Arhive pe categorii: Didier Daurat – In curentul elicei

Traducerea in limba romana a cartii lui Didier Daurat „Dans le vent des helices”

RECHEMAT LA TOULOUSE de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

În timpul meu liber am pus la punct o hartă destinată să ofere piloţilor cunoştinţe geografice mai precise în legătură cu regiunile pe care le survolau. Pe lângă reperele esenţiale – oraş, râu, vale, am notat cu grijă reperele sigure pe care pământul le poate arăta cerului: plajă triunghiulară, câmp marcat de un pâlc de copaci, confluenţă de râuri, înconjurată cu mlaştini, izvor care poate fi recunoscut datorită culorii rocilor din jur, pe scurt, tot ceea ce ar fi putut permite unui aviator aflat în dificultate să aterizeze fără pericol pe un teren de ajutor.

În paralel, am realizat o statistică cât mai completă a informaţiilor meteorologice pe care le adunasem. Aceasta menţiona rafalele violente de vânt întâlnite în strâmtoarea Gibraltar, tornadele neprevăzute de la Alicante, variaţiile înşelătoare ale cerului Cataloniei, capriciile sistemelor noroase de lângă Lézignan. Copiate în mai multe exemplare, aceste hărţi constituiau un adevărat cod şi îi scuteau de multe necazuri pe piloţii mai nou angajaţi la Linie.

image056

În afară de cunoaşterea solului şi a aerului, era necesară şi cunoaşterea aparatelor, mai importantă de la o zi la alta. Fiecare accident însemna o lecţie. Primele noastre zboruri prin ploaie ne învăţaseră să blindăm elicile. Penele ne-au arătat imperfecţiunile, numeroase, ale motoarelor. Încet, încet, prin colaborarea tuturor, se năştea o nouă tehnică a aviaţiei comerciale.

Dar, în pofida acestor progrese în toate domeniile, Linia era bolnavă. În semi-retragerea mea la Malaga îmi dădeam seama de acest lucru şi aveam un sentiment de neputinţă. De mai multe ori văzusem imperfecţiuni care altă dată nu apăreau. Piloţii invocau tot felul de pretexte, cum ar fi pana în regiunile neprimitoare, frauda, sau scuza inutilă a ceţei incontrolabile …

Acum, când avioanele chiar transportau corespondenţă şi, uneori, pasageri, flacăra primelor zile părea stinsă. Un pilot care trebuise să aterizeze pe câmp lângă Sagonto s-a întors către client şi i-a zis:

– Puteţi să vă consideraţi norocos! Daca am fi zburat peste vreun  munte, ne lua naiba! Cine v-a pus să alegeţi călătoria cu avionul?

Apoi, problema crescuse în intensitate. În avioanele care transportau corespondenţa apăreau mereu figuri noi; mereu auzeam expresii dezamăgite:

– Scrisorile n-au decât să aştepte!

– Nici în război nu ne puneau ăia să zburăm pe o vreme ca asta!

Trecuseră doi ani. Marea aventură la care visaseră Latécoère şi Massimi se scufunda încetişor prin ploi, nemulţumiri şi slăbiciunea oamenilor.

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

UN TOREADOR, UN AEROPLAN ŞI UN AUTOMOBIL de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Aceasta a fost turburată de un incident întâmplat în primele zile ale lui 1920. Aflând că unul dintre aparatele noastre a aterizat în pană la Algesiras am luat hotărârea să mă duc după el. După ce am făcut verificările necesare şi am degajat câmpul, m-am îndreptat către Malaga. Motorul torcea frumos şi totul părea că merge cât se oate de bine, când a apărut un nou incident mecanic. Din fericire, o plajă lungă şi lată se afla în prelungirea sierrei abrupte deasupra căreia zburam; am aterizat. Rezervorul meu de benzină era complet gol şi fusesem înşelat la decolare de proasta funcţionare a indicatorului. Mă găseam la Fuengirela, la 25 de kilometri de bază. Chemat prin telefon, un mecanic veni să-mi aducă canistra cu benzină.

Prezenţa unui avion atrăsese o mulţime de curioşi, care se înghesuiau în jurul nostru în timp ce alimentam. Câţiva fotoreporteri, chemaţi de urgenţă, făceau poze şi puneau întrebări. Mi s-a pus întrebarea dacă aş lua la bord un pasager de marcă. Era vorba de un toreador celebru, venit acolo pentru o coridă; am acceptat.

Matadorul, ovaţionat de lume, s-a aşezat pe locul pasagerului şi eu am pornit. Cum rulam ca să mă aşez cu faţa la vânt, pentru decolare, suflul elicei a ridicat un nor opac de parf. În spatele acestui ecran, m-am aplecat către tovarăşul meu de drum şi l-am atenţionat:

– Atenţie! Decolăm! Ţine-te bine de fuselaj!

El a făcut un gest, a sărit magistral de pe locul său pe sol, ca în arenă după luptă şi mi-a strigat: „Adios!

wilhelm-hunt-diederich-matador-and-bull(Wilhelm Hunt Dietrich – Matador and Bull – sursa foto http://www.artnet.com/artists/wilhelm-hunt-diederich/matador-and-bull-NaNggMH8-pqOEwkX5E9JXg2)

Fiind încă ascuns de praful ridicat, el îmi strânse mâna sşi îmi făcu semn să plec fără el. Hotărât lucru, aviaţia nu era pentru el!

Când am aterizat, câteva minute mai târziu, pe aerodromul Malaga, am avut surpriza să mă reîntâlnesc cu toreadorul meu. Îşi povestea cu vervă impresiile de zbor şi pretindea că a fost lăsat în drum într-un loc de unde venise cu maşina până la teren. Ziariştii îşi luau notiţe, scriind, după dictare, mulţumirile pe care el mi le adresa. Ce mai, ajunsesem amândoi eroii unei aventuri imaginare. A doua zi, toată presa regională reproducea declaraţiile uluitoare ale pasagerului meu.

Am survolat grădini încântătoare, am zărir, în apa limpede din apropierea malului, toată fauna subacvatică.

Rezultatul acestui bluff magistral a fost o cascadă de cereri pentru botezul aerului, pe care m-am grăbit să le onorez.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

ŞEF DE AEROSTAŢIE LA MALAGA de Didier Daurat traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Mi-am reluat funcţia de şef de aerostaţie la Malaga. Acolo mă aştepta o scrisoare foarte dezagreabilă de la Toulouse. În ea mi se relatau articolele apărute în presă legate de călătoria noastră de nuntă. Latécoère interzicea piloţilor săi orice formă de publicitate intempestivă, iar eu îi împărtăşeam în totalitate punctul de vedere. Aşa că nu prea pica bine o astfel de propagandă deplasată. O anchetă scurtă mi-a permis să aflu că vinovatul era unchiul soţiei mele, căruia i se păruse nimerit să relateze aventura ziarelor pariziene. Furios cum eram, i-am răspuns lui Latécoère că eram de aceeaşi părere cu el şi că eram chiar mai supărat decât el. Incidentul nu a mai avut şi alte consecinţe.

Pentru mine, viaţa la Malaga se reducea la miile de mici incidente cotidiene ale meseriei mele, iar pentru Raymonde la o pierdere prelungită de timp. Mai încerca ea să cânte la pianul hanului unde locuiam, sau să se plimbe prin port, dar îmi dădeam seama cum îi scade moralul în fiecare zi mai mult. Din fericire, am reuşit să ne facem nişte prieteni fideli şi, printre aceştia, îmi amintesc atenţia delicată pe care ne-o acordau marchizul şi marchiza de Urquijo. Când au aflat talentul extraordinar al soţiei mele, ei i-au pus la dispoziţie magnificul lor Steinway de concert. Din acel moment, seratele muzicale s-au prelungit până foarte târziu, bucurându-ne de prezenţa muzicală a lui Granados, Manuel de Falla, Albeniz şi Déodat de Séverac.

steinway

Nu aveam nimic altceva de oferit în contrapartită decât calitatea mea de pilot. Pentru a le mulţumi gazdelor noastre m-am oferit să le fac botezul aerului. Deşi erau în vârstă de peste şaptezeci şi cinci de ani, ei au acceptat cu entuziasm. Şi existenţa a continuat astfel, amicală şi monotonă, într-o mediocritate fără pericole, care începea să mă apese şi pe mine …

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

O CĂLĂTORIE DE NUNTĂ AGITATĂ de Didier Daurat traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

O călătorie de nuntă agitată

Didier Daurat 2

În timp ce se derulau aceste evenimente, eu trecem, la rândul meu, printr-o aventură gravă şi minunată: mă logodisem. Totul începuse fără să-mi dau seama, când îmi petreceam convalescenţa la Vichy, printr-o pasiune bruscă pentru muzică. Hrănit cu concerte simfonice date în grădini sau în marea sală a Cazinoului, am simţit o adevărată revelaţie. Când am plecat de la Vichy, cele două Pasiuni, cele şase Concerte Brandeburgice, Ofranda Muzicală alui Fredéric cel mare şi testamentul simfonic al Artei Fugii nu mai aveau secrete pentru mine. De atunci, în anii 1917 şi 1918, în toate permisiile de odihnă bântuiam prin sălile de concerte, şi am profitat de orice sejur, cât de scurt, în apropierea Parisului pentru a trage o fugă să ascult muzică.

Aşa s-a făcut că l-am însoţit pe un camarad la un recital de pian dat de o prietenă a familiei sale, domnişoara Raymonde Blanc. Această artistă începuse în forţă, chiar înaintea războiului, o carieră de virtuoz internaţional. Elevă a lui Isidore Philipp, ea câştigase Premiul Claire Pagès, care, la fiecare cinci ani, se oferea celei mai bune studente de la Conservatorul din Paris. Am fost prezentat, am bâiguit câteva complimente şi am obţinut permisiunea de a o revedea. Câteva luni mai târziu eram logodiţi şi la 19 decembrie 1919 ne-am cununat la Paris.

Atunci eram şef de aerodrom la Malaga. Pentru soţia mea, obişnuită cu strălucitoarele serate pariziene, acest post semăna cu un exil. Ea nu a ezitat să renunţe la o carieră care se anunţa prestigioasă pentru a mă însoţi. Totuşi, înainte de a ne muta în locuinţa mea iberică, ne-am hotărâm să facem un mic voiaj de nuntă în Maroc, unde trebuia să transport un avion. Cu toate că acesta a fost pentru ea botezul aerului, soţia mea nu a arătat nici un fel de reţinere. Avionul a decolat de la Montaudran pe timp rău, sub rafalele de vânt care măturau pista. De abia atinsesem o altitudine de 200 de metri, când ruperea unui pinion de la distribuţie a provocat o pană de benzină. Mi-am întrerupt explicaţiile turistice pe care i le odeream partenerei mele şi am căutat un teren de aterizare de urgenţă. Aparatul se găsea deasupra centrului oraşului Toulouse şi numai violenţa vântului mi-a permis un viraj rapid şi o fugă disperată către câmp. Acolo, o linie electrică îmi tăia calea. Aduncându-mi aminte cum se face acrobaţia aeriană m-am strecurat pe sub cabluri fără nici cea mai mică pagubă.

Din păcate, preeria era umedă şi am pus avionul pilon, adică botul era sprijinit pe sol. Soţia mea, aflată la prima aterizare, a crezut că este o manevră normală şi s-a mulţumit să mă întrebe:

– Acuma cum facem ca să coborâm?

A fost nevoie de o scară de patru metri, împrumutată de un ţăram cumsecade. Personalul de la Montaudran, care ne văzuse dispărând spre sol, venea în fugă, temându-se de ce era mai rău. Avionul a fost pus în poziţia lui normală, motorul a fost schimbat chiar acolo unde se afla şi, douăzeci şi patru de ore mai târziu, decolam din nou către Maroc. La întoarecere am avut din nou o pană, la Murcia şi, de data asta, am fost nevoiţi să mergem la Alicante cu trenul, iar de acolo am luat un aparat de rezervă.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

SPANIOLII NE JOACĂ FESTE de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Spaniolii ne joacă feste

 

Era lumină. Imediat ce mecanicul, sosit chiar în acea dimineaţă de la Alicante, mi-a reparat avionul, am fixat plecarea la ora 15. la decolare, motorul a început să dea rateuri, aşa că a trebuit să demontăm şi să curăţăm carburatorul. Decolarea reală a avut loc la ora 16:30 şi, frânaţi fiind de un vânt puternic, am ajuns de abia pe seară în împrejurimile oraşului Alicante, unde terenul, desfundat, semăna cu un lac. L-am găsit, totuşi, datorită pietrelor sale albe şi am făcut apel la toate resursele mele de pilot pentru a ateriza fără să stric Bréguet-ul. Roţile s-au înfundat în noroi, avionul a fost încetinit şi oprit. Imediat, Latécoère a sărit jos. L-am auzit înjurând: se cufundase în nămol până peste glezne.

LATECOERELATECOERE

Nu era nimeni acolo să ne primescă. Totuşi, nu peste mult timp au apărut nişte faruri de automobil, care se îndreptau spre noi. Era Consulul Franţei, alcadele şi personalul angajat care, alertaţi de zgomotul motorului, veneau la teren. Plecaseră de aici numai cu o oră mai devreme, când se lăsa întunericul, convinşi că renunţasem la proiectul nostru.

Pentru că vremea nu se îndrepta, Latécoère s-a hotărât să se întoarcă la Toulouse cu trenul. În ce-l priveşte pe Massini, el a continuat inspectarea terenurilor[1] de la Malaga şi din Maroc. Eu am rămas singur la Alicante, unde am aflat, prin intermediul lui Vanier, o informaţie apărută în ziarele din Valencia şi care ne privea. Semaforul de pe insula Colombrettes semnala dispariţia unui avion în timpul furtunii care tocmai făcuse ravagii în regiune. Aşadar, masa aceea neagră pe care de abia o evitasem cu Bréguet-ul şi despre care crezusem că nu e decât un biet recif, nu era altceva decât farul de la Colombrettes, de care fususe cât pe ce să ne lovim. Dar, în ciuda intemperiilor, Linia continua: chiar a doua zi după plecarea lui Latécoère, pe aerodromul inundat de la Alicante ateriza triumfător Delrieu, purtătorul trimiterilor poştale către Maroc.

După ce am păţit-o cu cerul, a venit şi rândul spaniolilor să ne joace feste. De când aparatele noastre survolau în mod regulat teritoriul lor, spaniolii erau supuşi unor puternice presiuni externe. Germanii, concurenţii noştri direcţi, n-au pierdut mult timp până să intre în joc. Pe zi ce trecea, atitudinea Madridului se schimba. La 1 octombrie 1919, la exact o lună după deschiderea Liniei, Genthon era obligat, din cauza unei pene de motor, să aterizeze pe câmp, nu departe de Almeria. Aici a avut neplăcuta surpriză ca sacii poştali să îi fie transportaţi acasă la Guvernator şi el însuşi să fie ţinut sub supraveghere de către doi carabinieri. Dar acesta putea fi un simplu incident local, fără urmări.

După cincisprezece zile o păteam şi eu la fel, la Lorca. La sosire am fost primit cu multă amabilitate de către populaţie, dar atitudinea asta nu a durat mult. Oamenii s-au închis în ei înşişi şi s-au prefăcut că nu mă mai văd. Pentru că trimisesem o telegramă la Toulouse şi nu riscam să stau prea mult pe-acolo, nu mi-am bătut capul cu această ostilitate. Şi până la urmă am descoperit şi motivul: un inspector de poliţie îmi supraveghea toate gesturile şi, imediat ce plecam la plimbare, pornea şi el în urmărirea mea.

Nimic nu este mai enervant decât să fii tot timpul ţinut sub observaţie. Încercam să îmi omor timpul făcând tot felul de excursii în jurul satului, în cursul cărora încercam să găsesc amplasamente pentru terenuri secundare. Într-o zi, însoţit, ca întotdeauna, de vigilenta mea umbră, am observat un teren propice şi am mi-am făcut o schiţă. În aceeaşi seară, convocat la postul de poliţie, eram acuzat de spionaj, pentru că relevasem ruinele unui fort maur! Au apărut chiar şi martori care să spună că din avionul meu coborâse o femeie, care apoi dispăruse.

Eram într-o dispoziţie cât se poate de proastă şi tot timpul înjuram autorităţile spaniole, dar şi pe Latécoère, care nu catadicsea să îmi răspundă la telegramă. Urmăritorul meu avea o tendinţă spre obezitate, de aceea m-am gândit să fac o excursie lungă prin munţi şi, în timpul escaladei, am făcut în aşa fel încât acesta să mă piardă din vedere. M-am întors la Lorca odată cu lăsarea întunericului; inspectorul, liniştit că mă vede, s-a repezit la mine şi m-a îmbrăţişat. Dar zilele treceau … aşa că m-am hotărât să expediez o nouă telegramă, mult mai imperativă decât prima. Nu bănuiam că prima maea depeşă fusese oprită în mod deliberat. Massini, în sfârşit pus la curent, îşi intensifică demersurile la Madrid şi până la urmă a obţinut o audienţă la ministrul de Interne, dl. Burgos Mazo. Acesta din urmă a telefonat pentru a ordona imediata mea punere în libertate şi îi spuse directorului nostru:

– Cam vioi, pilotul ăsta al vostru … cam vioi!

Am părăsit Lorca înconjurat cu respect, şi nu înainte de a asista la o corridă organizată în cinstea mea. Dar incidentele, rezolvate într-o parte, reapăreau în alta: la 7 martie, unui al treilea pilot, victima unui accident lângă Motril, i s-a confiscat tot materialul aflat la bordul avionului. Consulul Franţei, după intervenţia sa la Madrid, nu a putut decât să-i transmită lui Massini nota următoare:

„Agentul spaniol, menţinând măsura confiscării, e de părere că materialul nu poate fi ridicat decât pe calea aerului; că numai o autorizaţie de la Direcţia Vămilor poate permite importul prin orice alt mijloc.”

Furiei elementelor îi urma, odată cu sosirea zilelor frumoase, ironia deliberată a autorităţilor administrative.

[1] Încă nu se numeau aerodromuri

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

PE TREI SCAUNE, TREI COSTUME MURDARE DE NOROI de Didier Daurat, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

Pe trei scaune, trei costune pline de noroi

 

După ce câţiva pescari ne-au ajutat să ancorăm avionul ameninţat de rafalele de vânt, ne-am dus să ne odihnum la singurul hotel de pe plaja aceea mică. Toată noaptea m-am visat în postul meu de pilotaj şi m-am luptat să evit obstacolele imaginare. A doua zi, încă în zori, ne-am chinuit să înlocuim elicea cu una dintre cele destinate lui Beauté şi Dombray. Din cauză că nu aveam scule, am fost nevoiţi să renunţ şi am telegrafiat la Alicante, pentru a cere un mecanic dotat cu toate materialele necesare.

Dimineaţa a fost calmă, cerul albastru, dar, brusc, către începutul după amiezei, furtuna s-a declanşat din nou. Ancorele care ţineau Bréguet-ul riscau să se rupă în orice clipă, de aceea le-am consolidat cu nişte pietroaie. Seara, Vanier şi cu mine, rupţi de oboseală, ne-am întors în camera de hotel, unde nu era curent electric, din cauza furtunii. Aventura se prezenta rău: Beauté şi Dombray rămâneau lipiţi de sol, pentru că nu aveau ajutor, iar noi nu aveam nici o veste de la Toulouse. Aproape de miezul nopţii, uşa noastră a fost zguduită de lovituri nerabdătoare. Convinşi că se întâmplase ceva rău cu aparatul nostru, ne-am sculat în grabă. Pe întuneric, patronul pensiunii dădea disperat din mâini, arând când spre cer, când spre pământ; el se exprima în limba spaniolă, cu volubilitatea unui om deranjat din somnul cel mai dulce:

– A căzut un avion lângă Valencia … Si … Si … Altul … Lângă Valencia … oamenii din el vă aşteaptă la hotelul Suizo.

Ne-am îmbrăcat repede şi am coborât. Mesagerul care venise să dea alarma ne aştepta cu o maşină. În câteva minute eram pe străzile întunecate ale Valenciei, apoi în faţa hotelului Suizo.

index

sursa foto: http://www.mejorhotel.com/hoteles/BARCELONA-SUIZO-BARCELONA-MMMELM.html

– Urcaţi la etajul întâi, ne-a spus portarul. Sunteţi aşteptaţi.

Nu era nevoie să ne zică şi numărul camerei. În mijlocul holului, pe trei scaune, trei costume pline de noroi şi din care încă mai se scurgea apă, trădau prezenţa supravieţuitorilor. Am bătut la uşă.

– Intră! Ni s-a strigat din interior.

În izmene, clănţănind din dinţi, Latécoère, Massimi şi Rodier se încălzeau bând aguardiente. Feţele lor erau vinete de frig şi de la ploaia care îi sâcâise tot drumul. Se vedea că sunt la capătul puterilor şi, după ce ne-au strâns mâinile, s-au băgat rapid sub pături.

Astfel zăcând, ei ne-au povestit prin ce trecuseră. Au plecat după noi cu un Salmson amenajat pentru doi pasageri, luând cu ei, ca şi noi, două elici de schimb, pentru Beauté şi Dombray. La câteva minute după ce au decolat de la Voletaria, unde alimentaseră, Rodier, care pilota, a găsit bariera de nori de care ne lovisem şi noi cu o zi mai devreme. Mai întâi a încercat să urce la 4200 de metri, apoi a coborât. La 2000 de metri, aparatul a fost prins de curenţi şi, în plus, o ploaie diluviană a înecat motorul. Altimetru cobora vertiginos: 1500 de metri, 1400, 1300 … apoi 300 de metri, 200 de metri … dintr-o dată a apărut marea dezlănţuită. Furios, Latécoère i-a reproşat pilotului că zboară cu spatele la ţărm. Fără să bage în seamă reproşurile patronului, Rodier şi-a continuat zborul, pentru că observase o plajă mică, înspre care s-a îndreptat, în lumina din ce în ce mai slabă. A reuşit să pună jos Salmsonul, dar contactul cu solul a fost dur. Plonjând într-o baltă noroioasă, avionul a avut mult de suferit.

Aşa că, în seara aceea, traseul liniei era jalonat de mai multe carcase de avioane inutilizabile. Atunci am aflat şi noi că primele două, imobilizate în sudul deltei râului Ebre, păţiseră la fel ca mine, elicea le fusese corodată de furtună. Nimeni nu-şi imaginase încă o astfel de avarie, dar de atunci bordul de atac al elicilor a fost consolidat cu o placă metalică, cam la fel cu se face cu talpa încălţărilor.

În seara aceea, ce-l îngrijora mai tare pe Latécoère era vremea. Se luptase corp-la-corp cu ea şi, în camera în care ne adunase destinul potrivnic, el îi măsura forţa cu mânie. Avusei impresia că dădea înapoi:

– Beauté, Dombray, Moraglia n-au putut să treacă. Voi n-aţi trecut, Rodier n-a trecut. N-o să reuşim niciodată!

Massimi, care-şi cunoştea bine omul, nu spunea nimic. Îl aşteptă să îşi revină, a doua zi. Rodier, care era frânt, adormise. Vanier şi cu mine, asezaţi pe scaune de parcă eram în vizită la nişte convalescenţi, dădeam raportul cu privire la propria noastră aventură. Undeva,în oraş, s-a auzit un ceas sunând ora două. Urma să despărţim cu impresia asta de dezastru. Nu ştiu cum, dar am simţit nevoia să intervin. Poate că niciodată nu voi mai putea, din cauza relaţiilor profesionale, să-i vorbesc deschis, ca în noaptea aceea, lui Latécoère. Mi-am exprimat încrederea în reuşita finală, am susţinut necesitatea de a continua experienţa şi am afirmat chiar, cu toate că părea ilogic, că a doua zi va fi vreme frumoasă.

– Dacă va fi vreme bună, se mulţumi să declare Latécoère, o să ne conduci, pe Massini şi pe mine, la Alicante, pentru că Bréguet-ul vostru are elici de rezervă.

Era mai bine să ne despărţim şi să aşteptăm zorile.

Un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei

LINIA TRECE! de Didier Daurat, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Linia trece !

 

Începând cu acea zi, în fiecare săptămână, pe rând, Dombray, Delrieu, Beauté şi eu asiguram curierul. Sfârşitul verii a fost blând şi luminos. În afară de câteva inevitabile pene de motor, nimic nu a afectat regularitatea acestor zboruri de început. Optimismul domnea în firma lui Latécoère. Dar începutul toamnei şi-a dat silinţa să ne readucă la dura realitate. În Spania au izbucnit nişte furtuni de o violenţă nemaipomenită, fiind provocate de întâlnirea unor mase de aer rece şi umed venite dinspre Atlantic cu altele, provenite din zonele subtropicale ale Mediteranei. Din cer cădeau cascade de apă în timp ce tramontana sufla cu peste 100 km / h din Pirinei până în Corbières.

Prinse de vânturile neregulate ca forţă şi direcţie, avioanele şi echipajele au fost supuse unor grele încercări. Un avion a trebuit sa aterizeze la Perpignan cu spatele, şi parcă deodată s-a aşezat în faţa piloţilor o barieră de timp rău : Beauté a fost nevoit să aterizeze avionul de Maroc în sudul deltei Ebrului ; a doua zi, Dombray a avut aceeaşi soartă. Revenind de la Rabat, Moraglia a trebuit sa renunţe la a-şi continua drumul.

Eu am decolat de la Toulouse ca să-i depanez. Bréguet-ul meu era încărcat cu două elici, ataşate simetric de planul inferior, şi cu un radiator de schimb, legat bine pe locul pasagerului. Raymond Vanier s-a strecurat în spaţiul disponibil şi am călătorit fără incidente până la Barcelona. Când am decolat spre Alicante, vremea s-a stricat. În mijlocul rafalelor de vânt s-a format o furtună chiar în faţa noastră. Norii cumulo-nimbulus atinseră o dezvoltare verticală impenetrabilă ; imposibil să treci pe deasupra, imposibil să treci pe dedesubt. Nu aveam decât o singură soluţie : să încerc să zbor peste mare, unde norii pareau mai prietenoşi.

Mi-am luat un ultim reper vizual spre Tarragona şi m-am îndreptat spre larg, în căutarea unei ieşiri. Timp de câteva minute, zborul a fost normal şi crezui că am scăpat, dar, dintr-o dată, apăru o nouă furtună. Fiind deasupra Mediteranei nu ma temeam de nici o coliziune, asă că picai pentru a pilota la vedere. La joasă altitudine, spectacolul mării dezlănţuite era extraordinar. Valurile parcă urcau spre noi. Pentru că mi se dereglase busola, numai aveam nici o posibilitate de a mă orienta şi trebuia neapărat să mă întorc spre litoral, de care furtuna mă îndepărtase. Trebuia, aşadar, să intru într-o perturbaţie. Am încercat să zbor cât mai jos posibil, la rasul valurilor, dar, dintr-o dată, o ploaie torenţială m-a lăsat fără vizibilitate. Bréguet-ul făcea nişte salturi formidabile şi scârţâia din toate încheieturile. Uzi leoarcă, Vanier şi cu mine ne forţam să vedem pământul. Ni s-a părut de mai multe ori că îl zărim, dar nu era decât un miraj, luat repede de valuri.

În felul acesta am zburat o oră. Atunci mi-am dat seama de o anomalie : cu toate că motorul funcţiona perfect, viteza avionul scădea progresiv. Această încetinire era şi mai îngrijorătoare decât uraganul. Începeam să mă tem că luasem direcţia unei alte furtuni în loc să o prind pe cea care mă înghiţise lângă Tarragona. Dacă era aşa, însemna că eram pierduţi în plină mare. Dar am avut norocul să văd, la lumina unui fulger, o barcă pescărească. Cu toate că am executat un viraj brusc, n-am mai putut s-o regăsesc, dar acest fapt mi-a redat curajul. N-ar fi putut nici ei să navigheze departe de portul lor pe o asemenea vreme.

Bréguet-ul continua să încetinească şi mă chinuiam să-i menţin sustentaţia. Dintr-o dată, o masă neagră îmi apăru în faţă. Am evitat-o. Nu era decât o stâncă devorată de valuri. Imediat după aceea, motorul a dat câteva rateuri; am calculat că mai aveam benzină pentru o oră. O să reuşesc eu să ajung într-o oră până la ţărmul pe care mi se părea că-l zăresc în departare? După treizeci de minunte nu mă mai îndoiam: într-adevăr, acolo, drept în faţă, era uscatul. Eram salvaţi! Aparatul atinse litoralul în apropiere de Sagunto, la vreo cincizeci de kilometri nord de Valencia, pe o plajă unde palmierii fuseseră distruşi de furtună şi care era plină de bărcile trase, în grabă, pe uscat. Am sărit din avion. Era intact, dar am înţeles motivul pierderii progresive a vitezei: elicea fusese roasă de ploaie; nu mai rămăsese decâţ o mică parte din ea, era un adevărat miracol felul în care bucăţica aia de lemn reuşise să ne aducă până acolo.

Scrie un comentariu

Din categoria Didier Daurat - In curentul elicei