Arhive pe categorii: Aurelia Petrescu

754. NOUL TEATRU FRANCEZ : CONSIDERAŢII GENERALE de Aurelia Petrescu

NOUL TEATRU FRANCEZ : CONSIDERAŢII GENERALE

d91bfa0c3fe8a036d772af65a3943bba_original

Secolul al douazecilea a marcat o schimbare majoră la toate nivelurile. Totul este pus din nou în discuţie, totul devine relativ. Valorile altă dată recunoscute îşi pierd încet, încet importanţa sau sunt eliminate.

Cu Einstein şi relativitatea sa, distincţia spaţiu – timp este invalidată.

Freud şi psihanaliştii distrug o psihologie raţională şi superficială.

Tehnica şi descoperirile ei dau omenirii alte puncte de reper.

În literatură nu au întârziat să apară schimbări esenţiale la nivelul scriiturii poetice. Proust inovează discursul narativ, consacrând victoria « duratei asupra timpului ».

Si discursul dramatic trebuie să răspundă unor exigenţe ridicate de noua viziune a lumii. Creaţiile unor Cocteau, Giraudoux, Anouilh, Claudel, Montherlant au zdruncinat scriitura dramatică.

Al doilea Război mondial însemnă un nou şoc pentru artă. Acest război a însemnat dispariţia încrederii dintre oameni, lipsa de comunicare nu mai părea ciudată, iar crima, moartea, devenită obsesie, nu a rămas fără ecou în preocupările scriitorilor.

În Franţa, pentru că o astfel de dezlănţuire a oamenilor împotriva oamenilor nu putea să-i lase indiferenţi pe scriitori, Sartre şi Camus sunt puternic impresionaţi de evenimentele războiului, aşa cum se vede în opera lor. Singurătatea, angoasa, înţelegerea absurdului condiţiei umane, iată câteva elemente comune la scriitorii secolului trecut.

Cu toate că războiul a luat sfârşit în 1945, spectrul morţii va continua să îi îngrozească pe oameni. Anii ’50 vor vădi că omenirea este încă pradă aceloraşi sentimente. Războiul nu a făcut decât să le demonstreze oamenilor  cât de absurdă şi derizorie este viaţa. Pentru ei, singura realitate era moartea, viaţa nefiind decât unul dintre aspectele acesteia, o clipă în eternitate.

În ceea ce priveşte teatrul, care părea, într-un fel, ignorat, anii ’50 au fost ca o tresărire, un şoc care i-a speriat atât pe dramaturgi cât şi pe spectatori. Nu era sigur că acest teatru, numit « de avangardă », « al absurdului », « derizoriu », « al deosebirii » va putea rezista trecerii timpului. Am putea să includem toate aceste etichete definitorii pentru noile creaţii teatrale într-o denumire mai generală: NOUL TEATRU. Nou nu din punctul de vedere al tehnicilor utilizate (de altfel, acestea sunt împrumutate de la predecesori), ci prin viziunea asupra lumii. Nu trebuie să uităm că reprezentarea lumii este pentru fiecare scriitor un element original, cu atat mai mult cu cât aceşti dramaturgi arătau pe scenă o cu totul altă lume faţă de cea a lui Jarry sau Apollinaire.

În ceea ce priveşte « Muştele » sau « Porţi închise » ale lui Sartre, oricine poate vedea abisul care îl separă pe Sartre (sau pe Camus) de Ionesco, Beckett sau Adamov.

Anul 1950 relua, într-un fel, evenimentele din 1896 : scandalul provocat de Ubu roi. Este vorba acum de reprezentaţia de la 11 mai cu Cântăreaţa cheală, numită « anti-piesă » la Théâtre des Noctambules. În acealaşi an au apărut şi operele lui Adamov Parodia, marea şi mica manevră şi  Invazia, eclipsate intr-o anumită măsură de piesa lui Ionesco.

În ciuda originalităţii sale date de frazele absurde din manualul Assimil, piesa a fost rău primită de un public prea obişnuit cu teatrul de bulevard sau cu creaţiile brechtiene. Cântăreaţa cheală a fost trăsnetul care avea să declanşeze o furtună : Noul Teatru!

Pentru Ionesco care îşi făcuse mâna în România, dar în alte genuri literare, această surpriză pe care i-a rezervat-o teatrul l-a urmărit toată viaţa. Teatrul, pe care el nu îl putea suferi, avea să-l consacre, iar insuccesul primei sale piese nu l-a descurajat, ba dimpotrivă !

Tragicul vieţii, cu convenţiile sale rigide şi absurde, cu degradarea limbajului până la transformarea acestuia în automatism, totul se regăsea în această primă piesă a lui Eugène Ionesco. El nu voia să repare aspectul urât al lumii, ci să-i dea un contur şi mai vizibil. De altfel,el o spune clar : Nu trebuie să ascundem sforile, ci să le facem şi mai vizibile /…/ să ne cufundăm de tot în grotesc, în caricatură, dincolo de palida ironie a comediilor de salon … Să ducem totul la paroxism, acolo unde se găsesc sursele tragicului.  Să facem un teatru violent : violent de comic, violent de dramatic.

Cum am spus, în acelaşi, an Adamov a dat Invazia iar puţin mai târziu, în 1953, Beckett a propus Aşteptându-l pe Godot. Toate aceste piese au fost atacate dur de critici, dar în sprijinul lor au sărit destui, printre care : Queneau, Breton, Gide, Anouilh, Prevert, ca şi unii regizori care şi-au dat toată silinţa să le monteze. Să-i amintim aici pe Roger Blin şi Jean-Marie Serreau. Toţi aceştia au văzut în Noul Teatru o forţă care nu putea fi ignorată. Dacă publicul din marile capitale europene nu a înţeles de la început semnificaţia Noului Teatru, nu la fel s-a întâmplat cu deţinuţii de la Saint-Quentin, care au asistat pe 19 noiembrie 1957 la reprezentaţia cu Aşteptându-l pe Godot. Ziarul închisorii semnalează ceva uluitor : Un trio de herculi cu bicepşi proeminenţi, /…/ pândeau intrarea fetelor şi aşteptau să râdă. Pentru că acest lucru nu se întâmpla, au început să se agite ostentativ, cu gândul să se strecoare afară când se vor aprinde luminile. Dar au făcut o greşeală. Au ascultat şi au privit câtva minute şi … au rămas pe loc. n-au mai plecat decât la sfârşit, tremurând. Aceasta pentru că, probabil, ei au văzut în această piesă  şi mizeria în care trăiau, dar şi libertatea simbolizată de Godot.

Lumea concepută de acest teatru este tot ce poate fi mai pesimist, mai sumbru.

În cartea sa Un teatru al deriziunii, Emmanuel Jacquart subliniază că ajunge un tur rapid de orizont pentru a evidenţia un tablou deosebit de sumbru al raporturilor umane : faliment al iubirii şi al prieteniei, absenţa comunicării între fiinţe, domnia terorismului sadic sau al naivităţii ubueşti. În faţa dezastrului, individul poate fi ispitit să se replieze în el însuşi. In cazul acesta va fi într-o situaţie de neinvidiat : lipsit de Dumnezeu, chinuit de singurătate, vinovăţie sau angoasă, înlănţuit de mediocritate sau urâţenie, victimă a himerelor sale, orb, sau din contră, prea lucid, ros de un timp neiertător care îl duce direct spre groapă, nu îi mai rămâne nimic în afară de o existenţă lipsită de sens şi de speranţă.

Constantele acestor piese ale Noului Teatru sunt, aşadar : incomunicabilitatea, singurătatea, suferinţa, moartea.

Să încerci să comunici atunci când nici o comunicare nu este posibilă nu este decât o maimuţăreală vulgară sau o comedie oribilă, spunea Beckett.

Poate că acest sentiment nu este chiar nou, imposibilitatea comunicării cu semenii apare de multă vreme la unii scriitori. În secolul XX se pare că această situaţie tinde să câştige teren. Omul devine un străin pentru ceilalţi şi chiar pentru el însuşi, ceea ce eroii lui Ionesco, Beckett sau Adamov observă cu mai multă sau mai puţină luciditate.

Familiile Smith şi Martin se prefac că nu se cunosc ; în Scaunele, Oratorul pe care Bătrânul îl invită să transmită un mesaj nu poate vorbi, se bâlbâie ; e surd şi mut şi nimeni nu va înţelege ce vrea să spună.

Aceeaşi imposibilitate de a comunica este resimţită şi de Jean, personajul din Setea şi foamea, a cărui soţie nu îl înţelege. Această imposibilitate de a comunica îşi are sursa într-o continuă căutare a unui « altceva » sau alienarea omului într-o societate căreia nu-i pasă de el.

Singurătatea urmează inevitabil acestei imposibilităţi de a comunica. Dacă în Muştele lui Sartre sau în Antigona  lui Anouilh solitudinea este apanajul fiinţei excepţionale, în Noul Teatru aceasta se impune ca o boală. Ionesco, Beckett, Adamov concretizează singurătatea, o trasnformă într-o experienţă emoţională. Fie că rămâne singur sau în cuplu, personajul Noului Teatru este un solitar care duce în spate toată povara existenţei.

Singuratatea cuplului este aducătoare de disperare. Bătrâna şi Bătrânul din Scaunele par să trăiască împreună numai cu scopul de a resuscita trecutul, de a găsi o raţiune pentru existenţa lor.

La Beckett, unde cuplul este mai prezent decât la Ionesco sau Adamov, personajele suferă de asemenea de Solitudine : o singurătate în doi.

Cuplurile lui Beckett încearcă să îşi uite singuratatea prin limbaj. Ele vorbesc despre orice ca să uite de ei înşişi. Dar aceasta nu e decât o iluzie. Exemplu : Clov şi Hamm, fiu şi tată, se încurcă în cuvintele fără sens pe care le rostesc.

La Adamov, şi mai ales în Parodia, Invazia  şi Marea şi mica manevră avem aceeaşi viziune a singurătăţii. Funcţionarul şi N. sunt cei doi mari solitari care iubesc aceeaşi femeie, Lili, probabil o întrupare a morţii, mereu frumoasă şi atrăgătoare, ca şi la Cocteau. Singurătatea îşi găseşte încununarea în moarte ; după ce şi-a îndepărtat soţia prin munca sa înverşunată, Jean este ucis de partizani. Mazochismul prezent în opera lui Genet nu lipseşte nici din creaţia lui Adamov. Un singur exemplu : lui N. îi place să sufere şi vrea să îşi ofere o moarte lentă.

Claustraţia este a doua modalitate de a prezenta solitudinea. Pierre din Invazia va găsi posibilitatea de a nu cădea pradă disperării claustrându-se într-un spaţiu închis singur cu hârtiile sale. Vladimir şi Estragon sunt şi ei claustraţi într-un spaţiu şi un timp din care nu pot evada.

Nu putem găsi în tot Noul Teatru un singur personaj care să nu fie o victimă a solitudinii, a angoasei, a suferinţei. Regelui îi este frică de moarte. Fraza Mor devine obsedantă ; Bătrânul şi Bătrâna suferă intens din cauză că viaţa lor a fost ruinată, dar insistă să o prezinte ca fiind radioasă. Profesorul Taranne se pomeneşte că e abandonat de toată lumea, considerat vinovat, umilit. Nici el nu mai poate comunica cu cei care pe vremuri îl respectau şi, inevitabil, va deveni un solitar, un claustrat. Claustrarea (mai ales fizică), singurătatea, duc, de multe ori, personajul la moartea fizică sau psihică. Moartea este singura evidenţă, ea însoţeşte toată existenţa noastră. Cei care îi scapă sunt şi mai nenorociţi ; Didi şi Gogo încearcă, fără succes, să se sinucidă, dar nu sunt în stare. Condamnaţi să trăiască, ei trebuie să se suporte unul pe celălalt. Sunt obligaţi să-i facă jocul lui Godot, care îi păcăleşte de fiecare dată.

Într-un univers în care nu se întâmplă nimic, nimeni nu vine, nimeni nu pleacă, nu mai e nimic altceva de făcut decât să aştepţi moartea. În Regele moare, Ionesco montează pe scândură tot spectacolul morţii, a cărei sosire devine o adevărată obsesie.

Ca şi la Genet, la Ionesco (mai puţin la Adamov) moartea apare în fiecare piesă, fie că e doar o aluzie, ca în Cântăreaţa cheală, fie că ea constituie un subiect de discuţie.

Personajele lui Ionesco suferă mai puţin decât ale lui Beckett, unde moartea refuză să se instaleze. Vladimir şi Estragon, Pozzo şi Lucky, Hamm şi Clov, Winnie şi Willie îşi târăsc viaţa mizerabilă cu speranţa mântuirii. Dar ei nu mai pot părăsi viaţa pentru că sunt legaţi de ea. În cazul lui Beckett s-ar putea vorbi despre acelaşi sadomazochism care se regăseşte şi în piesele lui Genet.

Ucigaşul din Asasin fără simbrie omoară oameni cu sânge rece. Béranger este indignat de acest lucru, dar,în cele din urmă, găseşte o raţiune pentru faptele ucigaşului : aceea că moartea este implacabilă şi reprezintă o evadare a omului în necunoscut.

Sătui de o viaţă fără perspectivă, quasitotalitatea prsonajelor Noului Teatru caută o altă identitate în vis, considerat ca un fel de refugiu. Visul, care începuse să-i preocupe pe scriitori după apariţia teoriei lui Freud, şi care  fusese exploatat intens de suprarealişti, deţine un loc important la autorii  Noului Teatru. Ionesco, Beckett, Adamov găsesc în utilizarea visului una dintre cele mai bune modalităţi pentru a oferi mai multă originalitate pieselor lor.

Arthur Adamov, autorul pentru care visul este extrem de important, îl aduce pe scenă cu mai multă claritate decât ceilalţi autori dramatici. El începe să scrie după ce a citit Visul lui Strindberg şi nu uită să vorbească despre « teatrul oniric ». Personajele lui Adamov, dar şi el însuşi, caută scăparea în vis.

Visele lui Beckett sunt de fapt coşmare. Didi şi Gogo vor să scape de ele, dar nu  reuşesc.

La Ionesco, ca şi la Adamov, viziunile onirice ocupă un loc de seamă. « Pentru un autor dramatic, visul poate fi considerat ca un eveniment esenţialmente dramatic. În vis eşti întotdeauna « în situaţie ». Pe scurt, cred că visul este în acelaşi timp un gând lucid, mai lucid decât în starea de veghe, un gând în imagini, care deja înseamnă teatru … » spune Eugène Ionesco în Viaţa şi visul. În unele piese ale sale, momentele de vis, reverie şi realitate sunt adesea suprapuse, ceea ce duce la insolit. Este vorba de ceea ce Jacques Monférier numeşte o « derogare de la obiciuri ».

Insolitul se regăseşte in tot Noul Teatru ; Beckett, Ionesco, Adamov şi ceilalţi scriitori nu fac altceva decât să-l demonstreze prin personajele lor, surprinse în locuri şi în situaţii bizare. Ele încearcă cu orice preţ să o rupă cu convenţionalul, cu obişnuitul.

 

Abolirea bazelor unui teatru care îşi construise faima în sute de ani, cerea din partea Noului Teatru nu numai punerea în discuţie a unor teme deja apărute (incomunicabilitatea, singuratatea, moartea, visul, chiar insolitul), dar şi spargerea tiparelor unor elemente dramatice care nu voiau să abandoneze scena : personajul, categoriile de spaţiu şi timp, construcţia clasică, decorurile care copiau fidel natura (verosimilitatea clasică). Din acest refuz al teatrului tradiţional au apărut piese extrem de originale, în care spaţiul, construcţia dramatică, personajele, limbajul, toate sunt reformate.

Personajele, singure sau în cuplu, la Ionesco, Beckett şi Adamov primesc o tentă confuză care le asigură posibilitatea de a deveni interschimbabile. Citind Cântăreaţa cheală ne putem da seama, nu numai datorită obsedantului nume al lui Bobby Watson, dar şi cu ajutorul celor două cupluri care joacă acealşi rol şi care se diferenţiază numai prin nume : familiile Smith şi Martin nu sunt decât două posibilităţi de a marca imposibilitatea dialogului, tragicul limbajului.

« Dacă figurile centrale ale pieselor lui Beckett sunt cupluri complementare, interdependente, dacă teatrul lui Adamov ne oferă contrastul perechilor de oameni extravertiţi şi introvertiţi, Ionesco recurge cel mai adesea la personaje tip din familia mic-burgheză. » spune undeva Martin Esslin. Acesta este mediul cel mai fertil în care se naşte absurdul, banalul, dorinţa de evadare. Aceste personaje din cuplul soţ – soţie sunt şi mai nefericite, existenţa lor este şi mai tragică decât a solitarilor.

Bătrâna şi Bătrânul din Scaunele  ne emoţionează mai mult decât orice alt cuplu prin existenţa lor fără sens, pe care ei înşişi o dezvăluie. După o viaţă plină de eşecuri, ei rămân singuri, despărţiţi de o lume imaginară.

Vorbind despre personajele sale, Eugène Ionesco preciza într-o discuţie cu Claude Bonnefoy: “Cuplul este o lume, este bărbatul şi femeia, Adam şi Eva, aceste două jumătăţi ale umanităţii care se iubesc, care nu pot să nu se iubească, care nu pot trăi unul fără celălalt. Cuplul, aici, nu înseamnă numai un bărbat şi o femeie, ci întreaga omenire divizată care încearcă să se reunească. »

Spre deosebire de personajul ionescian, care întotdeauna caută ceva, eroii lui Beckett nu sunt decât imaginea unei lumi doborâte. Ei trăiesc într-o stare de abandon, viaţa lor nu este decât o rătăcire, ei nu fac decât mişcări prin spaţiu ca să-şi omoare timpul. Cei doi vagabonzi, Didi şi Gogo, aşteaptă, poate, moartea (în tot cazul aceasta ar fi o soluţie pentru ei), dar nu sunt capabili să şi-o dea singuri.

Personajul lui Becket suferă cu atât mai mult cu cât el se găseşte într-un loc şi într-un timp din care vrea neapărat să scape. Toate aceste personaje îşi aşteaptă eliberarea,evadarea din locul care le restrânge aspiraţiile. Didi şi Gogo sunt legaţi de drumul de ţară, Hamm nu se poate ridica din fotoliul său, Clov nu reuşeşte să stea în picioare, Willie şi Winnie sunt supţi de mamelonul care îi împinge spre centrul Pământului. Deşi toate personajele beckettiene sunt strâns legate de de un loc, acest loc nu este niciodată determinat. La el spaţiul ţine de domeniul metafizicului. În acest spaţiu al universului infinit, personajele aşteaptă, fără nici o speranţă, să se întâmple ceva. Şi, de la un moment la altul, timpul se scurge şi nimeni nu-şi dă seama. Ai impresia că lumea creată de autor se găseşte într-un prezent etern. Prezentul, trecutul şi viitorul se suprapun. De la un act la altul, decorul piesei Aşteptându-l pe Godot se schimbă marcând scurgerea timpului ; pomul se umple de frunze, Pozzo orbeşte.

La Ionesco, timpul nu este perceput intr-un mod obişnuit, nu contează decât timpul trăit. În aproape toate piesele sale, se sfârşeşte un ciclu pentru a reîncepe imediat. Aşa se întâmplă în Lecţia, unde fiecare lecţie nu face decât să o repete pe precedenta pentru a prevesti viitorul. Imaginea finală a închisorii sugerează, mai dedegrabă, infernul etern.

În ceea ce priveşte construcţia, dramaturgii Noului Teatru datorează mult predecesorilor lor. Absenţa intrigii, observată la Genet, Beckett, Ionesco, Adamov, reprezintă unul dintre punctele esenţiale ale rupturii categorice cu tradiţia. Piesele nu au nici măcar final (fericit sau nefericit). Ionesco scrie o piesă unde începutul şi sfârşitul se confundă, la el, ca şi la Beckett, putem vorbi de o dezvoltare circulară.

În ceea ce priveşte decorurile, de cele mai multe ori ele sunt extrem de simple. Obiectele, interioarele caselor nu mai definesc personajul, caracterul său, dar proliferarea lor, în unele piese ale lui Ionesco, spune multe despre obsesia răului, care afectează fiinţa umană.

La Beckett,spaţiul scenic se vede investit cu o funcţie importantă. El este materializarea concretă a alienării eroului. El prelungeşte corpul personajului, îl închide. Decorul sonor vehiculează semnificaţii pe care cuvântul nu mai trebuie să le exprime. Simbolizează imobilismul care loveşte personajele şi imposibiliatatea lor de a se părăsi.

 

După Ionesco, Beckett şi Adamov, drumul Noului Teatru este urmat de un mare număr de scriitori care se ataşează de principiile unuia dintre cei trei. Astfel, am putea să-l clasificăm pe Boris Vian ca pe un scriitor ionescian. Misterul care domină piesa sa Constructorii imperiului este asigurat de către Schmurz, un fel de « acar-păun » înfăşurat în bandaje şi îmbrăcat cu zdrenţe. În această piesă, Vian, ca şi ceilalţi dramaturgi, utilizează mijloacele vizuale şi sonore cele mai adecvate, care îl ajută să realizeze imaginea ascensiunii tatălui, ce echivalează cu drumul către moarte. Regăsim chiar şi limbajul plin de clişee, folosit de Ionesco.

O altfel de viziune asupra condiţiei umane găsim la Fernando Arrabal, care, continuând tradiţia Noului Teatru, parcă se apropie mai mult de Genet decât de Ionesco sau de Beckett. Vorbind despre contribuţia lui Arrabal la evoluţia teatrului, W. K. Mayo îl considera un copil minune al noii generaţii teatrale, al cărui aport în domeniu e comparabil cu cel al lui Picasso în evoluţia picturii.

Acest teatru al violenţei, unde sadismul se aliază cu erotismul pentru umilirea personajelor, este profund subiectiv, pentru că Arrabal, ca şi Genet, transmite lumii că el crează o mare parte a sensibilităţii sale. Un exemplu este Arhitectul şi Împăratul Asiriei. În această piesă, în care este folosit procedeul teatrului în teatru, sunt dezvăluite toate instinctele primare ale omului, printre care canibalismul (arhitectul îl devorează pe împărat ca să devină încarnarea suveranului Asiriei).

În concluzie, credem că este potrivit să folosim cuvintele lui Emmanuel Jacquart: “… mi se pare că Teatrul Deriziunii, care a ştiut să facă să coincidă structurile dramatice, estetice şi semice cu structurile comunicării, posedă dramaturgia cea mai complexă, cea mai bogată şi cea mai perfecţionată din istoria literaturii franceze. De aceea are un răsunet mondial. În ce priveşte valorile pe care le exprimă, fiecare le poate judeca prin propria sa filosofie şi experienţă »

/

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu, Uncategorized

EVOCARE: OPERAŢIUNEA “VALUL NIMICITOR” – “TIDAL WAVE” PLOIEŞTI, 1 AUGUST 2019 de Mihai-Athanasie Petrescu

EVOCARE:

OPERAŢIUNEA “VALUL NIMICITOR” – “TIDAL WAVE” PLOIEŞTI, 1 AUGUST 2019 de Mihai-Athanasie Petrescu

Poate una dintre cele mai ample misiuni de bombardament executatӑ de americani în al doilea Rӑzboi mondial, “Tidal Wave” a fost, cu siguraţӑ, aceea care a anunţat, la 1 August 1943, cӑ peste România avea sӑ vinӑ (în anul urmӑtor) tӑvӑlugul celei mai puternice, din punct de vedere numeric şi logistic, aviaţii din lume la acel moment.

În 2019, la scurtӑ vreme dupӑ ce a luat fiinţӑ, AEROHISTORIA, un grup de oameni pasionaţi de istoria aviaţiei române şi mondiale, a luat iniţiativa de a organiza, chiar în oraşul care a cӑzut victimӑ Liberatoarelor în 43 şi 44, o evocare a acelui teribil moment.IMG_20190804_0001

Gazdӑ a fost Palatul Culturii din Ploieşti, Muzeul de Ştiinţe ale naturii, care a oferit Sala Coloanelor pentru o expoziţie extraordinar de interesantӑ şi Sala Unirii pentru dezbateri.

O luӑm pe rând.

IMG_4433Sala Unirii, care, iniţial pӑrea foarte mare, s-a dovedit neîncӑpӑtoare pentru toţi oamenii interesaţi de istorie. Nu i-am recunoscut pe toţi cei care au format audienţa la acest eveniment, dar sigur am remarcat multe personalitӑţi din domeniul aviaţiei şi al istoriei, semn cӑ evenimentul este apreciat în mod deosebit de cunoscӑtori.

IMG_4436Pe scenӑ a urcat întâi gazda noastrӑ, doamna profesor doctor Emilia Iancu, directoarea Muzeului, care deschide activitatea şi îl invitӑ pe moderatorul activitӑţii, domnul Gabriel Feher (despre care am înţeles cӑ este pilot comandant la o companie aerianӑ româneascӑ). Acesta, îmbrӑcat într-o uniformӑ de aviator american, asemӑnӑtoare cu cele purtate de participanţii la Tidal Wave (pe care avea sӑ o descrie în amӑnunt ceva mai târziu), un tip cu cert talent oratoric şi actoricesc, porneşte la atac.IMG_4M455IMG_445B2IMG_4437

Domnul Feher a “executat” o frumoasӑ relatare a întregii misiuni de bombardament, privitӑ din ambele perspective, a americanilor atacanţi şi a aliaţilor români şi germani care asigurau paza obiectivului.IMG_4432IMG_4439IMG_4440IMG_4441IMG_4442IMG_4443IMG_4444IMG_4445IMG_4446IMG_4469IMG_4472IMG_4476IMG_4478 S-a discutat despre puterea americanilor, care au adus în Prahova cinci grupuri de bombardament, şi a românilor şi germanilor, care s-au apӑrat cu artilerie antiarelianӑ (baterii fixe şi trenul “fantomӑ”) şi aviaţie de vânӑtoare, fӑrӑ a mai pune la socotealӑ şi elementele de apӑrӑre pasivӑ (butaforii, generatoare de ceaţӑ artificialӑ, baloane captive).SALA

Momentele misiunii au fost descrise amӑnunţit. Au fost abordate atât la nivel macro, cât şi la nivel individual sau de mici subunitӑţi, cu dramele respective, cu evaluarea succeselor şi dramelor fiecӑrei pӑrţi combatante. În acest demers a fost ajutat şi de prietenii şi colegii lui, domnii Gabriel Ivӑnescu, Dan Melinte, Radu Constantin si Edi Badescu, care au prezentat şi uniforme militare din acea perioadӑ purtate de aviatorii şi artileriştii antiaerieni români şi germani, şi vechiul meu prieten şi coleg Sorin Turturicӑ.IMG_4464IMG_4471IMG_4474IMG_4473IMG_4475IMG_4479

O surprizӑ interesantӑ (mӑ întreb cum a fost receptatӑ de ploieştenii care nu ştiau ce reprezintӑ) a fost semnalul sirenelor, care au sunat alarma antiaerianӑ exact la ora când primul bombardier american a apӑrut deasupra ţintelor la 1 August 1943.

A doua componentӑ a activitӑţii de evocare a fost expoziţia amenajatӑ în marea salӑ a Coloanelor.

 

Vorba lui Gabriel Feher, au fost prezentate machete, modele şi artefacte reprezentative pentru ziua marelui bombardament. Recuperate de la locul bombardamentului, o mare cantitate de resturi ale avioanelor, alӑturi de machete de avioane (bombardiere, vânӑtori), piese de muniţie, piese recuperate de pe trenul de artilerie A.A., fotografii, documente. Plus un monitor mare, pe care au fost prezentate imagini, fixe şi filmate, din timpul bombardamentului. Organizatorii activitӑţii au stat tot timpul printre vizitatori, încercând sӑ rӑspundӑ cât mai exact la orice întrebare.

Cred cӑ putem trage concluzia: activitatea a fost extrem de bine organizatӑ, iar desfӑşurarea a fost exemplarӑ. E o dovadӑ cӑ un lucru fӑcut din pasiune nu poate sӑ nu reuşeascӑ perfect.

Aşa cum le-am transmis deja celor de la AeroHistoria, eu, unul, am fost foarte impresionat de activitatea de la 1 august 2019, şi (dar asta nu am apucat sӑ le spun) sper în colaborӑri ulterioare.

 

Pentru a fundamenta discuţia despre evenimentul de la Palatul Culturii din Ploieşti, m-am gândit sӑ adaug aici, spre documentare, referatul realizat de fosta mea elevӑ, BIANCA VALENTINA VASILE, pentru a participa la Concursul de referate de istorie din 2008. Bianca a prezentat excepţional materialul ştiinţific, iar la prima citire a clasamentului, a fost anunţatӑ cӑ a primit premiul al doilea. Dupӑ normalele felicitӑri, Bianca a fost din nou convocatӑ de juriul concursului şi anunţatӑ cӑ are altӑ notӑ şi premiul al treilea. În sfârşit, dupӑ câteva zile, la Liceul nostru a venit şi diploma care o premia pe participanta la concurs. Pe diplomӑ scria … “Menţiune” (?!).

(Referatul este copiat exact in forma in care a fost printat si depus la comisia de evaluare de catre Bianca)

OPERAŢIUNEA

TIDAL WAVE

PRIMUL ATAC MASIV AL BOMBARDIERELOR AMERICANE IN ROMÂNIA

ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

 

 

 

 

 

 

Eleva VASILE VALENTINA BIANCA

Liceul Economic – Administrativ Roşiorii de Vede

 

 

 

 

Îndrumători:

Prof. DANIELA ROINIŢĂ

Prof. MIHAI-ATANASIE PETRESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

CUPRINS

 

 

Capitolul 1: Situaţia României pe frontul anului 1943              p. 3

Capitolul 2: Miza petrolului pentru Germania                           p. 5

Capitolul 3: Organizarea apărării Văii Prahovei               p. 6

Capitolul 4: Pregătirea Operaţiunii “Tidal Wave”            p. 7

Capitolul 5: Atacul                                                                   p. 9

Capitolul 6: Reacţia apărătorilor români şi a

aliaţilor germani                                                                       p. 10

Capitolul 7: Urmările operaţiunii “TIDAL WAVE”                  p. 12

Bibliografie                                                                              p. 13

Anexe

  1. Livrările lunare de petrol ale României către Germania
  2. Harta operaţiunii “TIDAL WAVE”
  3. Ploieşti în timpul atacului (foto)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

OPERAŢIUNEA “TIDAL WAVE

PRIMUL ATAC MASIV AL BOMBARDIERELOR AMERICANE

IN ROMÂNIA IN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 

La 1 august se împlinesc 65 de ani de la prima mare operaţiune a aviaţiei americane în teritoriul românesc: “TIDAL WAVE”, misiunea de bombardament de la 1 august 1943, care, în viziunea strategilor americani, trebuia să nimicească, sau cel puţin să pună în imposibilitatea de a lucra, una dintre cele mai importante surse de energie a Germaniei hitleriste: capacităţile de extragere şi prelucrare a ţiţeiului de pe Valea Prahovei.

          Avand în vedere faptul că această misiune, prin strategia aplicată şi prin amploarea forţelor implicate de ambele tabere combatante, este fără precedent în istorie, ne propunem să facem o analiză a situaţiei României în anul 1943, a importanţei vitale pe care o avea Valea Prahovei pentru alimentarea maşinii de luptă germane, pentru a clarifica necesitatea iniţierii operaţiunii, dar şi, mai ales, o descriere a operaţiunii în sine.

 

Capitolul 1

Situaţia României pe frontul anului 1943

 

Evenimentele militare şi politice din anii 1943 – 1944 vor sta sub semnul înfrângerii germane de la Stalingrad.

Marele Cartier General a supus atenţiei factorilor de decizie încă din noiembrie 1942 necesitatea aducerii în ţară a unor unităţi rămase intacte. Se spunea că:  “Armatele a III-a si a IV-a au suferit pierderi atât de grave încât multe mari unităţi nu mai există, iar altele au forţa combativă atât de micşorată încât nu mai pot fi întrebuinţate decât după o completă refacere“ [1].

În ianuarie 1943, O.K.H.-ul dispunea dislocarea Armatei a IV-a la nord de Marea de Azov şi a Armatei a III-a în Crimeea. Marele Stat Major a rămas ferm pe pozitia conform căreia: ” În afară de cele câteva unităţi de artilerie care au putut scăpa cu organizarea pe care au avut-o iniţial, din resturile aflate astãzi la armatele 3 si 4 nu se mai poate conta pe nici o altă unitate de infanterie, cavalerie, transmisiuni “. Retragerea celor două armate a început la 5 februarie şi până la 17 aprilie 1943 au fost aduse în ţară aproape toate marile unităţi ce făcuseră parte din Armatele III si IV .

Iată cum s-au desfăşurat evenimentele militare în 1943 – august 1944.

La începutul lunii martie 1943, Grupul de armate “Sud”, condus de feldmareşalul Erich von Manstein a declansat o ofensivă în direcţia Harkov-Bolgorod şi a reuşit să recucerească Harkovul şi să ocupe Bolgorodul.

Prioritatea pentru anul 1943 în viziunea comandamentului german o reprezenta lichidarea frontului de la Kursk; în acest scop elaborează planul “Citadela”.

Hitler spera ca prin aceastã acţiune să recâştige iniţiativa pe frontul de est. Înaltul Comandament Sovietic, obţinând date despre planul german, a hotărât efectuarea unei contraofensive. La 12 iulie 1943, în raionul Prohorovka, s-a desfăşurat cea mai mare bătălie de blindate din al doilea război mondial. În aceeaşi zi a început contraofensiva sovietică ce a dus la eliberarea orasului Harkov. “Prin eşecul “Citadelei” – susţinea generalul Heinz Guderian – noi am suferit o înfrângere decisivă. Formaţiunile de blindate, reorganizate şi reechipate cu mare effort, au suferit pierderi mari în oameni şi material şi nu mai erau utilizabile pentru mult timp. Inamicul luase definitiv iniţiativa”[2].

Contraofensiva sovietică s-a generalizat, mai ales spre nord şi vest. Între 7 august – 2 octombrie 1943 s-a desfăşurat acţiunea de la Smolensk, în urma căreia a fost eliberat Smolenskul. La 1 septembrie a început operaţiunea “Briansk” ce a dus la eliberarea Brianskului.

Situaţia gravă de pe front l-a determinat pe Hitler să ceară sporirea contribuţiei României la război. La 25 octombrie, într-o scrisoare, Hitler i-a cerut mareşalului Antonescu acest lucru: “Germania încearcă prin încordarea tuturor forţelor sale să sfărâme forţa valului bolşevic care se abate asupra Europei de est; remarc cu recunostinţă contribuţia ce o aduc diviziile române, precum şi punerea la dispoziţie a celor 15 batalioane ce mi-au fost anunţate. Cu toate acestea, însă, mi se pare că ar merita să examinaţi în mod serios întrebarea dacă mărimea pericolului nu ar cere un efort şi mai mare”. “Fiecare divizie ce poate pune România acum la dispoziţie îmi dă posibilitatea de a elibera divizii germane pentru contraatac”. În legătură cu Transnistria, Hitler cerea ca: “exploatarea căilor ferate din Transnistria să treacă în mâna germanilor”. În răspunsul său, mareşalul Antonescu, însă, a respins aceste cereri, susţinând că: ”Trupele sunt în condiţii atât de inferioare din punctul de vedere al instrucţiei şi dotării, că în situaţia de azi am sentimentul că a trimite în luptă aceste unităţi însemnează mai curând să îngroşăm valurile pierderilor”[3].

 

 

 

 

 

Capitolul 2

Miza petrolului pentru Germania

 

Din ianuarie 1943, o dată cu  abandonarea capului de pod din Kuban, s-a spulberat definitiv speranţa de a se putea folosi pentru aprovizionarea Germaniei ţiţeiul din Caucaz. Astfel, livrările de petrol din România au căpătat o importanţă sporită pentru aprovizionarea cu carburanţi a Reichului. Prin “Directiva nr. 41” din 5 aprilie 1942, ocuparea câmpurilor petrolifere din Caucaz fusese fixată drept obiectiv principal al ofensivei de vară. Dar acest obiectiv nu a putut fi atins. Mica regiune petroliferă de la Maikop, care fusese cucerită la 8 august 1942, a trebuit să fie abandonată înainte de a fi fost restabilită producţia. Abstracţie făcând de propria producţie de benzină sintetică, care ajunsese în 1944 la 6,3 milioane tone, dar care nu putea asigura şi anumite derivate, Germania mai dispunea, în afară de terenurile petrolifere din România, numai de cele din Galiţia, Ungaria şi Austria. În toate aceste regiuni, germanii faceau acum eforturi foarte mari pentru a spori extracţia. Galiţia a furnizat Germaniei în 1942 numai 340 000 tone produse petroliere, iar Ungaria numai 150 000 t cub. Datorită eforturilor germane, livrările din Ungaria au putut atinge 800 000 t în 1944, iar extracţia la sondele din Zistersdorf în Austria a putut fi ridicată în 1944 la 1 377 000 t. Terenurile petrolifere din România se aflau în centrul atenţiei autorităţilor germane care căutau să satisfacă cererile mereu crescânde de combustibil şi carburanţi ale industriei de armament şi ale armatei de pe toate fronturile[4].

Deşi Kontinentale Ol GmbH intensificase lucrările de foraj, producţia de petrol a României a scăzut totuşi, în cursul anului 1943, la 5,3 milioane t, deoarece celelalte societăţi nu erau în stare să atingă cifra forărilor pentru deschideri de sonde pe care o atinseseră în anul precedent. La aceasta se adaugă faptul că autorităţile române, care aveau planuri proprii în ce priveşte viitoarea economie de pace, refuzau concesionarea de noi terenuri petrolifere pentru forare şi împiedicau astfel, în mod sistematic, o exploatare rapidă. De aceea planul de forare prevăzut pentru 1943 nu a putut fi îndeplinit decât în proporţie de 45%. Scăderea extracţiei era deci urmarea firească a faptului că zăcămintele vechi erau epuizate, iar altele nu fuseseră deschise[5].

Exportul global al României la capitolul produselor petroliere se cifra în 1943 la 3 milioane t, din care 2,4 milioane t reveneau Germaniei şi fronturilor germane. Aceste livrări către Reich, mai ridicate decât în anul precedent, dovedesc succesul măsurilor în vederea realizării de economii şi de trecere a întreprinderilor la folosirea altor combustibili, dar ele  se datorau şi încetării livrărilor către Italia, în urma capitulării acesteia, la 8 septembrie 1943.

În ceea ce priveşte livrările de material de război, planurile în legătură cu noua dotare a celor 19 divizii române au fost de nenumărate ori schimbate în cursul anului 1943. În scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Hitler la 15 noiembrie, mareşalul Antonescu constata retrospectiv că livrările de armament promise au fost  până la acea dată cu totul insuficiente şi a cerut din nou, insistent, să i se trimită tancuri, tunuri antitanc, autocamioane şi aparatură de telecomunicaţii.

 

Capitolul 3

Organizarea apărării Văii Prahovei

 

Importanţa zonei petrolifere a obligat a obligat comandamentele militare române să ia din vreme măsurile cuvenite. Pentru aceasta, încă din primăvara anului 1943 s-a stabilit, de comun acord, ca aviaţia de vânătoare germană să aibă în zonă trei escadrile de vânătoare de zi, dotate cu avioane de tip Messerschmitt 109, bazate la Mizil, iar forţele aeriene cinci escadrile de vânătoare, amplasate pe aerodromurile din Mizil, Bucureşti, Târgşor şi Constanţa. Aceste unităţi erau dotate cu aparate Messerschmitt 109 E (Emil) şi G (Gustav) şi IAR 80, de concepţie şi fabricaţie românească. De asemenea, pe lângă unităţile de artilerie antiaeriană (fixe sau instalate pe vagoane de cale ferată) mai erau prevăzute încă două escadrile de vânătoare de noapte germane, dotate cu avioane de tip Messerschmitt 110, ca şi una română dotată cu acelaşi tip de avion, înfiinţată pe aerodromul de la Ziliştea – Buzău[6].

Pentru alarmarea vânătoarei şi a artileriei antiaeriene, comandamentele se bazau pe datele furnizate de staţia de detectare germană “Freja”, un radar destul de performant pentru a vedea aeronavele în zbor încă înainte de a pătrunde pe teritoriul românesc.

Ca elemente de apărare pasivă, trebuie amintite barajele de baloane captive (menite de a încurca, în cablurile lor, eventualele avioane atacatoare) şi generatoarele de ceaţă artificială, răspândite pe toată raza oraşului Ploieşti, al căror rol era acela de a ascunde obiectivele industriale.

 

 

 

 

 

 

Capitolul 4

Pregătirea Operaţiunii “Tidal Wave”

 

Conştienţi  de rolul decisiv pe care energia îl joacă într-un conflict armat, aliaţii (americani, englezi, dar si sovietici) au iniţiat încă de la intrarea României în război (21 iunie 1941) numeroase atacuri împotriva dotărilor industriale ale Ploieştiului şi Văii Prahovei. Primul atac al sovieticilor, cu şase avioane de bombardament, a avut loc la 14 iulie 1941, când au fost distruse 18 rezervoare ale rafinăriei “Unirea Orion”. Englezii, la rândul lor, au studiat atent posibilitatea de a folosi avioanele lor de bombardament de tip Stirling, Manchester sau Halifax, dar aceastea aveau o rază de acţiune prea limitată pentru a asigura un zbor dus-întors de la bazele din Anglia. Primele speranţe ale englezilor au încolţit odată cu apariţia în dotarea lor avioanelor americane de tip Boeing B-24 “Liberator”, care ar fi fost capabil să acopere distanţa dintre nordul Africii (aflat, din 1943, sub control aliat) şi România. Totuşi, de abia după intrarea Statelor Unite în război s-a putut pune problema atacării Ploieştiului. Prima misiune americană a  avut loc la 11 iunie 1942, când un detaşament de 24 de avioane B-24 (varianta D), aflate sub comanda colonelului Halverston, a parcurs jumătate de glob până în România (cu escale) pentru a arunca bombe asupra Ploieştiului. Bombele au fost lansate din 13 avioane (potrivit rapoartelor USAF), dar efectele la sol au fost departe de cele scontate de către atacatori. Ochitorii, la prima expediţie asupra României, s-au lăsat păcăliţi de norii (adevăraţi dar şi de ceaţa artificială), rafinăriile prahovene neavând aproape de loc pagube[7].

Aliaţii au încercat să-şi îmbunătăţească tactica, ceea ce a devenit posibil după ce au reuşit să obţină controlul asupra nordului Africii (prin capitularea forţelor germane şi italiene). La Bengazi, în Libia, au fost dislocate un număr important de avioane de bombardament B-24 Liberator. Intenţia lor iniţială, în ianuarie 1943, a fost de a organiza un raid cu 48 de avioane de bombardament, care ar fi urmat să bombardeze de la mare înălţime cele şase rafinării ale Ploieştiului. Calculele au arătat, însă, că ar fi fost necesare, de fapt, cel puţin 200 de bombardiere, pentru a efectua un atac simultan asupra rafinăriilor. Planul i-a aparţinut colenelului Jacob E. Smart, care a propus, în plus, ca avioanele să atace de la o înălţime mică, pentru a-şi asigura şi avantajul efectului de surpriză, reducând, astfel, riscul de doborâre. (Americanii aveau cunoştinţă de existenţa şi eficacitatea sistemului de radiolocaţie german “Freja”, care, însă nu putea detecta aeronavele în zbor la joasă altitudine.)

De la numărul iniţial de 200 de bombardiere, colonelul Smart a recalculat un necesar de cel puţin 150 de B-24, însoţite şi de o forţă alcătuită din avioane B-17, “Flying Fortress” (Fortăreaţă zburătoare). Tactica ar fi fost ca B-17 să atace obiective din Italia, pentru a înşela vigilenţa nemţilor, în timp ce B-24 ar fi sosit în România zburând jos şi lovind Ploieştiul. Iniţial, numele de cod al opraţiunii a fost “Statesman” (om de stat), schimbat mai apoi în “Soapsuds” (baloane de săpun) şi, în cele din urma, în “Tidal Wave” (valul nimicitor).

Pasul următor în planificarea operaţiunii a fost stabilirea ţintelor şi pregătirea echipajelor.

S-a stabilit că la misiune vor participa unităţile:

  1. Grupul 44 “The Flying Eight Balls, format din escadrilele 66, 67, 68 şi 506, comandant de colonelul Johnson, 15 avioane.
  2. Grupul 93 “The Travelling Circus”, având în compunere escadrilele 328, 329, 330 şi 409, 21 de avioane, comandat de colonelul Baker;
  3. Grupul 389 “The Sky Scorpions”, cu escadrilele 564, 565, 566 şi 567, 24 de aeronave, comandat de colonelul Woods.
  4. Grupul 98 “The Pyramidiers”, compus din escadrilele 343, 344, 345 şi 415; comandant, col. Kane.
  5. Grupul 376 “Liberandos”, având în alcătuire escadrilele 512, 513, 514 şi 515, comandant fiind colonelul Compton, cu 24 de aeronave.

Au fost alese următorele ţinte:

  1. Target White I (rafinăria Româno-Americană), pentru grupul 376.
  2. Target White II (rafinăria Concordia-Vega), pentru Grupul 93.
  3. Target White III (rafinăriile Standard Petrol şi Unirea Speranţa), pentru Grupul 93 (maiorul Potts).
  4. Target White IV (rafinaria Astra Română), grupul 98.
  5. Target White V (rafinăria Columbia-Aquila), grupul 44.
  6. Blue Target (Creditul Minier) a doua secţiune a grupului 44.
  7. Red Target (rafinăria Steaua Română), pentru Grupul 389[8].

Antrenamentele aviatorilor a fost cât se poate de serioase. Piloţii au primit ordinul de a se antrena pentru zborul la mică altitudine, încercând să se orienteze în teren cu ajutorul unor machete ale oraşului Ploieşti construite în mărime naturală în deşertul libian. Ochitorii şi-au dat şi ei silinţa să se familiarizeze, cu ajutorul aceloraşi butaforii, cu configuraţia ţintelor. Colonelul Timberlake, cel care a condos antrenamentele, a fost cât se poate de strict, conştient că de precizia zborurilor şi de acurateţea vizării poate depinde nu numai succesul operaţiunii, ci şi şansele de supravieţuire. Au fost luate în considerare toate elementele adverse, incluzând forţa de apărare româno-germană.

Echipajele şi-au desfăşurat cu succes programul de antrenament. Un singur lucru lipsea din bagajul lor de cunoştinţe: denumirea reală a ţintei, care a rămas secretă pentru toţi până în ajunul decolării, de teama contraspionajului german.

După studierea cu atenţie a prognozelor meteo, s-a luat hotărârea: atacul va avea loc între 15 iulie şi 10 august. S-a ales ziua de 1 august, fiind duminică, deci şansele ca muncitorii din rafinării să fie la lucru erau mai mici, ceea ce ar fi redus pierderile civililor la sol.

 

Capitolul 5

Atacul

 

La 1 august 1943, ora 4:00 s-a dat startul celei mai ample misiuni de bombardament din istoria de până atunci a omenirii: Tidal Wave. Ordinul de misiune 58 spunea: “este necesară nimicirea, sau cel puţin avarierea, pentru a fi oprită producţia, celor 6 rafinării române de la Ploieşti şi Câmpina”.

De pe aerodromurile USAF de la Bengazi s-a decolat în ordinea următoare a grupurilor: 376 – 93 – 98 – 44 – 389. Un total de 178 de bombardiere (cifră confirmată de un raport al “Informational Intelligence”), în care se aflau 1727 de oameni şi un căţel mascotă.

Imediat după decolare are loc un accident, victima fiind avionul pilotat de lt. Nespor. Nu a fost singura prăbuşite, curând căzând şi avionul cpt. Flavelle.

Traseul a urmat o traiectorie pe deasupra Mediteranei, Greciei, Albaniei, Bulgariei şi Iugoslaviei. Au avut de înfruntat o reacţie a flak-ului (antiaeriana) în Albania şi o întâlnire cu câteva avioane de vânătoare Avia în zona Sofiei, nişte biplane neputincioase în faţa monstroaselor bombardiere americane, a căror forţă de autoapărare formidabilă era asigurată de opt mitraliere, şi de tactica focului încrucişat, care ţinea la distanţă vânătorii.

Zburând la o altitudine între 3300 şi 4800 de metri, bombardierele americane au intrat în spaţiul aerian al României la ora 13:08, în zona localităţii dunărene Bistreţ, 50 km est de Calafat. Radarul german “Freja” le-a identificat încă de când erau deasupra Iugoslaviei, alarmând atât antiaeriana, cât şi vânătoarea română. Dar, imediat după intrarea în România, piloţii au coborât brusc la 30 – 50 de metri, urmându-şi zborul spre Ploieşti pe traseul Piatra Olt – Slatina – Găieşti, fără a mai putea fi urmărite de radar. De aici, grupurile s-au despărţit, o parte dintre avioane îndreptându-se direct spre Ploieşti, celelalte cotind spre Buftea, spre a se asigura apoi frecvenţa trecerilor pe deasupra ţintelor.

Atacul propriu-zis a început la ora 13:49. Au fost lovite:

  • Rafinăria Astra Română, căreia i-au fost distruse: uzina electrică, cazanele de aburi, instalaţia de cracare, instalaţia “McKee”, atelierul mecanic, dormitoarele muncitorilor, cazarma militarilor de gardă, plus rezervoarele 4, 8, 9 şi 400). Rafinăria a fost distrusă în proporţie de 50%.
  • Mai puţin a fost afectată Rafinăria Orion, care a reintrat în funcţiune după 20 de zile.
  • Rafinăria Concordia-Vega a fost lovită în bateriile de distilare primară 4 şi 5, instalaţia de cracare, şi două rezervoare. A fost repornită după 10 zile.
  • La Columbia-Aquila au fost atinse instalaţia de cracare, instalaţia “Pipe Stille”, ca şi aproape toate rezervoarele. A fost scoasă complet din funcţiune.
  • De asemenea imposibil de repus în funcţiune a fost rafinăria Creditul Minier, la care au fost distruse: instalaţia “Pipe Stille”, instalaţia de stabilizare a gazolinei, uzina electrică, cazanele de aburi, parcul de rezervoare de ţiţei-păcură-motorină, cantina lucrătorilor şi căminul ucenicilor.
  • Capacitatea de producţie a rafinăriei Steaua Română a fost redusă cu 70% în urma distrugerii instalaţiei “Stanforth A şi B”, a instalaţiei de cracare, uzinei electrice, a staţiei şi rampei de încărcare, a atelierului mecanic[9].

De asemenea, multe bombe au căzut în oraşele Ploieşti şi Câmpina, provocând numeroase victime în rândul populaţiei civile. Poate cea mai tragică situaţie a fost aceea a deţinutelor şi gardienelor de la închisoarea pentru femei din Ploieşti, ucise de un B-24 prăbuşit exact pe clădirea închisorii

 

Capitolul 6

Reacţia apărătorilor români şi a aliaţilor germani

 

Primii alarmaţi au fost artileriştii bateriilor antiaeriene. Au intrat în luptă 21 de baterii româneşti, cu 68 de tunuri de diferite calibre (15 baterii de 88 mm, 6 baterii de 20 mm. Au acţionat şi 31 de baterii germane de 88 mm, cu 98 de tunuri şi 10 baterii de 20 mm. S-au tras aproape 40.000 de proiectile. Artileriştii au revendicat, potrivit rapoartelor, 20 de avioane B-24 Liberator doborâte. De remarcat că şi baloanele au fost eficiente, în cablurile acestora fiind încurcate 4 avioane inamice (baloanele sunt incluse şi ele în arma artileriei antiaeriene)[10].

Aviaţia de vânătoare a primit, la rândul ei, ordinul de a se ridica pentru luptă. Cunoscându-se, din raidurile americanilor executate asupra altor obiective din Europa, că aceştia obişnuiau să îşi arunce bombele de la altitudini mari, 3000 – 4000 de metri. De aceea, vânătorii români şi germani au ales să îşi aştepte inamicul undeva la 5000 – 6000 de metri, pentru a beneficia de posibilitatea atacării în picaj. Nimeni nu s-a gândit la posibilitatea ca americanii să zboare atât de jos, de aceea piloţii noştri au fost foarte surprinşi când au auzit în căştile radio apelul de a pica urgent la 100 de metri. Acolo s-au întâlnit cu inamicul şi, aşa cum, au consemnat ei în rapoartele depuse după confruntare[11], li s-a părut că au nimerit în infern. Lupta a fost crâncenă, între avioanele de vânătoare mai mici şi manevrabile şi greoaiele şi, practice, imposibil de manevrat în spaţiu mic, bombardiere, care compensau, totuşi, prin formidabila putere de foc.

S-a înregistrat un număr de 58 de ieşiri avion ale românilor şi 69 ale nemţilor.

Pe unităţi, bilanţul a fost următorul:

  • Escadrila 51 Vânătoare de noapte (Me-110) au pierdut un avion;
  • 53 Vt. (Me-109 G) a obţinut o victorie;
  • Escadrila germană de la Mizil a obţinut o victorie, pierzând, la rândul ei, un aparat;
  • 45 Vt. (IAR-80) a obţinut 4 victorii;
  • 62 Vt. (IAR-80) a obţinut 3 victorii; cel mai cunoscut pilot din această escadrilă este lt. CarolAnastasescu, care a doborât doi inamici, dar a căzut şi el[12].
  • Grupul I/JG.4 german, cu avioane Me-109 G a fost creditat cu 9 victorii şi a pierdut două avioane proprii.

La aceste avioane pierdute pe teritoriul românesc, americanii pot adăuga şi alte aparate căzute, din cauza avariilor suferite în luptă, dincolo de hotarele noastre. În total, din cele 178 de avioane decolate de la Bengazi, s-au întors la bază numai 33, dintre care apte de zbor în ziua de 2 august au fost numai jumătate. Au fost ucişi în acţiune aproape 300 de militari americani, peste 140 au fost făcuţi prizonieri în România, fiind internaţi în lagărele pentru prizonieri de la Predeal şi Piteşti, iar din cei care au sosit în Libia peste 440 de luptători erau răniţi. Aceasta ridică pierderile americanilor la peste 55%[13].

 

Capitolul 7

Urmările operaţiunii “TIDAL WAVE”

 

Capacităţile de producţie de la Ploieşti şi Câmpina au fost afectate, aşa cum s-a arătat, destul de serios, dar au fost reparate într-un timp destul de scurt. Practic, rafinăriile au început din nou să lucreze normal după numai şase săptămâni.

Din punctul de vedere al militarilor, însă, confruntarea de la 1 august 1944 a avut numeroase urmări. Pentru români, a fost prima ocazie de a vedea şi lupta împotriva uriaşelor bombardiere americane. Observaţiile făcute de piloţii la vânătoare au evidenţiat punctul cel mai vulnerabil al Liberatoarelor, încastrarea aripilor pe fuselaj şi motoarele, dar şi forţa lor de foc deosebit de puternică, făcându-se propuneri pentru o tactică adecvată în viitoarele lupte aeriene. Strategii din comandamente au înţeles şi mai bine cât de importantă este pentru inamic zona petroliferă, ei realizând planuri de apărare şi înarmare a trupelor. Germanii, la rândul lor, au dezvoltat sistemul de alarmare timpurie, instalând, în perioada următoare, nu mai puţin de 35 de staţii radar în sudul României, pe care le-au pus în legătură cu cele din Grecia (punct obligatoriu de tranzit pentru bombardierele decolate din nordul Africii). De asemenea, a fost suplimentat numărul gurilor de foc ale artileriei antiaeriene.

Americanii au tras şi ei învăţăminte din ceea ce putem numi o mare înfrângere pe care au suferit-o la 1 august 1943. Au înţeles că forţele aeriene aliate ale românilor şi germanilor nu sunt de neglijat, chiar dacă ele nu dispuneau de un numar la fel de mare de aeronave ca USAF. Au învăţat să respecte curajul şi îndemânarea piloţilor români, pe care, până atunci nu-i întâlniseră niciodată în luptă (nici măcar nu cunoşteau existenţa avioanelor româneşti IAR 80, pe care le confundau cu Focke Wulf 190 germane). Şi-au dat seama că tactica utilizării bombardierelor neînsoţite de propriile avioane de vânătoare este falimentară şi, pentru că nu dispuneau în acel moment de astfel de aeronave au renunţat să mai atace România din aer pentru o foarte lungă perioadă (următorul atac american masiv a avut loc tocmai în 4 aprilie 1944).

În concluzie, putem spune că în desfăşurarea celui de-al doilea Război Mondial, Operaţiunea “TIDAL WAVE” a avut o importanţă foarte mare. A dovedit ambelor tabere combatante că forţele inamice trebuie respectate. Deşi nu au vrut niciodată să recunoască, americanii au suferit aici o dureroasă (pentru ei) înfrângere, pentru care s-au răzbunat crunt în vara anului următor, prin cele peste 85 de misiuni de bombardament pe care le-au executat împotriva României.

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

 

 

  1. Avram, Valeriu, Antoniu, Dan: “1 august 1943”, Bucureşti, Editura Modelism, 1993
  2. HILLGRUBER, Andreas: “Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu – Relaţiile germano – române 1938-1944”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
  3. LIVEANU, Vasile: Din cronica unor zile istorice ( 1 mai 1944 – 6 martie 1945 ) , Bucuresti, Editura Academiei, 1971, p. 764, 772
  4. NĂSTASE, Corneliu, MELINTE, Dan, BUJOR, Răzvan “Ploeşti: Low Level Strike”, Bucureşti, Editura Modelism, 2007
  5. PETRESCU, Mihai-Athanasie: “Zburători români”: Videle, editura EuroVida M, 2003
  6. ROBĂNESCU, Medin, MOROŞANU, Teodor Liviu: “Aviaţia română în timpul celui de-al doilea Război Mondial”, supliment al revistei AEROMAGAZIN, Bucureşti, Editura Romec Press SRL, f. a.
  7. SCURTU, Ioan: Contributii privind viata politicã din România . Evolutia formei de guvernãmânt în istoria modernâ si contemporanã , Bucuresti, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, 1988, p. 523
  8. STOIAN, Dan: “Pumnul ţării”, Bucureşti, Editura Modelism, 1999
  9. TAŞCĂU, Eugenia, DONCIU, Victor: “Misiunea Tidal Wave”, Bucureşti, Editura Militară, 1993
  10. TUDOR, Vasile: “Războiul aerian în România (1941 – 1944)”, Piteşti, Editura Tiparg, 2006
  11. Colecţia revistei “ORIZONT AVIATIC”
  12. www.afa.org
  13. www.freerepublic.com

 

 

Livrările lunare de petrol ale României      către Germania

 

 

 

 Luna Anul Cantitatea Luna Anul Cantitataea
Ianuarie 1935 23 000 t Ianuarie 1940 28 000 t
Februarie ,, 22 000 t Februarie ,, 21 000 t
Martie ,, 31 000 t Martie ,, 45 000 t
Aprilie ,, 42 000 t Aprilie ,, 52 000 t
Mai ,, 47 000 t Mai ,, 53 000 t
      Iunie ,, 71 000 t Iunie ,, 105 000 t
Iulie ,, 86 000 t Iulie ,, 94 000 t
August ,, 52 000 t August ,, 146 000 t
Septembrie ,,  72 000 t Septembrie ,, 112 000 t
Octombrie ,, 65 000 t Octombrie ,, 131 000 t
Noiembrie ,, 86 000 t Noiembrie ,, 128 000 t
Decembrie ,, 76 000 t Decembrie ,, 126 000 t
Ianuarie 1936 56 000 t Ianuarie 1941 37 000 t
Februarie ,, 55 000 t Februarie ,, 83 000 t
Martie ,, 36 000 t Martie ,, 153 000 t
Aprilie ,, 48 000 t Aprilie ,, 95 000 t
Mai ,, 62 000 t Mai ,, 140 000 t
Iunie ,, 80 000 t Iunie ,, 201 000 t
Iulie ,, 92 000 t Iulie ,, 312 000 t
August ,, 78 000 t August ,, 316 000 t
Septembrie ,, 158 000 t Septembrie ,, 375 000 t
Octombrie ,, 90 000 t Octombrie ,, 253 000 t
Noiembrie ,, 76 000 t Noiembrie ,, 223 000 t
Decembrie ,, 72 000 t Decembrie ,, 123 000 t
Ianuarie 1937 74 000 t Ianuarie 1942 111 000 t
Februarie ,, 68 000 t Februarie ,, 73 000 t
Martie ,, 62 000 t Martie ,, 102 000 t
Aprilie ,, 56 000 t Aprilie ,, 157 000 t
Mai ,,  47 000 t Mai ,, 185 000 t
Iunie ,, 45 000 t Iunie ,,      177 000 t
Iulie ,, 43 000 t       Iulie ,, 162 000 t
August ,, 17 000 t August ,, 105 000 t
Septembrie ,, 46 000 t Septembrie ,, 142 000 t
Octombrie ,, 25 000 t Octombrie ,, 125 000 t
Noiembrie ,, 21 000 t Noiembrie ,, 114 000 t
Decembrie ,, 20 000 t Decembrie ,, 46 000 t
Ianuarie 1938 15 000 t Ianuarie 1943 70 000 t
Februarie ,, 14 000 t Februarie ,, 81 000 t
Martie ,, 17 000 t Martie ,, 127 000 t
Aprilie ,, 53 000 t Aprilie ,, 97 000 t
Mai ,, 34 000 t Mai ,, 121 000 t
Iunie ,, 47 000 t Iunie ,, 113 000 t
Iulie ,, 28 000 t Iulie ,, 107 000 t
 August ,, 54 000 t August ,, 108 000 t
Septembrie ,, 56 000 t Septembrie ,, 100 000 t
Octombrie ,, 63 000 t Octombrie ,, 95 000 t
Noiembrie ,,  36 000 t Noiembrie ,,  96 000 t
Decembrie ,, 9 000 t Decembrie ,, 114 000 t
Ianuarie 1939 17 000 t Ianuarie 1944 70 000 t
Februarie ,, 32 000 t Februarie ,, 118 000 t
Martie ,, 74 000 t Martie ,, 160 000 t
Aprilie ,, 46 000 t Aprilie ,, 97 000 t
Mai ,, 120 000 t Mai ,, 59 000 t
Iunie ,, 82 000 t Iunie ,, 23 000 t
Iulie ,, 156 000 t Iulie ,, 63 000 t
August ,, 79 000 t
Septembrie ,, 71 000 t
Octombrie ,, 98 000 t
Noiembrie ,, 66 000 t
Decembrie ,, 60 000 t

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] Anton Alexandrescu, Drama ţărănistului , în “Dreptatea nouã”, I,nr. 18 din 12 iulie 1945, p. 1

[2] Ioan Scurtu, Contributii privind viata politicã din România . Evolutia formei de guvernãmânt în istoria modernâ si contemporanã , Bucuresti, Editura Stiintificã si Enciclopedicã, 1988, p. 523

[3] Vasile Liveanu, Din cronica unor zile istorice ( 1 mai 1944 – 6 martie 1945 ) , Bucuresti, Editura Academiei, 1971, p. 764, 772

[4] HILLGRUBER, Andreas: “Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu – Relaţiile germano – române 1938-1944”, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

[5] IBIDEM

[6] TUDOR, Vasile: “Războiul aerian în România (1941 – 1944), Piteşti, Editura Tiparg, 2006

[7] “Orizont aviatic”, nr. 13, 2003

[8] Corneliu Năstase, Dan Melinte, Răzvan Bujor: “Ploeşti: Low Level Strike”, Bucureşti, Editura Modelism, 2007.

[9] Corneliu Năstase, Dan Melinte, Răzvan Bujor: “Ploeşti: Low Level Strike”, Bucureşti, Editura Modelism, 2007.

[10] ibidem

[11] Vasile Tudor: “Războiul aerian în România (1941 – 1944), Piteşti, Editura Tiparg, 2007.

[12] Mihai-Athanasie Petrescu: “Zburători români”, Videle, Editura EuroVidaM, 2003.

[13] Valeriu Avram, Dan Antoniu: “1 august 1943”, Bucureşti, Editura Modelism, 1993.

2 comentarii

Din categoria Aurelia Petrescu, Evenimente, Uncategorized

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a XII-a

Béranger, acest personaj « chaplinian », cum spune Geneviève Serreau, apare în că o dată în Rinocerii, având din nou un comportament ambiguu. In această piesă există un contrast puternic între limbajul clar, clasic, şi fantasticul intrigii.

images

Creată în limba germană, piesa a fost reprezentată pentru prima oară în 1959, la Düsseldorf, înaintea montării în limba franceză, realizată două luni după aceea de către Jean-Louis Barrault.

La baza acestei piese se află experienţa trăită chiar de autor, în timpul petrecut în România, când, odată cu apariţia nazismului oamenii au suferit o asemenea metamorfoză încât orice comunicare cu ei devenise im[posibilă. Orbit de o ideologie, omul îşi pierde identitatea, acţionând ca un mecanism, fără să se gândească. Explicaţia opţiunii pe care o face (rinocerul este un animal solitar, dar la Ionesco trăieşte în colectivitate) este dată de către autor în Antidotes : Voiam un animal înfricoşător, mărginit, care aleargă tot înainte. Răsfoind dicţionarul Larousse am nimerit, din întâmplare, peste cuvântul rinocer şi peste imaginea animalului. Ca să fiu sincer, cuvântul acesta îl regăseam, pentru că îl mai folosisem în Jurnalul meu intim din România, în anii treizeci, şi îl uitasem complet. E amuzant[1].

Rinocerita, teribila boală al cărei virus se răspândeşte cu rapiditate, molipseşte tot oraşul.

De la singurul rinocer pe care îl vâd personajele în primul act se ajunge la masificare. :

––-[2]

Oraşul este invadat, încet-încet, de monştri.

––

Proliferarea pachidermelor duce la metamorfoza colectivităţii. Insolitul apariţiei primului rinocer dispare progresiv, pe măsură ce locuitorii oraşului trec de la umanitate la animalitate. Această trecere ar putea fi interpretată ca o metaforă a psihozei. Jean, prietenul lui Béranger, persoană disciplinată şi scrupuloasă, este, şi el, atins de rinocerită, boala nu îl iartă nici pe el. Este, de altfel, singurul personaj a cărei metamorfoză se vede pe scenă.

–––-[3]

Metamorfoza este însoţită,întotdeauna, de depersonalizare :

–––[4]

Proliferarea rinocerilor, imagine a nazismului în ascensiune care subjugă Europa, îl duce pe Béranger într-o stare de profundă angoasă : ––-[5]. De fapt, rinocerita poate semnifica orice totalitarism, orice conformism care inchistează gândirea şi alienează omul. Răul care proliferează şi şi afectează gândirea este este cu atât mai primejdios pentru omenire.

Nefiind un pesimist, Ionesco întrevede o soluţie : aceasta se numeşte Béranger. Personaj revoltat, nonconformist, el nu aderă la ideologia celorlalţi. El crede în om, în capacitatea sa de a nu se lăsa călcat în picioare, de a triumfa asupra răului care tinde să-l acapareze. Scurtele momente de şovăire ale lui Béranger sunt depăşite rapid, personajul fiind hotărâr să nu dea înapoi în faţa agresorilor săi : ____[6]

Vorbind despre această piesă în cursul unui interviu realizat de Claude Bonnefoy, Ionesco spunea : Exista un fel de coşmar, de coşmar îndepărtat, de coşmar asimilat. Aşadar nu mai era coşmar, era un lucru la care mă gândisem cu sânge rece … Nu trebuia să dau o rezolvare. Trebuia să spun cum este posibilă o mutaţie în gândirea colectivă, să arăt cum se petrece acest lucru. Pur şi simplu făceam o descriere fenomenologică a procesului de transformare colectivă[7].

Această lume în care totul prisoseşte se defineşte prin proliferare, care dezvăluie nu numai acumularea care ne asfixiază, ci şi haosul unei conştiinţe împovărată de greutatea vieţii[8].această greutate de a trăi resimţită de personajele sale provine din propria sa experienţă, aşa cum se vede în Note şi contranote : ––––[9].

Proliferarea duce inevitabil la moartea personajului, singura sa compensare fiind elanul zborului.

Obsesia proliferării apare, mai uşor sau mai greu de reperat, în majoritatea pieselor dramaturgului Eugène Ionesco, şi întotdeaună în strânsă legătură cu imaginile ameţitoare, angoasante, de scufundare sau de sufocare, adevărate leitmotive ale teatrului ionescian.

Temă imaginară care alimentează acţiunea, structură dramatică care ordonează compoziţia, mechanism verbal care animează dialogul, imagine simbolică menită să exprime una dintre obsesiile esenţiale ale omului şi autorului, proliferarea este, aşadar, în teatrul lui Ionesco, una dintre acele scheme în acelaşi timp formălă şi spirituală, prin care se recunoaşte astăzi coerenţa şi calitatea unei opere[10]

 

[1] Antidotes, Paris, Gallimard, 1977, p. 95 (trad. A. P.)

[7] Claude Bonnefoy, op.cit. p. 81

[8] Marcel Lioure, op. cit. p. 145 (trad. A. P.)[9]

[10] Marcel Lioure, op. cit. p. 148 (trad. A. P.)

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a XI-a

Epidemiile, îmbătrânirea nestăpânită, nu pot face concurenţă unui rău şi mai îngrozitor : războiul. Ca şi cănile din Victimele datoriei, cadavrele se îngrămădesc în jurul luptătorului, revelând monstruozitatea acţiunilor sale.

Lama spadei mele e roşie de sânge. Am ucis, cu mâna mea, zeci şi zeci de oameni. De douăsprezece ori câte doisprezece ofiţeri şi de soldaţi care nu-mi făcuseră nimic. Pe alţi, multe sute, am pus să fie împuşcaţi de plutonul de execuţie. Alte mii de oameni au murit arşi de vii în pădurile în care se ascunseseră şi pe care am pus să le dea foc. Zeci de mii de bărbaţi, femei şi copii au murit sufocaţi în pivniţe, sub ruinele caselor lor pe care le-am aruncat în aer. Sute de mii au murit înecaţi în Marea Mânecii, atunci când, îngroziţi, voiau s-o traverseze. Milioane de oameni au murit de frică sau s-au sinucis. Alte zeci de milioane au murit de furie, de apoplexie sau de tristeţe.  Pe pământ nu mai sunt destui oameni ca să îngroape morţii …[1]

Acest regat înecat în sânge este devastat şi de tot felul de justiţiari : Lady Duncan, o adevărată descendentă a familiei lui UBU, care face tot timpul inventarul cadavrelor :

Patru, cinci, şase, şapte, şaptesprezece, douăzeci şi trei, treizeci şi trei, a ! cred că am sărit unul. […] O sută şaptesprezece, o sută optprezece, ce spectacol emoţionant ! […] Trei sute, ce ameţitor. Nouă mii trei sute. […] Douăzeci de mii.[2]

Şi Asasin fără simbrie cunoaşte proliferarea morţii. Oraşul înfloritor din primul act se metamorfozează sub imperiul răului, care se instalează sub forma unui Ucigaş misterios, ale cărui victime sunt din ce în ce mai numeroase :

BERENGER : Dar e apăsător, toate astea sunt apăsătoare, mai ales când crezi …când ţi se pare că întrezăreşti … când crezi că poţi să speri … Ah, ah, acum nu se mai poate … am obosit … ea e moartă, toţi sunt morţi … o să ne omoare pe toţi …nu poate fi împiedicat să …[3]

Pentru a ilustra mecanismul repetiţiei şi al proliferării, Ionesco foloseşte schema compoziţiei în abis, la care au făcut apel şi alţi numeroşi scriitori. Dar, oglinzilor care reflectă imaginea, el preferă principiul « cutiei cu cutii » :

BERENGER (scoate din cea de-a două o a treia cutie): Încă una. (O priveşte) Iar în ea e altă cutie … (o scoate) Şi în asta o  alta … (Deschide a patra cutie) … Şi înăuntrul ei – altă cutie … şi tot aşa, la infinit! Ia să mai Vedem …[…]

BERENGER (scoţând în continuare cutii): Cutii în cutii … cutie … cutie … Numai cutii!

Edouard: Numai cutii.[4]

Ca o replică la cutia aflată în altă cutie, dramaturgul crează piesa în piesă cu Improvizaţie la Alma sau Cameleonul păstorului. El reia încă un procedeu tradiţional: scriitorul se prezintă el însuşi gata să îşi redacteze şi să îşi prezinte creaţia. Ca şi cutiile care nu se mai termină, apariţia unei a treia piese în a doua este un exemplu de proliferare.


[1] Idib., pag 196

[2] Ibid.,  pag. 203

[3] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 259

[4] Eugène Ionesco, Ucigaş fără simbrie, Teatru, vol. 2, Bucureşti, Ed. Univers, 1995, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 295

Un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a X-a

ionesco_1.thumbnail

În Ou tare, mulţimea de scoici, a căror număr creşte văzând cu ochii, imaginea (divizată, ca la cinematograf) gesturilor femeii ne transmit acest sentiment de plictiseală, de josnicie a existenţei noastre cotidiene : Lada de gunoi, pe jumătate plină, primeşte un număr mare de cochilii, atât de numeroase încât umplu lada şi o fac să dea pe din-afară. […] Începând cu “puteţi să tăiaţi” până la “ în salată”, se vede imaginea multiplicată de şapte, de opt, de zece ori, a femeii care face ceea ce spune, apoi zeci de mâini în imagini simultane, ocupând tot ecranul.[1]

Ispitit de tema romanului Ciuma, Ionescu oferă prin Jocul de-a măcelul, sau Epidemia o altă formă a proliferării : molipsirea. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Obsesia morţii este, fără îndoială, unul dintre punctele esenţiale ale dramaturgiei ionesciene. Ceea ce este important la el nu este fatalitatea, morţii, ci proliferarea, extensia răului realizată printr-o progresie geometrică. De luni încoace,am numărat  treizeci de mii de noi cadavre, bărbaţi, femei, animale. De trei ori mai multe decât săptămâna precedentă.[2] De la experienţa colectivă a flagelului din Jocul de-a măcelul, se trece la experienţa individuală din Regele moare. Şi aici avem de-a face cu o epidemie, dar aceasta este o epidemie de bătrâneţe, de slăbiciune a unei lumi.

Doctorul : Primăvara care mai era încă prezentă aseară ne-a părăsit acum două ore şi treizeci de minute. Iată-ne în noiembrie. […] La noi, frunzele s-au uscat, se desprind. Pomii supină şi mor. Pământul crapă şi mai mult decât de obicei.[3]. Este o imagine apocaliptică. Universul nu mai răspunde la ordinele regelui obişnuit cu supunerea totală din partea supuşilor săi. Totul se transformă în ruine. Piesa începe dimineaţă şi încă de la început se pot observa semnele răului care va deveni atotstăpânitor. Degradarea spaţiului scenic are loc în acelaşi timp cu agravarea sănătăţii Regelui.

MARIA : Aud pământul cum se crapă, îl aud, vai, îl aud !

MARGUERITE : E o fisură care se măreşte şi se propagă. […}

REGELE : […]Eu nu mă simt bine ! Nu ştiu prea bine ce am, îmi amorţesc picioarele, mi-a fost greu să mă ridic, mă dor picioarele.[4]

În lamentările sale, Regele vrea să facă un salt în trecut şi să redevină bebeluş. Deziluzia lui este teribilă. De aceea, Regele îşi exprimă ultima dorinţă într-un monolog care ar putea fi considerat o expresie a cultului personalităţii. Acesta este încă un model de proliferare :

REGELE : Memoria mea să fie perpetuată în toate manualele de istorie. Toată lumea trebuie să-mi cunoască viaţa pe din-afară. S-o retrăiască toată lumea. Şcolarii şi savanţii să nu mai aibă subiect de studiu în afară de mine, de regatul meu, de faptele mele. […] imaginea mea în toate ministerele, în toate birourile din toate raioanele, la controlorii fiscali, în spitale. Numele meu să fie dat tuturor avioanelor, tuturor vapoarelor, maşinilor şi trăsurilor […] Copiii să înveţe să citească silabisind numele meu: B-é-Bé, Bérenger. Să apar pe toate icoanele, să fiu pe milioanele de cruci din toate bisericile. […] Să fiu invocat mereu, să fiu rugat, implorat. [5]

Simbol al morţii, proliferarea apare şi în piesa Noroiul. Multiplicarea celulelor moarte (cancerul) se află la baza răului de care suferă personajul, ale cărui organe se umflă fără măsură anainte de a fi înghiţite de noroi. Stomacul meu de aerofag, supraîncărcat, apăsa pe inimă, care se zbătea, dezordonată, ca un înnotător prost, gata să se încece. Ficatul crescuse şi el. Invadase toată pareta dreaptă a toracelui, stătea la baza plămânului, îl împingea în sus,  se chinuia să-l dea la o parte, îl comprima printr-un atac lent, continuu, tenace. Unele coaste mai moi deja se rupseseră ; pielea era ca un sac de pânză care se rupea din locîn loc  de prea multă greutate …[6]


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, Teatru, vol. IV, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 19

[2] Ibid., pag. 171

[3] Ibid., pag. 189

[4] Ibid. , pag. 194

[5] Ibid.,  pag. 196

[6] Eugène Ionesco, Viitorul e-n oău, in Victimele datoriei, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1994, trad. Dan C. Mihăilescu, p. 191

Un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a IX-a

setea-si-foamea-teatru-iv-de-eugen-ionesco-p23258-0Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VIII-a

ionesco

Proliferarea materiei, a numerelor etc., apare şi în Setea şi foamea, piesă care înglobează toate temele teatrului ionescian. Titlul împrumutat din Biblie ne explică slăbiciunea umană : setea şi foamea care domină existenţa noastră.

Aspiraţia către absolut este adesea învinsă de nevoia de hrană terestră : pâine, vin, carne. Sătul de viaţă, Jean îşi părăseşte soţia, Madeleine, şi bebeluşul. Cauza însingurării şi morţii sale este înclisarea lui într-o existenţă fără ideal. Dar el nu acceptă această situaţie. Proliferarea apei, care tinde să acopere totul, dă acea impresie de coşmar.

JEAN : (…) parterul ăsta s-a îngropat şi mai tare. Am plecat de-aici exact când începea să se scufunde, iar apa începuse să urce prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor s-ar fi putu evita aşa ceva! Uite, pune mâna : cearceafurile sunt jilave.[1]

Personajul nostru asistă îngrozit la procesul de degradare în spaţiu şi timp :

JEAN : Tavanul se lasă în jos, deja îl simt cum mă apasă pe umeri, iar pe pereţi petele de igrasie se fac tot mai mari. Asta-i imaginaea timpului ? totul se degradează văzând cu ochii.[2]

Boala existenţei, imaginile care îl obsedează îl fac să sufere pe Jean, care pleacă să îşi caute fericirea.

JEAN : Cine mă poate face, oare, să uit că trăiesc ? Nu pot să-mi support existenţa[3].

Imaginile obsessive proliferează. Nuanţele de gri, noroiul, apa îi otrăvesc viaţa.

Jean : Nu erau decâţ acestea – câmpia pustie, câmpia cenuşie, câmpia întunecoasă. Cât cuprinzi cu privirea, numai câmpie pustie. Doamne, ce nesfârşită era ! Şi apoi, ceaţa s-a întins pretutindeni.[4]

Abandonarea vieţii ratate, a rutinei cotidiene, nu îi aduce fericirea, pentru că hanul ţinut de cei doi falşi călugări se dovedeşte o veritabilă închisoare a spiritului, unde proliferarea, de data aceasta, a numerelor nu este mai puţin dureroasă decât cea a apei şi a noroiului. Aici avem de-a face cu o tentativă de întemniţare a gândirii, asemănătoare cu cea pe care o impunea în Evul Mediu Inchiziţia.

FRATELE CONTABIL: Numărul de ore: una, trei, şase, şapte, opt, nouă … 1, 7, 2, 3, 6, 9, 8, 1, 7, 3, 6, 9, 8 …

… Pe tablă şi pe ecrane apar alte şi alte cifre, umplând totul.

… Jean repetă şi el cifrele, vărsând supă în gamele, într-o manieră tot mai sacadată.[5]

Proliferarea numerelor, a scoicilor, a imaginilor, a nasurilor nu este decât diferitele faţete a ceea ce reprezintă angoasa, obsesia lumii exterioare care vrea să ne invadeze.


[1] Eugène Ionesco, Setea şi foamea, in Setea şi foamea, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Dan C. Mihăilescu, pag. 10

[2] Ibid., pag. 11

[3] Ibid., pag. 13

[4] ibid., pag. 66

[5] Ibid., pag. 97

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VII-a

Tot în sânul unei familii, de data aceasta familia Bătrânului şi a Bătrânei din Scaunele, apare angoasa ca efect al proliferării. Ceea ce este ciudat în această piesă este faptul că proliferearea scaunelor goale (aşadar, obiecte) pune în evidenţă absenţa persoanelor, vidul existenţei celor doi soţi. Ei sunt victimele unui delir în doi, obligaţi chiar de ei înşişi să dovedească utilitatea existenţei lor. Scena seamănă cu un eşichier pe care pionii, adică scaunele, se deplasează în strânsă corelaţie cu sosirea unor personaje invizibile. Proliferarea apare din momentul în care scaunele nu mai sunt aduse de personaje determinate (Prima Doamnă, Colonelul, Frumoasa şi Soţul ei), ci pentru numeroase personaje fără nume. Scaunele iau rolul personajelor invizibile şi alimentează angoasa Bătrânilor. Importanţa scaunelor pentru spaţiul scenic este subliniată chiar de Ionesco în Între viaţă şi vis :

…piesa însăşi era : scaune goale, şi sosirea scaunelor, vârtejul scaunelor care sunt aduse, care ocupă tot spaţiul scenic, ca şi când, aş putea spune,  un vid solid, masiv, ar invada totul, s-ar instala definitiv. (…) aceasta însemna în acelaşi timp multiplicarea şi absenţa, în acelaşi timp proliferarea şi nimicul.[1]

Vorbind tot despre Scaunele, Ionesco încearcă să dea o explicaţie pentru vid, pentru absenţă. Pentru că lumea nu există cu adevărat, totul moare. El nu este de accord cu unele comentarii asupra piesei. De aceea, în Entretiens, ne dă o informaţie preţioasă pentru a-i înţelege mai bine ideile : Era absenţa totală : scaune ocupate de nimeni (…) Acestui fapt i s-a dat o explicaţie rezonabilă, psihologică, clară, dar aici este vorba de o altă conştiinţă, aceea a evanescenţei.[2]

468(Sursa foto: http://www.pascalgely.fr/photo/afficher/468/les-chaises)

Absenţa personajelor în Scaunele a produs regizorilor multă bătaie de cap; în cursul reprezentaţiilor de la Lyon, spectatorii s-au înfuriat pentru că ei aşteptau sosirea Doamnei, a Colonelului, a Frumoasei şi a celorlalte personaje care  nu apăreau, de altfel, în caietul-program. Crezându-se înşelaţi pentru a se face economie, spectatorii din provincie au văzut în această absenţă dispreţul faţă de ei din partea actorilor parizieni.

Decorul sonor este mai important decât spaţiul scenic pentru a crea ambiguitatea piesei. Dacă scaunele în număr tot mai mare rămân goale, zgomotele care marchează sosirea invitaţilor semnifică mai mult decât o prezenţă. Ei sunt foarte bine percepuţi de către spectatori : alunecarea bărcii pe apă, soneria de la intrare, uşile trântite, toate acestea, asociate cu irealul personajelor, crează o senzaţie bizară.


[1] Entre la vie et le rève – Entretiens avec Claude Bonnefoy, Belfond, 1977, pag. 72  (trad. A. P.)

[2] ibid. pag. 84 (trad. A. P.)

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu

PREA SCURTA NOASTRĂ TRECERE de Florian Troscot capitolul 11

11.

 

Era pe vremea după ce se scurseseră câţiva ani după primul război, când, celor ce fuseseră pe front şi care reuşiseră să scape, întregi ori invalizi, dar şi văduvelor, cele mai multe aflate încă la prima tinereţe, stăpânirea catadicsise să le fie dar ceva pământ, se aşternea temeinic pe povestit bunica Maria. Era la mintea cocoşului că nimeni n-ar fi putut face mare lucru cu câteva pogoane primite cu acte în regulă dacă nu are şi vitele cu care să le muncească … Cam pe-atunci şi-a făcut planul Pantilie, tatăl meu, şi Anton, bunicul lui Ică, să plece în Moldova să aducă junci buni de muncă, cai şi boi deja învăţaţi cu jugul. Secretele meseriei, ca să spun aşa, le-au descifrat destul de repede, în doar câteva săptămâni cât au bătut târgurile din împrejurimi, când au învăţat pe propria piele cum poate  fi aflată puterea unui animal judecându-l după înfăţişare, dar, în primul rând, căutându-l la dinţi.

Ca să plece să cumpere primele perechi de cai, boi şi junci, şi-au lichidat economiile şi s-au împrumutat la toate rudele şi chiar la prieteni. Mulţi dintre ei n-au avut curaj, cu toate că încă din deschiderea discuţiei ei făceau afirmaţia că la suma împrumutată acordă dobândă. Toate astea mi s-au povestit, n-aveam de unde să le ştiu, pe-atunci abia dacă împlinisem doi ani. În seara în care au plecat Pantilie şi Anton, amândoi erau răscoliţi de-o veselie fără margini, dar suspectă. În intervalul scurt dintre umplerea şi răsturnarea paharelor cu vin roşu, jucând zglobiu în pahare în cercul strâmt de lumină al lămpii, îşi făceau o grămadă de planuri, cel mai des urcându-le pe buze cel cu privire la cam cât aveau să câştige după numai două săptămâni şi jumătate, la întoarcere.

Cu doar câteva zile întârziere s-au întors faţă de termenul stabilit iniţial, după ce vânduseră deja în obor vitele, dar câştigul a fost nesperat, cu mult mai mare decât l-au bănuit ei.

Toată iarna ce a urmat, în ciuda zăpezilor înalte, au bătut ei de cinci-şase ori la rând drumurile Moldovei. E adevărat, şi alţii, văzându-i pe ei, se apucaseră după câteva luni de acelaşi soi de negustorie. Nu ştiu cum se făcea însă, că dintre toţi, numai ei doi au câştigat încrederea cumpărătorilor, devenind vestiţi pentru marfa adusă. Cumpărau ieftin, mai ieftin decât oricine, tocmindu-se scurt, serios, dar şi vindeau repede, fără să se agaţe prosteşte de preţ, mânaţi de dorinţa lesne de ghicit de a pleca cât mai repede, încă, să aducă alte animale. Caii, juncii ori boii lor se vedeau de la  o poştă că sunt mai puternici şi mai ascultători decât oricare dintre cei aflaţi prin oboarele de vite, la vânzare.

Până cam pe la sfârşitul iernii acelui an, Pantilie şi Anton avuseseră o singură pungă. Din ea erau plătite cheltuielile de drum şi mâncarea, şi tot din ea cumpărau vitele. După vânzarea vitelor în oboarele de la câmpie, împărţeau frăţeşte câştigul obţinut. S-ar fi putut zice, fără teama de a greşi, că au mai mult decât mulţumiţi; fiecare îşi pusese de-o parte câte o pereche de boi şi-o alta de cai roibi, iar primăvara următoare chiar şi-au mai cumpărat câtva pogoane aflate chiar lângă cele primite ca răsplată pentru participarea la război, pe care, în visurile lor mărturisite cu voce tare, le şi vedeau răsfăţându-se sub soarele primăverii, însămânţate cu grâu ori cu şiruri drepte de porumb.

Într-una din serile de după sărbătorile de iarnă petrecute cu familiile în tihnă, când au ajuns ei doi la cârciuma din marginea târgului de vite din Moldova, siguri în sinea lor că a doua zi în zori vor cumpăra o marfă pe cinste, a început viforniţa. Niciodată până atunci nu le fusese dat să vadă aşa ceva. Viscolul sălbatic parcă le punea gheara în gât, gata-gata să le oprească respiraţia, iar celor ce îndrăzneau să iasă din casă, nu le venea să creadă cum urmele propriilor paşi sunt acoperite cât aui clipi, (ca într-o joacă a valurilor mării ce încearcă fără osteneală să pună stăpânire pe uscat).

Faptul că era musai ca ei doi să aştepte cel puţin o săptămână bătută pe muchie până ce avea să vină ziua următorului obor şi să se oprească viscolul, nicicum nu putea fi pus la îndoială.

În cursul celei de-a treia nopţi din şirul celor în care au fost nevoiţi să le petreacă în camera friguroasă închiriată într-o cârciumă, Anton i-a cerut lui Pantilie să-i dea imediat jumătate din bani şi nu s-a sfiit câtuşi de puţin să-i spună că, începând cu seara următoare, el hotărâse să doarmă altundeva, pentru că el se săturase să tremure în camera aia soioasă, colcăind de libărci şi şobolani.

Pantilie l-a privit lung, într-un fel oarecum ciudat, fără să fie în stare să înţeleagă resorturile hotărârii luate. A pus banii toţi pe masă, după care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se bage îmbrăcat în aşternut şi să-şi tragă plapuma până peste cap, fără a lăsa impresia că ar aştepta o cât de măruntă explicaţie.

A aflat ceva mai târziu că Anton picase pe mâna văduvei Zenovia şi că a fost prins vârtos în mrejele femeii, renumită de altfel în tot târgul pentru frumuseţea ei, şi nu s-a îndoit câtuşi de puţin că nu peste prea mult timp, el va avea aceeaşi soartă cu toţi cei dinaintea sa, scoşi pur şi simplu în brânci pe poartă, după ce portofelul se golise, la capătul unui lung şir de nopţi de petreceri organizate de amfitrioană.

Dar tot Anton a fost cel care, în primele ore ale dimineţii geroase, l-a căutat acasă la noi pe Pantilie.

„Am fost prost, cel mai mare prost ce s-ar fi putut imagina vreodată … Legat la ochi să fi fost şi n-ar fi trebuit să fac ce-am făcut! Poţi să-mi zici orice, înjură-mă, bate-mă, fă-mi orice, faptul e deja consumat şi recunosc că o merit din plin!”

Pantilie şi-a deschis un pic punga şi ceva mai mult sufletul, i-a dat bani să cumpere câteva vite şi i-a spus:

„Chiar dacă mi-ar fi cerut cineva să pun prinsoare că vei ajunge să te joace pe degete o femeie ca Zenovia într-un asemenea hal, n-aş fi avut curajul s-o fac! Treaba ta, în fond faci ce vrei cu viaţa ta!”

Au mai fost, cred, încă trei drumuri făcute pentru cumpărarea de vite. De-atunci, de când şi-a cerut partea sa din banii strânşi, Anton a început să se uite chiondorâş către Pantilie, atât în obor, la cumpărarea vitelor, dar şi, după de le vindeau. I se părea şi chiar mai scăpa când şi când în stânga şi-n dreapta că în afacerea cu Pantilie e ceva care îl nemulţumeşte. Niciodată însă n-a avut curajul să-i spună lui Pantilie ce are pe suflet, ce-l roade.

Pantilie îl trata cu destulă înţelegere, afişând în permanenţă acelaşi zâmbet larg, dar din mijlocul acelui zâmbet se menţinea într-o permanentă pândă.

Către primăvară, înainte de ultimul drum făcut pentru cumpărarea de vite, Anton a venit pe neaşteptate la noi acasă. N-a reuşit să-i intre nimeni în voie, oricât ne-am dat toţi ai casei silinţa. Încruntat tot timpul, încrâncenat chiar, faţă de ceva care i se arăta doar închipuirii sale.

Cu vite cumpărate din Moldova s-a întors doar el, la fel de încrâncenat ca la plecare, dar plin de bani mai mult decât oricând, fiind clientul permanent ce deschidea şi închidea pe rând câteva cârciumi singur. Fără să ofere explicaţii în legătură pentru care Pantilie nu mai s-a întors împreună cu el. Imediat după întoarcerea sa a lăsat să se înţeleagă că pe drumul spre Moldova, el şi Pantilie stabiliseră că ar fi momentul ca fiecare să se descurce pe cont propriu. Cu doar câteva săptămâni mai târziu, Anton însuşi le-a povestit câtorva la cârciumă că, de fapt, el şi Pantilie stabiliseră să-şi unească forţele, pentru a-i înlătura pe cei care le furau clienţii, care ajunseseră să le aducă lor doi arvună pentru vitele pe care doreau să şi le cumpere.

Noi toţi ai familiei am sperat o vreme că Pantilie se va întoarce, cu toate că viermele negru al îndoielii şi tot felul de presimţiri rele ne pătrunseră sufletele încă din clipa în care am dat cu ochii de Anton. După ce s-a scurs aproape o jumătate de an, am hotărât să-i facem rânduielile creştineşti, i-am săpat groapa într-o margine a cimitirului şi l-am plâns la fiecare parastas.

A venit apoi vremea viforului celui  de al doilea război. Încă din ziua în care Mareşalul Antonescu a ordonat trupelor române să treacă Prutul, Vicenţiu, bunicul tău, şi Leonte, Tatăl lui Ică, s-au aflat în prima linie. Pentru început au făcut fiecare parte din unităţi diferite, apoi s-au trezit în acelaşi batalion, după ce rândurile prea se împuţinaseră. Scriau rar acasă, când unul, când celălalt,  făcându-ne pe noi, cei aflaţi aici să avem iluzia că într-adevăr ne aflăm pe aproape de mijlocul Raiului, în comparaţie cu Iadul în care trăiau ei pe front, întrezărit printre puţinele rânduri de pe cărţile poştale primire şi din frazele lor tremurate, strâmbe, scrise parcă întotdeauna cu acelaşi creion bont.

Cu răni uşoare s-au ales amândoi, ba la umăr, ba la un picior, însă cum era nevoie mai mult decât oricând de oameni, în spitalul de campanie stăteau cel mult o săptămână-două, şi, pe neaşteptate, se trezeau că primesc ordinul ca din zorii următoarei zile să se prezinte la batalion, să intre în focul bătăliei deja prefigurată cu linii şi săgeţi de creioanele colorate plimbate pe hărţile de pe mesele înguste din brad de către ofiţerii Marelui Stat Major.

În bătălia de la Cotul Donului au ajuns şi ei, ca atâţia alţii aflaşi sub tăvălugul de foc, în limita pe care o poate suporta un om. Gerul aspru, lipsa aproape permanentă de muniţie şi hrană, dar înainte de toate izolarea plutonului de restul regimentului pentru o perioadă de aproape trei săptămâni, i-au determinat pe câţiva dintre ei să iasă din rând, ziua-n amiaza mare din groapa individuală şi, descheiaţi la toţi nasturii mantalei acoperită de o crustă groasă de noroi, să se îndrepte orbeşte către liniile duşmanului, tăind aerul cu un şir neînţeles de gesturi, răcnind din toate puterile vorbe greu de înţeles, implorându-L parcă pe Cel de Sus să le fie îndepărtat acel pahar prea plin de suferinţă.

Puţini dintre cei rămaşi în încercuire mai găseau puterea să privească cele întâmplate atât de aproape de  adăposturile inamicului şi să-i înţeleagă pe cei ajunşi dincolo de marginile disperării, ori să presupună măcar ce s-a putut întâmpla în sufletul camaradului lor Lăsau fără voie şirurile de lacrimi să alunece şovăitor printre ţepii asprii ai bărbii şi le amestecau apoi duşmănos cu bocancii, în noroiul clisos de pe fundul gropii, pe care ăl bătuseră temeinic cu picioarele şi să uite că picioarele le sunt deja degerate.

La începutul unei seri, când viscolul s-a prăbuşit din înaltul cerului cu duşmănie, pe neaşteptate, le-a surâs norocul şi au avut posibilitatea să se târască de la o groapă individuală la alta, să vadă câţi se mai află în viaţă şi să stabilească ce ar fi de făcut. Au hotărât ca, la miezul aceleiaşi nopţi, cu orice risc, să încerce să străpungă încercuirea.

;e-a reuşit cu toate că dintre toţi cei douăzeci şi doi, trei au fost nimeriţi de gloanţe rătăcite, trase dinspre linia inamică ca în oricare noapte, iar patru au fost răniţi grav, printre ei – Leonte -, lovit destul de urât, în burtă, lăsând de fiecare dată o baltă de sânge închegat pe pânza de cort pe care era aşezat. Când au ajuns aproape de linia alor noştri, după o noapte şi o zi de mers şerpuit prin pădure, cu urechile ciulite la cel mai mic zgomot, nu le venea să-şi creadă ochilor că le-a fost dat să scape cu viaţă.

S-au pomenit în zorii zilei în marginea unui sătuc sărac, cu case rare lipite de pantele dealurilor abrupte, când Leonte i-a cerut lui Vicenţiu să-l lase să-şi mai tragă sufletul. E adevărat, rămăseseră în urmă, numai pentru că aproape tot drumul el fusese cel care l-a cărat în spinare.

Tocmai atunci s-a găsit să-i ceară Leonte lui Vicenţiu să-i arate arma aceea a lui faimoasă, cu care, parcă niciodată în atâtea luni de război, n-a avut voie să dea greş. Ameţit de bucuria reuşitei, de speranţa de a pipăi atât de curând un lucru pe care, cu numai două zile înainte, nici n-ar fi îndrăznit să spere, cu ochii rămaşi încremeniţi către liniile alor noştri, conturate vag prin valurile dese de ceaţă,Vicenţiu, răscolit de o bucurie fără margini,  şi-a scos anevoie arma de la spate şi i-a dat-o.

S-a trezit brusc, ca dintr-un vis ciudat, la un interval de câteva zeci de secunde, după ce a auzit detunătura, iar pe retină i s-a imprimat şi a păstrat după aceea, pentru ani în şir, imaginea lui Leonte căzut strâmb de pe rucsacul ce i-l pusese el însuşi sub cap, din gura căruia sângele ţâşnea în valuri, cu spume. Colorând şi topind în acelaşi timp zăpada din jur,pe când din ţeava armei sale afundată în stratul proaspăt de zăpadă se înălţa în aerul cotropit de ger, într-un dans unduitor, ireal,numai câteva firişoare de fum.

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu, Florian Troscot

PROLIFERAREA LA EUGENE IONESCO de Aurelia Petrescu partea a VI-a

Am mai vorbit despre faptul că familia este mediul cel mai propice pentru proliferare (acest lucru l-am demonstrat discutând despre Jacques sau supunerea.

Continuând această piesă, Viitorul e-n ouă exaltă procrearea, aşa cum altă dată a făcut-o Apollinaire în Mamelele lui Tirésias. Apare din nou aceeaşi îngrămădeală de Jacques şi de Roberte. Piesa începe printr-o scenă amuzantă, în care cei doi miri, pradă dragostei lor, sunt înconjuraţi de cei patru părinţi nemulţumiţi, de bunica şi de Jacqueline, nemulţumite şi ele de prestaţia proaspăt căsătoriţilor. Efortul lor este redus la silabele cuvântului pisică :

ROBERTA : Pisică … Pisică …

JAQCUES : Pisică … Pisică…

ROBERTA : Pisică … Pisică …

JAQCUES : Pisică … Pisică…

ROBERTA : Pisi-pisi pisiicăăă …

JAQCUES : Pissss …pisssiii … pisssicăăăă …[1]

Familia nu este derutată în faţa eşecului, de fapt ei vor tot timpul producţie, specia trebuie să prolifereze.

JACQUES TATĂL (către fiul său) : Viitorul rasei albe e în mâinile tale. Trebuie ca ea să continue, să meargă mai departe, să-şi extindă neîncetat puterea ! …

JACQUES FIUL : Şi cum se face asta ?

JACQUES TATĂL : Prin producţie. Tot ce dispare trebuie  înlocuit de noi produse, şi mai numeroase, şi mai variate. Iar sarcina ta e să provoci producţia …[2]

În consecinţă, Jacques trebuie să nişte dureri extraordinare, durerile facerii, după cum spune sora sa, Jacqueline. Asistat de toată familia, el trebuie să clocească ouăle pe care ceilalţi i le aduc fără încetare.

JACQUES MAMA : Hai, cloceşte, băiatul mamii !

JACQUES BUNICA : Precum strămoşii tăi !

JACQUES TATĂL : Cloceşte, cloceşte pentru gloria şi splendoarea naţiunilor, cloceşte pentru nemurire ! …

JACQUES TATĂL : Aşa ! Producţie ! Producţie ! Producţie !

JACQUES BUNICA : Ouă ! Ouă ! Ouă ! Ouă !  [3]

Repetarea unor cuvinte ca producţie, ouă, cot-codac etc., crează impresia de mişcare vertiginoasă, de accelerare, care va duce la repopularea pământului. Din ouăle clocite de Jacques vor ieşi progenituri de toate felurile :

JACQUES MAMA : Oportunişti !

ROBERTA MAMA : Naţionalişti !

ROBERTA TATĂL : Internaţionalişti !

JACQUES TATĂL : Revoluţionari !

JACQUES BUNICA : Antirevoluţionari !

JACQUELINE : Rădăcini şi radicali !

JACQUES MAMA : Populişti !

ROBERTA TATĂL : Acţionari !

JACQUES TATĂL : Reacţionari !

JACQUES BUNICA :  Şi chimişti !

JACQUELINE : Pompieri, profesori şi profesionişti !

JACQUES MAMA : Jansenişti !

ROBERTA MAMA : Liberi pansişti !

ROBERTA TATĂL : Şi marxişti. Marchizi, mărci şi contramărci .

JACQUES TATĂL : Idealişti. Relativişti.

JACQUES BUNICA : Existenţialişti.

JACQUELINE : Esenţialişti şi materialişti.

JACQUES MAMA : Federalişti, spiritualişti.

ROBERTA MAMA :  Şi copişti.

ROBERTA TATĂL :  Fraţi şi falşi fraţi.

JACQUES TATĂL : Prieteni şi inamici.

JACQUES BUNICA : Chitanţă şi manutanţă.

JACQUELINE : Vameşi şi actori.

JACQUES MAMA :  Beţivi şi catolici.

ROBERTA MAMA :  Protestanţi şi israeliţi.[4]

Pe lângă proliferarea rasei umane, în această piesă există şi proliferarea unor obiecte :

ROBERTA TATĂL : Scări, pantofi, scăriţe.

JACQUES TATĂL :  Creioane şi peniţe.

ROBERTA MAMA : Aspirine şi chibrituri.

JACQUES BUNICA : Şi omplete şi omleturi, multe omlete şi omleturi ![5]

Singurul moment de poezie, reprezentat de dorinţele lui Jacques, este repede respins de trista revenire la realitate, la obsesia producţiei :

JACQUES : Vreau o fântână de lumină, cu apă incandescentă şi flăcări de gheaţă, vreau o ninsoare de foc.[6]

Dorinţa de lumină a eroului nu va fi niciodată îndeplinită, fiindcă, pentru ceilalţi, mai importante sunt producţia, procrearea. Ultima replică, aparţinând lui Jacques-bunicul, dă chiar titlul piesei, care ar putea continua după dorinţa actorilor şi spectatorilor, ca şi alte multe piese ale lui Ionesco.


[1] Eugène Ionesco, Viitorul e-n oău, in Victimele datoriei, Teatru, vol. 1, Bucureşti, Ed. Univers, 1994, trad. Dan C. Mihăilescu, p. 91

[2] idib., p. 101

[3] ibid., p. 105

[4] idib., pag. 107

[5] ibid., pag. 107

[6] ibid., pag. 108

12118486_9140815

Scrie un comentariu

Din categoria Aurelia Petrescu