Arhive lunare: Decembrie 2012

EROI LOCALI

O echipa de fotbal formata din suporteri? Da, exista asa ceva, in cartea lui Razvan Ionut Dobrica, prietenul meu „stegoman” de la Brasov, aflat la debutul editorial. Ii urez sa umple cateva rafturi de biblioteca, pentru ca timp are!

EROI LOCALI (2)

EROI LOCALI (1)

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

REVEDERE de Mihai-Athanasie Petrescu

REVEDERE

nenciulesti

 

Iatā si salcâmul de la intersecţie. De aici se terminā asfaltul. O iau la stânga şi opresc, să-mi examinez faţa în oglinda retrovizoare…nu vreau sā apar în neregulā…doar vin acasā dupā şaisprezece ani. Hubert, soţul meu, mi-a pus în portbagajul Golfului o mulţime de cutii şi pacheţele, trebuie, mi-a spus el, sā ajung în satul meu exact aşa cum sunt aşteptatā, cu o mulţime de lucruri nemţeşti, pe care sā le împart. Haine bune pentru fratele meu Dan, am luat ceva frumos şi pentru cumnata Vio, iar pentru copiii lor am nişte jucārii, şi gumā de mestecat, am auzit cā e la mare preţ în România. Pentru tata, sāracu’, Hubert a cumpārat o pompā de stropit pomii. Atâta i-a mai rămas, munca în grădină. Mie mi s-a pārut cam grea, dar cicā are capacitate mai mare, nu te plimbi toatā ziua prin livadā cu gāleata.

            Am trecut de intrarea în vie. Urmeazā ferma de porci, despre care am auzit cā a dat faliment, (cum poate o fermā de porci sā dea faliment ?) şi, iatā satul. Aratā exact cum cum mā aşteptam. Uite şi vila lui Baros, āla care a murit dupā ce a bāut o vadrā de bitter, şcoala, acum fac iar la stânga, spre vale, la dreapta, gata, uite poarta cea verde.

– A venit tanti Nuţi! A venit tanti Nuţi!

– Cei doi adolescenţi deschiserā larg porţile pentru Volkswagenul mătuşii. Maşina pātrunse în curte şi se aşezā, cuminte în fundul curţii lângā o Dacie cenuşie, fiind imediat înconjuratā de membrii familiei. Bātrânul Ion Şerbānescu, fiul lui, nora şi copiii se întrecurā în dovezi de dragoste pentru ruda lor venitā de peste māri şi ţāri.

– Nu ne-am mai vāzut de-o mie e ani! comentā tatāl, neştiind unde sā-şi  arunce pālāria care-l împiedica sā-şi îmbrāţişeze fata.

Fratele, însā, nu pāru la fel de entuziast.

– Bine-ai venit! rosti, destul de încruntat, Dan. Ea e Vio, continuā el, ţinând-o de mânā pe soţia sa.

– Îmi pare bine, rāspunse, derutatā, Nuţi, ţuguindu-şi buzele pe obrazul cumnatei.

– Ce ne-ai adus? atacarā reprezentanţii tinerei generaţii.

 

 .          Prima zi a revederii a fost departe de sărbătoarea la care s-ar fi aşteptat Nuţi. Poate din cauza miilor de kilometri care îi despărţiseră atâţia ani, bătrânul şii copiii lui nu reuşeau să topească banchiza dintre ei. Nuţi, obişnuită cu confortul german, se abţinu cu greu să-şi spună părerea despre spălatul lângă gard, cu apă turnată din ulcica de lut. Nu fu mulţumită nici de ochii vecinului Ilie Negrilă, aţintiţi spre ea pe când se îndrepta spre cabina din nuiele din fundul grădinii, chiar dacă tatăl ei îi reaminti că nea Ilie şi soţia lui, Dorina, au scăldat-o de nenumărate ori când era mică. Iar când veni momentul ca, împreună cu Vio, trebui să spele un turn de vase, crezu că-şi dă duhul. Unde era  dish-washer-ul Siemens din bucătăria ei?

 

Nu credeam să fie atât de greu. Noroc, totuşi, că Vio e obişnuită cu munca asta din gospodărie; dacă nu era ea să mă ajute, cred că acum eram în maşină, în drum spre casă.

 

Parcă nici relaţiile dintre Dan şi Vio nu erau foarte calde. Nici o privire afectuasă între soţi, nici acele mici gesturi care trădează dragostea conjugală, o vorbă dulce, sau măcar un “sărutmâna pentru masă”.

 

S-or fi certat înainte de a veni aici? Cred că Vio n-ar fi vrut să stea la ţară, nici măcar câteva zile, fie chiar şi pentru a face cunoştinţă cu mine…Sau nu e în graţiile lui socru-său, şi atunci încearcă să aibă o atitudine cât mai neutră, ca să nu-l stârnească? Totuşi, ar putea măcar să se prefacă a se simţi bine…

 

Singurii  în largul lor erau copiii. După ce îşi primiră cadourile aduse din Germania, Dragoş şi Alina se făcură nevăzuţi.

– S-or fi dus la râu, cu copiii, răspunse bătrânul la întrebarea fiicei sale. Că doar nu vrei să stea cu alde noi, pe bătătură?

Reapărură, lihniţi, la ora cinei. Înfulecară în viteză câte ceva, apoi anunţară:

– Noi plecăm la cămin, că se dă discotecă.

Şi fugiră, fără a mai aştepta încuviinţarea părinţilor. Erau deja departe când Vio îşi aminti să le strige:

– Să nu veniţi târziu! Aveţi grijă!

 

Să fi făcut eu aşa când eram mică…Păi, mă bătea mama!…Of, tineretul din ziua de azi!…

 

Seara în familie se anunţa liniştită. Ion şi Dan se aşezară pe câte un scaun în curte, plasând pe un al treilea, între ei, borcanul cu vin şi cele două pahare. Cumnatele se refugiară în dormitorul lui Nuţi, unde aveau să pălăvrăgească ore în şir despre ce se mai mânca şi ce se mai îmbrăca prin Germania. Liniştea fu, însă, efemeră.

– Îl dau naibii de meci! Aici e casa mea şi mă uit la ce vreau! vociferă bătrânul Şerbănescu.

– Ai musafiri în casă şi nu-i laşi să vadă şi ei ceva la televizor! se ridică glasul lui Dan. Fi-ţi-ar surprizele afurisite! continuă fiul, ieşind şi trândind uşa. Mai bine mă duc la Gagarin! anunţă el cu o voce suficient de puternică pentru a fi auzită în toată uliţa.

 

Se pare că e mai rău decât credeam! Trebuie neapărat să vorbesc serios cu el mâine!

 

Satul amuţise de mult, strivit parcă de bezna nopţii. Ion Şerbănescu, sătul să tot plângă pentru necazurile altora şi, fără îndoială, obosit după ce golise de unul singur borcanul de vin, fu ultimul care se retrase în camera lui. Era nemulţumit că din cauza copiilor, aflaţi încă la dans, nu putea încuia uşa de la intrare. Dan nu conta, n-avea decât să doarmă în curte daca era nebun!

 

Nu trebuia să mai beau a doua cafea…Dar poţi să refuzi bunăvoinţa cumnatei? … Să aprind becul să citesc? Sau mai bine să încerc totuşi să adorm?… of, ce căldură, de ce-or mai  fi făcut focul?

Era bine dacă mă uitam si eu puţin la televizor, poate mi se făcea somn … vorba aia, dacă dormeam, acuma nu mai trebuia să mă duc tocmai până-n fundul grădinii…

 

Ieşind din camera sa, Nuţi se întâlni nas în nas cu Vio, care, sumar îmbrăcată, ieşea de la socrul său. Surprinsă, aceasta se întoarse din drum, nu fără a-i arunca priviri ucigătoare cumnatei sale.

 

Săracul Dan!…De-aia nu se… Nici nu ştiu ce să fac…Eu n-am încercat în viaţa mea să-l înşel pe Hubert, nici nu-mi închipui cum ar fi posibil, iar asta, putoarea, chiar cu socru-său! Nu pot să-i spun lui Dan, nu numai că moare el, dar după aia îl omoară şi pe tata!

Mai bine plec. Mă apuc imediat să-mi fac bagajul, până dimineată ajung la Bucureşti, apoi văd eu…

 

Volkswagen-ul încărcat în grabă cu toate bagajele ieşi din curte, agătându-se cu retrovizorul din dreapta de stâlpul porţii. Şoferiţa, cu gândul în altă parte, nu dădu nici o atenţie incidentului. Manevră precipitat, stânga, dreapta, iar apoi frână violent, pradă celor mai ciudate sentimente. Avea şi de ce: în lumina farurilor îi apăruse fratele ei, care, indiferent la vuietul motorului ambalat exagerat, o săruta cu foc pe Daniela, fata lui Ilie Negrilă,

 

Casă de nebuni! Pe cuvântul meu că asta e o casă de nebuni! Aia e cu tata, bărbatu-său se duce la vecina, şi nici măcar nu se fereşte. S-au ţicnit de tot!

 

– Nesimţitule, o să ajungi de râsul lumii!

– Stai, îţi explic tot, nu mai ţipa! replică Dan. Nu e ce crezi tu…

Atraşi de ţipete, pe uliţă apărură Negrilă şi Şerbănescu. Amândoi în izmene, cu căciulile pe cap si cu flanelele pe umeri, bătrânii se opriră în poartă, fără să înţeleagă. Şi alţi vecini se vedeau apărând, nedumeriţi şi ei.

Nuţi, pe jumătate ieşită din maşină, nu ştia ce să facă. Era conştientă de ridicolul situaţiei, iar în mintea ei rotiţele se învârteau cu o viteză nebună, încercând să gasească cea mai bună minciună pentru a-i face pe toţi să dispară fără să pună întrebări.

Totuşi, primul care vorbi fu Dan:

– Mă, nevastă, hai să ţi-o prezint pe sora mea. Ce să mai…

Împietrită, Nuţi se lăsă pupată de Daniela, în timp ce lumea se retrăgea, râzând.

 

– Dacă tu şi Hubert al tău aţi zis atunci să nu… noi nu îndrăzneam să-ţi spunem că tata s-a recăsătorit şi că mai avem doi fraţi … Dar acuşa, ce să mai facem, asta e. Dacă se supără şi nu mai vorbeşte cu noi, treaba lui. Decât să crezi tu că…

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

FABULE, SATIRE SI EPIGRAME

Semnalez aparitia unui nou volum al poetului brasovean Nicolae Darabant, prietenul nostru, in care pot fi regasite multe dintre creatiile sale deja postate pe blogul de fata.

FABULE, SATIRE SI EPIGRAME” a vazut lumina tiparului sub egida Editurii ARHIP ART (Sibiu)

fabule satire si epigramededicatie fabule satire si epigrame

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

SIAMMO LA COPIA PIU BELLA… de Mihai-Athanasie Petrescu

SIAMMO LA COPIA PIU BELLA…

“Eşti singur? Eşti singură? Nu ţi-ai găsit încă perechea potrivită? Vino la noi! în baza noastră de date se află şi numele celei sau celui pe care îl (o) aştepţi! Tel.:…”

Felix citi încă o dată anunţul şi izbucni în râs. ”Numai proştii se duc la agenţii matrimoniale”, îşi spuse el. ”Să nu fii în stare să-ţi găseşti singur o nevastă?!” Strânse apoi ziarul şi îl băgă în buzunar.

Tocmai atuci, şoferul autobuzului frână violent, pentru a evita un pieton indisciplinat.

– Vai, scuză-mă, dragă! îi spuse el tinerei de alături, pe care o călcase, luat de inerţie.

– A, nu!!    Cu asta s-a umplut paharul! ripostă fata. După ce că nu te-ai învrednicit să mă plimbi cu taxiul…

– Păi, de unde bani?

– Asta zic şi eu. M-ai urcat în rabla asta împuţită şi imediat te-ai apucat să citeşti ziarul. De-aia m-ai invitat tu la plimbare, ca să mă uit la tine cum citeşti în autobuz şi să mă calci pe bătături? S-a terminat, eu cu tine nu mai pierd timpul! N-ai decât săţi cauţi altă proastă!

Felix încercă în zadar să oprească şuvoiul de vorbe rele. Doar oprirea autobuzului în staţie îl salvă.

– Da’ du-te unde-oi vedea cu ochelarii! îi ură el fostei sale prietene, care se îndepărta. Ce, crezi că s-a terminat lumea cu tine?

“Doamne, dar ciudate mai sunt femeile astea”, cugetă el. ”Nela m-a lăsat pentru că nu mă plăcea fără cravată, Gigi ar fi vrut să mă fac agronom, cǎ are tac-su pământ, Vasi m-a iubit nespus, până a aflat că am şi al doilea serviciu, la calculator, asta, Geta, că n-am bani de taxi… Ce naiba or vrea femeile astea? Unde s-o găsesc pe-aia care să mă vrea aşa cum sunt şi să aibă răbdare să ne căpătuim împreună? Dacă s-ar putea găsi femeile pe calculator, aşa cum găsesc eu preţurile şi conturile la firmă…”

– Domnu’! alo, domnu’! V-a căzut ziarul!

– Cine, eu? A, mersi, răspunse Felix, recuperându-şi “Jurnalul Citadin” din băltoaca în care căzuse. Al naibii ziar, tocmai acolo şi-a găsit! înjură tânărul, fără să ştie prea bine pe cine: noroiul, că era acolo? Sau ziarul,că n-a stat liniştit în buzunar? Sau, poate, pe amabilul cetăţean, care aproape că îl obligase să culeagă ghemul acela murdar de pe jos?

– Ha! Femei? Computer? Bază de date? Felix se lovi cu palma (murdară de noroi) peste frunte. Până la urmă de ce nu? Unde mă-sa pe gheaţă e anunţul ăla?

– Alo? Da, domnule, cu plăcere. Vă aşteptăm la noi oricând, cu plăcere, la adresa…

A doua zi, îmbrăcat frumos, cu nişte blugi nerupţi şi cu un tricou nou, Felix sună  la uşa unui apartament de la etajul opt din cartierul Drapelul Albastru. Urcase scările plin de speranţă, iar acum inima îi bătea să-i spargă pieptul, dar n-ar fi putut spune dacă de emoţie sau de oboseală.

– Bine aţi venit! îl întâmpină un funcţionar, invitându-l să ia loc. Bogdan Leschu mă numesc, eu voi lucra pentru dumneavoastră

– Frumoasă sculă, începu vizitatorul.

sont

– Da’ cum! E un Pentium din ultima generaţie, se lăudă Bogdan Leschu.

– E bun, recunoscu Felix. Eu lucrez pe un amărât de 486, vechi de câţiva ani. Dar la ce ne trebuie nouă, deocamdată e suficient şi ăla.

– A, lucraţi pee calculator? se bucură funcţionarul. Înseamnă că aveţi încredere în posibilităţile lui, nu-i aşa?

– Sigur că am. Vorba aia, nu mă-nşeală el bătrânul meu, d-apăi bijuteria dumneavoastră.

– Ce bine, înseamnă că putem trece peste partea introductivă. Ştiţi care e principiul? Noi avem aici stocate nume, descrieri, preferinţe … ăăă …  fişa completă a multor persoane, de ambele sexe.

Timp de câteva minute, Felix trebui totuşi să înghită o lecţie de informatică. Toate încercările de a o întrerupe eşuară, dar, în sfârşit, veni şi momentul când calculatorul, mânuit cu dexteritate de Bogdan, începu să alcǎtuiască noua fişă.

– Numele : Tocmeanu. Iniţiala tatălui, N. …prenumele, adresa … pasiuni, preferinţe, tabieturi … Ia uitaţi-vă, vă recunoaşteţi după fişa aceasta?

– Ar trebui şi o fotografie, încercă Felix.

– Mă iertaţi, dar principiul nostru este să nu folosim poze. Ştiţi, noi vrem să potrivim oamenii după caracter, fotografia ar putea să deruteze.

În sfertul de oră care urmă (timpul tarifat de agenţia matrimonială), Leschu, împreună cu computerul, căută fata care să corespundă pretenţiilor clientului. Dar…

– Domne, hai să fim serioşi, femeie nemaipomenit de frumoasă eu nu vreau. Ce, să mă-nsor pentru alţii?

– O vreţi pe-asta? Mă tem că nu se poate, vedeţi, ne-a spus că nu-i plac inginerii. În schimb aceasta…

– Aha, ar fi bună. Aoleu, ce scrie acolo? Îi place mâncarea condimentată? Nu, nu, mai bine, ia uite…

– Nu cred, ea ar vrea un soţ mult mai în vârstă. Dar, priviţi,o domnişoară care v-ar lăsa să lucraţi şi acasă cu calculatorul, şi…

– Da, numai că eu nu am calculator acaasă, iar ea urăşte ziarele. Şi eu fără ele nu pot.

– Aveţi dreptate, uitasem. A, uite, avem şi o ziaristă. Ce ziceţi?

Felix fu nevoit să recunoască, Liliana era exact ce voia el. Iar când o întâlni, duminica următoare, fu recunoscător cerului şi calculatorului de la agenţie pentru că produseseră o asemenea femeie. Se întâlniră dimineaţă, petrecură câteva ore extrem de agreabile, lăudând priceperea lui Bogdan Leschu, iar luni, după orele de serviciu, Felix sună din nou la etajul opt din Drapelul Albastru.

– N-a mers, îi spuse el lui Bogdan în loc de bună ziua.

– Cum, domnule? Doar era perfectă.

– Era, dar numai până când am invitat-o la meci.

– N-a vrut să meargă? Nouă ne spusese că-i place fotbalul.

– Îi place, domne, dar mi-a făcut circ la stadion. Eu ţineam cu Drapelu’, iar ea cu Dinamo. Era să ne luăm la bătaie.

Cu fair play, funcţionarul matrimonial recunoscu:

– Domnule Tocmeanu, pe cuvânt că până acum nu ne-am gândit să fixăm şi echipele favorite. Ne cerem scuze şi vă oferim o nouă alegere, din partea casei.

O nouă şedinţă de selectare scoase din măruntaiele computerului un nou nume: Valentina, bibliotecară. Iar duminică, Felix şi Valentina erau invidiaţi de toţi cei care îi vedeau pe aleile Parcului Central. Serviră masa la restaurant, tot acolo văzură la televizor şi meciul de fotbal, bucurându-se amândoi că a luat bătaie Dinamo. Iar seara…

– A fost o zi extraordinară. M-am simţit aşa de bine!…

– Şi eu, draga mea. Când ne mai vedem?

– Păi … ce-ai zice să vii miercuri la bibliotecă? Se împlinesc două sute de ani de la naşterea lui Balzac şi …

– Balzac?! Să nu-mi spui că-ţi place Balzac!?

Luni dupa amiază, la agenţie, Bogdan Leschu admise cinstit că nimănui de la firmă nu-i trecuse prin minte să afle care este scriitorul preferat al clienţilor din baza de date.

– Dar mă mir, domnu’ Felix, ce-o fi găsit aia la Balzac.

În aceeaşi seară, şi tot din partea firmei, computerul o indică pe Mirela, după încă o săptămână pe Carmen, după două săptămâni pe Ioana … una dintre ele nu-i suferea pe egipteni, alta voia să facă mai întâi o fată, pe când Felix ar fi preferat un băiat, a treia nu voia să se mute din cartierul Salina … Urmară Cami, care era adversara rockului simfonic (rock, da, dar progresiv!) şi Jenny, iubitoare de plante de apartament, dar nu din acelea cu frunze mari.

– Ce vreţi să spuneţi? Aţi epuizat deja baza de date?

– Aproape. Vedeţi? A mai rămas un singur nume, dacă vă convine …

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

– Vedeţi, dragă domnule, aşa am ajuns să cunosc perfecţiunea. Au trecut aproape zece ani şi în tot timpul ăsta nu am avut niciodată certuri în casă, spuse Felix, încheind povestea vieţii sale.

– Aşa ceva, mai rar! exclamă interlocutorul său. Cu toată sinceritatea, fac rubrica asta din revista “Familia ideală” de peste cincisprezece ani, dar o poveste de dragoste simplă şi frumoasă ca a dumneavoastră nu am mai auzit. Îmi ridic pălăria pentru agenţia matrimonială care v-a ajutat atât de mult!

– Şi eu, domnule! spuse Felix cu entuziasm. Este un adevărat triumf al ştiinţei moderne. A dovedit că printr-o bună analiză psihologică se poate alcătui cuplul de vis.

– Aşa este, răspunse reporterul. Vă mulţumesc foarte mult pentru interviul pe care ni l-aţi acordat şi vă urăm o viaţă la fel de fericită în continuare!

– Vă mulţumesc.

– A,mă iertaţi, ar mai fi un amănunt. Aţi omis să ne spuneţi numele persoanei pe care v-a oferit-o calculatorul.

– Cum, n-am spus? … Se numeşte Bogdan Adrian Leschu.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

OLD FOLDER de Nicolae Baldovin

Old folder.

 2012-08-27 19.06.04

Am început să-mi fac curat pe aici, prin cameră, prin calculator, chiar prin şifonier şi-n sertarele cu rufe! Îmi trec prin mână poze prăfuite, bucăti de hârtie cu idei neterminate, cărţi deschise încă, te miri unde, câteva scrisori netrimise, alte câteva primite… Am găsit chiar şi o cămaşă primită cadou de la o fostă. Cam mare ce-i drept, pe semne că nu mă cunoştea aşa bine, chiar şi culoarea e una deranjantă. În orice caz, ştiu c-am aruncat-o pe umeraş, după ce-am purtat-o o singură dată, când am fost la chioşcul de ziare. Ar fi trebuit să i-o dau înapoi cumva, de la bun început. E tare urâtă cămaşa asta, iar acum că s-a şifonat ca dracu, nici de pomană n-o mai dau! Trebuie să fac puţină ordine pe aici, oriunde privesc, dau de câte ceva, în plus, de prea puţine mă mai simt legat în vreun fel şi chiar îmi vine greu să-mi amintesc cum stă treaba cu fiecare-n parte! Mă simt de parcă aş trăi cu nişte persoane în cameră, dar cu care n-am mai vorbit de foarte multă vreme. Aşa că, o perioadă mă voi mulţumi să rămân singur. Mă reapuc de scris, îmi cumpăr alte haine şi mă fac comod în toată curăţenia şi ordinea asta, aşteptând dezordini noi!

Scrie un comentariu

Din categoria Uncategorized

ALEEA RUGINITA

Un cantec nou al lui Kev

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

FOTOPORTRET ȊN NEGATIV de Adrian Nicula

flipped inverted

Fotoportret în negativ

Tu vrei să’ţi spun că te iubesc?

Eu vreau să’ţi spun că nu te mai doresc.

Tu vrei să ştii mereu ce simt?

Eu vreau acum doar să te mint.

Tu spui că nu vrei să visezi şi să iubeşti,

Eu văd în ochii tăi cum îţi doreşti,

Tu vrei asemeni mie să mă simţi,

Îţi sunt aproape însă tu …te minţi!

Şi te amăgeşti,

Îţi spui că nu iubeşti,

Te păcăleşti,

Îţi spui că nu’ţi doreşti,

Te’mpotriveşti

Să te’ndrăgosteşti,

Continui să te minţi …

De teama a ceea ce începi să simţi.

de A.N. 02.05.’10

 

Scrie un comentariu

Din categoria Adrian Nicula