Arhive pe categorii: Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a XII-a

Béranger, acest personaj « chaplinian », cum spune Geneviève Serreau, apare în că o dată în Rinocerii, având din nou un comportament ambiguu. In această piesă există un contrast puternic între limbajul clar, clasic, şi fantasticul intrigii.

images

Creată în limba germană, piesa a fost reprezentată pentru prima oară în 1959, la Düsseldorf, înaintea montării în limba franceză, realizată două luni după aceea de către Jean-Louis Barrault.

La baza acestei piese se află experienţa trăită chiar de autor, în timpul petrecut în România, când, odată cu apariţia nazismului oamenii au suferit o asemenea metamorfoză încât orice comunicare cu ei devenise im[posibilă. Orbit de o ideologie, omul îşi pierde identitatea, acţionând ca un mecanism, fără să se gândească. Explicaţia opţiunii pe care o face (rinocerul este un animal solitar, dar la Ionesco trăieşte în colectivitate) este dată de către autor în Antidotes : Voiam un animal înfricoşător, mărginit, care aleargă tot înainte. Răsfoind dicţionarul Larousse am nimerit, din întâmplare, peste cuvântul rinocer şi peste imaginea animalului. Ca să fiu sincer, cuvântul acesta îl regăseam, pentru că îl mai folosisem în Jurnalul meu intim din România, în anii treizeci, şi îl uitasem complet. E amuzant[1].

Rinocerita, teribila boală al cărei virus se răspândeşte cu rapiditate, molipseşte tot oraşul.

De la singurul rinocer pe care îl vâd personajele în primul act se ajunge la masificare. :

––-[2]

Oraşul este invadat, încet-încet, de monştri.

––

Proliferarea pachidermelor duce la metamorfoza colectivităţii. Insolitul apariţiei primului rinocer dispare progresiv, pe măsură ce locuitorii oraşului trec de la umanitate la animalitate. Această trecere ar putea fi interpretată ca o metaforă a psihozei. Jean, prietenul lui Béranger, persoană disciplinată şi scrupuloasă, este, şi el, atins de rinocerită, boala nu îl iartă nici pe el. Este, de altfel, singurul personaj a cărei metamorfoză se vede pe scenă.

–––-[3]

Metamorfoza este însoţită,întotdeauna, de depersonalizare :

–––[4]

Proliferarea rinocerilor, imagine a nazismului în ascensiune care subjugă Europa, îl duce pe Béranger într-o stare de profundă angoasă : ––-[5]. De fapt, rinocerita poate semnifica orice totalitarism, orice conformism care inchistează gândirea şi alienează omul. Răul care proliferează şi şi afectează gândirea este este cu atât mai primejdios pentru omenire.

Nefiind un pesimist, Ionesco întrevede o soluţie : aceasta se numeşte Béranger. Personaj revoltat, nonconformist, el nu aderă la ideologia celorlalţi. El crede în om, în capacitatea sa de a nu se lăsa călcat în picioare, de a triumfa asupra răului care tinde să-l acapareze. Scurtele momente de şovăire ale lui Béranger sunt depăşite rapid, personajul fiind hotărâr să nu dea înapoi în faţa agresorilor săi : ____[6]

Vorbind despre această piesă în cursul unui interviu realizat de Claude Bonnefoy, Ionesco spunea : Exista un fel de coşmar, de coşmar îndepărtat, de coşmar asimilat. Aşadar nu mai era coşmar, era un lucru la care mă gândisem cu sânge rece … Nu trebuia să dau o rezolvare. Trebuia să spun cum este posibilă o mutaţie în gândirea colectivă, să arăt cum se petrece acest lucru. Pur şi simplu făceam o descriere fenomenologică a procesului de transformare colectivă[7].

Această lume în care totul prisoseşte se defineşte prin proliferare, care dezvăluie nu numai acumularea care ne asfixiază, ci şi haosul unei conştiinţe împovărată de greutatea vieţii[8].această greutate de a trăi resimţită de personajele sale provine din propria sa experienţă, aşa cum se vede în Note şi contranote : ––––[9].

Proliferarea duce inevitabil la moartea personajului, singura sa compensare fiind elanul zborului.

Obsesia proliferării apare, mai uşor sau mai greu de reperat, în majoritatea pieselor dramaturgului Eugène Ionesco, şi întotdeaună în strânsă legătură cu imaginile ameţitoare, angoasante, de scufundare sau de sufocare, adevărate leitmotive ale teatrului ionescian.

Temă imaginară care alimentează acţiunea, structură dramatică care ordonează compoziţia, mechanism verbal care animează dialogul, imagine simbolică menită să exprime una dintre obsesiile esenţiale ale omului şi autorului, proliferarea este, aşadar, în teatrul lui Ionesco, una dintre acele scheme în acelaşi timp formălă şi spirituală, prin care se recunoaşte astăzi coerenţa şi calitatea unei opere[10]

 

[1] Antidotes, Paris, Gallimard, 1977, p. 95 (trad. A. P.)

[7] Claude Bonnefoy, op.cit. p. 81

[8] Marcel Lioure, op. cit. p. 145 (trad. A. P.)[9]

[10] Marcel Lioure, op. cit. p. 148 (trad. A. P.)

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a XI-a

Epidemiile, îmbătrânirea nestăpânită, nu pot face concurenţă unui rău şi mai îngrozitor : războiul. Ca şi cănile din Victimele datoriei, cadavrele se îngrămădesc în jurul luptătorului, revelând monstruozitatea acţiunilor sale.

Lama spadei mele e roşie de sânge. Am ucis, cu mâna mea, zeci şi zeci de oameni. De douăsprezece ori câte doisprezece ofiţeri şi de soldaţi care nu-mi făcuseră nimic. Pe alţi, multe sute, am pus să fie împuşcaţi de plutonul de execuţie. Alte mii de oameni au murit arşi de vii în pădurile în care se ascunseseră şi pe care am pus să le dea foc. Zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au murit sufocaţi în pivniţe, sub ruinele caselor lor pe care le-am aruncat în aer. Sute de mii au murit înecaţi în Marea Mânecii, atunci când, îngroziţi, voiau s-o traverseze. Milioane de oameni au murit de frică sau s-au sinucis. Alte zeci de milioane au murit de furie, de apoplexie sau de tristeţe.  Pe pământ nu mai sunt destui oameni ca să îngroape morţii …[1]

Acest regat înecat în sânge este devastat şi de tot felul de justiţiari : Lady Duncan, o adevărată descendentă a familiei lui UBU, care face tot timpul inventarul cadavrelor :

Patru, cinci, şase, şapte, şaptesprezece, douăzeci şi trei, treizeci şi trei, a ! cred că am sărit unul. […] O sută şaptesprezece, o sută optprezece, ce spectacol emoţionant ! […] Trei sute, ce ameţitor. Nouă mii trei sute. […] Douăzeci de mii.[2]

Şi Asasin fără simbrie cunoaşte proliferarea morţii. Oraşul înfloritor din primul act se metamorfozează sub imperiul răului, care se instalează sub forma unui Ucigaş misterios, ale cărui victime sunt din ce în ce mai numeroase :

BERENGER : Dar e apăsător, toate astea sunt apăsătoare, mai ales când crezi …când ţi se pare că întrezăreşti … când crezi că poţi să speri … Ah, ah, acum nu se mai poate … am obosit … ea e moartă, toţi sunt morţi … o să ne omoare pe toţi …nu poate fi împiedicat să …[3]

Pentru a ilustra mecanismul repetiţiei şi al proliferării, Ionesco foloseşte schema compoziţiei în abis, la care au făcut apel şi alţi numeroşi scriitori. Dar, oglinzilor care reflectă imaginea, el preferă principiul « cutiei cu cutii » :

BERENGER (scoate din cea de-a două o a treia cutie): Încă una. (O priveşte) Iar în ea e altă cutie … (o scoate) Şi în asta o  alta … (Deschide a patra cutie) … Şi înăuntrul ei – altă cutie … şi tot aşa, la infinit! Ia să mai Vedem …[…]

BERENGER (scoţând în continuare cutii): Cutii în cutii … cutie … cutie … Numai cutii!

Edouard: Numai cutii.[4]

Ca o replică la cutia aflată în altă cutie, dramaturgul crează piesa în piesă cu Improvizaţie la Alma sau Cameleonul păstorului. El reia încă un procedeu tradiţional: scriitorul se prezintă el însuşi gata să îşi redacteze şi să îşi prezinte creaţia. Ca şi cutiile care nu se mai termină, apariţia unei a treia piese în a doua este un exemplu de proliferare.


[1] Idib., pag 196

[2] Ibid.,  pag. 203

[3] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 259

[4] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 295

Un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a X-a

ionesco_1.thumbnail

În Ou tare, mulţimea de scoici, a căror număr creşte văzând cu ochii, imaginea (divizată, ca la cinematograf) gesturilor femeii ne transmit acest sentiment de plictiseală, de josnicie a existenţei noastre cotidiene : Lada de gunoi, pe jumătate plină, primeşte un număr mare de cochilii, atât de numeroase încât umplu lada şi o fac să dea pe din-afară. […] Începând cu “puteţi să tăiaţi” până la “ în salată”, se vede imaginea multiplicată de şapte, de opt, de zece ori, a femeii care face ceea ce spune, apoi zeci de mâini în imagini simultane, ocupând tot ecranul.[1]

Ispitit de tema romanului Ciuma, Ionescu oferă prin Jocul de-a măcelul, sau Epidemia o altă formă a proliferării : molipsirea. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Ceea ce este important la el nu este fatalitatea, morţii, ci proliferarea, extensia răului realizată printr-o progresie geometrică. De luni încoace,am numărat  treizeci de mii de noi cadavre, bărbaţi, femei, animale. De trei ori mai multe decât săptămâna precedentă.[2] De la experienţa colectivă a flagelului din Jocul de-a măcelul, se trece la experienţa individuală din Regele moare. Şi aici avem de-a face cu o epidemie, dar aceasta este o epidemie de bătrâneţe, de slăbiciune a unei lumi.

Doctorul : Primăvara care mai era încă prezentă aseară ne-a părăsit acum două ore şi treizeci de minute. Iată-ne în noiembrie. […] La noi, frunzele s-au uscat, se desprind. Pomii supină şi mor. Pământul crapă şi mai mult decât de obicei.[3]. Este o imagine apocaliptică. Universul nu mai răspunde la ordinele regelui obişnuit cu supunerea totală din partea supuşilor săi. Totul se transformă în ruine. Piesa începe dimineaţă şi încă de la început se pot observa semnele răului care va deveni atotstăpânitor. Degradarea spaţiului scenic are loc în acelaşi timp cu agravarea sănătăţii Regelui.

MARIA : Aud pământul cum se crapă, îl aud, vai, îl aud !

MARGUERITE : E o fisură care se măreşte şi se propagă. […}

REGELE : […]Eu nu mă simt bine ! Nu ştiu prea bine ce am, îmi amorţesc picioarele, mi-a fost greu să mă ridic, mă dor picioarele.[4]

În lamentările sale, Regele vrea să facă un salt în trecut şi să redevină bebeluş. Deziluzia lui este teribilă. De aceea, Regele îşi exprimă ultima dorinţă într-un monolog care ar putea fi considerat o expresie a cultului personalităţii. Acesta este încă un model de proliferare :

REGELE : Memoria mea să fie perpetuată în toate manualele de istorie. Toată lumea trebuie să-mi cunoască viaţa pe din-afară. S-o retrăiască toată lumea. Şcolarii şi savanţii să nu mai aibă subiect de studiu în afară de mine, de regatul meu, de faptele mele. […] imaginea mea în toate ministerele, în toate birourile din toate raioanele, la controlorii fiscali, în spitale. Numele meu să fie dat tuturor avioanelor, tuturor vapoarelor, maşinilor şi trăsurilor […] Copiii să înveţe să citească silabisind numele meu: B-é-Bé, Bérenger. Să apar pe toate icoanele, să fiu pe milioanele de cruci din toate bisericile. […] Să fiu invocat mereu, să fiu rugat, implorat. [5]

Simbol al morţii, proliferarea apare şi în piesa Noroiul. Multiplicarea celulelor moarte (cancerul) se află la baza răului de care suferă personajul, ale cărui organe se umflă fără măsură anainte de a fi înghiţite de noroi. Stomacul meu de aerofag, supraîncărcat, apăsa pe inimă, care se zbătea, dezordonată, ca un înnotător prost, gata să se încece. Ficatul crescuse şi el. Invadase toată pareta dreaptă a toracelui, stătea la baza plămânului, îl împingea în sus,  se chinuia să-l dea la o parte, îl comprima printr-un atac lent, continuu, tenace. Unele coaste mai moi deja se rupseseră ; pielea era ca un sac de pânză care se rupea din locîn loc  de prea multă greutate …[6]


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, Teatru, vol. IV, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 19

[2] Ibid., pag. 171

[3] Ibid., pag. 189

[4] Ibid. , pag. 194

[5] Ibid.,  pag. 196

[6] Eugène Ionesco, Viitorul e-n oău, in Victimele datoriei, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1994, trad. Dan C. Mihăilescu, p. 191

Un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a IX-a

setea-si-foamea-teatru-iv-de-eugen-ionesco-p23258-0Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VIII-a

ionesco

Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VII-a

Tot în sânul unei familii, de data aceasta familia Bătrânului şi a Bătrânei din Scaunele, apare angoasa ca efect al proliferării. Ceea ce este ciudat în această piesă este faptul că proliferearea scaunelor goale (aşadar, obiecte) pune în evidenţă absenţa persoanelor, vidul existenţei celor doi soţi. Ei sunt victimele unui delir în doi, obligaţi chiar de ei înşişi să dovedească utilitatea existenţei lor. Scena seamănă cu un eşichier pe care pionii, adică scaunele, se deplasează în strânsă corelaţie cu sosirea unor personaje invizibile. Proliferarea apare din momentul în care scaunele nu mai sunt aduse de personaje determinate (Prima Doamnă, Colonelul, Frumoasa şi Soţul ei), ci pentru numeroase personaje fără nume. Scaunele iau rolul personajelor invizibile şi alimentează angoasa Bătrânilor. Importanţa scaunelor pentru spaţiul scenic este subliniată chiar de Ionesco în Între viaţă şi vis :

…piesa însăşi era : scaune goale, şi sosirea scaunelor, vârtejul scaunelor care sunt aduse, care ocupă tot spaţiul scenic, ca şi când, aş putea spune,  un vid solid, masiv, ar invada totul, s-ar instala definitiv. (…) aceasta însemna în acelaşi timp multiplicarea şi absenţa, în acelaşi timp proliferarea şi nimicul.[1]

Vorbind tot despre Scaunele, Ionesco încearcă să dea o explicaţie pentru vid, pentru absenţă. Pentru că lumea nu există cu adevărat, totul moare. El nu este de accord cu unele comentarii asupra piesei. De aceea, în Entretiens, ne dă o informaţie preţioasă pentru a-i înţelege mai bine ideile : Era absenţa totală : scaune ocupate de nimeni (…) Acestui fapt i s-a dat o explicaţie rezonabilă, psihologică, clară, dar aici este vorba de o altă conştiinţă, aceea a evanescenţei.[2]

468(Sursa foto: http://www.pascalgely.fr/photo/afficher/468/les-chaises)

Absenţa personajelor în Scaunele a produs regizorilor multă bătaie de cap; în cursul reprezentaţiilor de la Lyon, spectatorii s-au înfuriat pentru că ei aşteptau sosirea Doamnei, a Colonelului, a Frumoasei şi a celorlalte personaje care  nu apăreau, de altfel, în caietul-program. Crezându-se înşelaţi pentru a se face economie, spectatorii din provincie au văzut în această absenţă dispreţul faţă de ei din partea actorilor parizieni.

Decorul sonor este mai important decât spaţiul scenic pentru a crea ambiguitatea piesei. Dacă scaunele în număr tot mai mare rămân goale, zgomotele care marchează sosirea invitaţilor semnifică mai mult decât o prezenţă. Ei sunt foarte bine percepuţi de către spectatori : alunecarea bărcii pe apă, soneria de la intrare, uşile trântite, toate acestea, asociate cu irealul personajelor, crează o senzaţie bizară.


[1] Entre la vie et le rève – Entretiens avec Claude Bonnefoy, Belfond, 1977, pag. 72  (trad. A. P.)

[2] ibid. pag. 84 (trad. A. P.)

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 11

11.

 

Era pe vremea după ce se scurseseră câţiva ani după primul război, când, celor ce fuseseră pe front şi care reuşiseră să scape, întregi ori invalizi, dar şi văduvelor, cele mai multe aflate încă la prima tinereţe, stăpânirea catadicsise să le fie dar ceva pământ, se aşternea temeinic pe povestit bunica Maria. Era la mintea cocoşului că nimeni n-ar fi putut face mare lucru cu câteva pogoane primite cu acte în regulă dacă nu are şi vitele cu care să le muncească … Cam pe-atunci şi-a făcut planul Pantilie, tatăl meu, şi Anton, bunicul lui Ică, să plece în Moldova să aducă junci buni de muncă, cai şi boi deja învăţaţi cu jugul. Secretele meseriei, ca să spun aşa, le-au descifrat destul de repede, în doar câteva săptămâni cât au bătut târgurile din împrejurimi, când au învăţat pe propria piele cum poate  fi aflată puterea unui animal judecându-l după înfăţişare, dar, în primul rând, căutându-l la dinţi.

Ca să plece să cumpere primele perechi de cai, boi şi junci, şi-au lichidat economiile şi s-au împrumutat la toate rudele şi chiar la prieteni. Mulţi dintre ei n-au avut curaj, cu toate că încă din deschiderea discuţiei ei făceau afirmaţia că la suma împrumutată acordă dobândă. Toate astea mi s-au povestit, n-aveam de unde să le ştiu, pe-atunci abia dacă împlinisem doi ani. În seara în care au plecat Pantilie şi Anton, amândoi erau răscoliţi de-o veselie fără margini, dar suspectă. În intervalul scurt dintre umplerea şi răsturnarea paharelor cu vin roşu, jucând zglobiu în pahare în cercul strâmt de lumină al lămpii, îşi făceau o grămadă de planuri, cel mai des urcându-le pe buze cel cu privire la cam cât aveau să câştige după numai două săptămâni şi jumătate, la întoarcere.

Cu doar câteva zile întârziere s-au întors faţă de termenul stabilit iniţial, după ce vânduseră deja în obor vitele, dar câştigul a fost nesperat, cu mult mai mare decât l-au bănuit ei.

Toată iarna ce a urmat, în ciuda zăpezilor înalte, au bătut ei de cinci-şase ori la rând drumurile Moldovei. E adevărat, şi alţii, văzându-i pe ei, se apucaseră după câteva luni de acelaşi soi de negustorie. Nu ştiu cum se făcea însă, că dintre toţi, numai ei doi au câştigat încrederea cumpărătorilor, devenind vestiţi pentru marfa adusă. Cumpărau ieftin, mai ieftin decât oricine, tocmindu-se scurt, serios, dar şi vindeau repede, fără să se agaţe prosteşte de preţ, mânaţi de dorinţa lesne de ghicit de a pleca cât mai repede, încă, să aducă alte animale. Caii, juncii ori boii lor se vedeau de la  o poştă că sunt mai puternici şi mai ascultători decât oricare dintre cei aflaţi prin oboarele de vite, la vânzare.

Până cam pe la sfârşitul iernii acelui an, Pantilie şi Anton avuseseră o singură pungă. Din ea erau plătite cheltuielile de drum şi mâncarea, şi tot din ea cumpărau vitele. După vânzarea vitelor în oboarele de la câmpie, împărţeau frăţeşte câştigul obţinut. S-ar fi putut zice, fără teama de a greşi, că au mai mult decât mulţumiţi; fiecare îşi pusese de-o parte câte o pereche de boi şi-o alta de cai roibi, iar primăvara următoare chiar şi-au mai cumpărat câtva pogoane aflate chiar lângă cele primite ca răsplată pentru participarea la război, pe care, în visurile lor mărturisite cu voce tare, le şi vedeau răsfăţându-se sub soarele primăverii, însămânţate cu grâu ori cu şiruri drepte de porumb.

Într-una din serile de după sărbătorile de iarnă petrecute cu familiile în tihnă, când au ajuns ei doi la cârciuma din marginea târgului de vite din Moldova, siguri în sinea lor că a doua zi în zori vor cumpăra o marfă pe cinste, a început viforniţa. Niciodată până atunci nu le fusese dat să vadă aşa ceva. Viscolul sălbatic parcă le punea gheara în gât, gata-gata să le oprească respiraţia, iar celor ce îndrăzneau să iasă din casă, nu le venea să creadă cum urmele propriilor paşi sunt acoperite cât aui clipi, (ca într-o joacă a valurilor mării ce încearcă fără osteneală să pună stăpânire pe uscat).

Faptul că era musai ca ei doi să aştepte cel puţin o săptămână bătută pe muchie până ce avea să vină ziua următorului obor şi să se oprească viscolul, nicicum nu putea fi pus la îndoială.

În cursul celei de-a treia nopţi din şirul celor în care au fost nevoiţi să le petreacă în camera friguroasă închiriată într-o cârciumă, Anton i-a cerut lui Pantilie să-i dea imediat jumătate din bani şi nu s-a sfiit câtuşi de puţin să-i spună că, începând cu seara următoare, el hotărâse să doarmă altundeva, pentru că el se săturase să tremure în camera aia soioasă, colcăind de libărci şi şobolani.

Pantilie l-a privit lung, într-un fel oarecum ciudat, fără să fie în stare să înţeleagă resorturile hotărârii luate. A pus banii toţi pe masă, după care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se bage îmbrăcat în aşternut şi să-şi tragă plapuma până peste cap, fără a lăsa impresia că ar aştepta o cât de măruntă explicaţie.

A aflat ceva mai târziu că Anton picase pe mâna văduvei Zenovia şi că a fost prins vârtos în mrejele femeii, renumită de altfel în tot târgul pentru frumuseţea ei, şi nu s-a îndoit câtuşi de puţin că nu peste prea mult timp, el va avea aceeaşi soartă cu toţi cei dinaintea sa, scoşi pur şi simplu în brânci pe poartă, după ce portofelul se golise, la capătul unui lung şir de nopţi de petreceri organizate de amfitrioană.

Dar tot Anton a fost cel care, în primele ore ale dimineţii geroase, l-a căutat acasă la noi pe Pantilie.

„Am fost prost, cel mai mare prost ce s-ar fi putut imagina vreodată … Legat la ochi să fi fost şi n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut! Poţi să-mi zici orice, înjură-mă, bate-mă, fă-mi orice, faptul e deja consumat şi recunosc că o merit din plin!”

Pantilie şi-a deschis un pic punga şi ceva mai mult sufletul, i-a dat bani să cumpere câteva vite şi i-a spus:

„Chiar dacă mi-ar fi cerut cineva să pun prinsoare că vei ajunge să te joace pe degete o femeie ca Zenovia într-un asemenea hal, n-aş fi avut curajul s-o fac! Treaba ta, în fond faci ce vrei cu viaţa ta!”

Au mai fost, cred, încă trei drumuri făcute pentru cumpărarea de vite. De-atunci, de când şi-a cerut partea sa din banii strânşi, Anton a început să se uite chiondorâş către Pantilie, atât în obor, la cumpărarea vitelor, dar şi, după de le vindeau. I se părea şi chiar mai scăpa când şi când în stânga şi-n dreapta că în afacerea cu Pantilie e ceva care îl nemulţumeşte. Niciodată însă n-a avut curajul să-i spună lui Pantilie ce are pe suflet, ce-l roade.

Pantilie îl trata cu destulă înţelegere, afişând în permanenţă acelaşi zâmbet larg, dar din mijlocul acelui zâmbet se menţinea într-o permanentă pândă.

Către primăvară, înainte de ultimul drum făcut pentru cumpărarea de vite, Anton a venit pe neaşteptate la noi acasă. N-a reuşit să-i intre nimeni în voie, oricât ne-am dat toţi ai casei silinţa. Încruntat tot timpul, încrâncenat chiar, faţă de ceva care i se arăta doar închipuirii sale.

Cu vite cumpărate din Moldova s-a întors doar el, la fel de încrâncenat ca la plecare, dar plin de bani mai mult decât oricând, fiind clientul permanent ce deschidea şi închidea pe rând câteva cârciumi singur. Fără să ofere explicaţii în legătură pentru care Pantilie nu mai s-a întors împreună cu el. Imediat după întoarcerea sa a lăsat să se înţeleagă că pe drumul spre Moldova, el şi Pantilie stabiliseră că ar fi momentul ca fiecare să se descurce pe cont propriu. Cu doar câteva săptămâni mai târziu, Anton însuşi le-a povestit câtorva la cârciumă că, de fapt, el şi Pantilie stabiliseră să-şi unească forţele, pentru a-i înlătura pe cei care le furau clienţii, care ajunseseră să le aducă lor doi arvună pentru vitele pe care doreau să şi le cumpere.

Noi toţi ai familiei am sperat o vreme că Pantilie se va întoarce, cu toate că viermele negru al îndoielii şi tot felul de presimţiri rele ne pătrunseră sufletele încă din clipa în care am dat cu ochii de Anton. După ce s-a scurs aproape o jumătate de an, am hotărât să-i facem rânduielile creştineşti, i-am săpat groapa într-o margine a cimitirului şi l-am plâns la fiecare parastas.

A venit apoi vremea viforului celui  de al doilea război. Încă din ziua în care Mareşalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, Vicenţiu, bunicul tău, şi Leonte, Tatăl lui Ică, s-au aflat în prima linie. Pentru început au făcut fiecare parte din unităţi diferite, apoi s-au trezit în acelaşi batalion, după ce rândurile prea se împuţinaseră. Scriau rar acasă, când unul, când celălalt,  făcându-ne pe noi, cei aflaţi aici să avem iluzia că într-adevăr ne aflăm pe aproape de mijlocul Raiului, în comparaţie cu Iadul în care trăiau ei pe front, întrezărit printre puţinele rânduri de pe cărţile poştale primire şi din frazele lor tremurate, strâmbe, scrise parcă întotdeauna cu acelaşi creion bont.

Cu răni uşoare s-au ales amândoi, ba la umăr, ba la un picior, însă cum era nevoie mai mult decât oricând de oameni, în spitalul de campanie stăteau cel mult o săptămână-două, şi, pe neaşteptate, se trezeau că primesc ordinul ca din zorii următoarei zile să se prezinte la batalion, să intre în focul bătăliei deja prefigurată cu linii şi săgeţi de creioanele colorate plimbate pe hărţile de pe mesele înguste din brad de către ofiţerii Marelui Stat Major.

În bătălia de la Cotul Donului au ajuns şi ei, ca atâţia alţii aflaşi sub tăvălugul de foc, în limita pe care o poate suporta un om. Gerul aspru, lipsa aproape permanentă de muniţie şi hrană, dar înainte de toate izolarea plutonului de restul regimentului pentru o perioadă de aproape trei săptămâni, i-au determinat pe câţiva dintre ei să iasă din rând, ziua-n amiaza mare din groapa individuală şi, descheiaţi la toţi nasturii mantalei acoperită de o crustă groasă de noroi, să se îndrepte orbeşte către liniile duşmanului, tăind aerul cu un şir neînţeles de gesturi, răcnind din toate puterile vorbe greu de înţeles, implorându-L parcă pe Cel de Sus să le fie îndepărtat acel pahar prea plin de suferinţă.

Puţini dintre cei rămaşi în încercuire mai găseau puterea să privească cele întâmplate atât de aproape de  adăposturile inamicului şi să-i înţeleagă pe cei ajunşi dincolo de marginile disperării, ori să presupună măcar ce s-a putut întâmpla în sufletul camaradului lor Lăsau fără voie şirurile de lacrimi să alunece şovăitor printre ţepii asprii ai bărbii şi le amestecau apoi duşmănos cu bocancii, în noroiul clisos de pe fundul gropii, pe care ăl bătuseră temeinic cu picioarele şi să uite că picioarele le sunt deja degerate.

La începutul unei seri, când viscolul s-a prăbuşit din înaltul cerului cu duşmănie, pe neaşteptate, le-a surâs norocul şi au avut posibilitatea să se târască de la o groapă individuală la alta, să vadă câţi se mai află în viaţă şi să stabilească ce ar fi de făcut. Au hotărât ca, la miezul aceleiaşi nopţi, cu orice risc, să încerce să străpungă încercuirea.

;e-a reuşit cu toate că dintre toţi cei douăzeci şi doi, trei au fost nimeriţi de gloanţe rătăcite, trase dinspre linia inamică ca în oricare noapte, iar patru au fost răniţi grav, printre ei – Leonte -, lovit destul de urât, în burtă, lăsând de fiecare dată o baltă de sânge închegat pe pânza de cort pe care era aşezat. Când au ajuns aproape de linia alor noştri, după o noapte şi o zi de mers şerpuit prin pădure, cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, nu le venea să-şi creadă ochilor că le-a fost dat să scape cu viaţă.

S-au pomenit în zorii zilei în marginea unui sătuc sărac, cu case rare lipite de pantele dealurilor abrupte, când Leonte i-a cerut lui Vicenţiu să-l lase să-şi mai tragă sufletul. E adevărat, rămăseseră în urmă, numai pentru că aproape tot drumul el fusese cel care l-a cărat în spinare.

Tocmai atunci s-a găsit să-i ceară Leonte lui Vicenţiu să-i arate arma aceea a lui faimoasă, cu care, parcă niciodată în atâtea luni de război, n-a avut voie să dea greş. Ameţit de bucuria reuşitei, de speranţa de a pipăi atât de curând un lucru pe care, cu numai două zile înainte, nici n-ar fi îndrăznit să spere, cu ochii rămaşi încremeniţi către liniile alor noştri, conturate vag prin valurile dese de ceaţă,Vicenţiu, răscolit de o bucurie fără margini,  şi-a scos anevoie arma de la spate şi i-a dat-o.

S-a trezit brusc, ca dintr-un vis ciudat, la un interval de câteva zeci de secunde, după ce a auzit detunătura, iar pe retină i s-a imprimat şi a păstrat după aceea, pentru ani în şir, imaginea lui Leonte căzut strâmb de pe rucsacul ce i-l pusese el însuşi sub cap, din gura căruia sângele ţâşnea în valuri, cu spume. Colorând şi topind în acelaşi timp zăpada din jur,pe când din ţeava armei sale afundată în stratul proaspăt de zăpadă se înălţa în aerul cotropit de ger, într-un dans unduitor, ireal,numai câteva firişoare de fum.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu, Florian Troscot