Arhive lunare: mai 2018

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (11) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (11)

Pornesc în urmӑtoarea etapӑ a expediţiei ascultând cu atenţie canonada şi tragând poze cu aparatul Canon. Iar curiozitatea obiectivului foto nu ar fi putut ignora mӑreaţa statuie din Piazza Stesicoro. E simplu, statuia îl reprezintӑ pe Vicenzo Bellini, dar acum sunt prea grӑbit ca sӑ stau dupӑ compozitori. Rӑmâne pe mai târziu, ocazii vor mai fi.IMG_2785

Nu ştiam exact ce înseamnӑ pocniturile, deşi, dacӑ ar fi fost întuneric, aş fi pus pariu cӑ e un foc de artificii. Dar acum e soare, ce rost ar avea?! Uite, nimeni de pe Via Etnea nu-şi bate capul, nu poate fi ceva important, nu erupe Etna.

Şi totuşi … dincolo de clӑdirile alea se vӑd artificii. Asta da premierӑ, sӑ cheltui atâţia bani pentru un foc de artificii care face doar zgomot şi fum, iar efectul estetic al rachetelor colorate e nul. Sau, mӑ rog, aproape. Mӑnunchiurile de mici explozii sunt toate albe, zgomotoase şi poluante … şi atât.IMG_2803IMG_2807IMG_2812

Oare unde am nimerit şi de ce fac ӑştia atâta scandal? Pӑi ce, oare am uitat cӑ Sfânta Agata e patroana focurilor de artificii? Daca da, ar cam fi momentul sӑ-mi aduc aminte.

Deci, dupӑ traversarea viei Etnea IMG_2786am luat-o pe Via Santa Maria di Betlem, IMG_2817am mers câteva sute de metri şi am pӑtruns într-o poianӑ denumita Piazza Carlo Alberto di Savoia. Aglomeraţia e destul de mare, mulţimea e atât de înghesuitӑ, încât renunţ sӑ avansez mai aproape de sursa zgomotului. Înţeleg doar cӑ se întâmplӑ ceva însemnat în faţa bisericii de pe una dintre laturile pieţei şi, pentru cӑ, dintr-o datӑ puşcӑturile înceteazӑ decid sӑ o iau pe cӑi lӑturalnice, cu speranţa sӑ mӑ pot apropia de bisericӑ din altӑ direcţie.IMG_2816

Întâi îmi atârn ochii de o denumire interesantӑ: “Le due mamme”. Pentru o anumitӑ stare de spirit, o mamӑ e de ajuns, dar la ӑştia probabil cӑ înjuraturile sunt mai complexe? (nu demult, atunci cand google a facut pozele pentru street view, restaurantul se numea “Africa”. Probabil cӑ, între timp, dându-şi seama cӑ douӑ culturi valoreazӑ mai mult decât una, pe lângӑ mamma africanӑ s-a aciuat şi una localӑ, cu efect pe tabela de marcaj.IMG_2819IMG_2820IMG_2821

Sunt, din nou, pe via Pacini şi presupunerea mea cӑ pot gӑsi o altӑ cale de acces spre biserica respectivӑ se dovedeşte corectӑ … dar numai atât. Pentru cӑ aglomeraţia e aici şi mai densӑ. Pot însӑ distinge un element care îmi atrӑsese atenţia şi în transmisiile televizate de asearӑ: baldachinul cu care este plimbatӑ biata Sfântӑ prin oras, escortatӑ de preoţi în veşminte colorate, Şi, surprinzӑtor, de o basculantӑ şi câţiva muncitori îmbrӑcaţi în obişnuitele halate albe, al cӑror rost îmi rӑmâne, deocamdatӑ, necunoscut.IMG_2828

Douӑ vorbe despre biserica din poze: este Il santuario della Madonna del Carmine, lӑcaş venitӑ pe lume (binenţeles) dupӑ terremotoul de la 1693, de fapt în 1729. Însuşi Papa Ioan Paul II a ridicat-o la rangul de “basilica minore”, în 1988.

Deci m-am lӑmurit de unde se auzea canonada, n-am ce sӑ mai fac în înghesuiala aia şi caut alta. O gӑsesc pe Via Etnea, pe care pӑşesc cu încredere, slalomând printre pietonii din ce în ce mai numeroşi şi printre porticurile ornamentale, pe care încep sӑ se aprindӑ luminile colorate.IMG_2841IMG_2842IMG_2843IMG_2837 Am timp sa citesc şi plӑci de marmurӑ, marilor înaintaşi din literaturӑ şi ştiinţӑ, Catania recunoscӑtoare. Calcedonio Reina, poet si artist plastic nascut în Sicilia, dar şcolit la Napoli şi Ettore Majorana, fizicianul genial a cӑrui dispariţie, în 1938, nu a fost niciodatӑ explicatӑ. (Citind despre el, eu cred ca misterul e doar juridic, omul a cӑzut în apӑ, de pe un vas care îl transporta de la Napoli spre Catania; dar nu e treaba mea sӑ completez pietrele afisate prin oraş!)IMG_2839IMG_2855

Dupӑ un stâlp, se întrevede o statuie.IMG_2858 Mӑ apropii şi o vӑd cu toţi ochii, e ӑla care nu lipseşte din nici un oraş al Italiei. Cine? A, nu Vittorio Emmanule II, ci ӑla care l-a creat pe ӑlӑlalt, punându-i la dispoziţie o naţiune unitӑ, pe care s-o împӑrӑţeasca: Garibaldi, desigur. Cel care a gӑsit în Catania un Vulcan (asta am gӑsit şi eu) de patriotism.IMG_2847IMG_2845

Nu e o statuie de doi lei, dar nici de douӑ lire. Povestea ei meritӑ a fi spusӑ, chiar şi spre amuzament: în 1890, Uruguayul s-a gândit ce bine i-ar prinde sӑ se laude cu o statuie a lui Garibaldi şi a comandat una artistului roman Ettore Ferrari. Bucuros cӑ are şi altceva de fӑcut decât maşini de curse, Ferrari ӑsta (cum? E înainte de apariţia curselor de maşini? Bine, dar rӑmâne între noi, nu mai spunem la nimeni) a fӑcut şi expediat statuia, numai cӑ uruguayenii s-au rӑzgândit între timp şi au revândut-o. Cui? Cui a dat ceva pe ea, adicӑ patrioţilor vulcanici de la Catania. Ajunsӑ în oraşul sicilian, statuia creatorului poporului Italian a trebuit sӑ se lupte cu statuia elefantului, a pierdut lupta şi s-a pomenit la celӑlalt capӑt al viei Etnea. Bine cӑ bulevardul are douӑ capete … A, şi mai remarc un lucru: maşina pe care Garibaldi şi-o tine la îndemânӑ e o Dacie!IMG_2844

Autoritӑţile locale se aşteaptӑ la ce e mai rӑu. Vӑzând cӑ lumea continuӑ sӑ se adune, pӑstrӑtorii ordinii şi ai sӑnӑtӑţii publice îşi iau mӑsurile necesare.IMG_2850IMG_2851IMG_2857IMG_2838IMG_2846

Şi eu care credeam cӑ Agata e stӑpâna focurilor … vӑd cӑ s-a implicat şi în industria hotelierӑ.IMG_2849

Bunӑ asta! Magazinul de încӑlţӑminte are cel mai inspirat nume: Cenerentola.IMG_2852IMG_2853

Intrarea asta monumentalӑ îmi atrage atenţia, mai ales cӑ dincolo de ea pare sӑ fie mai multӑ luminӑ. E poarta de acces într-unul din locurile iubite de catanezi, atât pentru confortul pe care îl oferӑ, cât şi pentru simbolistica la care se referӑ: Giardino Bellini.IMG_2861

Şi iar vine în discuţie Bellini. Am vӑzut statuia lui în piaţa Stesicoro, am menţionat deja, la momentul potrivit, cӑ mormântul lui este în Duomo di Catania, Catedrala Sant’Agata, hai sӑ vedem cine a fost Bellini ӑsta şi ce a vrut el.

A trӑit între 1801-1835, probabil cӑ nu prea bine dacӑ a renunţat atât de curând la luptӑ, dar a rӑmas în memoria omenirii prin câteva creaţii muzicale de cea mai mare valoare. Cunoscӑtorii îl plaseazӑ pe un podium, alӑturi de Gaetano Donizetti şi Gioacchino Rossini, ca fiind cei mai mari compozitori de operӑ în genul “bel canto”. Iar catanezii, oameni cumsecade, îl ţin minte şi îl cinstesc cum se cuvine pe compozitorul lor.

Giardino e conceput pe mai multe nivele, unite între ele prin alei pavate cu piatrӑ de râu. La primul nivel avem o terasӑ largӑ mӑrginitӑ de coloane şi fântâni împodobite cu statui, probabil ale muzelor care l-au inspirat pe Bellini, de palmieri si de cladiri monumentale.IMG_2862IMG_2864IMG_2865IMG_2866IMG_2867IMG_2869IMG_2871IMG_2872IMG_2873IMG_2876

Dupӑ pӑrerea mea de nepriceput, contrastul dintre zona asta şi cartierul dinspre sud e neplӑcut, de la coloane şi statui ne aruncӑm între blocuri pӑtrate.IMG_2875

Dar cum nu fac decât sӑ vӑd şi sӑ ţin minte, fӑrӑ drept de vot, o iau spre nivelul al doilea.IMG_2877 Aici îmi gӑsesc un loc de staţie pentru o privire spre via Etnea şi Garibaldi,IMG_2878 dupӑ care sunt nevoit sӑ accept cӑ suntem, totuşi, în toiul iernii.IMG_2879 Ce le-ar mai plӑcea şi  primarilor din unele oraşe româneşti sӑ aibӑ posibilitatea de a planta floricele în februarie … Probabil cӑ şi sindico din Palazzo del Elefante are bucuria asta de a cheltui bani mulţi pe flori care se trec repede?

Nivelul al treilea este postamentul chioşcului orchestrei. O construcţie filigranatӑ, dacӑ se poate aplica termenul şi la mӑrimea asta, dar  vorba cântecului, geaba giardino şi geaba chioşco, ba chiar şi geaba sӑrbӑtoare, dacӑ acolo nu cântӑ nici o fanfarӑ …IMG_2880IMG_2882

Mai fotografiez o datӑ, de lângӑ tricolor,  IMG_2884.JPGIMG_2895.JPG panorama, cu bune şi cu rele,IMG_2881IMG_2883IMG_2885IMG_2886IMG_2899IMG_2900IMG_2901IMG_2902 dupӑ care o iau la vale, calcand pe mozaicul din piatra de rau,IMG_2897 cӑtre civilizaţie. Adicӑ spre aglomeratul nivel numӑrul unu, unde îmi gӑsesc o bancӑ utilӑ refacerii forţelor. Fizice, dar şi morale, pentru cӑ în apropiere stӑ şi cântӑ un trovattore.IMG_7117.JPG Nu dezinteresat, dupӑ cum rezultӑ din cutia chitarei, aşezatӑ strategic în faţa lui,IMG_7120IMG_7121 dar (şi nu exagerez) cu mult talent şi cu o voce extraordinarӑ. Cum sӑ te miri cӑ din naţia aia a apӑrut Pavarotti … sau cum sa te miri ca lumea il asculta cu atata atentie?!IMG_2906

Stând în preajma acelui cântӑreţ ambulant nici nu am observat la timp cӑ s-a lӑsat înserarea şi cӑ ar trebui sӑ mӑ îndrept spre noi aventuri.

Reclame

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI de Mihai-Athanasie Petrescu

AŞTEPTÂNDU-L PE ANDREI

 

Într-o dimineaţӑ de sfârşit de aprilie, 201…, în apropiere de una din numeroasele intersectii ale bulevardului Drapelul Albastru din oraşul TV – una dintre acele artere care pun multe probleme participantilor la trafic, nu departe de intrarea in Parcul Central, se afla staţionatӑ o maşinӑ cu însemnele şcolii de soferi “…escu”. Poate cӑ, în furnicarul de autoturisme, Modus-ul ar fi putut rӑmâne neobservat, dacӑ singurul sӑu ocupant nu fi fӑcut o mulţime de mişcӑri, în ciuda aparentei sale imobilitӑţi la volan. Cunoaşteţi tipul acela de bӑrbat între douӑ vârste – a sa ar fi fost greu de apreciat din exterior, pentru cӑ nici fizionomia, nici silueta nu erau destul de vizibile pentru un observator, dar, judecând dupӑ pӑrul sau destul de rar şi cu multe fire albe, putea sӑ aibӑ cam cincizeci – cincizeci şi cinci de ani. Un specialist ar fi putut, dupӑ forma capului, sӑ îi aprecieze caracterul, adicӑ un temperament aparent calm, dar capabil de izbucniri de furie – iar elevii lui probabil cӑ se fereau cu grijӑ de astfel de manifestari. Felul cum îşi mânuia telefoanele mobile îi trӑda, de asemenenea, nerӑbdarea şi iritabilitatea. Apuca, pe rând, când aparatul din buzunar, când pe cel aşezat pe bordul maşinii, cu gesturi care îi trӑdau, în acelasi, timp nervozitatea şi plictiseala, dar atitudinea calmӑ cu care vorbea la telefon sau tasta pe ecranul inteligent dovedea cӑ omul nostru ştia sӑ se controleze, sӑ converseze în mod corect – şi eficient –  cu interlocutorii sӑi. Ciudat, însӑ, deşi avea o mustaţӑ bogatӑ, omul nu se trӑgea de ea, spre deosebire de majoritatea mustӑcioşilor colerici. Din când în când, instructorul rӑsucea cheia de contact şi arunca o privire scurtӑ la ceasul din bord, semn cӑ aştepta pe cineva, cel mai probabil un elev care întârzia la ora de condus.

Instructoria auto e o profesie care pare sӑ prolifereze în ultimul timp, odatӑ cu apariţia pe şoselele patriei a tot mai multor autoturisme. Dacӑ, sӑ spunem, cu 30 de ani în urmӑ, exista o singurӑ şcoalӑ de şoferi amatori într-un judeţ, încadratӑ cu doi-trei instructori în fiecare oraş (fiecare dintre ei dotat cu o veche Dacie galbenӑ), astӑzi vedem maşini cu inscripţia “Şcoalӑ” aproape pe orice stradӑ, iar tradiţionalele rable de Mioveni sunt înlocuite cu maşini dintre cele mai moderne – uneori prea puternice şi prea electronizate pentru învӑţӑceii care de abia descoperӑ tainele circulaţiei rutiere. Modus-ul nostru nu era o maşinӑ chiar nouӑ, ba chiar putea fi consideratӑ o vechiturӑ. Fabricatӑ în 2002, de culoare gri-bleu, maşina dovedea, însӑ, dragostea şi priceperea deţinӑtorului sӑu. Curat, atât la exterior cât şi la interior, autoturismul era de asemenea într-o stare tehnicӑ de invidiat (poate cӑ un cârcotaş ar fi putut ghici, dupӑ anumite amӑnunte vizibile numai specialiştilor, o coliziune frontalӑ, urmatӑ de o reparaţie aproape perfectӑ). Nici o urmӑ de noroi şi nici un sticker nu strica strӑlucirea vopselei metalizate, a ornamentelor nichelate sau a geamurilor, încât era de mirare cât de bine putea rezista o maşinӑ de şcoalӑ.

La un moment dat, instructorul ridicӑ privirea. În apropierea maşinii se oprise o femeie care, judecând dupӑ expresia feţei, cӑuta ceva. Privirea ei era îndreptatӑ spre plӑcuţa de înmatriculare de pe botul Modus-ului, care, dupӑ toate aparenţele, corespundea cu aşteptӑrile ei.

– Doriţi ceva? întrebӑ instructorul dupӑ ce coborî geamul.

– Ӑӑӑ … cred cӑ da, rӑspunse femeia. Sunteţi domnul instructor Iordӑnescu Florian?

– Da … Dumneavoastrӑ?

– Nina Tecuceanu. Am fost … am discutat ieri şi am stabilit sӑ ne vedem azi, aici, pentru ore de conducere.

Instructorul aruncӑ sub bord, cu un gest nervos, telefonul pe care îl manipulase înainte de sosirea noii sale eleve şi ieşi din maşinӑ, cu un aer duşmӑnos. Deschise de mai multe ori gura pentru a vorbi, dar pӑrea sӑ îşi înfrâneze furia şi sӑ îşi caute cuvintele. Într-un târziu, rosti rar, privindu-şi interlocutoarea drept în ochi:

– Aţi întârziat. Aţi întârziar chiar la prima lecţie!

Intimidatӑ, eleva nu ştia ce sӑ spunӑ.

– Sӑ nu încercaţi sӑ vӑ justificaţi! Vӑ rog frumos! Sӑ nu-mi spuneţi cӑ programarea e la şi un sfert! La o primӑ întâlnire cu profesorul de conducere, elevul trebuie sӑ vinӑ cu cel puţin o jumӑtate de orӑ mai devreme, pentru a face inspectarea şi cunoaşterea autovehicului de şcoalӑ şi pentru a realiza cunoaşterea reciprocӑ dintre profesor şi elev. Dacӑ aţi fi profesoarӑ, mi-aţi da dreptate, stimatӑ doamnӑ!

– Dar …

– Nu avem de ce sӑ mai lungim discuţia. Aş putea sӑ vӑ dau un exemplu legat de fratele meu, continuӑ Iordӑnescu, dar cred cӑ e mult prea devreme pentru aşa ceva.

Şi, parcӑ plicitisit de lungimea discursului, instructorul îşi luӑ eleva de mânӑ pentru a executa inspecţia vizualӑ a Renault-ului.

– Lecţia numӑrul unu, stimatӑ doamnӑ, obligatoriul ocӑrond[1], cum spune fratele meu.

Nina Tecuceanu fu nevoitӑ sӑ remarce din nou, la îndemnul instructorului, curӑţenia şi starea tehnicӑ a maşinii. Cu toate cӑ Iordӑnescu nu era un bӑrbat înalt, Nina pӑrea pe lângӑ el o femeie micӑ şi fragilӑ. Trӑsӑturile feţei îi mӑrturiseau o vârstӑ de aproximativ 40 de ani, iar stӑruinţa ei de a zâmbi, în ciuda încordӑrii, îi scotea în evidenţӑ caracterul ambiţios. Din când în când, dupӑ aproape fiecare mişcare a capului, îşi alunga, cu un gest larg, şuviţele care îi acopereau obrajii. Neatentӑ la şuvoiul de vorbe al instructorului, Nina privea, uneori, în altӑ direcţie decât o îndemna acesta – provocând, binenţeles, un nou şuvoi de cuvinte şi gesturi nervoase ale bӑrbatului.

Inspecţia exterioarӑ fiind terminatӑ, eleva îşi luӑ locul la volan, executând, impecabil şi înainte de sfaturile instructorului toate gesturile preliminare: reglarea scaunului şi a a oglinzilor, fixarea centurii de siguranţӑ. Iordӑnescu îşi recitӑ, totuşi, începutul de lecţie, ca un copil care nu poate spune o poezie decât de la început, şi fӑrӑ sӑ se sinchiseascӑ de faptul cӑ femeia nu îi dӑdea nici o atenţie.

– Pornim, spuse el într-un târziu, dar reacţia elevei fu nulӑ. Am spus cӑ pornim! repetӑ omul, ridicând tonul. Ce ai, doamnӑ, nu auzi când îţi vorbesc? strigӑ, disperat, instructorul, scuturând, nervos, volanul.

Parcӑ surprinsӑ, eleva spuse:

– Da, ştiu cӑ acesta e volanul, e o glumӑ veche, domnu Iordӑnescu.

– Ştiu cӑ ştii cӑ ӑla e volanul, mârâi instructorul, aşa cӑ foloseşte-l, doamnӑ!

Oarecum derutatӑ, eleva îşi mai verificӑ o datӑ centura de siguranţӑ, atinse oglinda retrovizoare şi apoi cuvântӑ, hotӑrâtӑ:

– Domnu’ Iordӑnescu, ieri v-am scris un SMS … v-am spus despre mine cӑ am o deficienţӑ de auz … îmi pare rӑu, nu pot înţelege ce spuneţi. Trebuie sӑ vӑ uitaţi la mine când îmi vorbiţi, şi sӑ încercaţi sӑ articulaţi cât mai correct sunetele, ca sӑ pot citi pe buze. Îmi cer scuze, dar asta e!

Instructorul înghiţi în sec. Femeia avea dreptate, în ajun conversaserӑ prin mesaje scurte, dar de, dacӑ ea a întârziat, normal cӑ era nervos şi uitase condiţiile de lucru cu noua sa elevӑ. Mai înghiţi o datӑ în sec, dupӑ care, aşa cum îi ceruse Nina, rosti clar, uitându-se în ochii ei:

– Sӑ pornim, stimatӑ doamnӑ!

Apoi, întorcând din nou capul spre parbriz, adӑugӑ, cu grijӑ sӑ nu fie “citit”:

– Îmi cer scuze, doamnӑ …

Nina Tecuceanu nu era la prima experienţӑ de elev-şofer. Deja urmase un astfel de curs, cu un an înainte, dar sfaturile fostului instructor nu îi fuseserӑ de prea mare folos. Ştia sӑ conducӑ un automobil, dar încӑ nu avea destulӑ încredere în ea pentru a promova şi un examen. În plus, unele manevre îi erau încӑ necunoscute şi spera ca domnul Iordӑnescu sӑ i le desluşeascӑ; i le şi înşirase într-un mesaj: întoarcerea din trei mişcӑri, pornirea în pantӑ, parcarea lateralӑ. Mai erau şi altele, probabil, pe care trebuia sӑ le perfecţioneze, cӑ doar de-aia avea profesor, s-o înveţe.

Circulaţia într-un oraş aglomerat nu e chiar floare la ureche nici pentru şoferi mai experimentaţi. Nina se descurca, în general, bine, dar Iordӑnescu era destul de vechi în meserie încât sӑ remarce cӑ ea mai avea unele stângӑcii. Schimba vitezele corect şi la timp, fӑrӑ sӑ priveascӑ schimbӑtorul, nu se temea sӑ atingӑ o vitezӑ apropiatӑ de cea normalӑ, nu ezita când era nevoie sӑ ocoleascӑ obstacole sau sӑ frâneze la nevoie. Existau, aşadar, speranţe ca eleva sӑ atingӑ nivelul necesar pentru înscrierea la examen – şi pentru promovare. Dar pentru asta era nevoie de antrenament.

– Doamnӑ, oprim acolo, trebuie sӑ exersӑm parcarea lateralӑ.

Maşina asculta comenzile Ninei, dar, cel puţin la primele tentative, se încӑpӑţânӑ sӑ se opreascӑ la o distanţӑ cam mare de la bordurӑ. Înfuriat din nou, Iordӑnescu nu se abţinu:

– 25 de centimetri, mӑ doamnӑ! Ce nu înţelegi? ţipӑ el.

Timoratӑ, Nina greşi din nou.

– Ai tras la 40 de centimetri … Nu, azi nu merge, mai încercӑm şi data viitoare … Hai sӑ plecӑm, dar pornim ca şi cum am fi în pantӑ. Cu frâna de mânӑ, te rog … Nu aşa bӑ, femeie, cӑ cauciucurile sunt scumpe, fir-ar al …

Luându-şi seama, Iordӑnescu se stӑpâni şi rosti calm, pedagogic:

– Deci: la pornirea de pe loc nu e nevoie sӑ ambalӑm motorul mai mult decât la alte porniri de pe loc. Ai … aţi înţeles? Bun, atunci hai sӑ mergem, sӑ ne mai plimbӑm o ţârӑ prin târg.

Explicând calm fiecare situaţie de trafic, Iordӑnescu dirijӑ maşina cӑtre piaţa Unirii. Acolo reluӑ exerciţiile pentru parcarea lateralӑ, pe care, surprinzӑtor, Nina le executӑ destul de corect, nedepӑşind ecartul de 30 de centimentri.

– Vezi, doamnӑ, când te concentrezi îţi iese cum trebuie. Aoleo, ia uite cât e ceasul!… exclamӑ el. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei, fratele meu de care ti-am spus, peste … 23 de minute. Mai ai timp sӑ mai lucrӑm dupӑ aceea, sau o lӑsӑm pe altӑ datӑ? Ai? OK, atunci … continuӑ el, coborând din Modus. Apoi, dându-şi seama cӑ uitase sӑ tragӑ frâna de mânӑ, deschise din nou uşa din dreapta şi asigurӑ maşina, continuând sӑ dea sfaturi:

– Tragem frâna de mânӑ şi introducem schimbӑtorul în prima treaptӑ de vitezӑ … sӑ nu uiţi niciodatӑ! Bun … în cel mult o orӑ mӑ întorc. Trebuie sӑ mӑ întâlnesc cu Andrei tocmai în capӑtul strӑzi Pajişte, la barul lui Prunache. Nu se poate urca cu maşina pânӑ acolo, e un şantier pe Pajişte, de aia las maşina aici. Mӑ asţepţi, ne revedem şi continuӑm, ai înţeles?

– Da, la Prunache. Bine, domnu Iordӑnescu, vӑ aştept.

Dupӑ ce îşi verificӑ, atent, buzunarele, asigurându-se cӑ avea asupra lui ambele telefoane, Iordӑnescu plecӑ.

Cartierul Piatra, care începea de la piaţa Unirii, este, aşa cum se ştie, una dintre cele mai vechi aglomerӑri urbane din ţarӑ. Alungaţi din Cetate în Evul Mediu, românii se refugiaserӑ pe dealurile din apropiere, clӑdindu-şi casele tot mai sus pe coastӑ pe mӑsurӑ ce comunitatea devenea mai numeroasӑ. Strӑzile, trasate fӑrӑ nici un plan de sistematizare, erau strâmte şi întortocheate, multe din ele nefiind încӑ pavate nici acum, la începutul secolului al XXI-lea. Cu toate cӑ edilii municipiului erau conştienţi de dificultӑţile întâmpinate de pietreni, nu aveau nici o posibilitate de a repara greşelile trecutului fӑrӑ a afecta specificul cartierului – şi în acelaşi timp partea de buget legatӑ de veniturile aduse de turism. În consecinţӑ, strӑzile rӑmâneau tot strâmte, întortocheate şi nepavate, poate singurul semn de progres fiind acolo numeroasele şantiere pentru instalarea conductelor de apӑ şi de gaz metan.

La un astfel de şantier se referise Iordӑnescu înainte de a porni, voiniceşte, sӑ urce dealurile Pietrei. Şantierul de pe Pajişte, un şant lung şi adânc, îl fӑcurӑ sӑ piardӑ mult timp şi sӑ acumuleze mult noroi pe pantofii lui bine lustruiţi, dar, profitând de cele câteva scânduri fixate de locatari pe grӑmezile de pӑmânt, reuşi sӑ parcurgӑ cu bine cei doi kilometri pânӑ la Prunache. Mare îi fu mirarea când zӑri în faţa barului – de fapt un biet chioşc de tablӑ, cu inscripţia “Bar” pe uşa ruginitӑ – maşina lui cu însemnele şcolii de şoferi. Iar la volan, Nina Tecuceanu îi fӑcea, voioasӑ, cu mâna:

– Am reuşit, am reuşit! striga ea.

Blocat de uimire, Iordӑnescu nu reuşea sӑ spunӑ nimic. Exuberantӑ, Nina nu-i dӑdu timp sӑ-şi revinӑ.

– Am luat-o pe Fântâniţei, am fӑcut la stânga pe Poienei, dar nu am avut loc din cauza unui prost care parcase aiurea. Am întors şi am luat-o pe Coştişei, pe la Crucea Muşicoiului, apoi am coborât pe Podu Tunsului pânӑ la intersecţia cu Pajişte, am dat prioritate unei basculante cu pӑmânt care cobora spre Cetate, apoi am luat-o în sus pânӑ aici, la Prunache. Vӑ aştept de nouӑ minute. Aţi zis 23 de minute, eu am ajuns cu patru minute mai devreme, iar dumneavoastrӑa aţi întârziat!

– Cum mama naibii ai reuşit?! îngӑimӑ Iordӑnescu. De unde ai ştiut drumul ӑsta?

– A, pӑi eu sunt pietreanӑ, am crescut în mahalaua asta şi locuiesc pe Neajlov, la 400 de metri de aici, cum sӑ nu-mi cunosc locurile?!

– Bun dar … Ai executat o întoarcere pe Poienei, o pornire în pantӑ la intrarea pe Pajişte şi aici ai parcat perfect, la 24 de centimetri de şanţul ӑsta. Iar mie mi-ai spus ieri cӑ nu ştii sӑ faci manevrele astea, iar jos, în oraş, mi-ai parcat tot aiurea … Îţi baţi joc de mine? Şi … de ce dracu ai venit aici? Nu aveai voie sӑ pleci din piaţa Unirii, ce ţi-am spus eu cӑ nu ai voie sӑ ieşi din cuvântul instructorului!

– Dar dumneavoastrӑ mi-aţi spus sӑ vin aici şi sӑ ne întâlnim în 23 de minute!

– Eşti nebunӑ? Nu ţi-am zis eu aşa ceva! ţi-am zis sӑ mӑ aştepţi acolo ca sӑ continuӑm lecţia, prin oraş, nu aici!

– Asta aţi spus? Eu am înţeles cӑ … Doar v-am spus cӑ nu aud bine şi cӑ trebuie sӑ-mi vorbiţi clar, în faţӑ! Îmi pare rӑu …

– Îţi pare rӑu, pe dracu! Ai fӑcut un traseu pe care eu nu îndrӑneam sӑ-l urc, de fricӑ sӑ nu rup maşina, iar matale n-ai luat nici mӑcar un strop de noroi pe ea şi-ţi pare rӑu?! Ai fӑcut întoarcerea, ai fӑcut pornirea în pantӑ şi parcarea lateralӑ şi îţi pare rӑu?! Cum dracu sӑ-ţi parӑ rӑu?! Stai numa’ sӑ-i spun fratelui meu chestia asta, pe cuvânt dacӑ nu!

– Staţi puţin … ce spuneţi dumneavoastrӑ? Am fӑcut eu toate manevrele alea? Nu le-am fӑcut, doar ştiu în teorie cum se face şi nu am respectat nimic din toate alea … Nu am fӑcut …

– Domnu Iordӑnescu? Domnu Iordӑnescu, a telefonat fratele dumneavoastrӑ, domnul Andrei, aviatorul, se auzi un glas din interiorul barului. Domnu Iordӑnescu, a zis domnul Andrei ca nu mai poate veni azi. A zis cӑ vӑ întâlniţi mâine, la barul lui Catarigu, de lângӑ garӑ. Sӑ nu uitaţi!IMG_3215

 

[1] De fapt, Andrei spune, desigur,  “walk around”.

Un comentariu

Din categoria Proze, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (10) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (10)

Dacӑ am scӑpat de pericolul reprezentat de chirurgul Renato, dovadӑ cӑ fuga chiar e sӑnӑtoasӑ şi tine il medico la distanţӑ, n-am decât sӑ îmi continuu pergrinӑrile, sau, mai bine zis rӑtӑcelile fӑrӑ ţintӑ fixӑ.IMG_2613

Dulciurile, indiferent cine le produce, nu ma intereseazӑ, trec mai departe.IMG_2614

Pot vedea de-a lungul Viei Santa Maddalena IMG_2705câteva clӑdiri monumentale fӑrӑ etichetӑ,IMG_2703IMG_2708IMG_2710IMG_2694 deci nu le pot nici eu pronunţa denumirile sau funcţiunile lor. O excepţie: bisericile şi scuterele Vespa, care sunt toate monumente ale istoriei Italiei.IMG_2615IMG_2706

Apoi, exact ca-n viaţӑ, se demonstreazӑ cӑ şi la Catania urcuşurile sunt urmate de coborâşuri. Via Cimarosa Domenico (chiar, azi e duminicӑ; oare în celelalte zile din sӑptӑmânӑ îşi schimbӑ denumirea?), care mӑ duce la un pasaj cu scӑri, mӑ ajutӑ sӑ scad nivelul, apoi, prin Largo Giovanni Paisielo şi Via PaciniIMG_2713IMG_2714IMG_2715IMG_2718IMG_2720IMG_2721IMG_2722IMG_2723 ajung la Via Sant’Euplio,IMG_2724 o fac la dreapta, depӑşesc banca Monte Sant’AgataIMG_2726 şi nimeresc într-un loc aglomerat şi fierbinte, unde îngheţata e la mare cӑutare. Ce sӑ fie, ce sӑ fie, iaca-n târg gelatterie! Locul este Piazza Stesicoro, faimos în geografia turisticӑ a Cataniei.IMG_2728IMG_2729IMG_2730IMG_2731IMG_2742

Sigur, nu trec nepӑsӑtor pe lângӑ o bisericӑ mare care îmi aminteşte cӑ mai e puţin şi începe din nou campionatul mondial de motociclism vitezӑ, al cӑrui erou a fost, odatӑ, nea Max Biaggi:IMG_2743 Chiesa San Biagio, sau, cu alte cuvinte (pentru cӑ limba italianӑ este destul de bogatӑ) Chiesa San’Agata alla Fornace. Nu pot sӑ nu apreciez cât de mult se împarte sfânta patroanӑ a Siciliei, pentru cӑ foarte multe biserici îi sunt închinate.

Spre deosebire de bisericile pe care le-am descris anterior, San Biagio a fost construitӑ de la zero dupӑ terremoto ӑla mare de la 1693. Locul nu a fost ales întâmplӑtor, se zice cӑ exact acolo a existat pe vremea Agatei un cuptor special pentru chinuit oameni, spre a-i face apţi pentru beatificare, iar Agata a fost torturatӑ în acel loc.

Arhitectul care a desenat / construit biserica a fost Antonino Battaglia (frumos şi belic nume!), iar scena martirizӑrii Agatei a fost pictatӑ de Giuseppe Barone, fiind livratӑ în 1938. Inscripţia care explicӑ fresca este: Hic Vultata est Candentibus. Cine nu ştie latineşte îşi imagineazӑ sensul inscripţiei, adicӑ Acela este locul în care (Agata) a fost învârtitӑ pe cӑrbuni încinşi.IMG_2731IMG_2733IMG_2744

Lângӑ un loc de mântuire ce poate turistul curios sӑ vadӑ dacӑ nu unul de pierzanie …IMG_2734

Sigur cӑ, înainte de lӑcaşul închinat sfintei Agata şi sfântului Biagio vӑzusem şi principala atracţie a pietei Stesicoro; e aşa de mare şi vizibil încât l-aş fi vӑzut şi din avion, fӑrӑ ochelari, de la 500 de metri. Vorbim despre Amfiteatrul Roman. Descrierea acestuia, însӑ, e lӑsatӑ pour la bonne bouche.

Este principalul monument roman al oraşului, şi destul de mare şi bine pӑstrat pentru a fi considerat cel mai atrӑgӑtor monument şi cea mai monumentalӑ atracţie turisticӑ a Cataniei, iar Piazza Stesicoro este consideratӑ, din acest motiv, centrul istoric al oraşului.

Am zis mereu şi nu mӑ dezic, arhitectura şi construcţiile nu fac parte dintre cunoştinţele mele. Dar nu trebuie sӑ fii un specialist pentru a observa cӑ Amfiteatrul catanez seamӑnӑ, ca alcӑtuire, cu alte arene antice (de fapt, pricepuţii îl plaseazӑ pe aceeaşi treaptӑ de importanţӑ istoricӑ şi monumentalӑ cu Colosseo, adicӑ un obiectiv mult mai bine cunoscut în lume).

Dacӑ ne intereseazӑ (şi binenţeles cӑ ne intereseazӑ) istoricul monumentului, aflӑm in inscripţii şi din telefonul gӑzduitor de internet cӑ, probabil, construcţia dateazӑ din secolul 2 B.C. (sau î.e.n., sau cine ştie cum se mai zice în zilele noastre), de pe vremea împӑraţilor Hadrianus şi Antoninus Pius. Existӑ şi o legendӑ care o acuzӑ pe Sfânta Agata cӑ, dupӑ moarte, a împiedicat lava rezultatӑ dintr-o erupţie a Etnei sӑ inunde amfiteatrul, în anul 252. Chiar mӑ mir ce interes o fi avut un sfânt creştin sӑ salveze un monument pӑgân – sau se gândea Sfânta cӑ în viitor, şi anume chiar de ziua ei din 2018, un anumit turist român va dori sӑ viziteze amfiteatrul?

Ca material de construcţie, primeazӑ bazaltul, cӑrӑmida arsӑ şi marmura. În zilele noastre mai notӑm şi existenţa fierului, a plasticului şi a sticlei.

Sigur cӑ secolele au acoperit anticul amfiteatru, dar, începând cu seculul 18, arheologii şi-au pus în cap sӑ îl readucӑ la lumina zilei. Oficial, lucrӑrile de decopertare a locului au început de abia în 1904.

Azi, amfiteatrul este amenajat pentru vizitare, dar gardul din fier îi împiedicӑ pe curioşi sӑ profite de scӑrile moderne amenajate în interior. Aşa cӑ fac o mulţime de poze de jur-împrejur, şi nu ratez ocazia de a-mi testa din nou cunoştinţele de limbӑ latineascӑ. Inutil, de altfel, pentru cӑ inscripţia nu este completӑ, aşa cӑ nu pot pricepe care este implicarea TVR în monument. Totuşi, am un ifon cu acces facil la internet, care îmi dezvӑluie conţinutul iniţial al lozincii: PER ME CIVITAS CATANENSIUM SUBLIMATUR A CHRISTO, sau, pe româneşte, nu pe romaneşte, “prin mine oraşul Catania se ridicӑ la Hristos”, o vorbӑ atribuitӑ cui altcuiva decât Sfintei lor protectoare, Agata.IMG_2736IMG_2735IMG_2738IMG_2739IMG_2740IMG_2746IMG_2747IMG_2749IMG_2750IMG_2751IMG_2752IMG_2753IMG_2754IMG_2755IMG_2756IMG_2757IMG_2758IMG_2759IMG_2764IMG_2765IMG_2766IMG_2767IMG_2769IMG_2771IMG_2772IMG_2773IMG_2774IMG_2775IMG_2776IMG_2777IMG_2778IMG_2781IMG_2782

Dupӑ o asemenea incursiune în trecut, revin la prezentul secol 21, într-o frumoasӑ zi de duminicӑ în care lumea nu are treabӑ acasӑ, ci se înghesuie peste tot prin oraş. Oamenii par sӑ aştepte, toţi, ceva important. Prӑvӑlia asta nu a mai putut aştepta, dupӑ 50 de ani a renunţat la tot.IMG_2748  Un pelerin nu are rӑbdare şi, dându-şi seama cӑ Sfânta Agata îi este intangibilӑ, se mulţumeşte cu ce are la îndemânӑ.

Ceilalţi, însӑ, adicӑ majoritatea, stau cuminţi la locurile lor şi nu se tem de pocniturile numeroase şi puternice care se aud undeva, în apropiere.IMG_2783IMG_2784

Eu notez totul în memoria camerei foto, dar curiozitatea mӑ mânӑ sӑ verific sursa puternicelor rafale de pocnituri. Sper cӑ nu împuşcӑ ӑia manifestanţii fӑrӑ halate albe …

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (9) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (9)

Bun, acum ca D-ul (ce predestinatie e D pentru mine, de ani de zile conduc tot clase cu indicativul “D”) a demarat în direcţia Miramare, nu-mi rӑmâne decât sӑ îmi stabilesc sau sӑ improvizez un nou obiectiv. Normal, optez pentru a doua variantӑ şi mӑ strecor pe o strӑduţӑ prin spatele Domului, cu speranţa cӑ gӑsesc ceva interesant şi nemaivӑzut (în acea zi).IMG_2617

Într-adevӑr,  gӑsesc ceva ce nu mai vӑzusem: o … bisericӑ, aflatӑ la câteva sute de metri de catedralӑ, anume Chiesa San Placido. Ex … Ex … Se gӑseşte, surprinzӑtor, chiar în Piazza San Placido, în locul unui templu pӑgân, dedicat lui Bachus, înlocuit de o mânӑstire dedicatӑ sfâtului Placido, care mânӑstire s-a nӑruit, binenţeles, la cutremurul din 1693. Adicӑ nimic nou sub soarele sudului.  Ahitectul noului lӑcaş este Stefano Ittar, iar construcţia a fost finalizatӑ pe la 1723.IMG_2619.JPGIMG_2618.JPG

Continuu pe via Vittorio Emmanuele, cӑlcând fӑrӑ milӑ pavajul din basalt etnean, strӑbӑtând piazza Scammacca, apoi piazza Ogninella,IMG_2620IMG_2623IMG_2624IMG_2625IMG_2626IMG_2627IMG_2628 pentru a ajunge, apoi, pe via Cestai (da’ de unde, nu stau deloc, nu e nimic interesant de vӑzut pe-aici)IMG_2629IMG_2630IMG_2631IMG_2632IMG_2633 (ba, ar fi, o maşinuţӑ clasicӑ, broscuţa care, fӑrӑ complexe, se strecoarӑ printre urmaşii ei muuuuult mai tineri).IMG_2634.JPG

Surprizӑ, toate drumurile din Catania duc nu la Roma, cum m-aş fi aşteptat, ci în Piazza Universitá.IMG_2642IMG_2645IMG_2646

Mijloacele de transport destinate umplerii conturilor operatorilor de turism sunt tot acolo,

dar nu pot sӑ nu observ cӑ numӑrul pietonilor de pe via Etnea a crescut simţitor. Unii poartӑ deja obişnuitele halate albe, alţii, mai tineri, dar cu nostalgii, poartӑ rochiţe de domniţe.IMG_2648IMG_2651IMG_2649 Se pregӑteşte, fӑrӑ îndoialӑ, ceva interesant, dacӑ lumea iese din casӑ fӑrӑ a fi chematӑ prin reţelele de socializare.

Dupӑ ce citesc plӑcile de marmurӑ fixate pe caseIMG_2655IMG_2656 decid cӑ e bine sӑ cedez tentaţiei de a explora pasajul remarcat de dimineaţӑ pe lângӑ Collegiatta. Sigur, speranţa cӑ de la înӑlţime şi panorama Cataniei se vede mai frumos a cotribuit la luarea deciziei.IMG_2658.JPGIMG_2661.JPG

Nu pot trece nepӑsӑtor pe lângӑ un Harley,IMG_2660 dar tratez cu indiferenţӑ restaurantul lui Nuccio şi o iau pieptiş pe trepte.

Probabil cӑ urcuşul e greu, pentru cӑ înaintaşii mei au cerut ajutor divin (de care beneficiez şi eu),IMG_2662IMG_2663IMG_2666 dar strӑdania îmi este încununatӑ de succes. Nici acum nu sunt sigur dacӑ peisajul a meritat efortul, rufe puse la uscat pot vedea şi în alte parţi ale lumii,IMG_2670IMG_2672 iar poţi zӑvorâte cu lӑcate de o sutӑ de ocale chiar nu speram sӑ admir acolo (da, clӑdirea şi curtea interioarӑ a facultӑţii de drept ar fi meritat un unghi mai favorabil fotografierii decat printre gratiile unei porti, dar probabil cӑ specialiştii de acolo au învӑţat sӑ se fereascӑ de clienţii lor potenţaili).IMG_2667IMG_2668IMG_2673

Strada Cocoşului

IMG_2674IMG_2675

mӑ duce în altӑ stradӑ, a unui cocoş de avocat,IMG_2676IMG_2677 care, la rândul ei, se opreşte în faţa unei noi (dacӑ pot spune aşa) biserici, aceea a vizitatorilor (Chiesa della Puritá – o delle visitazioni), apoi la altӑ denumire, Sant’Agata la Vetere, acolo unde si un Papӑ a avut cinstea sӑ o cinsteascӑ pe sfânta sicilianӑ.IMG_2678IMG_2679IMG_2680IMG_2681IMG_2682

E vorba de o încӑ bisericӑ cu istorie foarte lungӑ. Prima piatrӑ a fost sfinţitӑ în 264 a.d., urmatoarele de-a lungul secolelor pânӑ la acelaşi fatal terremoto din 1693. Apoi pâna la teremoto din 1818, dupӑ care, biserica  a tot fost reconstruitӑ şi restauratӑ. Este prima biserica cu titlul de catedralӑ a Cataniei, în 330-1094.

Dacӑ aşa stau lucrurile, normal cӑ e cazul sӑ o vizitez. Are şi vestigii, dar şi scaune, exact ce îmi trebuie mie dupӑ o lungӑ muncӑ … ӑsta, plimbare.IMG_2683IMG_2687IMG_2689IMG_2690IMG_2691IMG_2694

Continuӑm cercetarea, iar plӑcuţa pe care o citesc nu e deloc ceea ce îmi doresc. Un chirurg specialist în …?IMG_2698

Sӑ fugim, copii, cine ştie ce gânduri are doctorul ӑsta !

IMG_2702.JPG

2 comentarii

Din categoria Note de călătorie, Uncategorized

SOIUZ 40 – 37 DE ANI! de Mihai-Athanasie Petrescu

Azi marcam una dintre acele aniversari care ar trebui sa umbreasca orice alte titluri din presa nationala: se implinesc 37 de ani (14 mai 1981) de cand a plecat spre Cosmos misiunea spatiala Soiuz 40, cu un echipaj format din (pe atunci) Locotenent-major Dumitru Dorin Prunariu si comandantul navei, Leonid Popov. Din pacate, cel putin pana la ora asta, nici un post de televiziune nu a mentionat nimic …

O descriere a misiunii poate fi gasita aici:

https://unursinoras.wordpress.com/2016/05/14/misiunea-spatiala-soiuz-40-de-ionela-pana/

Astazi ma limitez in a expune doua dintre cartile dedicate singurului cosmonaut roman:

IMG_20180514_0003IMG_20180514_0004IMG_20180514_0002

Sa anuntam opinia publica despre faptul ca Directia pentru cultura a Municipiului Rosiorii de Vede va vernisa sambata, 19 mai 2018, o interesanta si inedita expozitie dedicata evenimentului mentionat de noi, cuprinzand o bogata colectie de obiecte adunate de-a lungul anilor de catre domnul Teo Saceanu. Vom reveni, desigur.

Scrie un comentariu

Din categoria Evenimente, Uncategorized

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (8) de Mihai-Athanasie Petrescu

SOGGIORNO A SICILIA DI SANT’AGATA (8)

 

Pauza de dupӑ masӑ pare sӑ fie la mare preţ în oraşul din sudul Italiei. În afarӑ de coada (mare, în momentul ieşirii noastre) din faţa localului lui Federico, pe stradӑ cu greu mai vezi altceva în afarӑ de turişti. Doar e ora siestei, nu?

Cu atât mai bine, poate reuşim sӑ ne strecurӑm mai uşor pe mulţimea de strӑduţe întortocheate din centrul Cataniei.IMG_2556

De fapt, obiectivul nostru nemijlocit este sӑ regӑsim monumentul pe care ni-l interzisese Panda cea nevoasӑ, dar care parcӑ şedea ascuns într-un loc neştiut. Eh, nu o biatӑ statuie e mai deşteaptӑ decât noi, iar statuia se desconspirӑ, dupӑ o scurtӑ strӑduinţӑ. De fapt, a fost suficient sӑ gӑsim plӑcuţa indicatoare a viei Crociferi, memoria a fӑcut restul.IMG_2566

No, hai sӑ vedem, ce şi pe cine reprezintӑ monumentul? Pӑiii … cine sӑ fie dacӑ nu vechea noastrӑ conoştinţӑ, Cardinalul Dusmet?! Dacӑ are aşa stradӑ şi o statuie atât de impunӑtoare, înseamnӑ cӑ discutӑm despre o mare personalitate a Cataniei, hai sӑ vedem cine a fost şi ce a fӑcut el pentru a avea dreptul la un monument atât de mare şi la o stradӑ atât de interesantӑ în apropierea portului şi a gӑrii.IMG_2559IMG_2560IMG_2561IMG_2564

Giuseppe Dusmet s-a nӑscut la Palermo, în 1818. În 1832, pӑrinţii i-au permis sӑ adere la ordinul Benedictin, unde şi-a luat numele monahal Benedetto, închizându-se în mӑnӑstirea de la Motecasino. Probabil cӑ a avut o activitate foarte bunӑ, pentru cӑ, în 1867, a fost numit arhiepiscop al Cataniei, dar nu a putut fi întronizat decât în 1778, iar în 1889, Papa Leon XIII l-a ridicat la rangul de cardinal.

Ca slujitor de rang înalt al bisericii catolice, Dusmet s-a preocupat de starea de sӑnӑtate a poporului, mai ales cӑ în anii cardinalatului sӑu Italia s-a confruntat cu o epidemie de holerӑ.

Giuseppe Benedetto Dusmet a murit în 1894, fiind înmormântat într-o bisericӑ din apropierea Cataniei. De abia în 1904 rӑmӑşiţele sale pӑmânteşti au fost reînhumate în Catedralӑ, unde se gӑsesc şi în zilele noastre.  Ţinând seama de activitatea sa şi de o minune care îi este atribuitӑ (a vindecat, în mod miraculous, un bolnav condamnat de medici), Dusmet a fost beatificat de Papa Ioan Paul II în anul 1988.

Acum începem sӑ fim de acord cu mӑrimea monumentului care îi este dedicat.

În apropierea statuii lui Dusmet se gӑsesc şi douӑ biserici. Fiind ele atât de apropiate şi asemӑnӑtoare, nu pot sӑ nu remarc faptul cӑ, dacӑ ai vӑzut o bisericӑ sicilianӑ, le-ai cam vӑzut pe toate. Sunt construite cam în acelaşi stil baroc, ceea ce, cred eu, se explicӑ prin quasi-obligaţia sicilienilor de a-şi construi lӑcaşe de cult la sfӑrşitul secolului 17 – începutul secolului 18, adicӑ dupӑ marile cutremure din 1693 şi 1699. Probabil cӑ toţi arhitecţii ӑia or fi fi fost şi colegi de clasӑ.

Una din ele Chiesa di San Francesco d’Assisi all’Immacolata. Monumentul are o istorie lungӑ, care traverseazӑ toate epocile creştine, dar edificiul actual este construit, binenţeles, dupӑ terremoto di 1693.IMG_2557IMG_2562IMG_2563

A doua este Chiesa San Benedetto, la care ajungem dupӑ ce traversӑm Via Del Teatro Greco (pe care ne propunem sӑ-l vizitӑm mai târziu, dar nu ne-a mai ajuns timpul) şi bolta Muzeului “Herborarium”.IMG_2565IMG_2568 Ca şi cealaltӑ bisericӑ, şi aceasta îşi datoreazӑ existenţa aragonezilor, dar construcţiile din secolul 14 s-au dӑrâmat, ca orice construcţie, la terremoto, iar cea actualӑ este ridicatӑ în secolul 18. (tot ca orice construcţie).IMG_2571IMG_2572IMG_2573

Strӑduţele ne poartӑ (pe sub alte bolţi împodobite cu steagul Sfintei Agata) pe lângӑ o proprietate amplӑ, care ar fi rӑmas în lada cu banalitӑţi dacӑ obiectivul bietei camere Canon n-ar fi descoperit în curte o maşinӑ la fel de micӑ pe cât de mare era clӑdirea. Încӑ nu ştiam cât de mulţi gândӑcei cu inscripţia “500” mişunӑ prin Sicilia.IMG_2582IMG_2584

Vergilius, presat probabil de necesitatea de a povesti aventurile lui Aeneas, a decretat: “Fugit, irreparabile, tempus”. Sed, orologiile sunt reparabile, deci mai existӑ speranţe.IMG_2585.JPG

Cum-necum, strӑduţele ne poartӑ din nou spre Piazza del Duomo, unde pelerinii în halate albe îşi continuӑ activitatea (pe cuvânt dacӑ am putut pricepe care era activitatea lor în afarӑ de a executa o continuӑ mişcare brownianӑ).IMG_2586IMG_2587

(Dacӑ tot am reajuns aici, sӑ notez, ca sӑ nu uit, cӑ Piazza este folositӑ nu numai scopuri religioase, ci şi în activitӑţi sportive. Azi, 7 mai 2018, Eurosport a transmis imagini de la linia de start a etapei a patra din Giro d’Italia, care linie a fost trasatӑ, bienenţeles, în faţa catedralei Sant’Agata.)

Noi ne mulţumim sӑ o remarcӑm, dupӑ care, prin Piazza Alonzo di Benedetto şi pasajul aferentIMG_2588IMG_2589IMG_2590IMG_2591IMG_2592IMG_2593IMG_2594 ne pomenim … în Via Dusmet. Parcӑ mai puţin aglomeratӑ decât mai devreme, poate datoritӑ siestei, dar furnalele de peşte şi mezeluri cataneze continuӑ sӑ polueze atmosfera şi halatele pelerinilor.IMG_2596IMG_2597IMG_2595IMG_2598IMG_2601IMG_2604

Aha, uite cӑ nu numai fumurile încarcӑ aerul, ci şi un mӑnunchi de baloane scӑpate de sub control.IMG_2599

O parte din noi decid, dintr-o datӑ, cӑ oboseala este suficientӑ pentru o primӑ zi de colindat prin Catania, şi îşi stabilesc drept urmӑtor obiectiv camera de hotel. Suntem în apropiere de Piazza BorsellinoIMG_2610 şi, parcӑ intenţionat, autobuzul D e în staţieIMG_2602

(pentru cei interesaţi, sӑ subliniem şi varietatea de mӑrci de maşini folosite de AMT – Iveco, BredaMenarini, Scania într-un singur cadru).

IMG_2605IMG_2603

Noi preferӑm de data asta un Iveco şi intrӑm în legalitate, “fӑcând” biletul.IMG_7100

Aşadar, unii pleacӑ la Miramare,IMG_7105 alţii îşi stabilesc (cu ajutorul hӑrţilor aflate în internetul din dotare) noi obiective pentru dupӑ-amiaza care mai are câteva ore de luminӑ.

Catania! ad entrambi noi ora!

Scrie un comentariu

Din categoria Note de călătorie

Statutul descrierii în opera lui Balzac STUDIU DE TEXT (10) de Mihai-Athanasie Petrescu

III.2.7. MATHILDE D’AUBRION

coperta balzac 2

Ultimul personaj al cărui portret poate fi găsit în romanul EUGÉNIE GRANDET este al domnişoarei Mathilde d’Aubrion, viitoarea soţie a lui Charles.

Această tânără aristocrată nu apare fizic în naraţiune, dar descrierea ei este foarte necesară pemtru a putea aprecia corect adevărata valoare a opţiunii lui Charles, care a respins frumuseţea şi iubirea Eugéniei în favoarea unui titlu nobiliar.

Domnişoara d’Aubrion este menţionată în momentul în care Charles revine în Franţa după ce şi-a refăcut averea. Mama ei încearcă să o mărite fără zestre, pentru că în afară de nume, altceva nu mai avea de oferit unui viitor soţ.

Cititorii sunt pregătiţi pentru întâlnirea cu domnişoara d’Aubrion printr-un epitet scăpat de Balzac în enumerarea bunurilor familiei: Domnul şi doamna d’Aubrion din casa d’Aubrion-de-Buch, al cărei ultim Captal murise înainte de 1789, nu aveau decât un venit de douăzeci de mii de livre şi o fată destul de urâtă, pe care mama ei voia s-o mărite fără zestre, căci averea ei de abia îi ajungea ca să trăiască la Paris. /…/ chiar şi doamna d’Aubrion ajungea la disperare aproape când se uita la fiică-sa şi se gândea să încurce cu dânsa pe oricine ar fi fost, chiar şi pe un ahtiat la nobleţe. Impresia pe care Balzac vrea să o producă cu tânăra domnişoară este contrariul celei pe care o urmărea cu Eugénie. Eugénie este frumoasă şi delicată, ba este chiar şi bogată în momentul în care Charles îşi întâlneşte viitoarea soţie. Domnişoara d’Aubrion este urâtă şi săracă, dar, totuşi, pe ea o alege Charles.

Examinând descrierea Mathildei d’Aubrion remarcăm epitetele care îi subliniază urâţenia. Portretul este realizat în acelaşi mod în care au fost făcute şi cele ale lui Grandet şi Eugénie, cu ajutorul unei liste a elementelor fizionomiei.

  • faţa: palidă şi posomorâtă
  • gura: dispreţuitoare
  • nasul: prea lung, galben-vineţiu în starea lui normală, gros şi înroşit la vârf după orice masă, un fel de fenomen vegetal, foarte neplăcut
  • silueta: lungă, ca insecta ce-i purta numele, slabă, plăpândă.

Figurile de stil folosite aici sunt nişte epitete care l-ar face pe orice crai să dea înapoi: palidă, posomorâtă (pentru faţă), dispreţuitoare (gura), prea lung (să subliniem adverbul prea, care exagerează proporţiile), gros, dar şi culorile schimbătoare: galben-vineţiu şi roşu, în funcţie de starea stomacului (în cazul nasului), şi în fine, lungă, slabă, plăpândă, referitoare la corpul femeii, adjective care ne fac să ne gândim la lipsa de importanţă a persoanei sale.

Pe lângă epitete, să notăm şi comparaţiile: o domnişoară lungă ca insecta care-i purta numele. Nimeni nu ştie să decodeze omonimia la care face referinţă Balzac, dar conotaţia unei astfel de figuri este uşor de înţeles. Insectele sunt nişte fiinţe pe care oamenii nu le prea suferă. Aşadar, faptul că o persoană este comparată cu o insectă nu poate decât să-i provoace cititorului repulsia, de fapt exact efectul pe care l-a căutat scriitorul.

Poate că nu ar fi lipsit de interes să stabilim o paralelă între trăsăturile fizice ale celor două fete care, în momente diferite ale naraţiunii, se bucură de atenţia lui Charles. (Eugénie trezeşte dragostea vărului ei atunci când el este încă un copil, doborât de pierderea tatălui şi a averii, şi deschis pentru sentimente; domnişoara d’Aubrion îl interesează pe un Charles ajuns la maturitate, atunci când caută să îşi construiască o poziţie în societate).

 

Eugénie Grandet

Mathilde d’Aubrion

faţa rotundă, proaspătă şi rumenă

palidă şi posorâtă

gura de un roşu de miniu, ale cărei buze cu nenumărate cutişoare erau pline de iubire şi bunătate dispreţuitoare
nasul puţin cam mare prea lung, galben-vineţiu în starea lui normală, gros şi înroşit la vârf după orice masă, un fel de fenomen vegetal, foarte neplăcut
silueta înaltă şi voinică lungă, slabă plăpândă

 

Binenţeles că portretul Eugéniei este mult mai complet, dar, examinând numai aceste câteva părţi ale corpului şi fizionomiei celor două personaje remarcăm imediat avantajul fetei din Saumur.

Pentru a încheia acest subcapitol dedicat portretelor, să subliniem stricta demarcare dintre trăsăturile personajelor care îi sunt dragi lui Balzac şi pentru care romancierul s-a folosit de modele vii, persoane pe care le-a iubit (e.g.  Maria du Fresnais) şi caricaturile personajelor care reprezintă specii sociale urâte de Bazac (notari, magistraţi, preoţi, fustangii şi vânători de particule nobiliare etc).

Tehnica realizării portretelor diferă de la un personaj la altul şi aproape toţi participanţii la povestire sunt descrişi încă de la intrarea lor în scenă. Un singur personaj nu apare niciodată, şi anume domnişoara d’Aubrion, un personaj care ajută la realizarea uni contrast cu Eugénie şi la mai buna înţelegere a caracterului lui Charles.

Félix Grandet, cel care este nucleul povestirii, are portretul cel mai amplu şi cel mai complet; urmează Eugénie, mama ei, Charles, Nanon şi personajele secundare. Caracteristicile fiecărui erou al romanului sunt descrise cu pana şi expresiile naratorului, dar, uneori, Balzac face apel şi la opinia altor personaje. Exemplul cel mai elocvent este legat de prezentarea lui Grandet, unde obiectivitatea autorului se împleteşte cu subiectivitatea saumurezilor, care îl respectă pe cel mai bogat om al oraşului şi se tem de el.

Personajele romanului EUGÉNIE GRANDET  au fost create în 1833, cu doi ani înainte ca Balzac să inventeze întoarcerea personajelor. De aceea, nici unul dintre ele nu se mai regăseşte în alte texte al scriitorului.

Scrie un comentariu

Din categoria Note de lectura, Uncategorized