaşcӑ s-a fӑcut profesor, mӑ. Profesor de limbi strӑine. Pânӑ la urmӑ din rӑzboiul dintre chimie şi electronicӑ, a învins … Pif. Ehei … a plecat demult din Braşov, am pierdut legӑtura cu el …

 

Nota Editorului

Dupa discutia cu A. N. Onimescu am fost curios sa vad cladirile de pe strada Cuza Voda despre care mi-a povestit prietenul meu. Cladirile sunt, inca, la locul lor, dar in ce stare …

IMG_8496IMG_8502IMG_8503IMG_8504IMG_8505IMG_8506

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized