Arhive lunare: Ianuarie 2012

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul IV

RADAR- ist la G.A.

– Tovarăşu colonel, sunt sergent major Tuteaşcă, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!

De câteva săptămâni, Tuteaşcă se căznea să repare un aparat sovietic de radiolocaţie. Se zicea că-l cumpărase armata de la ruşi, sau că-l aruncaseră ei la gunoi, dar nu se ştia precis. Şeful “de stat maior, maior Stroe” îl luase în primire cu eticheta “defect” şi i-l pasase lui Tuteaşcă:

– Bă, majorule, trebuie să repari chestia asta … uite cartea tehnică, o citeşti şi te familiarizezi cu radarul… vezi ce are, apoi faci un referat pentru piese de schimb.

Tot ce nu spusese Stroe, dar a descoperit curând Tuteaşcă, era că toată documentaţia era în limba rusă. Ce-i drept, schemele tehnice reprezintă un limbaj internaţional, de care tânărul sergent major nu era străin. Dar ce să facă cu instrucţiunile de folosire, multe pagini acoperite cu un scris neinteligibil? Nu se punea problema să raporteze superiorilor că nu ştie ruseşte, parcă-l auzea pe căpitanul Miron, locţiitorul politic:

“- Nu ştii ruseşte? Dar unde-ţi este nivelul politic, tovarăşe? Şi mai zici că ai luptat cot la cot cu glorioasa Armată Roşie?!”

Precis i-ar fi servit un astfel de comentariu. Nici Stroe nu l-ar fi iertat:

“- De ce nu ştii ruseşte? Păi atunci cum ai ajuns în armată?”

Replica lui Marica ar fi fost desigur:

“- Nu înţelegi documentaţia? O zi de arest la garnizoană! Executarea!”

Aşa că făra să mai stea cu gândul la textul rusesc, Tuteaşcă se  apucase de lucru. În câteva ore, tot aparatul era demontat pe masă: zeci de tuburi electronice, kilometri de conductori, tone de componente, vagoane de şuruburi. Ca la orice aparat rusesc. Au urmat apoi nenumărate măsurători şi testări, iar defectul – defectele –  nu au întârziat să apară.

– Ei, majorule, cum merge? l-a întrebat a doua zi Stroe. Ai găsit buba?

– Raportez, tovarăşu maior, am găsit câteva bube până acum, dar cred că mai sunt încă multe…

– Da?… Atunci ce mai stai, munceşte, vreau urgent referatul pentru piese!

Din nou s-a scufundat Tuteaşcă în aparat şi alte belele şi-au făcut apariţia. După două zile, lista de piese era gata; cuprindea mai multe pagini.

Stroe, văzând-o, a încruntat din sprâncene:

– Bă, tu crezi că armata are fabrică? De unde să scot eu toate astea?

– Tovarăşu maior, raportez, am făcut o listă minimă. Unele piese mai pot fi

reparate, dar astea sunt arse, trebuie neapărat să le înlocuiesc.

– Bine, eu trimit lista  mai sus. Dar nu cred c-o să fie aprobată …

Şi totuşi, minunea s-a produs. Marea unitate a probat imediat lista. Materialele aveau să fie comandate în Uniunea Sovietică şi urmau să vină în cel mai scurt timp.

Până atunci, Tuteaşcă nu se plictisea. A recuperat tot ce mai putea fi recuperat, a confecţionat el însuşi câte o piesă, vreun arc rupt, sau o bobină arsă, a mai obţinut câte ceva de la uzinele din oraş … După o vreme i-a putut raporta lui Stroe:

– Tovarăşu maior, tot ce am putut face am făcut. Mai am doar să montez piesele noi, când or veni.

– Bine, majorule, dacă nu mai ai nimic de făcut la radarul ăla, ia vezi, că te caută tovarăşu colonel.

De aceea se afla acum Tuteaşcă în biroul Mareşalului, surprins că şeful avea nevoie de el,

Nu mai puţin surprins era însă şi Marica.

– Da, da … spunea el, căutând să-şi aducă aminte de ce îl chemase. Bine ai făcut c-ai venit … da … cine ţi-a transmis ordinul?

– Raportez, tovarăşu maior Stroe.

– Stroe? Aha! făcu ofiţerul, Stroe zici?

– “Oare ce-am vorbit eu cu Stroe? Dacă-l sun să-l întreb, râde de mine, iar dacă nu-i dau ăstuia nici un ordin, râde el. Ce naiba să-l pun să facă? … A, ştiu!”

– Bă, Tuteaşcă, tu eşti de la ţară, nu?

– Raportez, de la ţară, da.

– E bine să fii de la ţară. Ia zi, ai avut grădină acolo?

– Raportez, tata are un pic de loc pe lângă casă. Ştiţi, o roşie, un ardei …

– E clar, deci te pricepi la grădinărit. De azi eşti şef la G.A.

– Am înţeles, tovarăşu colonel, dar ştiţi, eu mă pricep mai bine la reparaţii, partea tehnică…

– Bă, te duci la G.A. sau te trimit la garnizoană. Executarea!

Ce se mai putea spune? Sergentul-major salută şi ieşi, înjurându-l în gând pe Mareşal.

– “Cum naiba mă găsi ăsta bun de G.A.? Doar e Rommel acolo, şi e de meserie … ce chestie … ajunsei din tehnician grădinar şi porcar…”

Rommel, un sas dintr-un sat din apropierea Braşovului, era stăpân peste Gospodăria Anexă, adică grădină şi animale, încă de când se terminase războiul, prietenia lui cu un tovarăş important îl scăpase de prigoana ruşilor, mulţi saşi cu nume mai puţin faimoase decât al lui, erau acum în Siberia. Tot tovarăşul acela îl angajase la armată ca grădinar şi încă îl mai sprijinea. Tuteaşcă îi ştia toată povestea, de aceea nu-i venea la socoteală să-i spună aşa, dintr-o dată:

– Nene Rommel, m-a trimis comandantul să fiu şeful matale.

Grădinarul însă primi vestea râzând.

– Lasă, tofarăş major, tumneata şef, eu afut grijă de tot cu soldaţi.

– Cum, nene Rommel, eu să fac pe şeful şi matale să munceşti?

– Tacă spun, tumneata merge la pirou şi afut grijă de hârtii, să nu fii aici tofarăş colonel şi să căseşti stăm de forbă.

– “Oare să se fi păcălit colonelul? se întreabă Tuteaşcă. Am impresia că nea Rommel ăsta e băiat de treabă, nu trebuie să pun mâna pe sapă şi pe lopată”.

– Mulţumesc, nene Rommel. Dacă ai nevoie de mine, eu stau pe-aici.

În felul acesta deveni Tuteaşcă moşier. Nu avea altceva de făcut toată ziua decât să însoţească doi soldaţi până la grădină să numere lădiţele cu “producţia”.

Dar fericirea nu dură mult. Spre surprinderea tuturor, într-o zi se opri la poartă un GAZ de la marele Stat Major, încărcat cu piese pentru radiolocator. Iar subofiţerul primi imediat ordin să-şi reia în stăpânire atelierul.

Curând reparaţia fu terminată, piesele erau corespunzătoare, know-how exista, deci aparatul fu pus în stare de funcţionare. Dar, dar cum să-l încerci? Instrucţiunile rămăseseră la fel de inaccesibile pentru Tuteaşcă.

Dilema era greu de rezolvat. Dacă mergea în faţa superiorilor şi se vedea că nu cunoaşte limba rusă, s-ar fi ales cu comentariile lor acide. Dacă nu raporta că radarul merge şi nu ar  fi demonstrat, toţi ar fi zis că nu-i în stare să-l facă.

– “Am găsit! se bucură Tuteaşcă. Trimit un soldat să raporteze lui Marica, iar eu mă duc la grădină. Mari ofiţeri cum sunt ei, trebuie să ştie să opereze un locator, deci n-au nevoie de mine.”

A doua zi, imediat după raportul de dimineaţă, Marica află că radiolocatorul funcţionează. Îi luă cu el pe toţi ofiţerii din comandament şi luară cu asalt atelierul mecanic.

Aparatul îi aştepta. Nu avea nevoie decât de curent şi de o mână pricepută.

– Dar ştiţi că arată bine chestia asta? comentă colonelul. Ia, care te pricepi? Daţi-i drumul, să văd şi eu cum face.

Nici unul dintre ofiţeri nu se mişcă. Fiecare se uita la ceilalţi.

– Hai, bǎ, de ce nu-l porniţi? se impacientă colonelul. Stroe, dă-i drumul!

– Tovarăşu colonel, raportez, nu ştiu să umblu cu aşa ceva.

– Cum, maiorule, să nu ştii? Nici voi nu vă pricepeţi? îi întrebă Marica

pe ceilalţi.

– Tovarăşu colonel, permiteţi, dar de ce nu-l porneşte Tuteaşcă?

– Dar chiar, unde-i ăsta? se miră şeful.

– Vă rog să-mi permiteţi să raportez, interveni soldatul, toa’major e la

grădină.

– Ce caută Tuteaşcă la grădină? întrebă Stroe.

– L-am trimis eu săptămâna trecută să lucreze acolo, răspunse comandantul.

– Păi, ştie el să grădinărească?

– Ştie, nu ştie, ce era să fac cu el dacă l-ai trimis pe capul meu?

– Eu?

– Dumneata, maiorule.

– Tovarăşu, dar eu l-am trimis să vă repare aparatul de radio. Nu ziceaţi  dumneavoastră că s-a stricat?

– Aparatul de … am uitat. Bă, soldatule, du-te la grădină şi adu-l pe Tuteaşcă.

Soldatul plecă în pas alergător şi tot aşa veni, dar fără Tuteaşcă.

– A zis toa’major că nu poate veni, că culege castraveţii pentru popotă. Da’ a zis că scrie în instrucţiuni cum merge aparatul.

– Păi de ce nu zici aşa, maiorule? Are dreptate Tuteaşcă, vorba aia, suntem atâţia ofiţeri aicea şi stăm dup’un tablagiu? Ia dă, bă, instructiunile alea încoace! … aha, uite poza aparatului … dar ce naiba scrie aici? paaap? Scrie ruseşte?

– E un aparat sovietic, tovarăşe colonel, interveni căpitanul Miron.

– Daa? Atunci ia citeşte tu, Miroane, că ştii mai bine.

Miron luă caietul şi citi:

– R – a – d – a – r … nu ştiu, tovarăşe colonel.

– Cum nu ştii., bă, mare locţiitor politic?

– Păi să vedeţi, eu ştiu Savieţchi saiuz, Eseseser…

– Lasă, bă, asta ştie orice prost. Ia vezi, maiorule.

Stroe lăsă caietul pe masă.

– Nu ştiu eu aşa ceva, tovarăşu colonel.

– Tu, mă, care ai făcut războiul alături de fraţii noştri sovietici?

– Da, dar de la ei am învăţat doar davai ceas, davai rachiu, davai dengli… Tot  dumneavoastră sunteţi salvarea noastră, tovarăşu colonel.

– Eu? Păi eu sunt colonel şi comandant de unitate. Ce nevoie am eu să ştiu ruseşte când am subordonaţi? Miroane, notează-ţi: de mâine, pe lângă cursurile de învăţământ politic organizezi şi ore de limba rusă. Executarea!

– Am înţeles, tovarăşe colonel!

– Asta o rezolvăm, dar cu locatorul ce ne facem? se lamentă Marica.

– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să raportez! interveni soldatul

care asistase la discuţie.

– Ce vrei, bă?

– Tovarăşu colonel, ştiu eu ruseşte, am învăţat la şcoală. Cred că pot eu să vă traduc instrucţiunile.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul III

PREGĂTIRI DE IARNĂ

O zi în cazarma unde munceşte sergentul-major Tuteaşcă începe aşa:

– Tovarăşu colonel, batalionul este gata pentru începerea programului! Raportează şef de stat maior, maior Stroe.

După care “maior maior Stroe” execută un pas lateral şi o tentativă de întoarcere la stânga, iar batalionul face să se cutremure munţii cu salutul regulementar, dar mincinos:

– Să trăiţi to’aşu colonel!

Apoi comandantul, cu o figură nemulţumită, inspectează frontul. Îndreaptă un nasture ici, colo reproşează unui militar în termen starea bocancilor, dă mâna cu unul sau doi dintre ofiţerii superiori. Când toate subunităţile combatante au fost trecute în revistă, se opreşte în faţa sergentului major Tuteaşcă, singurul membru al subunităţii sale, serviciul tehnic-întreţinere. De câteva luni dialogul este invariabil:

– Ai grijă, bǎ majorule, sunt  cu ochii pe tine!

– Am, înţeles, tovaraşu colonel!

Dar astăzi, spre sfârşitul lui octombrie, “Mareşalul” (tot batalionul îi zice “Mareşalul” după vorba scăpată odată de Tuteaşcă) iese din tipic:

– Tovarăşilor, se adresă el militarilor, vine iarna. În cel mai scurt timp, cadrele vor trece la ţinuta de iarnă. La raportul de dimineaţă veţi veni în cizme, manta şi căciulă. Soldaţii vor purta manta începând de mâine! Treceţi la program!

Ordinul comandantului era clar. După amiază, în loc să execute programul de lectură a ziarului SCÂNTEIA, soldaţii trebuiau să-şi pregătească mantaua. Vechi şi ponosite, aceste accesorii ale ţinutei ostăşeşti fuseseră folosite toată vara drept aşternut în lizieră. Acum trebuiau să fie curăţate, călcate, nasturii “completaţi” … O adevărată binecuvântare pentru ofiţerul de serviciu, căci nimeni nu va avea timp să sară gardul şi toţi vor fi prezenţi la apelul de seară.

Pentru mulţi subofiţeri, însă, vestea era destul de rea. Chiar dacă croitoria garnizoanei raportase către marea unitate că fusese asigurat întregul necesar de uniforme, doar gradele superioare aveau să le poarte la apropiata paradă de 7 Noiembrie; pentru ceilalţi însă, şi printre ei se număra şi Tuteaşcă, mantaua era un vis prea îndepărtat.

Dar ordinul era ordin. Trebuia să-şi găsească o manta, ori Marica va avea în sfârşit pretextul pe care-l căuta în fiecare dimineaţă. Soluţia era să împrumute una, sau s-o cumpere de la vreun subofiţer mai norocos.

– Mă, Petrică, cunosc eu pe unul care are o manta de vânzare, spuse plutonierul Talabă auzind de necazul prietenului său.

– Pe cuvânt? Hai la el s-o văd şi dacă e bună o iau, zise bucuros Tuteaşcă.

– Mă, să ştii că nu e chiar nouă, a mai purtat-o şi el, dar e absolut perfectă.

– Gata, mergem la el!

– Ei, stai blând! Întâi mă duc să vorbesc cu omul, să-i spun de tine…

– Şi ce mai aştepţi?

– Păi, ce tu crezi că baţi din palme şi gata? Lasă, mă duc deseară.

Au trecut câteva zile, Tuteaşcă cerea mereu veşti de la vânzător, dar fie că Talabă nu-l găsise acasă, fie că omul nu se gândise încă la un preţ, ori începuse să ezite …

– Mă, nea Lambe, eu ştiu de ce nu mergem la ăla… Bine, după masă te iau la o bere, la Coroana.

– Păi vezi, mă, Petrică, că eşti băiat deştept? Aşa trebuia să zici tu de la început, şi se rezolva mai repede.

În aceeaşi seară, după program, la restaurantul de pe strada Republicii intrau mai mulţi subofiţeri, în frunte cu Talabă şi Tuteaşcă. Acesta nu se putuse abţine să nu-i şoptească prietenului său:

– Bine, bre, aşa am vorbit noi? De unde să scot eu atâţia bani? Nu ştii că Dobrilă bea singur o ladă?

– Cum, n-ai bani? Mantaua cu ce vrei s-o cumperi?

– Am bani, bre, dar dacă mi-i beţi voi …

– N-ai tu treabă, eu sunt aici. Vorbesc cu el să ţi-o dea pe datorie.

Mai trecură câteva zile. La raportul de dimineaţă, tot mai multe cadre apăreau în ţinuta ordonată de colonel, dar de la omul lui Talabă, nici o veste. Tuteaşcă începea să fie neliniştit.

– Bre, nea Lambe, îi spuse el lui Talabă, azi după amiază mergem la ăla.

– Cum să mergem, mă? Tu crezi că ăla stă acasă când vrei tu? Dacă nu-l  găsim?

– Îl găsim, nu-l găsim, noi ne ducem. Nu vezi că aproape toţi şi-au schimbat ţinuta?

La ora trei Tuteaşcă era gata de plecare în misiune. Plutonierul nu mai găsi nici un pretext să scape de ele şi porniră amândoi prin oraş.

– Unde şade, domne, omul ăla? întrebă Tuteaşcă după un timp.

– Las’ că vezi tu când ajungem.

– Dar mai e mult? Deja umblăm de vreo oră!

– Uite-acum ajungem.

– Unde, bre?

– Colea, în Prund.

Deşi era în Braşov de câteva luni, sergentul major nu reuşise încă să-i cunoască toate cartierele. Ştia că Prundul e pe undeva pe un munte, că era acolo o biserică mare şi veche în care el, ca militar, nu avea ce să caute, Şi mai auzise că oamenii de acolo, trocarii, cum îi botezase un coleg, erau foarte deosebiţi de ceilalţi braşoveni. De aceea simţi o emoţie când auzi că tocmai acolo urma să facă o afacere.

– Bă, Petrică, ai un noroc chior, bă! exclamă Talabă când ajunseră în piaţa Prundului.

– De ce, bre?

– Păi nu vezi? Ia uite, omul nostru e acasă şi ne aşteaptă. Are şi mantaua la el.

– Unde-l vezi tu? La vreo fereastră?

– Ce fereastră, mă? Uite-l acolo, în centru, e cu mâna întinsă spre noi.

Tuteaşcă îşi roti privirile. În zadar. Câteva maşini, o căruţă, dar nu militarul pe care se aştepta el să-l vadă.

– Cum, mă, tot nu-l vezi? Hai la el. Salută-l pe tovarăşul!

Abia acum înţelese Tuteaşcă.

– Ăsta e?

În piaţă se afla într-adevăr un militar. Cu arma în mână, el părea gata să pornească la atac.

– Ei, îţi place mantaua lui?

Era foarte bine realizată. Din bronz. Omul lui Talabă era un monument în memoria eroilor neamului…

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

UN URS IN ORAS de Mihai-Athanasie Petrescu – Capitolul II

LA SĂSOAICE

Cu toate că Tuteaşcă era născut într-un sat de câmpie, adaptarea lui la condiţiile unui oraş mare nu era dificilă. Militarii trebuie să se mulţumească cu orice, iar pentru unul care cunoscuse greutăţile războiului, o cameră de infirmerie este o adevărată locuinţă de vis. Încă din prima zi, subofiţerul îşi împodobise casa, cu 2-3 fotografii de familie şi îşi stocase în dulăpior toată averea: uniforma cea bună, câteva cărţi şi o cutie cu scule. Trecuseră câteva săptămâni de la sosirea lui în Braşov şi deja se simţea ca acasă.

În prima zi, Beizadea, bătrânul plutonier care domnea peste infirmerie, îi spuse:

– Mă băiatule, să ştii că la mine nu-i hotel de lux. O să ai un pat şi un dulap, dar vezi că lumina e stricată, apa nu mai curge, că s-a spart o ţeavă anul trecut, mai trebuie reparată şi broasca de la uşă…

Floare la ureche pentru tânărul tehnician. A rezolvat totul în scurt timp, iar dupǎ ce şi-a asigurat confortul, s-a apucat din plăcere să repare şi alte instalaţii din infirmerie.

– Mă Petrică, tu eşti un noroc la casa omului, îl aprecie Beizadea. De când am venit eu aici, niciodată n-au mers aparatele astea. Dar ce păcat că nu aveam şi doctori care să lucreze cu ele…

– Lăsaţi, nea Vasile, că puteţi şi dvs. să lucraţi. Uite, aparatul ăsta de ultraviolete, ăsta pot şi eu să-l folosesc, d-apoi un sanitar!

Şi, întradevăr, chiar la ultraviolete au început să se înghesuie toţi ofiţerii când au auzit că poţi să faci plajă fără soare.

– Plajă la bec! Hai la plajă la bec! îşi făcea reclamă Beizadea.

Dar fericirea nu putea dura prea mult. Într-o zi, Marica auzi de minunea de

la infirmerie şi veni să o vadă cu ochii lui.

– De unde ai chestia asta, plutonier?

– Raportez, era aruncată printr-un dulap, stricată. A găsit-o Tuteaşacă şi a reparat-o.

– Tuteaşcă? Majorul ăla tehnic? Dar ce i-a venit să umble în dulapurile tale?

– Raportez că în timpul liber băiatul mă mai ajută pe-aici, mai repară câte ceva.

– În timpul liber? Păi cum, nu pleacă acasă?

– Nu ştiţi? Locuieşte aici de când a venit, aşa a ordonat tovarăşul colonel.

– Am ordonat eu asta?

– Nu, tovarăşu colonel Stupariu.

– A, ăla dinaintea mea? Bă, toate ordinele ăluia se revocă. Ăsta, cum îi zice? … Tuteaşcă, să facă bine să-şi caute casă. Ce-i cazarma mea, cămin?

– Mă, Petrică, eu te-aş mai ţine aici, dar şefu-i încruntat rău… Să ştii că Stupache n-ar fi făcut aşa ceva, îl înştiinţă Beizadea pe Tuteaşcă în aceeaşi zi. Trebuie să-ţi cauţi gazdă în oraş.

– Unde să găsesc eu gazdă, nea Vasile? Nu cunosc pe nimeni în Braşov, la cine să mă duc?

– Stai, mă, nu plânge! Las’ că se rezolvă. Ia şi fă o cerere la garnizoană, poate-ţi găsesc ei ceva.

– Şi pân` atunci?

– Să vorbim cu băieţii. Or mai avea şi ei prieteni, neamuri …

Maiorul Negrea de la garnizoană, de la serviciul de cadre, nu l-a refuzat pe

Tuteaşcă.

– Bine, domne, lasă cererea aici. Dar să nu te-aştepţi să meargă iute, mai am o gramadă de clienţi de mulţumit înaintea ta. Ia uite, colonelul Marica, îl cunoşti? Stă la neamuri; maiorul Stroie, vezi, ăsta stă la Casa Armatei. Tu unde stai acum?

– Raportez, stăteam la infirmerie, la unitate, dar a ordonat tovarăşu colonel să plec de-acolo.

– Te mai descurci şi tu cum poţi şi să sperăm că se-aranjează.

“Să sperăm” i-au spus şi colegii de la unitate. Câteva zile a tot sperat, cu lumina stinsă la infirmerie ca să nu prindă de veste comandantul.

– Tuteaşcă, te-am aranjat! îl anunţă într-o dimineaţă plutonierul major Constandache. Am o adresă, mergem acolo după masă.

Găsiră casa pe Strada de Mijloc. Dar femeia cu mustǎţi care le deschise le tăie elanul:

– Ioi! Iştenem! Militar este, ioi! Ieu nu dai camera meu la militar!

– Nea Constandache, bine că n-am rămas la baba aia! Cum să stau eu cu

chirie la o babă? se destăinui Tuteaşcă în stradă.

– Păi ce, mă,  tu vrei să stai la o fată frumoasă?  Unde găseşti tu aşa ceva?

A doua zi, subofiţerii auziră de păţania colegului lor.

– Petrică, să ştii că ţi-am găsit eu o gazdă în Craităr, dar vorba e că n-are decât o singură cameră şi pentru ea, îl abordă plutonierul Talabă.

– Vorbeşti serios, nea Lambe?

– Da, mă, e o babă de 8o de ani. Vrei la ea?

– Nu, mă, nea Lambe, îl duc eu la una de 20, la Breiner Bella, pe lângă mine, sări cu gura nea Waum, frizerul.

– Voi râdeţi de mine şi eu n-am unde să stau, frumos din partea voastră.

– Hai, mă, nu te supăra! Găsim noi ceva până la urmă.

După mai multe zile, Tuteaşcă se duse din nou la maiorul Negrea.

– Ai noroc, tinere, îl întâmpină maiorul. I-am găsit o casă faină lui tovarǎşu Marica. A fost a unui sas, un duşman al poporului care a fugit în Germania.

“Halal noroc! îşi spuse subofiţerul. Colonelul primeşte casă bună, şi pe mine nu mă lasă să stau nici la infirmerie”.

– Acum îl ai înainte doar pe tovarăşul Stroe. Dacă-l rezolv şi pe el, boier eşti!

Aşteptând fericirea promisă de ofiţerul de la garnizoană, Tuteaşcă mai vizită câteva gazde. Dar era fie prea scump, fie prea departe, nu se hotărî la nici una.

– Tare preteţios mai eşti, îl scutură Talabă după o astfel de vizită. O să rămâi fată bătrână.

Într-o zi pică bomba:

– Petrică, băiatule, repede ia-ţi tot de pe-aici, că Mareşalul tău a mirosit ceva şi vine în control, anunţă Beizadea.

Colonelul, însă, nu se lăsă păcălit:

– Plutonierule, am auzit că tehnicul ăla tot aici stă, în spitalul tău.

– A plecat, tovarăşu colonel.

– Lasă, bă, a plecat azi-dimineaţă. Ce, nu ştiu eu?

“Să-l ia naiba pe ăla care ţi-a ciripit!” înjură în gând plutonierul.

– Mi-l cauţi pe Tuteaşcă şi veniţi imediat la mine. Am eu grijă de voi!

Şi a avut. Le-a dat câte o zi de arest pentru neexecutare de ordin.

– Măcar am unde dormi la noapte fără să mă tem că mă prinde cineva, comentă Tuteaşcă după ce ieşiră de la comandament.

A doua zi, după ce mulţumi pentru “găzduire”, Tuteaşcă urcă şi până la cadre.

– A, ce bine c-ai venit, domne, îl întâmpină maiorul Negrea. Ai o baftă chioară, chiar ieri i-am găsit tovarăşului Stroe un apartament pe Republicii, şi azi ţi-am găsit şi dumitale ceva, poftim repartiţia, te duci să ţi-o ştampileze ǎia de la I.L.L. şi poţi să te muţi. E o cameră cu acces la bucătărie şi la baie, dar eşti tânăr şi-ţi ajunge. Te duci pe strada … stai să văd … Pavlov.

A doua zi, Constandache aduse vestea:

– Mă fraţilor, Tuteaşcă e bun de cinste! I-au dat ăia de la garnizoană exact ce-a vrut el!

– Ce vorbeşti, mă? Ce i-au dat?

– Pe Pavlov, sub Tâmpa, o cameră la etajul unu, cu balcon. Şi ştiţi ce? E la comun cu trei săsoaice, trei surori nemăritate!

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

LINIA EROTICA de Mihai-Athanasie Petrescu

De câteva zile directorul fabricii, domnul Rădoi, nu putea fi calmat de nimeni. Se zvonea că e pe cale de a-l da afară pe contabilul şef, domnu Stănoiu, ba chiar că şi alţii din conducere sunt ameninţaţi, unii dădeau ca sigură o vizită a investitorului străin, ceea ce însemna că nici conducătorul unităţii nu e prea sigur pe poziţie …

Omul care dădea bucuros informaţii era portarul de noapte, nea Vasile. Atunci când era interpelat pe stradă, omul privea cu atenţie în jur, să nu se lase surprins de careva din conducere, apoi îşi deşerta sacul cu noutăţi:
– Domle, ie sigur! Careva a băgatără mâna până la cot, domle! Păi dacă-ţi spui! Unii zice că contabilu, da ieu nu crez. Vrei să-ţi spui? (ajuns în acest punct, nea Vasile mai arunca o privire prudentă în jur) domle, sigur ie acela dă la personală! Păi, ce, mai vine careva seara la fabrică? Da’ acesta vine, domle, că s-a certatără cu muierea şi-l dă afară dîn casă. De, săracu! Îi trebui muiere tânără?

*

O parte din mister a fost dezlegat în şedinţa consiliului de administraţie. Cu o figură neagră de supărare, Rădoi anunţă:

– Avem de plătit cam mult telefonul luna asta, fir-ar să fie … vreo cincizeci de milioane pentru servicii speciale … domnu Stănoiu, ia spune dumneata!

Contabilul explică:

– Ce să ne mai ascundem după degete, domnilor! Cineva a vorbit câteva ore la linia erotică. A vorbit de cincizeci de milioane.

– Dacă-mi daţi voie, interveni domnul Volbură, juristul firmei, sunt de părere că o astfel de faptă, pe care aş îndrăzni să o numesc pe-nală, nu poate rămâne nepedepsită. Propun ca vinovatul să fie pus să plătească paguba şi apoi să fie sancţionat. E-xem-plar! sublinie omul legii.

– De acord cu dumneata, domnule Volbură, răspunse directorul. Uite, tot eşti dumneata specialist în chestii cu penalele şi astea, ia să te ocupi de găsirea ticălosului!

Juristul, surprins, dădu să mai spună ceva, cum ar fi că mai potrivite ar fi organele abilitate de cercetare ale statului, dar, observând privirea dură a directorului, renunţă. Se aşeză, iar prin gestul pe care îl schiţă vru, parcă, să asigure pe toate lumea că treaba e ca şi rezolvată.

*

Ancheta, de fapt, începuse deja la iniţiativa contabilului şef. Acesta obţinuse de la Romtelecom un desfăşurător al tuturor convorbirilor efectuate de la postul telefonic cu numărul … Juristul o citi cu atenţie; într-adevăr, la numere apelate apărea un 8989 …, cu o frecvenţă constantă: la fiecare două zile, adică nopţi, de la orele 23 la 3. Volbură râse satisfăcut:
– Nu-mi rămâne decât să verific cine a lucrat în toate nopţile astea, şi al meu e!
*

Prima victimă fu, desigur, domnul Cernat, şeful cadrelor. Interogatoriul fu deosebit de dur, iar învinuitul nu putu nega că îşi petrece multe nopţi în fabrică:

– Da, dom’ jurist, aşa e. Aproape în fiecare seară dorm la birou, că am necazuri acasă … mă cam cert cu soţia.

– Haideţi, domnule Cernat, sunteţi om în toată firea! Se poate să daţi telefon la erotica aia?!

– Ce erotică, dom’ jurist? Doamne fereşte, eu fug de-acasă ca să scap de nevastă-mea, că nu mai pot face faţă, iar dumneata crezi că îmi trebuie alte alea?

– De, domnule, mata eşti primul suspect. Cineva dă noaptea telefoane din fabrică, iar dumneata eşti tot timpul pe-aici. Vezi că te-am descoperit?

– Dom’ jurist, eu văd că aveţi un fix. Cum, Doamne iartă-mă să dau eu telefoane, când eu nici măcar nu am telefon în biroul meu? Iar toate celelalte birouri sunt încuiate în afara orelor de program.

– N-ai tele … Cum n-ai? De ce n-ai?, se bâlbâi, derutat, Volbură.

– Păi n-am, domne, că mi l-a luat anul trecut, când au angajat-o la registratură pe nepoata prefectului. L-au pus la ea, că e mai tânără.
*

După ieşirea lui Cernat, juristul se lăsă să cadă pe fotoliu. Avea dreptate omul, cum era să folosească un telefon la care nu avea acces? Trebuia găsit un alt suspect, o altă cale de rezolvare a enigmei. Trebuia verificat la centrala unităţii de la ce interior se vorbea noaptea.
*

Centralista ridică din umeri:

– Păi de unde să vă spun eu, dom’ jurist? Ziua ştiu precis cine cu cine şi ce vorbeşte, că doar asta mi-e meseria. Pot să vă spun când a născut sora lu madam Popescu, sau cât a dat domnu Dunda pe Fordul ăla Scorpio pe care zice că l-a luat cu o sută de milioane, da’ el a dat cinci sute, şi nu vrea să se afle că are bani. Da’ cine vorbeşte noaptea …

– Nu se vede pe butoanele alea? insistă Volbură, cu o ultimă speranţă.
Era clar, telefonista nu îl putea ajuta. Din nou era necesar să îşi regândească tactica.

*
Din păcate, directorul era nerăbdător:

– Domnule Volbură, ai vreun rezultat, sau chemăm poliţia?

– L-am încolţit, dom’ director! îl asigură juristul.

– Foarte bine, pentru că a venit iar factura la telefon. Acum avem numai patruzeci şi opt de milioane la linia erotică.

– Patruzeci şi …

– Aşa că grăbeşte-te, că dacă nu, plăteşti dumneata, adăugă directorul, urcând în limuzina cu geamuri fumurii.
*

Disperat, Volbură îşi sună fiul, student la artă dramatică şi mare iubitor de filme poliţiste.

– Vorbeşte cu un meseriaş, pune microfoane la toate interioarele şi-l prinzi imediat, îl sfătui juniorul.
*

Tehnicianul se găsi uşor. Deschizând geamul biroului, Volbură îl strigă, peste gard, pe vecinul, pe nea Dumitrescu; cel mai bun electrician din sud-estul Europei, cel puţin aşa spunea el cui voia să-l asculte. Pe vremuri lucrase chiar în fabrică, ceea ce era o garanţie că o cunoaşte foarte bine, dar de când fata lui plecase „la capitală” nu mai avea nevoie de salariu: îi trimitea ea destui bani cât să trăiască boiereşte. Totuşi, un ciubuc nu refuza niciodată.

– Lăsaţi pe mine, dom’ jurist, spuse Dumitrescu, auzind despre ce este vorba. Dacă nu v-o place cum vi-l găsesc, să nu-mi daţi nici un ban!

Şi se apucă de lucru, cu complicitatea juristului şi a lui nea Vasile, portarul, chiar în acea seară.
*
Peste o lună, directorul Rădoi îl atenţionă pe Volbură:

– De luna viitoare îţi pun sechestru pe leafă! Iar avem cincizeci şi şase de milioane. Ce mai, chem poliţia.

– Păi nu v-am spusără că ieu ştiu? N-avea cum să fie ăl dă la personală, domle, că ie om serios, săracu. Îl cam aia pă iel muierea, da’ alfel ie băiat bun. N-avea cum să fie iel. Da’ ăsta, cum dă nu!? Ştiam ieu, da, da!

– După ce îşi punea mâna la gură, ferindu-se să fie auzit de urechi prea curioase, nea Vasile mai adăuga:

– Da’ nu m-ascultă nimeni, fir-ar mama lor …! Zice că-s prost, că dacă-s numai portar … da’ dă câte ori nu m-am certatără ieu cu iel …! Că ieu ştiam, de.
*

În sala de conferinţe a fabricii, în faţa membrilor consiliului de administraţie, comisarul-şef Huzun îşi încheia expunerea:

– Vă spun, în toată cariera mea nu am mai întâlnit o faptă de acest gen, o delapidare atât de bine pusă la punct. Totuşi, avem de-a face cu un om inteligent!

Volbură nu putea decât să recunoască. Frumos îl mai dusese de nas nea Dumitrescu. Pe de-o parte se prefăcea că îl caută pe hoţul de convorbiri telefonice, iar de pe alta … Dar de unde putea el, un jurist cinstit, să ştie că fata lui Dumitrescu era patroană la … tocmai la o linie erotică?

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

Haideţi cu noi

O poezie publicata in primul numar, cel din 23 decembrie 1989, al Gazetei de Transilvania. Nici o legatura cu ce se intampla in tara in aceste zile.

Haideţi cu noi

Haideţi cu noi,

Nu staţi în faţa porţii,

Sfidaţi puterea morţii,

Şi vii veţi fi eroi.

Haideţi cu noi,

Uniţi-vă, fiţi una,

Să-nlăturăm minciuna

În lada de gunoi.

Haideţi cu noi

Să-nlăturăm “eroul”

Ce merită lasoul,

Mişcarea e în toi.

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

Veteranului de război

poem de Nicolae Darabant

Ţii minte-ncleştarea cu duşmanii Ţării

Şi încordarea extremă-a puterii,

În lupta ta dusă din toată fiinţa

Când viaţa-i fi dat-o s-aduci biruinţa.

Şi iată că Domnul, cu forţa-I Divină,

Îţi dete putere să-nvingi pe jivină,

Răpus-ai duşmanul cel rău şi rapace

Şi-ai redat Ţării lumină şi pace!

Ţi se cuvine şi cinste, şi onoare,

Iar faptelor tale zilnic o floare,

Eşti simbol de jertfă, de luptă şi glorie,

Iar faptele tale stau scrise-n istorie,

Istoria vie eşti tu pe pământ,

Ca ciuma cea neagră în veci să dispară,

Eroul în viaţă cu chipul de Sfânt.

La Oarba-i luptat, luptat-ai şi-n Tatra

Şi-ai fost la Carei, alături de tata,

Când tata căzuse atunci pentru Ţară,

Ca-n lumea întreagă şi-n ţară la noi

Să nu mai existe vreodată război.

Iar tu, prea viteazul nostru oştean,

Adă-ţi aminte de-un tânăr elan,

Căci spiritul tău cel cutezător,

Iar va renaşte din propriul ogor

Şi împlini-se-va-n Ţară ce-i de-mplinit,

Cum şi adevărul răsare din mit!

Scrie un comentariu

Din categoria Nicolae Darabant

TELEFONUL MOBIL de Mihai-Athanasie Petrescu

Motto: … Flǎcǎri…ard în flǎcǎri / când îmi spui că mă doreşti

– Pe cuvânt cǎ asta e ultima datǎ când mai merg cu echipa… Ăsta nu mai fotbal, e bǎtǎlie de stradǎ, fir-ar a naibii! înjurǎ cu nǎduf Horia.

De mai bine de o orǎ, Horia Câru se învârtea disperat printr-un cartier cu cǎsuţe frumoase, dar întunecate. Dupǎ terminarea meciului, mulţi dintre colegii lui de galerie, înfierbântaţi de zaibǎrul pe care îl trecuserǎ dincolo de porţile stadionului ascuns în pungi etanşe de plastic, provocaserǎ o micǎ încǎierare cu suporterii Drapelului Albastru. El, Horia, o fire mai puţin bǎtǎioasǎ, reuşise sǎ se strecoare pe o strǎduţǎ lateralǎ, dar, din cauza întunericului, se rǎtǎcise.

– Sǎ-i ia naiba şi pe ǎia care inventarǎ nocturna! înjurǎ el din nou. Poate pe zi mǎ mai descurcam eu, dar aşa…

Şi bǎrbatul continuǎ sǎ umble în neştire, amintindu-şi de meciul pierdut de echipa sa favoritǎ. Oltenii dominaserǎ optzeci de minute, încurajaţi frenetic de concetǎţenii lor, suporteri veniţi cu multe autocare sǎ vadǎ o nouǎ victorie, marcaserǎ de douǎ ori, dar localnicii, dupǎ ce, cu calm, se lǎsaserǎ atâta timp înghesuiţi în propriul careu, se încinseserǎ brusc, marcând de cinci ori. Noul imn al galeriei, “Flǎcǎri, ardem în flǎcǎri, cu oltenii noi ţinem!” se stinsese. “Exact cum se zice, aprecie Horia; îs greu ardelenii de pornit, dar…”

Pe când încerca sǎ descifreze, la lumina palidǎ a telefonului celular denumirea unei strǎzi de pe plǎcuţa fixatǎ de un gard, în spatele lui se auzi:

– Psst! Domnu’!

Microbistul venit din Oltenia se întoarse surprins. La o jumǎtate de metru de el era o femeie blondǎ, îmbrǎcatǎ cu ceva deschis la culoare şi scurt, extrem de scurt, cum remarcǎ Horia.

– Cine, eu?

– Da, dumnievostrǎ… Avieţi un tieliefon mobil?

– Dacǎ … Pǎi, da, am, recunoscu el, conştient cǎ ea îi vǎzuse deja celularul.

– Mi-l daţi?

Omul rǎmase pe gânduri. Ştia şi el, ca oricine, cǎ cea mai veche meserie din lume era foarte rǎspânditǎ. Dar cartierul acela liniştit ar fi fost ultimul loc unde sǎ se aştepte sǎ fie agǎţat. În centrul oraşului, sau în preajma gǎrii, da, i se mai întâmplase. Dar de fiecare datǎ se depǎrtase grǎbit şi scârbit. Femeile care i se ofereau nu-l ispiteau, oricât de bine ar fi arǎtat. Şi acum se pregǎtea sǎ facǎ la fel, dar cea din faţa lui îl ţinu de mânecǎ.

– Mi-l daţi?

– Telefonul meu? Sǎ ţi-l dau ţie?

– Ie, dacǎ vrieţi…

Horia deschise gura sǎ spunǎ cǎ nu are decât un Motorola, vechi şi aproape stricat, nu putea sǎ ispiteascǎ pe nimeni. Dar în acel moment, la lumina farurilor unei maşini, o putu vedea mai bine pe fatǎ. “Bunǎ bucǎţicǎ!” îşi spuse el. Într-adevǎr, vǎzuse o femeie foarte tânǎrǎ, frumoasǎ şi bine fǎcutǎ, şi, aşa cum i se pǎruse de prima datǎ, îmbrǎcatǎ sumar. Nu avea pe ea decât un negligé, nu-şi dǎduse seama dacǎ era galben sau roz, care de abia îi depǎşea talia, lǎsându-i dezvelite picioarele lungi şi frumoase.

“Aşa tânǎrǎ şi frumoasǎ, pǎcat cǎ se apucǎ de prostii!” îşi spuse Horia. Sǎ fi învǎţat şi ea carte, sǎ fi devenit o femeie cinstitǎ, cu frumuseţea ei precis ar fi avut mult succes în viaţǎ… Dar aşa… sǎ se vânzǎ ea pentru un telefon celular!…”

– Dar sǎ ştii cǎ e un telefon vechi şi amǎrât, spuse el.

– Mere? se interesǎ fata.

– Merge el, dar nu e cine ştie ce.

– No, atunci îi fain. Mi-l daţi?

Horia profitǎ de o altǎ maşinǎ ca sǎ mai admire o datǎ fata. Era frumoasǎ, ce-i drept, dar el era însurat de atâţia ani, îşi iubea nevasta şi nu avea de gând sǎ o înşele cu prima venitǎ.

– Uite, dacǎ vrei, pot sǎ-ţi dau nişte bani. Nu am prea mulţi, reveni el imediat, cu gândul la biletul de tren pe care probabil cǎ trebuia sǎ-l cumpere dacǎ nu se mai întâlnea cu colegii de galerie, dar vreo…

– Nu vreu bani. Doar cielularul, no, ghie putieţ…

– Celularul… ǎǎǎ…

“Nu-i dau telefonul, ce, am înnebunit? Ce-i spun Nicoletei? Nişte bani, hai, trecǎ, meargǎ, dar telefonul… orşicât, se vede. Nu i-l dau!”

– Îmi pare rǎu, spuse Horia, încercând sǎ-şi desprindǎ mâneca din mâna fetei.

Dar mai trecu o maşinǎ, şi din nou farurile îi luminarǎ din plin frumuseţea.

“Frumoasǎ mai e, Doamne! Pǎcat de ea!”

– No, ştiîţ… cielularul… rosti ea din  nou.

– Ooof! “Pe trei-patru sute de mii aş putea sǎ-mi cumpǎr altul, la fel, nu-i decât o gioarsǎ. Eu mai ştiu?… Sǎ i-l dau, şi sǎ-mi pǎstrez cartela? Îşi face şi ea planul pe noaptea asta şi mǎcar zic c-am fǎcut o faptǎ bunǎ.

– Uite-l, dacǎ ţii neapǎrat, ia-l, dar îmi ţin cartela.

– No, da’ ieu cie s’fac cu iel fǎr ghie cartielǎ?

– Ei, pe naiba! Acum mai ai şi pretenţii?! se rǎsti Horia. Eu vrusei sǎ fac o faptǎ bunǎ, dar tu te-ntinzi prea mult. Hai, dǎ-mi voie, continuǎ el, trǎgându-şi mâneca. Cine vrea prea multe nu câştigǎ nimic!…

Dar o razǎ de lunǎ se opri chiar atunci pe pǎrul blond al fetei, pe obrazul ei, pe braţul ei, agǎţat de haina olteanului microbist, apoi pe neglijeul subţire, galben sau roz, cǎ tot nu se putea distinge, care, din cauza braţului întins era acum desfǎcut şi lǎsa sǎ se vadǎ…

“Aoleu, asta mǎ bagǎ-n pǎcat!” se scuturǎ Horia. Gândul la soţia lui care îl aştepta acasǎ îl fǎcu sǎ întoarcǎ privirea de la peisajul luminat de lunǎ. Timp de douǎzeci şi doi de ani vǎzuse şi admirase multe femei frumoase, dar de toate acele ispite profitase pânǎ la urmǎ tot Nicoleta. Nu putea sǎ facǎ acum o faptǎ care l-ar fi coborât în proprii lui ochi, chiar dacǎ soţia lui nu ar fi aflat nimic… Încercǎ din nou scape, dar fata îl apucǎ şi de cealaltǎ mânecǎ. Câteva clipe, Horia luptǎ disperat cu sine, cu ochii în altǎ parte, dar lumina lunii insista sǎ-i arate tot ce avea – ce nu avea – fata sub negligé-ul vaporos.

“Doamne, fǎ ceva sǎ pot scǎpa din chestia asta!” se rugǎ Horia

Dar fata, fǎrǎ sǎ spunǎ sau sǎ facǎ nimc, nu-i dǎdea drumul.

“Dǎ-mi un semn, Doamne!” continuǎ Horia sǎ înalţe rugi. “Fǎ-mǎ sǎ înţeleg ce să fac!”

În momentul acela, i se pǎru cǎ  fata fu luminatǎ de o puternicǎ luminǎ roşie, care o fǎcea şi mai aţâţǎtoare.

“Ăsta e semnul? Înseamnǎ cǎ…?” îşi spuse Horia, învins.

– Mergem la tine, sau unde? întrebǎ el.

– No, la minie! spuse, hotǎrât, fata, luând celularul din mâna celuilalt şi pornind cǎtre gardul din spatele lui. Pânǎ sǎ se întoarcǎ şi el, Horia auzi beep-urile tastelor de la telefon şi mai apucǎ sǎ socoteascǎ câte minute gratuite mai are, când fata spuse:

– Alo! Pompierii? No, vieniţ, vǎ rog, în strada Monumientului, la numǎrul 31! Ie. Mi-o luat foc casa. Vieniţ? No, mulţam fain!

Mihai-Athanasie Petrescu

16.12.2002

Un comentariu

Din categoria Proze