Arhive lunare: Iulie 2015

FOTOGRAFII CÂT UN SECOL DE ISTORIE de Mihai-Athanasie Petrescu

Fotografii cât un secol de istorie[i]

coperta

 

Istoria unei aşezări omeneşti se poate scrie şi descrie în multe feluri, folosind în mod adecvat sursele aflate la îndemână. Cercetătorul istoric şi colecţionarul Eugen Ovidiu Vlad, conştient de valoarea documentară a fotografiei, a strâns între coperţi de carte câteva sute de imagini care urmăresc istoria localităţii Roşiorii de Vede, sub numeroase aspect: architectonic, social, cultural, politic, sportiv, economic, personal …

De la propria sa pasiune pentru fotografie (aceasta însemnând şi capturarea de imagini şi colectarea / clasarea acestora) până la realizarea unor arhive tematice, Eugen Ovidiu Vlad a parcurs, probabil, un drum lung. Un drum în care s-a întâlnit şi cu alţi fotografi / colecţionari, cu care a colaborat fructuos.

Aşa cum subliniază şi domnia sa, înainte de era fotografiei digitale, atât de generoasă din punctul de vedere al posibilităţilor tehnice dar şi al calităţii produsului, cei care deţineau aparate fotografice şi chiar ştiau ce să facă cu acestea era destul de redus (deşi un aparat popular in anii ’70-’90 nu era foarte scump, puţin peste 300 de lei, materialul fotosensibil devenise destul de rar, ceea ce făcea fotografia un hobby costisitor). Poate şi de aceea un proprietar de aparat mai scump era privit cu încredere şi invitat să “facă poze” la evenimente, iar din micul profit obţinut astfel îşi putea permite să lucreze şi pentru sufletul lui – fotografie artistică sau documentară. Ştiu din experienţă cât costa în anii 1980 un cadru diapozitiv sau o fotografie color, cât de mica, dacă nu ştiai să le obţii singur în laborator.

De aceea, cred că flerul şi norocul colecţionarului a avut o mare importanţă în alătuirea arhivei. Roşiorean cu state vechi, dl. Eugen Vlad a văzut cu proprii ochi schimbările pe care le-a cunoscut oraşul, dar a cunoscut şi oamenii la care a putut să apeleze pentru ajutor (cei menţionaţi în lista de la începutul volumului). De asemenea domnia sa a ştiut să extragă din fotografiile care nu erau neapărat “documentare” elementele care se încadrează în contextul cercetării.

Rezultatul la care a ajuns este remarcabil: o carte album de mari dimensiuni, în care fotografiile sunt extrem de clare şi au un contrast foarte bun (scanurile fiind prelucrate în calculator), calităţi care ajută privitorul să le distingă conţinutul. Care conţinut impresionează.

Pe roşiorenii de vârstă înaintată îi impresionează profund, pentru că aceştia recuosc imagini din tinereţea lor, poate se văd chiar şi pe ei înşişi în poze şi cu siguranţă o lacrimă le exprimă sentimentul. Celor un pic mai tineri le stârneşte un altfel de nostalgie, ei găsesc aici oraşul pe care nu l-au apucat, dar despre care părinţii şi bunicii le-au povestit odată. Cei foarte tineri, care nu au auzit încă nici poveşti despre “cum a fost odată”, poate le provoacă mai întâi un zâmbet, dar, în acelaşi timp, îi face să devină interesaţi de trecutul locului, chiar dacă nu de altceva ci doar din curiozitatea de a descoperi ce era pe vremuri pe locul clubului în care se distrează seara.

Mai există o categorie de cititori, căreia îi aparţin şi eu: aşa-zişii (termen local) “proveniţii” (alogenii). Un om venit din altă zonă geografică, adaptat mai mult sau mai puţin la specificul locului, nu simte multă vreme acel “patriotism local” caracteristic celor “născuţi / crecuţi” în acel loc. Poate nu-l simte niciodată, dar, fiind obligat să trăiască între oameni trebuie să participe la viaţa societăţii locale, după o vreme, măcar în subconştient, începe să “ţină” cu locul de adopţie. Privind fotografiile-document din cartea despre care discutăm, alogenii, chiar dacă nu simt acea pasiune a localnicilor de a recunoaşte locuri, lucruri şi persoane, încearcă să identifice acele elemente care existau şi pe “vremea lor”, adică după venirea lor la Roşiori.

Am lăsat la urmă pe cei care nu privesc imaginile, ci le cercetează. Unii critică starea fotografiei, pretinzând în sinea lor că ar fi făcut mai bine. Alţii caută elemente aparţinând sferei lor de interes – cladiri, maşini, avioane, moda vestimentară. Pentru toţi, imaginile sunt valoroase. Personal, am fost foarte bucuros să vad imaginea unui avion de şcoală Klemm-35, sau aceea a unui autobuz TV-1, primul produs al uzinei Tudor Vladimirescu, o raritate în arhivele fotografice (ast si pentru că şoferii de autobuz erau mai puţin amatori de fotografie decât, să zicem, piloţii aviatori.

Aşadar, cu orice tip de curiozitate deschizi această monumentală carte-album eşti satisfăcut. O să găseşti exact ce te interesează din istoria oraşului (municipiului, după 1995) Roşiorii de Vede. Alături de celelalte lucrări monografice ale autorului, Roşiorii de Vede în fotografii din Secolul XX contribuie esential la scrierea istoriei locale, într-un mod pe care multe oraşe mult mai importante din România nu îl cunosc.

[i] Eugen Ovidiu Vlad Roşiorii de Vede în fotografii din Secolul XX, Craiova, Editura AIUS, 2015

Anunțuri

3 comentarii

Din categoria Aparitii editoriale

CU TRENUL de Mihai-Athanasie Petrescu

Cu o smucitură zgomotoasă, rapidul se puse în mișcare. Așa cum se întȃmplă de obicei, călătorii care nu erau ocupați cu fluturatul din mȃini și batiste își aruncară privirea spre ceas.

IMG_1200                   (foto: Teodor Dumitru)

– Hai, domne, că a plecat destul de bine, ha, ha, constată bătrȃnul. Doar … hai să zicem un minut după ora din mers.

– Pfff! făcu fata blondă de lȃngă fereastră, trăgȃndu-se de fustă.

– Bine pe mă-sa! își vărsă năduful bărbatul în uniformă cenușie. Pariu că pȃnă la București bagă o oră de întȃrziere! Că dacă i-aș prinde eu pe-ăștia de la chefereu … le-aș rupe picioarele!

Domnul cu pulover roșu clătină, disprețuitor, din cap, cu aerul unuia căruia nu-i pasă ce se întȃmplă pe lume. Avea cartea lui, iar în diplomatul ținut pe genunchi ceilalți apucaseră să zărească, fără să vrea, un teanc de reviste și un sandvici împachetat în staniol.

În timp ce trenul sărea peste macaze, ieșind din păienjenișul de linii ale stației, bătrȃnul își scoase pălăria neagră, cu boruri late, o plasă pe suportul pentru bagaje și se așeză, cu grijă, pe banchetă, mȃngȃindu-și barba. Își fixă privirea spre peisajul exterior, agățȃndu-și mȃinile de fularul lui alb.

– Ha, ha, mai spuse el, și se cufundă în visare.

Blonda, după o privire scurtă spre cei din jur, se mai trase o dată de fustă, apoi își înfundă în urechi căștile telefonului. După mișcarea abia ghicită a degetelor se putea deduce că asculta o muzică foarte ritmată. Privind-o cu un ochi critic, bătrȃnul își scoase și el telefonul din buzunar, îi montă căștile și le puse în urechi.

– Ai dreptate, domnișoară, ha, ha, spuse el mȃngȃindu-și barba. O să ascult muzică simfonică ca să treacă timpul mai ușor. Și rămase nemișcat, cu mȃinile pe genunchi.

Parcă stingher, bărbatul în uniformă se ridică pentru a căuta, îndelung, în punga de plastic pe care o atȃrnase de cȃrligul de deasupra locului său, scoase un bidonaș de o jumătate de litru și bău o dușcă. Mirosul de țuică o făcu pe blondă să strȃmbe din nas.

– Ha, ha, făcu bătrȃnul, în timp ce domnul cu pulover roșu se așeză și mai bine pe banchetă, fără să ridice privirea din carte.

– Am trecut de Lugoj, ha, ha, constată, la un moment dat, bătrȃnul.

Ceilalți ridicară, mirați, privirile. De mai bine de o oră nimeni nu deschisese gura și nici nu simțise nevoia să vorbească. Dar, din respect pentru barba albă a tovarășului lor de călătorie, fiecare se gȃndi să răspundă cu gest sau o vorbă. Fata, trăgȃndu-se de fustă, aruncă o privire pe fereastră, dădu, aprobator, din cap și se retrase, din nou, în intimitatea căștilor. Domnul cu pulover roșu ridică, parcă cu regret, ochii din carte, catadicsind să emită un:

– A, da? E bine …

După care întoarse pagina și uită de cei din jur. Mirosul de țuică emanat de sticluța bărbatului în uniformă provocă o nouă strȃmbătură a blondei.

– Ba nu-i bine deloc! Are dejă șapte minute întȃrziere, anunță cetățeanul. V-am zis eu că bagă întȃrziere, adăugă el, parcă cu satisfacție.

– Să fie ei ai dracu’! se burzului bătrȃnul, făcȃndu-i pe toți să tresară. Acum doi ani tot așa a făcut, strigă el, dar apoi, luȃndu-și seama, se opri și, mȃngȃdu-și barbă, se lăsă pe spătarul banchetei.

– Dacă vă zic! comentă bărbatul în uniforma. Nu merge nimic ca lumea la ăștia cu trenurile lor. Dar, nu vă supărați, insistă el, mergeți departe?

Întrebarea păruse a fi adresată tuturior, dar numai bătrȃnul reacționă.

– Pȃnă-aici, la Dorobanți, ha, ha.

– Ce coincidență, și eu tot la Dorobanți cobor. Mă duc să-mi iau atestatul de la liceu, că mi-l cer ăștia la muncă, fir-ar ei …

– Ai făcut liceul la Dorobanți? se miră bătrȃnul. Ești de-aici? Ăsta, de-acolo, ha, ha, se corectă el imediat, lustruindu-și o unghie pe fularul cel alb.

– Nu chiar din Dorobanți, sunt de la Butia, la vreo 30 de kilometri de oraș. Cunoașteți zona?

– O cunosc, ha, ha, răspunse bătrȃnul. Eu de acolo sunt, chiar din Dorobanți. sunt artist plastic. Am fost și profesor, dar am ieșit la pensie.

– Aha, și acum stați în Arad, constată bărbatul în uniformă, trȃgȃnd un gȃt din sticluța din plastic.

– Nu, tot la Dorobanți, dar am fost într-o tabără de creație la Pecica. Acum merg acasă, că mȃine vine ăla cu pensia, că la noi așa vine, pe străzi, ha, ha.

– Aha! aprobă celalalt, mai trase o dușcă, și, după ce se uită la ceas, își fixă privirea pe fereastră.

Nemulțumit de briscă retragere a interlocutorului său, bătrȃnul își mȃngȃie barba, își potrivi din nou căștile în urechi și se relaxă pe banchetă. Nu pentru mult timp. La o smucitură a vagonului, se ridică dar, după ce constată că bagajele inghesuite pe culoar nu i-ar fi oferit destul loc pentru plimbare, se așeză la loc. Îi venise chef de vorbă.

– Ce asculți, domnișoară? se interesă el. Tot muzică simfonică?

Fata nu-i răspunse imediat. Doar după cȃteva clipe începu, brusc, să vorbească.

– Sarumana, mamaie!

Surpins, bătrȃnul uită să-și mai mȃngȃie barba.

– Poftim?

– Da, mamaie, sigur că da, continuă blonda.

– Eu sunt mamaie? Așa babă mă vezi mata?! bodogăni bătrȃnul.

– Cum să nu, mamaie … nu, că ascult muzică bună, Queen, mamaie …

– Ce compozitor e ăsta, fato? Ce dracu a compus?

– Cum să nu-l știi, mamaie … nu contează, lasă că-ti pun să asculți, e super OK, e de-ăia vechi, o să-ți placă.

– Cine știe ce scȃrnăvie e Chin ăsta, comentă bătrȃnul, vreun d-ăla de n-a auzit nimeni de el. Să-l ia dracu.

– E celebru, domn’ profesor, îi explică bărbatul în uniformă. E un englez, dar a murit demult, săracu.

– Nu, în nici un caz! exclamă blonda.

– Cum să nu ? a murit de peste douăj’ de ani, reacționă bărbatul în uniformă.

– Daaa, păi cum altfel, comentă blonda, dar las’ că discutăm cȃnd ajung. Se uită ăștia din compartiment la mine și mă ascultă ce spun, mamaie, nu pot spune asta la telefon. Da, da … hai că mai am puțin și ajung, mamaie, te sun eu cȃnd ne apropiem, să vină tataie să mă ia de la gară, mai spuse ea, trăgȃndu-se de fustă.

După cȃteva clipe, degetele blondei își reluară mișcarea, aproape reflexă, dictată de ritmul muzicii, iar ceilalți, nevoiți să accepte faptul că fata vorbise la telefon, încercară să facă uitat penibilul situației create de participarea lor la o discuție privată. Bătrȃnul și bărbatul în uniformă priviră, discret, la ceas, iar mimica lor trădă dezacordul cu “mai am puțin”. Mai era destul de mult, iar brusca încetinire a trenului accentuă nemulțumirea lor.

– Ia uite-al dracu, iar oprește! exclamă omul în uniformă, ridicȃndu-se, nervos, în picioare. Mă duc să văd ce mai e, adăugă el și ieși pe hol, plecȃnd spre coada trenului.

Bătrȃnul, voind și el să scape de privirile, bănuite, ale blondei, deschise fereastra și scoase capul să vadă ce se întȃmplă.

– Arde ceva în față, cred că e un canton sau ceva de-al lor, pe marginea liniei. Așa le trebuie, ca prea merge prost cefereul ăsta, comentă el. Numai că acum o să întȃrzie și mai mult, are un pretext valabil.

Într-adevăr, trenul, ținut în loc de incendiu, staționă îndelung. După minute bune, cȃnd lumina incendiului părea să se fi domolit, garnitura se puse, încet în mișcare. Ocupanții compartimentului se ridicară toți și pȃnă și domnul cu pulover roșu se apropie, curios, de fereastră. Pocniturile flăcărilor se auzeau clar, însoțite de strigătele celor care interveneau pentru stingerea incendiului.

– Mi-e frică, scȃnci blonda, luȃndu-l de braț pe bătrȃn. Acesta, impresionat și el de sinistru, nici nu băgă de seamă și nu reacționă nici cȃnd bărbatul cu pulover roșu exclamă, la rȃndul lui:

– Ce foc mare!

După ce incendiul rămase în urmă, blonda se desprinse, rușinată, de brațul bătrȃnului și, înainte de a-și pune căștile, își ceru, sfioasă, scuze. Bătrȃnul ar fi vrut să comenteze evenimentul, dar vecinii lui de compartiment își reluaseră locurile și ocupațiile, lȃsȃndu-l singur, cu regretul că omul în uniformă nu fusese de față. Cu el se mai putea discuta …

Liniștea fu deodată întreruptă. Geamul ferestrei se prefăcu în cioburi, iar pe podeaua compartimentului ateriză o piatră mare. Blonda țipă, îngrozită, sărind pe banchetă, bătrȃnul scăpă o înjurătură, iar bărbatul cu pulover roșu azvărli cartea, scăpȃnd și diplomatul pe jos.

– Nenorociți oameni, dau cu pietre în tren! comentă el, aplecȃndu-se să-și recupereze lucrurile. Apoi înlătură cioburile ajunse pe locul lui și se așeză, punȃndu-și diplomatul pe genunchi. Blonda se calmă și ea, dar preferă să nu își ocupe locul de lȃngă fereastră.

– Ce curent se face! se plȃnse ea, retrȃgȃndu-se lȃngă ușă.

Parcă de abia atunci ar fi observat curentul puternic produs de viteza trenului, bătrȃnul luă inițiativa :

– Trebuie să schimbăm compartimentul !

Bărbatul cu pulover roșu își ridică privirea. Făcu o mutră prin care își arătă disprețul față de orice curent din lume, dar trebui să recunoască: filele cărții erau fluturate de vȃnt, ceea ce îl punea în imposibilitatea de a-și continua lectura. Se ridică, nemulțumit, de pe banchetă, puse cartea în diplomat și, după ce o ajută, galant, pe blondă să își coboare geanta de voiaj de pe suport, îi urmă pe ceilalți doi în culoar, lăsȃnd în urmă punga de plastic și sticlută cu țuică a bărbatului în uniformă.

Ghinion, compartimentul vecin era plin, iar călătorii dormeau, indiferenți la drama prin care treceau cei trei sinistrați. Nu avură mai mult succes nici cu următoarele compartimente.

– Mergem în vagonul celălalt, hotărî bătrȃnul, urmat de tovarașii săi de drum.

Strecurȃndu-se, cu greu, prin ușa defectă, cei trei reușiră să treacă în alt vagon. Nu se vedea nici un alt călător, dar primul compartiment pe care îl încercară era încuiat.

  • Scȃrnăviile dracului! blestemă bătrȃnul, continuȃnd să avanseze pe culoar.

Şi al doilea și al treilea compartiment erau încuiate, iar în interiorul lor nu se vedea nici un călător. A patra ușă se deschise, însă, cu ușurintă, iar bătrȃnul, politicos, îi oferi întȃietate blondei. Fata făcu un pas în compartiment, apoi reveni, speriată, pe hol. Bătrȃnul renunță la obișnuitele insistențe politicoase și avansăprin uşa deschisă. Neatenţi, fata şi bărbatul cu pulover roșu fură cȃt pe ce să fie loviţi de ușa compartimentului, care se închise, brusc, în fața lui, iar apoi refuză să se mai deschidă. Ridicȃnd din umeri, omul își scoase cartea din diplomat, pe care îl puse pe podea și rezemat de ușa îndărătnică, își reluă lectura, în timp ce fata înaintă pe culoar, în căutarea altui compartiment gol.

Așteptȃndu-se să fie întȃmpinat de vreun călător ciudat, dată fiind reacția de surpriză a fetei, bătrȃnul își pregătise un discurs pentru a obține locul dorit. Dar rămase cu gura deschisa. În fața lui nu era nimeni. Se găsea nu într-un compartiment obișnuit de tren, ci într-o adevărată sufragerie, largă, mobilată cu gust, dar pustie. Avu nevoie de cȃteva clipe lungi pentru a-și reveni. Făcu doi pași ezitanți, apoi se așeză, cu grijă, pe unul dintre fotoliile din încăpere. Uită să își mai pună căști și mirarea îl îndemnă să intre în vorbă.

– Nu știam ca cefereul are astfel de vagoane luxoase, îşi spuse el.

Fire practic, bătrȃnul începu să se gȃndească la posibilitatea ca o încăpere atȃt de mare să încapă într-un vagon de cale ferată. Studiind, atent, proporțiile, ajunsese la concluzia ca încăperea era mult mai mare decȃt ecartamentul căii ferate. Ridicȃndu-se din fotoliu, el măsură, cu pasul, întinderea sufrageriei. Observȃnd că amicul lor cu pulover roșu nu era de față, el deschise ușa prin care intraseră, pentru a-l pofti înăuntru. Dar dincolo de ușă nu era culoarul, ci un dormitor comod, o camera la fel de mare ca și cea în care se aflau. Nevenindu-i să își creadă ochilor, bătrȃnul închise și deschise din nou ușa, trebuind să accepte realitatea.

– Domnule, suntem într-un apartament în lege, ăsta nu e compartiment de tren cum nu sunt eu popă.

Continuă să viziteze vagonul minune. Găsise încă o ușă, iar dincolo de aceasta era un mic hol, apoi o sală de baie, perfect utilată. Alături era bucătăria, iar frigiderul era plin cu de toate, de la băuturi răcoritoare la alimente. Amator de sucuri, întinse mȃna să ia o sticlă cu Pepsi, dar renunță, aducȃndu-si aminte că e într-un tren, iar prețurile la vagon restaurant sunt mai mari decȃt la non-stopul de la colț. Reveni în sufragerie, se rezemă de un perete și cugetă adȃnc, mȃngȃindu-și barba şi privind imaginile de pe ecranul televizorului.

Timpul trecea, iar ora sosirii la Dorobanți se apropia. Bătrȃnul încercase de mai multe ori să iasă pe culoarul vagonului, dar nici una dintre uși nu era cea bună.

Bărbatul cu pulover roșu coborî în gara Dorobanți și se uită în jur. S-ar fi așteptat să-l vada și pe bătrȃn coborand, doar îl auzise spunȃnd că aceea îi era destinația. Dar trenul plecă și singura persoană care mai rămase pe peron era domnul în uniformă. Ușor cherchelit, el părea la fel de nedumerit ca și fostul lui tovarăș de călătorie.

– Unde-i, bre, moșul ăla cu fular alb? deschise, el, discuția.

– Nu știu, cred că a fugit cu fetița aia blondă, care …

Dorobanţi, 15, scpress

Cunoscut şi respectat profesor pensionar a fost surprins la furat

Un cunoscut artist plastic, fost profesor, în prezent pensionar, a fost surprins de către proprietar într-un apartement de lux din centrul oraşului. Intrusul nu a vrut să declare cum a pătruns în apartament, deşi uşa de la intrare nu părea forţată şi nici nu avea asupra sa unelete de spărgător, dar scopul său este evident: jaful.

Vom reveni cu amânunte.

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

LE JOUR J + 4 (2) PLACE VENDOME de Mihai-Athanasie Petrescu

Place Vendôme

Pentru că azi este Ziua Naţională a Franţei cred că este cazul să revin cu episodul Place Vendôme. Chiar dacă locul nu este cel mai faimos din Paris, filmul lui Catherine Deneuve m-a făcut curios să cunosc un loc al Parisului unde oamenii taie şi spânzură … diamante.

De la Madeleine la Vendôme a fost o aruncătură de piatră … obişnuită. Piatra, nu aruncătura.

Două trei străduţe în dreapta, alte două-trei în stânga,

?????????????

o rătăceală, un monsieur l’agent şi voila!

?????????????

Filmul pomenit mai sus povesteşte aventurile unui bijutier care tine prăvălie pe-aici. Aproape două ore, cât tine filmul, plouă în continuu. Credeam că e o legătură om-natură, preluată din folclorul românesc, pentru că personajele principale au problem, săracele. De fapt … legătură pare a fi de altă natură: Place Vendôme – Météo.Probabil că are un statut aparte …

?????????????

?????????????

Totuşi, principala atracţie a pieţei este Colonne Vendôme, nu? O ştiam din film şi poze … şi am rămas cu acea ştiinţă, pentru … Oare ăştia de la Paris şi-au pus în cap să restaureze tot oraşul ca să nu văd eu locurile?! (vezi si Estacada metroului). Nu-mi rămâne decât să iau cu mine atât cât pot din imaginea Pieţei şi a schelelor, cu speranţa că mai fac vreodată rost de bani şi văd şi restul.

20140808_111603

20140808_111706

?????????????

?????????????

?????????????

Un tur de orizont … limitat făcut spre lăcaşurile bijuterilor. Prin fiecare por al gardurilor metalice respire senzatia de libertate, accentuate şi de prezenţa dubelor blindate.

?????????????

?????????????

?????????????

?????????????

Cu siguranţă profesorii români nu vor fi invitaţi să îşi petreacă vacanţa pe-aici …

20140808_112811

?????????????

… aşa că ne croim drum spre metrou, lăsând rablele cu înaripaţi pe botcelor care-si pot permite.

?????????????

?????????????

?????????????

20140808_112745

2 comentarii

Din categoria Memorii

IDENTITATEA UNUI ORAŞ (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

cronici in orizontul campiei (2)

Cronici în orizontul câmpiei este o lucrare scurtă, dar extrem de densă, realizată de Aurelia Bărbuţ şi Liviu Comşia, tipărită în condiţii grafice excelente la Tipoalex, sub egida Primăriei şi Consiliului Local Roşiorii de Vede, prin intermediul Direcţiei pentru Cultură, Educaţie, Creaţie şi Sport.

Textul, însoţit de un foarte bogat material fotografic, înfăţişează Municipiul Roşiorii de Vede în diacronie şi în sincronie, fiind o invitaţie argumentată la a-l vizita. Pentru a fi accesibilă oricui, prezentarea este oferită şi în cele mai vorbite limbi de circulaţie internatională, în traducerea profesorilor Mihai-Atanasie Petrescu (limba engleză), Aurelia Petrescu (limba franceză), Geta Văduva (limba germană) şi a elevei Andreea Militaru (limba spaniolă).

Ecoul acestei lucrări nu a întârziat să apară, Roşiorii de Vede fiind deja o destinaţie mărturisită pentru prieteni de-ai mei de peste hotare.

cronici in orizontul campiei (1)

Scrie un comentariu

Din categoria Aparitii editoriale

PLAJĂ LA 1500 FT. de Mihai-Athanasie Petrescu

Plajă la 1500 ft

Televiziunile contemporane se întrec în a prezenta partea de nord a Litoralului românesc, cu ale sale cluburi de fiţe şi cu fiţoşii respectivi, neglijând sudul Dobrogei, cu “salba de staţiuni” construite în anii ’50 – ’80 şi … lăsate pradă distrugătorilor în zilele noastre.

Totuşi, acolo se află oraşul-staţiune Mangalia, cu sateliţii săi, Neptun, pe vremuri mai scump şi mai căutat decât Mamaia, planetele Saturn, Venus şi Jupiter, capul Aurorei (sau Aurora capului?!) şi reşedinţa zeiască, Olimp, (plus Pădurea Comorova şi viile Mangalia),locuri unde nu puteai găsi un loc în anii ’80 nici dacă aveai pile la ONT. Acolo se află staţiunea (pe vremuri) tineretului (acum a maneliştilor) Costineşti şi staţiunea nudiştilor 2 Mai. Sigur, mai e şi Vama, dar aia e altă poveste (dincolo de limitele relatării de azi).

Poate sunt eu rău, poate nu mă pricep la turism şi nu înţeleg care sunt cerinţele pieţii, dar îmi rezerv dreptul de a rămâne nostalgic şi de a încerca să regăsesc urmele trecutului apropiat într-un prezent plin de nepăsare sau reavoinţă.

Norocul meu se numeşte Andrei Lucescu. Un tip pe care amatorii de mitinguri aeriene îl aud, pe care iubitorii aviaţiei îl şi ascultă şi îl văd. Competenţa lui este recunoscută de aceştia din urmă, iar entuziasmul lui nu are cum să-i contamineze chiar şi pe cei care merg pe aerodromuri numai ca să facă plajă. Puţini dintre sutele de mii de spectatori ai spectacolelor aeriene ştiu că el este un pilot priceput, calificat pentru numeroase categorii şi tipuri de aeronave. Eu ştiam asta despre el din cultura mea generală, iar acum câteva zile am avut ocazia aproape unică de a profita de ştiinţa şi priceperea lui: m-a invitat – şi niciodată nu îi voi mulţumi sufficient – la un tur aerian al litoralului sudic.

Am fost punctual la întâlnirea cu el – ora 1200 – la LRTZ (Aeroportul Internaţional Tuzla), chiar daca asta a însemnat plecarea foarte matinală de la Roşiori. Nu-i vorbă, dacă m-ar fi convocat la 0500 dormeam în parcare şi tot nu întârziam. Eram cu inima cât un purice (traditional, nu din ăştia de acum, mutanţi uriaşi), pentru că vremea era schimbătoare. Trecusem printr-o scurtă aversă şi nu ştiam ce ganduri are ofiţerul cu meteo. Ca să mă sperie şi mai rău, Andrei organizează un briefing şi mă anunţă ca zborul ar putea fi lipsit de confort din cauza vântului, iar soţia mea brusc a devenit circumspectă. “Cum să zburaţi, dacă e periculos?!”

Andrei a încercat să o liniştească, eu m-am făcut că nu aud teama ei, aşa că “Păi, dacă nu te deranjează vântul (cum să ma deranjeze?!!), hai la avion”

Nu-mi venea să cred, dar am crezut, când mi s-a explicat cum se urcă într-o Katana. Am crezut şi mai mult când am reglat palonierele dincolo de lungimea picioarelor mele, când mi-am legat toate centurile şi am înţeles cum se zăvorăşte cupola cabinei.

IMG_2218Am ochit cronometrul de bord, important pentru completarea carnetului de zbor,

IMG_2214

Iar când Andrei a cerut aprobarea pentru pornirea motorului şi s-a apucat să bifeze capitolele check list-ei am inceput să … dar nu recunosc! Nici măcar în faţa Marii Adunări Naţionale nu o să recunosc că, pentru o clipă, m-am gândit la vântul ăla.

IMG_2212

Doar pentru o clipă, pentru că, parafrazând vorba unui prieten, noi zburăm, nu gândim, iar în următoarea eram deja airborne şi degajam spre dreapta, aşa cum am văzut nenumărate zboruri la Tuzla, şi survolam aeroportul (unde pregătirile pentru Aeromania sunt în toi),

IMG_2224

şoseaua cu patru benzi, depozitele de lemne, lanurile de floarea soarelui …

IMG_2236

IMG_2241

“Acolo e 23 August, iar în faţă e Costineşti, mă avertizează Andrei, arătându-mi elicea. Încolo e Constanţa, iar dincolo Mangalia …”

IMG_2275

E chiar Costineşti, cu epava vaporului pe mare şi cea a obeliscului pe plajă. Noroc că muzica motorului Rotax acopera zgomotul manelelor de jos, pentru că anul trecut am intrat în staţiune şi în secunda următoare am inceput sa caut ieşirea spre şosea, dar era obturată de beemweuri de toate culorile din care se revărsau aceleaşi “ritmuri” ca şi pe plajă. Din fericire, am reuşit să găsesc o spărtură in plafonul respectiv înainte de a mă îmbolnăvi de stress.

IMG_2250

IMG_2263

O luăm spre sud, survolnd marele lighean albastru.

IMG_2255

La zeci de kilometric distanţă, capul Kaliakra se ascunde sub nori grei de ploaie, dar la noi e soare, aer, cer albastru … farul de la Tuzla, apoi cele şapte hoteluri cu 14 etaje de la Olimp. În 1971 am fost prima data la “Banat”, hotelul bleumarin dinspre nord, apoi am vazut pe dinauntru şi Transilvania (în 1972, ca premiu după admiterea mea la liceu), Moldova, Muntenia. Acum, de sus, cele şapte par frumoase, dar, două zile mai tâziu aveam să constat, privindu-le de aproape, că nu sunt chiar minuni ale lumii noastre …

IMG_2290

O minune ar putea fi complexul Panoramic + Amfiteatru + Belvedere. O minune a decăderii. Acum 30 de ani nu ne puteam permite nici sa visăm la ele, acum au două stele …

IMG_2293

În schimb complexul tovarăşului e la fel de complexant. Înconjurat de vegetaţie şi de digul debarcader, locul pare la fel de misterios ca şi pe vremea lui.

IMG_2301

IMG_2302Neptun era staţiunea cea mai scumpă din sud.

IMG_2319

Plaja cu steaguri (care au fost extirpate pentru a se face o fântână arteziană – ceea ce mi se pare o idee luminoasă, mai ales la o distanţă atât de mică de mare), acolo unde fostul meu Cătălin are o patisserie, lacul interior, restaurantul Insula, nelipsita nouă biserică (tovarăşii construiau, ca proştii, fabrici, tot locuri de indoctrinare) şi gata Neptunul, cu roata mare şi puţina lume venită aici în concediu.

IMG_2339

IMG_2340

Jupiter … cu hotelul “Scoica” pe cale de reapariţie,

IMG_2318

Cap Aurora, cu hotelurile în trepte în faţa cărora am găsit, in toamna lui 77, un uriaş peşte decedat,

IMG_2355

Venus, cu numele de fete şi cele trei păsărici (Condorul, Pajura, Vulturul) de lângă lac …

IMG_2373

Hipodromul Mangalia

IMG_2385

şi … Plaja înşirată de-a lungul şoselei, unde, în ţarcurile pentru nudişti, turiştii polonezi îşi asigurau banii de buzunar făcând bişniţă cu butelii de voiaj. Acum, pustietate în floare. Nu ne doare.

IMG_2386

Ah, Saturn … Acolo ar trebui să fie hotelul “Cleopatra”, primul contact al fiului meu cu marea, în ‘84, şi urâtele CPM-uri de la ieşirea spre Mangalia (de fapt, C(ămine) P(ersonal)-uri, unde ne-a cazat IAS Murtfalar în 78, ca studenţi în practică productivă, culegători de struguri.

IMG_2395

În anii ’50 – ‘60, staţiunea Mangalia era alcătuită din patru hoteluri, un cazino şi un mic sanatoriu, rezervate în special militarilor. Acum, pe lângă nelipsitele blocuri comuniste şi Lidăl, se mai văd nişte diguri lungi, farul, care altă dată lumina calea vaporenilor iar azi e doar subiect de magnet de frigider, “marina” (anul trecut era mult mai aglomerată) … şi lume puţină pe plajă. Motivul bănuit, pe lângă meteo nesigur, examenele naţionale în plină desfăşurare.

IMG_2411

IMG_2417

IMG_2418

Şantierul naval. Parcă vapoare Cielo făceau aia, sau Matiz? În tot cazul Daewoo.

IMG_2421

A, uite podul mobil. Atunci când trecea vreo navă militară mai mare, podul rula pe şine şi deschidea şenalul, când nu, podul asigura legătura rutieră spre 2 Mai şi Vamă. Acum … bine că nu l-au dat încă la fier vechi. Iar şoseaua beneficiază de un pod arcuit care traversează Laguna.

IMG_2428

IMG_2431

3 iulie sau 2 Mai?!

IMG_2442

Hai înapoi.

IMG_2458

IMG_2481

IMG_2489

De la Neptun,

IMG_2532

Andrei avertizează Turnul că se apropie şi cere instrucţiuni de aterizare. Dar, norocul meu, în jurul aeroportului nişte elevi-piloţi exersează, făcând tururi de pistă, iar noi suntem nevoiţi să aşteptăm. …deasupra mării.

IMG_2564

IMG_2586

IMG_2596

IMG_2606

Luăm ca reper farul de la Tuzla, pe care aveam să-l mai văd încă o data, şi din altă ipostază … terestră, adică o incursiune de seară la firul miriştei.

IMG_2622

IMG_2623

Inspre nord portul Constanţei, cu zona liberă (de contract?!)

IMG_2673

IMG_2674

O pânză-n departare!

IMG_2691

Pentru a evita monotonia, aruncăm o privire şi în ograda Eforiei Sud, în fotografii recunosc nişte locuri, printre care şi vila în care mă cazasem cu o oră mai devreme,

IMG_2692

IMG_2694

IMG_2695

IMG_2707

IMG_2715

apoi ne apropiem, peste lacul Tekirghiol, de aerodrom. Îl vedem de departe, dar vedem şi două Katane care îi dau târcoale şi nu le putem refuza prioritatea (eu nici nu vreau!). Binefaceri ale trecerii la o noua orânduire (o fermă zootehnică care nu avea de ce să mai trăiască, doar fusese a unui CAP).

IMG_2768

Ce-o fi asta? Pare un cartier de castele gen Buzescu, îmbunătăţite cu o bază sportivă.

IMG_2787

Ni se aproba aterizarea. Dacă la 1500 de picioare avionul plutea lin – chiar, parcă Andrei spunea ceva de scuturături în cadrul briefingului de la tanti Lili?! – pe măsură ce solul se apropia, zborul a început să devină neconfortabil. Pilotul a început să muncească serios pe comenzi (iar eu am devenit brusc curios să văd ce anume face, trage, împinge sau răsuceşte, urmărindu-l pe el şi citind indicaţiile bordului) corectând toate intenţiile vântului de a ne strica plăcerea. Atingem pista, dar tocmai atunci vântul decide că zborul a durat prea puţin şi adaugă la viteza (deja redusă, pentru aterizare) avionului; în următoarea zecime de secundă Rotax îşi ia şi el avânt, Katana se ridică câţiva metri, frânează în aer şi se aşterne, cuminte, pe iarbă. Exemplul clasic de tentativă de asasinat din partea lui Eol, dejucată de priceperea lui Andrei.

IMG_2791

IMG_2800

Din nou check list, comenzile sunt puse pe zero, apoi paper work, cu cupola deschisă (se completează carnetele de zbor).

IMG_2801

Aş fi vrut să mai prelungesc şederea în avion, am pus întrebări ca să înţeleg mai bine ce se execută, dar în apropiere se aflau deja membrii unui alt echipaj. Le cedăm aeronava şi le urăm un zbor plăcut.

IMG_2825

Pentru mine a fost primul zbor deasupra mării (am mai fost acolo cu Il-14 YR-ILE prin 71 şi cu un An-24 în 77, după decolarea de la MK, dar astea sunt (mă rog, erau) autobuze, nu se pun). Am survolat o zonă care îmi e dragă, de care mă leagă atâtea amintiri frumoase (din copilăria mea şi a copiilor mei). Locuri pe care le cunosc de 55 de ani, care au trecut prin atâtea schimbări (în bine, în rău, în mai bine şi în foarte rău), dar care pentru mine rămân ca layere succesive aşezate pe aceeaşi bază. Zborul de 44 de minute descris aici, pe lângă incontestabilul agrement a fost o lecţie de istorie, geografie, etnografie, pilotaj, marketing, arhitectură, literatură, fotografie, navigaţie maritimă, navigaţie aeriană, meteorologie, radiocomunicaţie, biologie, politică, în care profesori am fost şi Andrei şi eu (da, datorită vârstei am avut privilegiul de a şti, din experienţă, nişte locuri şi nişte lucruri), din care eu am ieşit câştigat. Nu o să trec un eventual examen de pilotaj de avion – am văzut ce şi cum făcea pilotul, uneori chiar am remarcat câte eforturi făcea să păstreze acea plutire lină la care am făcut deja referire, dar meseria asta nu se fură ca cea de bătător de cuie), dar informaţiile primite şi întărite prin puterea imagii vii îmi vor rămâne, cert, în bagajul de cunoştinţe.

Îi mulţumesc şi aici prietenului meu Andrei Lucescu, un om pe care îl admir pentru cultura sa aviatică deosebită, ca şi pentru multele priceperi şi talente pe care le are.

Mai vreau!

12 comentarii

Din categoria Memorii

LE JOUR J + 4 (1) de Mihai-Athanasie Petrescu

J + 4 1 La Madeleine

Ziua de vineri început cu ploaie. O data în plus se confirmă previziunile meteorologilor, care, în mai, anunţau cea mai secetoasă vară din istorie. Acum … nu putina ploaie ne va împiedica pe noi să mai facem o expediţie în centrul metropolei, iar prima ţintă înscrisă în planul de operaţiuni va fi La Madeleine.

Ligne 13 până la Clémenceau Champs Elysées, josul până la Place de la Concorde, de unde schimbăm şi luăm josul de Place de la Madeline (cu largi rute ocolitoare, pentru că on longe nişte străzi bordées de boutiques intéressantes (sincer, în afară de un magazine de televizoare, unul de telefoane şi … nu cred că mai era al treilea, eu nu am văzut nimic interesant. Poate din cauza ploii mi s-au aburit ochelarii, sau n-am ştiut unde să mă uit, dar nu am zărit decât cârpe, agătători pentru urechile şi gâturile doamnelor şi, vorba lui tata socru, săracu, “coscremuri”. Du temps perdu, cum ar fi zis Proust, mai ales că ne apropiem, totuşi, de Madeleine, iar acolo putem să-l regăsim.

 

 

?????????????

?????????????

Place de la Madeleine, ca toate Place-urile din Paris, plină de lume care se mişcă haotic, folosind toate mijloacele. Există şi staţie de metrou, iar unii dintre noi îşi exprimă dezamăgirea că nu am folosit transportul subteran.

?????????????

?????????????

?????????????

?????????????

?????????????

?????????????

?????????????

 

O clădire a cărei construcţie, influenţată de evenimentele istorice, a durat 85 de ani, biserica închinata Mariei Magdalena este încă unul dintre acele monumente notat în memorie chiar din timpul lecţiilor doamei profesoare Doina Taraş. Am asemănat-o, privind-o în poze, cu Biserica Armenească de la Bucureşti sau cu un temple atenian (de, stil neo-clasic), dar acum nu mai fac comparaţii decât cu celelalte două mari biserici pe care tocmai le-am vizitat la Paris.

 

?????????????

?????????????

?????????????

?????????????

Trei biserici, trei stiluri (parafrazez titlul unei cărţulii pe care am primit-o ca premiu în clasa I) şi trei moduri de primire a vizitatorilor. La Notre Dame puteai face poze, dar fără blită; la Sacré Coeur nu puteai face nici un fel de poze; ei, la Madeleine puteai să faci ce vrei, nu se pomeneste pe instrucţiunile de la usă nimic despre camera foto, iar tot ce nu e interzis e permis.

Intai pe scara munumentala, intre coloane

?????????????

?????????????

?????????????

Apoi la interior

?????????????

20140808_101732

?????????????

?????????????

?????????????

?????????????

20140808_102104

?????????????

?????????????

20140808_102205

?????????????

?????????????

20140808_102430

?????????????

Asta-i orga? Intrati, taticilor, in Biserica Neagra!

?????????????

?????????????

Cartea tehnica

20140808_102610Trăiască blitzul!

 

?????????????

Şi-acum? Încotro?

 

?????????????

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii