Arhive lunare: Iunie 2012

UN URS ÎN ORAŞ CAPITOLUL XII de Mihai-Athanasie Petrescu

CASǍ DE PIATRǍ!

– Mă, băieţi, ce credeţi că mi-a zis Petrică? spuse Lascu intrând în magazia lui Talabă, unde se încinsese un campionat de table.

– Că se însoară, răspunse calm Costandache.

– Trei-cinci. Şi că te cheamă la cununie; poartă-n casă, completă Talabă.

– De unde ştiţi? se miră Lascu.

– Păi cum să nu ştim dacă povestea asta ne-o spune şi nouă de vreo douǎ  săptămâni, îl lămuri Grigoraş.

“Povestea” era adevărată, Tuteaşcă şi Ileana hotărâseră, în sfârşit să se  căsătorească.

– Deageaba mai aşteptăm, pledase subofiţerul. Ǎia de la garnizoană mi-au spus că sunt destui care nu au casă de loc, pe când eu am, şi dacă eu pot să stau într-o cameră cu acces şi nevastă-mea trebuie să poată.

– Păi, da, într-o cameră de trecere şi cu trei gazde ca ale tale? protestă fata.

– Şi ce să facem? Dacă lent-colonelul Negrea mă mai ţine încă zece ani la săsoaice, aşteptăm atât de mult?

– Ai şi tu dreptate, admise Ileana, dar mai pistonează, poate pănă la urmă găseşti ceva mai bun.

Aşa încât au fixat data, au rezervat o sală la restaurant …

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez, spuse Tuteaşcă într-o zi, intrând în biroul comandantului.

– Ai grijă să fie ceva important, că am multă treabă, răspunse Marica ascunzănd o revistă sub masă.

– Tovarăşu colonel, vreau să mă însor.

– Să fii sănătos, ce mă doare pe mine?

– Păi, raportez, aş vrea să vă rog să-mi aprobaţi să mă cunun în biserică.

– Ce, ce? Nici să n-aud aşa ceva! Noi suntem militari şi comunişti, biserica pentru noi nu există.

– Am înţeles, tovarăşu colonel, dar viitoarea mea soţie vrea neapărat să se cunune cu un preot.

– Ea n-are decât, dar tu nu ai voie.

– Păi cum, să se cunune singură?

– Găseşte şi tu vreun civil, să meargă-n locul tău.

Aşadar, Ileana şi Tuteaşcă fură nevoiţi să renunţe la cununia religioasă. Aveau să se mulţumească cu binecuvântarea ofiţerului de stare civilă, iar după ceremonia de la sfat urma cea de la restaurant, unde voiau să-şi invite neamurile şi câţiva colegi de sreviciu.

Până la 25 noiembrie nu mai era mult. Timpul trecea repede, dat toate pregătirile erau în grafic.

– Când ai, bă, nunta? îl întrebă într-o zi Stroe pe Tuteaşcă.

– Raportez, tovarăşu maior, peste vreo două săptămâni.

– Am auzit că faci masă mare.

– Nu tovarăşu, câteva persoane, rude apropiate şi prieteni.

– Şi printre ei nu se numără şi şeful de stat major?

– Ǎăă … nu m-am gândit … dar …

– Lasă, bă, că am glumit. Deci când zici că e, peste două săptămâni?

Înseamnă că poţi să pleci mâine într-o delegaţie.

– Tovarăşu maior, raportez, mai am de alergat pentru …

– Bine, atunci alergi până la Bucureşti şi aduci treizeci de cuţite din alea noi, de inox, pentru popota ofiţerilor.

– N-aţi putea să trimiteţi pe altcineva, că eu trebuie să …

– Hai cu mine să-ţi fac ordinul de serviciu şi nu mai tot comenta!

Deplasarea la Bucureşti a durat trei zile. Cuţite de inox erau prin toate magazinele, dar exact în ziua când a ajuns Tuteaşcă la Bucureşti se terminaseră din depozitele armatei, şi până au adus altele, plutonierul şi-a petrecut timpul la sora lui, Florica. Dacă n-ar fi fost gândul la Ileana, obligată să rezolve singură toate problemele la Braşov, poate că cele trei zile ar fi fost o vacanţă agreabilă pe banii armatei. Până la urmă cuţitele sosiră, Tuteaşcă execută misiunea şi se întoarse la unitatea sa.

– Pe unde umbli, plutonier? îl abordă Marica. Nu te-am văzut de câteva zile.

– Raportez, tovarăşu colonel, m-a trimis tovarăşu maior la Bucureşti, după nişte materiale, şi a durat până le-am obţinut.

– Cât ai stat acolo?

– Raportez: trei zile.

– Dar nu aveai tu nunta zilele astea?

– Ba da, sâmbăta viitoare.

– Ştiam eu ceva. Vezi că mă preocupă problemele subalternilor? A, apropo, vezi că la Spitalul militar au ăia probleme cu un aparat de făcut raze.

– Ei, îl repară Patriche.

– Ba nu, că-i în concediu. Au dat telefon după tine. Mâine te prezinţi la ei.

Pentru Tuteaşcă, un aparat de Roentgen nu era ceva greu de repus în funcţiune. Dar exact acum defecţiunea era mai dificilă, şi cum fără serviciul de radiologie un spital e ca şi paralizat, plutonierul s-a văzut prizonier două zile.

– Alo? Cu tovarăşa Ileana, vă rog … alo! Ileana? ăăă … da ştiu … cum? … păi da, dar … aoleu! Azi? … dar stai să-ţi spun … e un roentgen la spital … ştiu, dar … hai, că te descurci tu … cum? A, restaurantul? … ştiam eu … bine, te mai sun … da, mă găseşti aici, la spital … şi eu … servus.

Bineţeles că aparatul a fost reparat, desigur că şeful de sală s-a lăsat convins, normal că bucătarul avea tot ce-i trebuia … săptămâna dinaintea cununiei începea fără nici un obstacol previzibil.

– N-are ce să se mai ivească, o linişti Tuteaşcă pe logodnica lui. Stroe şi-a făcut damblaua, m-a trimis la Bucureşti aproape degeaba, Marica cred că s-a ostoit şi el, m-a trimis la spital, cred că de-acum ne lasă în pace.

– Ba să nu fii atât de sigur, spuse Ileana. Vezi aparatul nu s-a stricat de mâna Mareşalului, deci te mai poţi aştepta la vreo minune de la el.

– Ştii ceva? Tu nu mai cobi. Gata, toate sunt puse la punct şi sâmbătă facem nunta.

Dar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din cazarmă. Luni dimineaţă, la adunare, comandantul anunţă:

– Tovarăşilor, ofiţerii de serviciu săptămâna asta vor fi: locotenentul major Cocoş, sergentul major Grigoraş, adjutantul Lascu, locotenentul Dominte, plutonierul Tuteaşcă şi căpitanul Pârvu.

– Când sunt eu? sări ars Tuteaşcă.

– Parcă al şaselea, nu? răspunse Talabă. Înseamnă … sâmbătă?!

– Tovarăşu colonel, izbucni Tuteaşcă, m-aţi pus de serviciu sâmbătă.

– Bă, bă, ia vezi cum vorbeşti cu un superior! se burzului Marica.

– Bine, raportez, dar eu am nunta sâmbătă, nu pot să intru de serviciu.

– Ce să-ţi fac, aşa era rândul

– Da, dar eu am nunta!

– Stai, că n-am înţeles, tu pui interesele personale înaintea datoriei de militar al armatei române?

– Tovarăşu raportez … ăsta, colonel, raportez … că … se bâlbâi Tuteaşcă.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez, se ridică politicos Talabă, mă ofer să fac schimb de serviciu cu tovarăşu Tuteaşcă.

– Ai vrea, tu, Talabă, dar nu se poate, îl contră comandantul.

– De ce, tovarăşu … ?

– Pentru că eşti invitat la o nuntă, şi nu-i frumos să nu te duci, de-aia!

– Păi Tuteaşcă?

– A, la el e altceva, el nu e invitat, e ginere.

– Dar cum naiba să fiu ginere dacă nu mă pot duce la nunta mea, tovarăşu?

– Bă plutonier, tu nu respecţi regulamentele militare. Nu ai voie să vorbeşti în felul ăsta cu un ofiţer superior decât dacă eşti ofiţer şi mai superior. Ia să te duci o zi la arest, să mai citeşti RSI, iar voi, ăştia, batalion, treceţi la program. Executarea!

Tuteaşcă o anunţă pe Ileana că mai are de ispăşit o zi de singurătate şi se duse din nou la “hotelul” garnizoanei.

A doua zi, când scăpă de la “ţambal”, îşi aminti că, cu cinci ani înainte, tot de-acolo ieşise când maiorul Negrea i-a dat repartiţie la săsoaice. Îşi zise că poate se mai întâmplă un miracol şi urcă din nou la biroul de cadre.

– Da, domne, ştiu ce vrei. Dar tot nu ţi-am găsit nimic, îl anunţă locotenent-colonelul Negrea.

– Dar credeţi că e vreo şansă în viitorul apropiat? Ştiţi, sâmbătă mă însor.

– Să fie într-un ceas bun! Ai nuntă mare?

– Nu tovarăşu colonel, şi nici nu ştiu dacă mai am nuntă.

– De ce, domne? Te-ai certat cu fata?

– Nu, dar m-a pus de serviciu exact sâmbătă.

– Spune-i, domne, comandantului că ai nuntă, nu se poate să nu te-nţeleagă.

– I-am spus.

– Şi?

– M-a băgat la arest.

– Nu-i sănătos! Adică, vreau să spun, nu-i sănătos pentru tine … Chiar nu te lasă să faci schimb?

– Nu vrea … şi ştiu eu de ce, nu m-a avut niciodată la inimă.

– Domne, eu zic să te duci la unitate şi să nu te mai pui cu şeful. O să-ncerc eu să-ţi fac un bine. Hmm, cum să nu te duci la cununie?!

A doua zi Marica trimise după plutonierul Tuteaşcă.

– Bă, tu te-ai dus şi m-ai reclamat peste tot?

– Eu, tovarǎşu colonel?

– Bă, bă raportează!

– Raportez, dar nu v-am reclamat. Doar i-am povestit tovarăşului colonel Negrea că nu mă pot însura că sunt de serviciu exact în ziua nunţii mele.

– Şi asta nu înseamnă că m-ai turnat pe mine? Dar n-are nimic, uite, sunt băiat bun şi te las să-ţi schimbi tura la serviciu. Şi pentru asta nu-ţi cer nimic, dar nu crezi c-ar trebui să mă inviţi la nuntă?

– Aveţi dreptate, tovarăşu colonel, dar eu mai ştiu … ?

– Ce vrei să spui?

– Raportez, mi-e teamă că n-o să vă simţiţi bine printre ceilalţi invitaţi… Ştiţi .. ei îmi sunt prieteni …

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

COMANDOR AVIATOR GHEORGHE NAGAEVSCHI de Mihai-Athanasie Petrescu

In aceste zile s-au implinit niste ani de cand Romania a intrat in focul celui de-al doilea Razboi Mondial. Data istorica a trecut quasi neremarcata, de aceea m-am gandit ca povestea unui aviator roman care a pornit, printre primii, la lupta, este bine venita.

“Vă ordon: Treceti Prutul!”. El a fost primul…

Cdr. (av) Gheorghe Nagaevschi

Sunt momente în istorie când un stat este nevoit să aleagă dintre două rele pe acela care i se pare mai mic. Acesta a fost cazul în 1941, când România a trebuit să cântărească între ameninţarea comunistă a Uniunii Sovietice, dinspre est, şi cea fascistă, hitleristă, dinspre vest. Conducătorul de atunci al ţării, Ion Antonescu, având în vedere potenţialul militar german, care în 1941 era superior celui sovietic, a ales alianţa cu Germania, aderând la planul Barbarosa, cu speranţa de a elibera teritoriul Basarabiei, trecut abuziv în stăpânirea lui Stalin în 1940.
Aşa se face că la 21 iunie 1941, armata română a forţat trecerea Prutului, executând ordinul şefului statului.
Primul care a făcut-o, la manşa unui bombardier Savoia Marchetti a fost comandorul (av.) Gheorghe Nagaevschi.
Gheorghe Nagaevschi s-a născut în aprilie 1903, la Cetatea Albă, în Basarabia. Tatăl său, diaconul Gavril Nagaevschi, l-a înscris, ca şi pe ceilalţi cinci copii ai săi, la Seminarul Teologic din Chişinău, de unde tânărul Nagaevschi s-a transferat la Liceul Militar din acelaşi oraş, după unirea, din 1918, a Basarabiei cu România. Apoi a urmat cursurile Şcolii Superioare de Ofiţeri de cavalerie, devenind ofiţer al armatei române. Ca mulţi alţi militari, el a ales să treacă la aviaţie, răspunzând la apelul conducătorilor oştirii, pentru completa deficitul de cadre de la această armă.
După brevetare, Nagaevschi s-a antrenat pe mai multe tipuri de aeronave, fiind în cele din urmă repartizat la Flotila de bombardament.
Atunci când România a achiziţionat primul lot de 20 de bombardiere franceze Potez 633, unul dintre piloţii angajaţi pe acest avion a fost Gheorghe Nagaevschi, care a primit chiar comanda Grupului 2 Bombaradament Potez 633.
Ulterior, el mai pilotat şi bombardiere de tip Heinkel 111 şi Savoia Marchetti 79 (fabricat sub licenţă la Uzinele I.A.R. Braşov)
Începutul celui de-al doilea Război mondial pentru România l-a aflat pe Gheorghe Nagaevschi la comanda Grupului 5 Bombardament. În această calitate, dar şi ţinându-se cont de originea lui basarabeană, comandorul Nagaevschi s-a aflat în fruntea primei formaţii de avioane româneşti care a trecut în zbor Prutul în dimineaţa zilei de 21 iunie 1941, practic fiind primul combatant român în această situaţie.
În cursul luptelor, pilotul Gheorghe Nagaevschi s-a făcut remarcat prin rezultatele pozitive ale misiunilor sale. Pierderile suferite de Grupul său au fost reduse, şi datorită tacticii inventate de comandant, aceea de a reveni la bază în rasse-motte, avioanele devenind în acest fel greu de detectat şi interceptat de către inamic. Deşi acţiunile bombardierilor nu sunt la fel de spectaculose ca cele ale vânătorilor, din cauza maniabilităţii mai reduse a grelelor aeronave faţă de agilele interceptoare, totuşi Nagaevschi a realizat şi câteva fapte de arme care au atras atenţia. Astfel, la 4 august 1941, atunci când adjutantul aviator Ovidiu Clopoţel, pilot pe un I.A.R. 80 afectat protecţei Grupului 5 Bombardament, a fost nevoit să aterizeze forţat între liniile frontului, în bătaia armelor de infanterie ale inamicului, Nagaevschi, care a văzut din aer întâmplarea, nu a ezitat să aterizeze cu avionul său lângă 80-ul avariat, salvându-l pe Clopoţel.
Pentru activitatea sa pe front, cdr. Nagaevschi a fost recompensat cu numeroase ordine şi medalii, cea mai valoroasă fiind “Virtutea aeronautică cu barete”, clasa Cavaler.
După încheierea păcii, până în 1948, Gheorghe Nagaevschi a fost comandantul Flotilei 1 Bombardament, din Braşov. La acea dată, drept “recunoştinţă” pentru a fi fost primul român în luptă pe frontul de est, el a fost trecut în rezervă, la numai 45 de ani!

(Autorul doreşte să mulţumească domnilor Victor Negoescu, fratele comandorului, si Emil Nagaevschi, fiul acestuia, ambii membri ai Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, pentru documentele puse la dispoziţie.)

Scrie un comentariu

Din categoria Portrete

ZBURĂTOARE 4 de Mihai-Athanasie Petrescu

 

 

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

WITHOUT de Adrian Nicula

Without

by Adrian Nicula on Thursday, December 9, 2010 at 10:16pm ·

Like a word never heard before

Or maybe sometimes, even something more,

I would like to remain for you,

Just an unforgettable soul, too.

Remembering our days with yellow flowers

And maybe the nights of our loving hours.

de A.N. cu concursul lui Catalin Prunariu si al Iuliei Enescu

2 comentarii

Din categoria Adrian Nicula

17 IUNIE 2012

Cu ani în urmă, când la Roşiori se găseau bani pentru editarea săptamânala a publicaţiei “Drum”, obişnuiam să aduc aminte cititorilor ca ziua de 17 iunie este, practic, ziua de naştere a aviaţiei române. E aniversarea zborului de la Cotroceni al lui Aurel Vlaicu, acela care a construit şi zburat, pentru prima dată pe teritoriul României, o “maşină de zburat”.

În acest an, 17 iunie trebuia să fie o sărbătoare frumoasă, încununată cu zboruri şi cu zâmbete de cei care ştiu ce este aviaţia şi trăiesc cu zborul în sânge, sau, ca mine, doar îi iubeşte şi admiră pe Icari.

N-a fost să fie aşa … O întâlnire de suflet între aviatori, începută cu distracţie şi râs, a fost întreruptă brusc de un hohot de plâns. Unul dintre ei – dintre NOI, sper sa nu se supere aviatorii că îndrăznesc să mă consider unul de-al lor – a căzut pe solul Băneştilor, la mică distanţă de obeliscul lui Vlaicu. PETRU LAZĂR, comandor aviator, pilot de încercare la Aerostar Bacău, a intrat în pământ, decolând către escadrila din ceruri la manşa unui avion pe care îl construise şi el alături de specialiştii uzinei.

Nu sunt calificat nici măcar să îmi spun o părere despre cauza accidentului, dar pot să spun ceea ce am simţit şi nu o să uit niciodată. Pot să spun că incă îmi mai sună în urechi pocnetul de la impactul cu firul electric, ca şi cel provocat de contactul avionului cu solul. Încă mai văd avionul dezechilibrat care se îndrepta, vertical,cu botul înainte, spre pământ. Creierul îmi e plin de urletul pe care, sunt sigur, l-a scos fiecare dintre cei prezenţi acolo, chiar dacă nu s-a auzit nici un sunet. Plămânii îmi sunt îmbâcsiţi de fumul negru izbucnit din avionul strivit la scurt timp după secunda zero.

Am văzut de atâtea ori filme cu avioane care se prăbuşesc, pentru ca apoi actorii care jucau rolul pilotilor respectivi să dea declaraţii despre scenariu, regie şi succes la public, încât îl şi vedeam pe pilotul de sub firele de înaltă tensiune cum vine zâmbind şi scuturându-se de praf să spună cum a reuşit cascadoria. Doar nu putea fi adevărat.

Dar avioanele aterizau în grabă, trăgeau în parcare fără să le urmărească nici un spotter. O maşină a demarat în trombă spre locul unde se zărea, la început, coada Festivalului, apoi un fir de fum negru, transfornat în câtava secunde într-o trâmbă groasă, bazat pe o imensă flacără roşie. Oamenii de lângă hangar au scăpat pe jos tot ce aveau în mână şi se întrebau unul pe altul « Cine e ? » Unul mai cu sânge rece – nu ştiu cine o fi fost atunci cu sânge rece – a sunat la urgenţe.

În câteva minute deja eram întrebat, prin SMS, ce s-a întâmplat. Presa deja cunoştea şi făcea public numele eroului căzut şi starea lui, deşi noi, cei de lângă el, mai speram că a fost scos, nevătămat, înainte de a lua foc avionul. Nu sunt calificat nici să judec calitatea prestaţiei oamenilor de la presă, până la urmă, ei pentru asta sunt plătiţi, să afle înaintea tuturor.

Deşi unii îmi spun că ma pricep să scriu, textul de faţă e o dovadă că nu e adevărat. Habar n-am cum să descriu o stare în care am intrat atunci, eu, cei din jurul meu, locul, atmosfera. Pe ici pe colo se auzea câte-o şoaptă. Din când în când, câte unul de-al casei, nepus de nimeni şi fără să aiba nici o autoritate, încerca să facă ordine printre cei câţiva necunoscuţi aflaţi acolo. Cărbunii grătarului se stingeau, inutili, acoperiţi cu o folie de staniol. Cineva a pronunţat cuvântul “pompierii”, o fi auzit sirenele maşinilor de intervenţie. A apărut o ambulanţă, mergând înebunitor e încet pe câmpul cultivat, şi-a găsit, apoi, loc chiar lângă coloana de fum, la baza căreia coada Festivalului nu se mai vedea. Două maşini de pompieri au ajuns şi ele acolo, iar fumul a dispărut curând, lăsând loc ambulanţei să se îndepărteze, oprindu-se, din doi în doi metri, semn că nu mai avea motive de grabă. Deci, era adevărat … televiziunile aveau dreptate …

Antenele carelor de reportaj răsăreau “acolo” ca ciupercile, probabil că telespectatorii uitau de caniculă. Telefonul meu continua să îmi ceară ştiri, în numele unor prieteni care ştiau unde mă aflu. Am preferat să nu răspund, nu îmi explic de ce. Nu voiam să certific, poate, ceea ce spuneau “ăia”. Încă voiam, sau credeam, să întărzii certitudinea, poate, totuşi, “ăia” greşeau”, poate …

După câteva zile am ajuns acasă, la calculator. Ştirea deja e veche, abandonată de presă. Poate am avut un coşmar eu? Bine ar fi … dar pe aviatia.ro si pe alte locuri virtuale pe unde umblu eu dialogurile există.

Dar eu tot nu cred. Nu! Accidentele de aviaţie sunt o găselniţă a celor care fac filme şi vor spectatori. Accidentele de aviaţie nu sunt altceva decât trucaje, cu aeromodele sau pe calculator. Nu! Eu nu am văzut Festivalul ăla intrând în pământ, ci doar am anticipat un scenariu de film. Nu se poate altfel!

6 comentarii

Din categoria Of!...

15 IUNIE de Mihai-Athanasie Petrescu

La Rosiori, Eminescu nu este uitat

 

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

JOC ÎN DOI de Petronel

Tu taci, şi-mi spui cuvinte,
Ochi-ţi de vioriu, mă-nvăluie,
Albastru în albastru, tărâm neţărmurit,
“-Parnas!”, c-o strângere de mână-mi spui,
“-Aşa e! L-am gasit!“, îţi zice glezna-mi dreaptă,
Cu rezonanţe-acute,
În timpu-n care buze,

Ne sunt iscoade aspre,
Sălbatece şi mute.
Mâini ivorii, nervoase, cu unghii de-adamant,
Continuă partitura,suav şi ravisant,
Spre alte măini aleargă,
Se încleştează-n timp,
Ce pletele şatene, blonde,
Se impletesc şi schimb,
Secundele în seculi,
Parsecii în eoni,
Şi florile-n seminţe,
Şi fluturii-n coconi…
Ne-oprim de-o răsuflare,
Dar, vai, i-asa de mult! Începem iarăşi jocul,
În care-mi Eşti, şi-ţi Sunt.

Scrie un comentariu

Din categoria Petronel