Arhive pe categorii: Memorii

UBI ROMA, IBI NOS de Mihai-Athanasie Petrescu

UBI ROMA, IBI NOS (1)

Acum vreo cȃţiva ani, un scriitor dintre aceia care azi nu se mai ȋnvaţă la şcoală, pre numele său Grigore Ureche, a lansat cunoscuta sentinţă: “Noi de la Rȃm ne tragem”. Analizȃnd citatul după dovezile istorice pe care le avea el la ȋndemȃnă şi pe care le avem şi noi dacă alegem să ignorăm noile teorii legate de evoluţia poporului romȃn, ar trebui să ne simţim oarecum obligaţi să mergem pȃnă acolo, să vedem ce şi cum.

Ȋntr-o sȃmbătă din primăvara recent plecată dintre noi am simţit şi noi, oarecum pe neaşteptate, obligaţia asta. Şi pentru că, ȋn zilele noastre, o călătorie e uşor de planificat, ȋn aceeaşi zi aveam deja bilete de avion pentru Ciampino şi cameră de hotel nu departe de cele mai cunoscute obiective ale Romei. Ȋn sfȃrşit, ȋn ziua aceea nu mi-a reproşat nimeni că petrec prea mult timp pe internet …

Ca să nu pierdem prea mult din prima zi de şedere la Roma, am ales un zbor foarte matinal. Atȃt de matinal, ȋncȃt ne-am văzut obligaţi să admirăm Aeroportul “Henri Coandă” ca peisaj nocturn, ceea ce are un anumit farmec.

Am avut şi spectacol. Ştiu că uneori ȋn lounge-ul lui Coandă, dl. Valentin Iordache organizează nişte mici spectacole spontane – flash mobs – dar de data asta spectacolul surpriză a fost oferit de o călătoare ȋntre două vȃrste (nu ştiu care vȃrste) care, ȋnsoţită de un cărucior mare, supraȋncărcat cu bagaje dorea să coboare la parter. Au mai vrut acelaşi lucru şi alţii, probabil dar aceia au luat liftul, ȋn timp ce artista observată de noi se ȋncăpăţȃna să coboare pe elevatorul care doar … urcă. De abia după ce una dintre valizele de pe cărucior a ȋncercat să coboare singură, dar scara rulantă a adus-o inapoi, protagonista a ȋnceput să caute alte soluţii. S-a dovedit şi de data asta cȃt de folositor este să vorbeşti limbi străine, pentru că cineva a reuşit să o indrume pe dezorientata respectivă spre liftul aflat la doi metri distanţă …

Ora decolării apropiindu-se, am renunţat la frumuseţea peisajului urban. Am găsit alte scaune, ȋn apropierea porţilor de ȋmbarcare, dar, spre surprinderea noastră, un le-am folosit chiar mult: de data asta, ȋmbarcarea a avut loc la timp, ȋn ciuda obiceiului Wizz de a aduce cu ȋntȃrziere avionul la finger.

08

Surpriză: echipajul avionului Airbus A-321 HA-LXD este comandat de acelaşi căpitan Marco Rossi care  ne adusese, nu demult, de la Napoli. 09Decolăm de pe 26R, direct spre Roşiorii de Vede, dar cred că oraşul era la nord de avion. Sau nu era.

Zborul, destul de scurt – aproximativ o oră şi jumătate, nu poate fi spectaculos. Vremea e bună, altitudinea de zbor e mare, nimic interesant. Cu atȃt mai mult cu cȃt stau pe locul “B”, adică cel de unde un prea se vede ȋn jos. Vag, disting ȋn depărtare linia unui ţărm de mare şi nişte insule, dar nu pot să le fotografiez. Cȃnd avionul s-a apropiat de destinaţie şi de pămȃnt, vecinul din stȃnga mea şi-a concentrat privirea spre sol, ceea ce mi-a permis şi mie să strecor camera lȃngă hublou şi să surprind cȃteva imagini, care nu ştiu ce reprezintă. Sau, ba da: ȋn prim plan vedem flapsurile Airbusului, iar ȋn plan secund sunt peisaje italiene.

Aterizarea lină ȋi aduce aplauze comandantului Marco Rossi. Frȃnarea este destul de violentă şi scurtă, 012.JPGiar avionul se aliniază, cuminte, lȃngă un zio care, cu spirit de răspundere, mȃnă turma de călători spre un autobuz alb MAN (MAN ȋn ţara lui Iveco?!). 013Excursia cu autobuzul e foarte scurtă, bagaje de recuperat nu avem, dar nerabdarea de a vedea Roma ne e pusă la ȋncercare de răbdarea poliţistului de frontieră, care ȋmi studiază, meticulos, cartea de identitate. Numai mie, din zeci de coborȃtori din avionul Wizz.

Dar, pentru că şi lucrurile plăcute se termină, şi plăcerea lui polizzioto a trebuit să se termine odată şi-odată. Venea, deci, momentul să verificăm cȃt de bine mi-am făcut lecţiile. La ieşirea din sala benzilor pentru bagaje ar fi trebuit să găsim un ghiseu cu firma “Terravision”. Aha! Ghisşeul e acolo, iar din spatele lui ne zȃmbeşte amical o tȃnără funcţionară. “Two tickets for Rome and back, please”. “18 euros, please”, mi se răspunde. Ȋi ȋntind banii, iar soţia mea insistă: “Ai cerut bilete dus-ȋntors?”. De dincolo de ghişeu, funcţionara ne linişteşte: “Si, signora, dus-ȋntors, dus-ȋntors!”. Anchetez noua situaţie creată şi aflu că persoana nu este romȃncă, dar a ȋnvăţat limba noastră la locul de muncă. Frumos din partea ei.

Ne trimite, iar noi o ascultăm, la peronul numărul 1 din faţa terminalului,014

unde un autocar Scania soseşte după foarte puţine minute. Prea puţine, pentru că nu am timp să ma apropii de elicopterul alb expus dincolo de un gard, dar destule pentru a citi o pagină din historia aeroportului roman.016

Lăsăm trolerul ȋn cala autocarului, aceeaşi tanti care ȋmi dăduse biletele a venit acum să mi le rupă, cu aerul că nu m-a văzut ȋn viaţa ei. Uşile maşinii se ȋnchid, şoferul ȋi face “pa-pa” cu mȃna tinerei de la bilete vȃndute şi rupte şi, trecȃnd chiar pe lȃngă incinta cu elicopterul cel alb,

ne ȋnscriem pe autostrada de Roma.

Attenta, Roma, arriviamo!

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii, Uncategorized

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (33) de Mihai-Athanasie Petrescu

VEDI NAPOLI E POI TORNARE A CASA (33)

Ȋmi amintesc de un vechi cȃntec pionieresc, pe care l-am auzit ultima dată oficial prin 1984 sau 85, cȃnd am plecat de la Coşoteni, staţiunea balneoclimaterică unde petrecusem 10 zile ca şi comandant-instructor de detaşament: “La revedere, tabără dragă!”

Cam asta ȋmi flutura prin minte ȋn timp ce, de la bordul Alibusului (un Citaro ca toţi Citaroii, dar alimentat cu GPL, ceea ce i-a adus, din partea prietenului meu Doru, porecla de “Aragaz”) revedem drumul care uneşte Piazza Garibaldi cu Capodichino. Am păstrat camera la ȋndemȃnă, aşa că am reţinut şi cȃteva imagini din oraşul nou, cum s-ar zice aripa de sud-est.

Bloace, magazine, parcări rapide şi gratuite, dar şi, ceea ce mai văzusem, cale de rulare pentru tramvai. Dar tramvai … zero.

Ajungem şi la Pasajul denivelat pe care ȋl remarcasem la venire. Atunci nu am avut nici o cameră ȋn mȃnă, dar cred că merită remarcată o şosea de asemenea ȋnălţime, mai ales dacă ţin seama de frica mea de poduri.

Străbatem o scurtă porţiune de autostradă, remarcȃnd şi dexteritatea şoferului de a se strecura printre bariere (o fi plătit peajul dinainte, prin SMS …)

şi ajungem la ultimul punct terestru al călătoriei noastre: aeroportul Capodichino (o fi fost construit de vreun chinez cu cap, sau de Marco Polo, cȃnd a revenit, mult mai deştept, de pe drumul mătăsii?)

E cam devreme. Ochim un McCafe ȋn preajmă şi ne oprim să mai tragem de timp, avȃnd ȋn faţă cea mai ieftină cafea din Napoli (ȋmi amintesc că şi la “Charles de Gaulle” cafeaua era mai ieftină decȃt ȋn centrul Parisului şi ne propunem să verificăm şi la alte aeroporturi dacă generalizarea e valabilă).

Intrăm ȋn sala mare de la Partenze. Ȋn comparaţie cu zona Arrivi, parcă e altă lume. Napoli ȋşi primeşte zburătorii ȋntr-un fel de magazie, unde doar benzile de bagaje şi vameşii asigură atmosfera de aeroport care se respectă, dar scapă de ei (de zburători, nu de vameşi) manifestȃndu-şi bucuria printr-o atmosferă frumoasă, ȋntr-o clădire modernă şi curată.

Poate ca să facă “sȃc, bă fraierilor, ia uite ce maşini mişto avem noi ȋn Italia”, “Giulia” domneşte ȋn lounge, pe un tron aşezat strategic, chiar sub tabelul cu mersul avioanelor.

 

 

 

A doua Giulia, ȋmbrăcată sumar, cu toate că suntem la ȋnceputul lui februarie, ȋşi etalează bijuteriile lȃngă fundul maşinii.

 

Lounge-ul ăsta aminteşte puţin de cel de la Otopeni, dacă n-ar fi decȃt prin gresia strălucitoare şi scările mobile din partea dreaptă. Lipsesc machetele avioanelor din era de pionierat a aviaţiei, deşi ar fi avut şi ei un Mario Calderara cu care să se laude.

Există şi un fast food, unde sandwich-urile sunt la fel de scumpe şi de proaste ca pe orice aeroport. Găsim, totuşi, nişte obiecte de mȃncat care, chiar dacă nu-şi merită preţul, pot fi ȋnghiţite. Cu greu …