Arhive lunare: Aprilie 2012

NAŞU’ NAPOLEON de Mihai-Athanasie Petrescu

NAŞU’ NAPOLEON

Înainte de a apăsa pe clanţă, Virgil Stancu repetă, în gând, discursul pe care avea să i-l servească soţiei pentru a-şi justifica întârzierea; nu putea să spună că rămăsese până la ora unu din noapte la o băută cu amicii: trebuia inventat ceva mai bun, un pretext “beton” care să o impresioneze pe tânăra mămică.
– Am avut inspecţie de la regională şi a trebuit să stau pe lângă ei! deşertă Virgil dintr-o suflare.
Mirela îşi ridică, obosită, ochii din carte.
– Ştiu, aşa mi-ai spus şi data trecută când aţi stat la Buruiană. Noroc c-a trecut mama pe la noi şi l-a luat p-ăla micu … Tu ai uitat că am mâine examen la sintaxă? Cu “Teroristu”?
Virgil îşi aminti, stânjenit, că plecând la serviciu promisese că va reveni devreme. Sentimentul de vinovăţie se accentuă. Nu numai că întârziase, dar mai trebuia şi să-i anunţe nevestei că unul dintre colegi se rugase de el să-i împrumute un milion, iar el, influenţat de bere, nu ştiuse cum să refuze. Probabil că tot berea îi dădu curajul sa atace:
– M-a rugat un coleg … să-i dau un milion pentru o lună … îngăimă Virgil, luând o poziţie de autoapărare.
Dar, spre mirarea lui, soţia reacţionă calm:
– Dă-i!
– Un milion?
– Dă-i-l. Poate vede Dumnezeu că vreau să fac o faptă bună şi mă ajută mâine la examen…
– Dar de ce te temi aşa de sintaxa aia? întrebă soţul. E chiar aşa de grea?
– Se vede că n-ai lucrat cu Stancu “Teroristu”, suspină Mirela. La ăsta, sau ştii, sau pici! Cu el nu ţine nimic: nici vrăjeală, nici plocon …
– Stancu? De unde e tipu’ăsta?
– Nu-i din oraş… n-are nici un fel de rude pe-aici, aşa că nu spera … Nu ştie altceva decât meseria lui şi motocicletele …

*

A doua zi, prima persoană pe care o zări Mirela pe peronul micii gări Suburbiu, de unde urma să ia trenul spre reşedinţa de judeţ, a fost profesorul Stancu. Rezemat de o balustradă, cu nelipsitu-i “diplomat” negru în mâna stângă, “Teroristu” citea din revista “Motorcycle”, absent la ce se petrecea în jurul său. Studenta, însă, având impresia că, din spatele ochelarilor fumurii, ochii profesorului erau aţintiţi asupra ei, se simţi obligată să îl salute înainte de a se integra grupului de colege care aşteptau trenul.
– ‘Nă ziua! răspunse, cu un mormăit, profesorul, tresărind şi aruncând înspre Mirela o privire pe care aceasta o consideră “ucigaşă”.
– Parcă avea lasere în loc de ochi! le spuse ea colegelor.

La sosirea trenului, numeroşii călători se repeziră la uşi. Închizând, cu regret, revista, profesorul aşteptă, mascându-şi cu greu nerăbdarea, să urce toţi grăbiţii, cocoţându-se, apoi şi el la prima uşă a vagonului de după locomotivă, cu servieta într-o mână şi revista în cealaltă. Ajuns pe culoar, el vru să intre în primul compartiment, dar fu descurajat de uniforma unui ceferist care parcă păzea intrarea.
– Rezervat!
Iritat şi dezamăgit, Stancu renunţă să mai caute un loc. Se opri în dreptul celui de-al doilea compartiment, puse “diplomatul” jos şi deschise revista.
Studentele fuseseră mai norocoase. Profitaseră de talentul Danielei, cea mai descurcăreaţă dintre ele, pentru a se înghesui toate nouă într-un compartiment şi îşi scoaseră imediat din genţi cursurile de sintaxă, să mai “îngraşe, niţel, porcul”.
Trenul porni cu o smucitură, care îl dezechilibră pe Stancu. Căutând, disperat, un punct de sprijin, profesorul se lovi cu zgomot de o uşă de compartiment.
Studentele, speriate de buşitură, îşi stăpâniră, cu greu, un ţipăt: la câţiva centimetri de ele, dincolo de geamul uşii, frecându-şi cotul stâng, se vedea “Teroristu”! Fără să gândească prea mult, Mirela îl invită pe Stancu în compartiment; imediat se eliberă un loc pentru noul intrat, fetele strângându-se una în alta, de parcă subţiate de teamă la apariţia examinatorului.
Acesta se aşeză, fără să dea nici un semn că şi-ar fi recunoscut studentele, şi se adânci, din nou, în lectura revistei. Tinerele se concentrară şi ele asupra notiţelor, neîndrăznind să sufle nici un cuvânt.
Liniştea fu întreruptă de intrarea controlorului. Stancu îi dădu, plictisit, biletul, apoi păru să uite complet de existenţa celor de lângă el.
Terminând de însemnat biletele şi după ce aruncă o privire rapidă la bancnota împăturită pe care i-o “pasase” Daniela, controlorul se opri la permisul Mirelei.
– De ce nu l-ai făcut, domnişoară? întrebă el pe un ton ridicat, făcându-l pe Stancu să tresară, iar pe Mirela să simtă un fior în stomac: precis avea să-l supere pe “Terorist” cu permisul ei!
Tânăra şopti:
– E făcut, uitaţi…
– Las’ că vă ştiu ieu p-astea, spuse ceferistul, vorbind şi mai tare. Vreţi să călătoriţi de-o mie de ori cu un permis! Că d-aia puneţi ştampila mişcată! Tre’ să cumperi bilet în tren! Douăşuna dă mii! Vă-nvăţ ieu minte, auzi?
Cu teamă de a-l deranja pe profesor, Mirela renunţă să mai parlamenteze. Îşi deschise poşeta pentru a căuta bani potriviţi.
Controlorul, însă, se simţea obligat să educe masele.
– Că dacă toţi s-ar apuca să înşele cefereul, ca tine, unde-am ajunge? continuă el să ţipe. Tot felul de nesimţiţi care fură pe toată lumea!
Mirela găsi banii şi îi întinse omului în uniformă, în timp ce colegele ei îl priveau îngrijorate pe Stancu. Acesta se trăgea, nervos, de ochelari, apoi, scrâşnind din dinţi, închise revista, aşteptând să se facă linişte.
– Ce mi-ai dat aici? Ieu ţ-am cerut douăştrei dă mii şi tu mi-ai dat mai puţân…
Exact în acel moment, trenul frână violent, intrând într-o zonă de restricţie de viteză.
Roşu de furie, profesorul trânti un pumn în servieta sa diplomat şi se adresă controlorului:
– Decât să ţipaţi atâta, mai bine aţi avea grijă să meargă trenurile astea ca lumea! Plăteşti atâţia bani ca să călătoreşti fără confort şi să ajungi cu întârziere!
Surprins de această intervenţie, controlorul răspunse, răsfoindu-şi carnetul de bilete:
– ‘Mneata să-ţi vezi de-ale tele! Nu vezi c-am treabă? Tre’ să-i dau bilet lu asta, n-am timp să stau de vorbă. Ce, ieu-s Napoleon, să fac două lucruri în acelaş timp?
– Napoleon a fost om deştept, domnule, nu naş! îi răspunse profesorul.
Controlorul reuşi, cu greu, să ţipe, în timp ce lua de la Mirela o hârtie de o sută de mii:
– Jâgnire-n egzerciţiul funţiunii! Mai mărunt n-ai? Eu nu-s naş, sunt şăf dă tren. Chem poliţia!
– N-ai decât să chemi şi garda de la Waterloo! spuse Stancu, la fel de tare, făcându-le pe studente să tremure. Dacă se enerva pe drum, oare ce va face la examen?
Controlorul, mânios, ieşi, dar se întoarse după câteva clipe, însoţit de un bărbat în civil. Stancu îşi deschisese iarăşi revista.
– Poliţia T. F., agent sef Cezar. Ce se întâmplă aici? întrebă omul, arătându-şi insigna.
– Nimic, nimic! se repeziră studentele.
– Ăla dă colo! M-a jâgnit! M-a făcut naş!
– A, dumneavoastră? Legitimaţia de călătorie şi buletinul, vă rog!
Profesorul, stăpânindu-se cu greu, îi întinse cele cerute.
– Păi are bilet, mă. De ce m-ai chemat? se miră poliţistul, întorcându-se către controlor.
– Are, da’ m-a jâgnit că i-am vândut bilet lu’ aia, explică acesta.
– Cui?
– Lu’ fata asta.
– Păi n-are permis? N-o cunoşti?
– Nu. I-am luat banii şi uite, îi dau restul de la sută … spuse el, depunând nişte bani în mâna Mirelei; da’ ăla …
– Bine, bine, îl calmă poliţistul. Hai să mergem… Să nu-i mai spuneţi naş, domnule, îşi face şi el datoria…
– Prost! replică profesorul, dar poliţistul făcu pe surdul.
Cei doi ieşiră din compartiment. Mirela îşi puse în poştă biletul şi numără de două ori cei 97. 000 de lei primiţi rest. Profesorul Stancu îşi reluă lectura din “Motorcycle”, iar studentele din caietele de notiţe. Trenul continua să se târască spre destinaţie.
În liniştea care se aşternuse, din compartimentul vecin se auzi clar:
– N-o cunoşti, tâmpitule? Şi doar bărbatu-său ţi-a dat milionul ăla azi-dimineaţă!

Nota editorului: Ne-am interesat la Facultatea de Filologie. În ziua cu pricina, domnul profesor Emilian Stancu a fost de o bună dispoziţie neobişnuită. Toţi studenţii au promovat examenul de sintaxă cu note mari.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Proze

Primavara la Peretu de Mihai-Athanasie Petrescu

Scrie un comentariu

Din categoria Galerie foto

SLUGA NECREDINCIOASĂ / LA TRAHISON DU SERVITEUR de Vasile Berlic, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

Sluga necredincioasă

Într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, asemănător Grădinii Maicii Domnului, trăia un tânăr frumos la înfăţişare, bun la suflet şi smerit în toate.
Era moştenitorul unui mare împărat şi trăia alături de cele douăsprezece slugi ale sale, înconjurat de dragostea supuşilor tatălui său. Nu de puţine ori mergea şi mângâia cu cuvântul său şi cu fapta pe săracii din împăraţia sa.
Cu slugile trăia într-o adevărată armonie, nefăcând deosebire între stăpân şi slugă. Îi consider ca pe prieteni, îi sfătuia şi îi mustra, dar niciodată nu-i înjosea. Prin aceasta, stăpânul tânăr se făcea iubit de cei apropiaţi lui şi de cei care locuiau prin împrejurimi.
Zilnic, tânărul rostea rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, învăţându-şi cele douăsprezece slugi şi pe cei apropiaţi lui să se roage şi ce vor cere în numele Tatălui vor obţine. Îi învăţa că rugăciunea este plugăria sufletului, îi ajuta pe oameni să depăşească multe necazuri ale vieţii, să îndepărteze şi să biruie pe cel necurat.
Mai marii locului, temându-se de tânărul care care căpăta încredere tot mai mare din partea poporului, încercau în diverse moduri să-i ştirbească autoritatea, ba chiar să-l întemniţeze.
Dar cum şi printre prieteni se pot găsi trădători, unul dintre cei doisprezece fu momit şi mituit cu promisiuni deşarte dacă va trăda pe stăpânul său, spunând în ce cameră din palat doarme şi când poate fi găsit singur. Cum şi în acele vremuri de demult pământul era bântuit de hoţi şi asasini, se găsiră o hoardă nemiloasă să-l atace pe tânăr şi să-l înjunghie în urma denunţului slugii trădătoare.
Mult a fost plâns şi regretat de slujitorii palatului şi de oamenii săraci cărora le făcuse bine. Zadarnic se căia acum sluga necredincioasă şi trădătoare pentru sângele nevinovat vărsat şi cunoscând că plata păcatului este moartea, se aruncă şi se înecă în apele limpezi ale unui râu ce trecea prin apropiere.
Dar, în marea sa dragoste faţă de oameni, Dumnezeu, care nu lasă nimic nepedepsit şi nerăsplătit, îl învie pe tânăr, spre marea bucurie a slugilor credincioase şi a supuşilor săi devotaţi.
Învăţătura care izvorăşte din această întâmplare, petrecută cu mulţi ani în urmă, ne spune că prietenia este un lucru măreţ şi înălţător, pe când trădarea este îngrozitoare şi pierzătoare de viaţă.

La trahison d serviteur

Dans un endroit béni par Dieu, semblable au Jardin de la Sainte Vierge, vivait un jeune homme d’un aspect plaisant, qui avait une bonne âme et qui était très pieux.
Il était l’héritier d’un grand empereur et il vivait au palais, entouré par ses douze serviteurs, comblé de l’amour des sujets de son père. Il allait souvent caresser de son geste et de ces paroles les pauvres de son pays.
Il vivait en véritable harmonie avec les serviteurs, il ‘y avait pas de différences entre le maître et les serviteurs. Il les traitait en amis, il leurs donnait des conseils, des fois il les grondait, mais jamais il ne les humiliait. C’est ainsi qu’il se faisait aimer par les gens de la capitale, de même que par ceux qui vivaient aux alentours.
Le jeune prince disait chaque jour la prière seigneuriale « Notre Père », et il enseignait aux serviteurs et à ses proches de prier, en leur disant qu’ils obtiendront ce qu’ils demanderont à Dieu dans leurs prières. Il leur disait que la prière est le labour de l’âme, il aidait les gens à passer outre les pépins de la vie, à vaincre et éloigner Satan.
Les gouvernants du pays, craignant le jeune homme et la confiance croissante des gens en lui essayèrent diverses méthodes d’affecter son autorité, et même de le mettre en prison.
Même parmi les amis on peut trouver des traîtres. Ce fut un des douze serviteurs qui fut tenté et corrompu pour trahir son maître, en disant quelle était sa chambre au palais et quand il pouvait être surpris tout seul Et comme des assassins existaient même à cette époque, on trouva bien vite une bande de crapules prête à attaquer le jeune homme et à le tuer à la suite de la délation du serviteur traître.
On regretta et on pleura beaucoup le jeune prince, surtout par les pauvres à qui il avait fait tant de bien.
Le traître se repentit d’avoir vendu son maître et, sachant que la conséquence du péché était la mort, il alla se noyer dans les eaux claires d’une rivière de la région.
Mais voilà que, à cause de Son grand amour pour les hommes, Dieu, qui n’oublie jamais de punir et de récompenser, ressuscita le jeune prince, ce qui fit la grande joie des serviteurs fidèles et de ses sujets dévoués.
La morale de cette histoire passée il y a si longtemps est que l’amitié est quelque chose de beau et de grandiose, tandis que la trahison est un péché de mort.

Scrie un comentariu

Din categoria Vasile Berlic

PROFESORUL / THE TEACHER de Aurel Pentelescu, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

PROFESORUL

Mergând printre bănci,
Profesorul punea întrebări
Împungând cu băţul
Pe fiecare.

Spune tu: cine-i mai mare,
Gaina sau oul? Reformulez:
Cine a fost mai întâi,
Găina sau oul ? … Tăcere

Tu să-mi vorbeşti de Homer,
Ai auzit de Troia ?
– Nu, domnule profesor,
Lecţia aceasta nu a fost predată.

Te admir că mă înfrunţi,
Ar trebui să-ti pun nota doi!
Ştii cine sunt eu?

– Teroristul nostru, domnule …

10 noiembrie 2005

THE TEACHER

Walking in the classroom,
The teacher woul ask questions,
Pointing at every pupil
With his stick.

You, tell us: which is bigger,
The hen, or the egg? Rephrase:
Who came first,
The hen or the egg? … Silence

You tell us about Homer,
Have you ever heard of Troy?
“No, teacher, sir,
This lesson was never taught”.

“I admire your confounding me,
I should give you a two!
Do you know who I am?”

“Sir, our terrorist, sir …”

Scrie un comentariu

Din categoria Aurel Pentelescu

CAPITOLUL X de Mihai-Athanasie Petrescu

VĂ LIPSEŞTE A TREIA!

În ultimele zile se încălzise sensibil. Semnele primăverii erau tot mai evidente pentru braşoveni: pe la porţile şcolilor erau tot mai multe ţigănci care vindeau ghiocei, strigătele copiilor nu mai prevesteau sosirea în viteză a unei săniuţe pe străzile în pantă, inscripţia STALIN de pe versantul nordic al Tâmpei era tot mai puţin evidentă odată cu înverzirea foioaselor, iar militarii nu mai purtau manataua.
Şi în cazarmă parcă era mai multă lumină. Timp de câteva săptămâni toată lumea urmărise cu atenţie progresele colonelului în conducerea auto. Deja făcuse primele lecţii de motociclism. Dar pentru că “Mareşalul” nu prea era as la vehiculul cu două roţi, se urca în şa pe o parte şi cădea pe cealaltă, tocmai astăzi hotărâse că motocicleta nu era de el, ditamai comandantul de unitate. Decizia logică era una singură: trebuia să treacă la volan. Fiind el şeful, nu i-a fost greu să transfere în serviciul său un IMS de la Compania I, iar ca instructor l-a ales pe plutonierul Banu, şoferul de la aprovizionare. Ordinul verbal dat lui Banu era clar: de acum se ocupa exclusiv de IMS-ul comandantului.

Prima lecţie a fost programată la ora 10 în spaţiul din faţa pavilioanelor anexă. Marica a fost punctual, a primit salutul subofiţerului şi, înainte de a urca în maşină a vrut să-i pornescă motorul. S-a mirat foarte tare când a aflat că un turism se porneşte cu ajutorul cheii de contact, nu cu o pedală, ca motocicleta.
– Banule, îl cauţi pe Tuteaşcă şi-i spui că până mâine să am şi eu o cheie.
– Am înţeles, tovarăşu colonel, răspunse Banu. Dar dacă-mi permiteţi să raportez, există încă o cheie, la …
– Bă, Banule, tu chiar ai chef de vorbă? Eu am dat ordin să-mi facă Tuteaşcă cheie, tu îi transmiţi ordinul. Şi acum, hai să conducem!
– Am înţeles, tovarăşu … Permiteţi să raportez, trebuie să apăsaţi pe ambreiaj şi să băgaţi a-ntâia.
– Care-i ambreiajul, plutonier?
– Ăla din stânga.
– Bă, tu nu ştii să raportezi?
– Vă rog să-mi permiteţi să raportez, ăla din stânga.
– Aşa, aşa … şi acum unde ziceai s-o bag?
– Raportez, trebuie să băgaţi viteza întâi de la maneta asta. În felul acesta …
– Şi acum?
– Raportez, ridicaţi încet piciorul de pe ambreiaj şi acceleraţi uşor de la pedala din dreapta …
– Bă, Banule, tu crezi că eu vreau să învăţ să merg încet, sau de ce mă iei cu chestii din astea? Auzi, încet, uşor …
– Păi, aşa se face, tovarăşu colonel …
După mai multe încercări, IMS-ul se puse în mişcare.
– Ai văzut, bă? Ce, credeai că-s prost?
– Raportez, nu credeam…
– Hai, lasă, plecăm în oraş.
Şi colonelul, cu o mişcare hotărât, întoarse volanul şi o luă spre poartă, evitând cu grijă aleea pavată şi călcând panseluţele pe care la plantase cu o zi înainte Rommel, grădinarul.
– Banule, iei legătura cu Rommel şi-i spui să mute straturile astea de flori. Ce mă-sa le-a pus exact în drumul maşinilor?
– Am înţeles. Vă rog să-mi permiteţi să raportez, trebuie să frânaţi, ştiţi, pedala din mijloc.
– Ce să frânez, bă, că doar de abia am reuşit s-o pornesc.
– Raportez, poarta e închisă.
– E închis`? Cine-i de serviciu pe poartă?
– Raportez, tovarăşul plutonier Tuteaşcă.
– Tot el? Bă, dar unde mă-ntorc, numai de el dau! Pe unde naiba-i clacsonul, hai să-l facem să deschidă.
Zgomotul puternic al motorului, pe care “Mareşalul” îl ambala prea tare îl atrăsese de mult pe Tuteaşcă afară din postul de control.
Nu mică-i fu mirarea când văzu un IMS sărind vitejeşte peste straturile de panseluţe, trecând ca prin minune pe lângă gazeta pe care o fixase el cu câteva zile mai înainte şi oprind brusc în apropierea sa. Dar surpriza-i fu şi mai mare când îl recunoscu la volan pe Marica, iar alături văzu figura îngrozită a prietenului său Banu.
– Bă, Tuteaşcă, ia deschide poarta aia! ordonă colonelul.
– Am înţeles, tovarăşu colonel. Dar cine vrea să iasă?
– Cum cine, mă, nu vezi că execut o lecţie de conducere?
– Vreţi să ieşiţi în stradă cu maşina? Vă rog să-mi permiteţi să vă felicit pentru curaj. Şi vă mai rog să-mi prezentaţi ordinul de deplasare al maşinii.
– Ce ordin?
– Raportez, dumneavoastră aţi ordonat ieri în adunare să nu iasă nici o maşină din unitate fără ordin scris de la dumneavoastră, cu număr, cu ştampilă …
– Stai, bă, Tuteaşcă, tu vrei să-ţi arăt un ordin scris de mine? O să scriu unul când mă-ntorc, dar acum deschide poarta!
– Raportez, nu se poate ieşi cu maşina până când şoferul nu prezintă ordinul. Şi cum şoferul sunteţi dumneavoastră …
Orice insistenţă fu inutilă. Tuteaşcă ştia una şi bună, el semnase că a înţeles ordinul, colonelul o ţinea pe-a lui, că el este şeful şi poate ieşi din unitate cu orice maşină vrea el, iar poarta rămânea închisă.
Banu găsi soluţia:
– Tovarăşu colonel, permiteţi să mă deplasez până la biroul dumneavoastră, aduc eu formularul şi ştampila, să puteţi scrie ordinul.
– Da, bine, bine, bolborosi ofiţerul. Hai, ai venit?
În câteva minute documentul era în mâna lui Tuteaşcă, iar poarta se deschise.
– Tovarăşu colonel, vă rog să-mi permiteţi să vă raportez drum bun, spuse Tuteaşcă.
– Las’ că vezi tu drum bun. Să-mi aduci aminte când mă-ntorc să-ţi dau o zi de arest la garnizoană. Cum ziceai, Banule, că se porneşte asta?
După numeroase tentative nereuşite, maşina porni de pe loc.
– Ce-a fost zgomotul ăsta, Banule?
– Raportez: aţi lovit stâlpul porţii şi l-aţi dărâmat.
– Cum, bă? am dărâmat poarta?
Marica găsi cu oarecare noroc frâna, opri şi examină paguba. Tuteaşcă şi Banu încercară să ridice poarta, dar era nevoie de reparaţii. Nici IMS-ul nu arăta prea bine.
– Banule, preiei imediat serviciul pe punct control de la Tuteaşcă şi iei măsuri să repari poarta. Tuteaşcă, tu vii cu mine la birou, îţi mai dau două zile de arest.
– Raportez, spuse Tuteaşcă, vă mulţumesc foarte mult, dar pentru ce încă două zile?
– Mai şi întrebi? Pentru că nu mi-ai raportat că poarta e prea mică pentru mine. Bă, ăla, Banule, vezi când repari poarta, fă-o niţel mai largă, să încap şi eu pe ea. Ce asta-i poartă pentru colonei?
Vremea era superbă. Deja soarele încălzea cu generozitate curtea cazărmii. Urcând dealul spre comandament, colonelul nu se putu abţine să nu-i atragă atenţia subordonatului său asupra jocului veveriţelor.

– Ai văzut, bă, Tuteaşcă, veveriţele?
– Raportez, le-am văzut, tovarăşu …
– Ce frumoase sunt! Ia uite, şi păsărelele au ieşit la soare. Le vezi pe alea multe cum fac plajă pe sârme? … bă, tu te pricepi la curent electric, ia raportează-mi, de ce nu se curentează păsăricile când stau pe sârmă?
– Raportez, tovarăşu colonel, n-au cum să se curenteze de la o singură sârmă. Dacă ar sta cu un picior pe un fir şi cu celălalt pe alt fir, atunci s-ar închide circuitul electric prin ele şi le-ar electrocuta, săracele …
– Zău, bă? Bă, să zici că n-am înţeles eu niciodat` până acum chestia asta … vorba aia, eu, om cu două facultăţi …
– Vă rog să-mi permiteţi să raportez: vă lipseşte a treia …
– Bă … bă … tu … încă trei zile de arest, să te înveţi minte!
În faţa comandamentului, colonelul fu salutat de maiorul Stroe.
– Să trăiţi! Tovarăşu colonel, permiteţi să raportez ce idee mi-a venit?
– Ce vrei, bă? Zi repede, că-s supărat , trenuie să-i fac ăstuia, şi colonelul îl arătă pe Tuteaşcă, ordin de arest la garnizoană.
– Tovarăşu colonel, raportez, m-am gândit să instalăm un bec în bradul din faţa comandamentului. Ştiţi, să nu mai cădem seara de pe podişcă.
– Da, da, bine zici … Tuteaşcă, ia vezi, până deseară să instalezi becul. Să faci referat pentru materiale.
– Tovarăşu colonel, vă raportez de-acuma ce-mi trebuie.
– Da? Ia raportează!
– Păi, un bec de 200 de waţi. Şi vreo 30 de metri de sârmă izolată, să fac legătura de la consola de pe clădire.
– Tovarăşu colonel, ăsta vrea să fure sârma! interveni maiorul Stroe. De la consolă până la pom nu-s mai mult de 15 metri, iar el cere de două ori mai multă sârmă.
– Raportez, spuse plutonierul, sunt 15 metri, dar îmi trebuie 30 de metri de sârmă ca să închid circuitul, i-am raportat tovarăşului colonel cum circulă curentul electric.
– Da, da, prin două fire, ştiu, recunoscu Marica.
– Tovarăşu colonel, tot vrea să vă-nşele. N-are nevoie de două fire, n-aţi văzut maşina? Curentul merge printr-un singur fir.
Colonelul nu avea habar cum era treaba cu curentul pe la maşini, dar nici nu voia să se lase păcălit de un grad inferior.
– Aha. L-ai prins, maiorule! Ei, Tuteaşcă, ce mai spui?
– Tovarăşu colonel, raportez, la maşină curentul merge printr-un singur fir pentru că circuitul se închide prin fierul caroseriei.
– Poţi să-mi demonstrezi?
– Sigur. Dacă luăm exemplu o baterie şi un beculeţ de lanternă, putem să facem legătura până la bec cu un fir electric, iar înapoi cu ceva de fier .. ce ştiu eu? Cu un făraş, dacă vreţi.
– Cu un făraş, bă? Şi cu un singur fir? se miră colonelul. Păi vezi că are dreptate Stroe că ajunge un singur fir?
– Atunci raportez: am nevoie de un bec, de numai 15 metri de sârmâ şi de 15 metri de făraşe.
– 15 metri de făraşe? … cum adică? nu înţelese colonelul. Şi apoi: Bă, bă, tu-ţi baţi joc de mine!? Încă cinci zile de arest!

Scrie un comentariu

Din categoria Un urs in oras

CERUL / THE SKY de Aurel Pentelescu, traducere Mihai-Athanasie Petrescu

CERUL

Niciodată nu ajunge
Albastrul cer –
Câtă visare e în noi!
Şi norii hulpavi,
luptându-se,
În aşteptarea nămiezii …
Şi verdele crud de intens
Al brazilor,
Stăpungându-mi privirea.
E o plăcere metafizică
Să priveşti
Cum curge timpul în nori …
Şi aşteptarea
Are rezonanţe adânci
În foşnetul crengilor de brad.
Peste toate,
ca o catedrală a Neamului,
doar cerul –
Înspăimântător de albastru,
Înspăimântător de adânc,
De necuprins.

10 aprilie 2002

SKY

We can never have enough
Of the blue sky –
Oh! We dream so much!
And hungry clouds,
Fighting,
Waiting for noon …
And the wildly intense green
Of the fir trees
Penetrating my sight.
A metaphysical pleasure
To see
Time merging with clouds
My waiting
Is profoundly rezoning
In fir branches rustling.
Above all these
Like the Nation’s cathedral
Is only the sky
Terribly blue,
Terribly deep,
Incomprehensible.

April, 10th, 2002

Scrie un comentariu

Din categoria Aurel Pentelescu

MOŞTENIREA de Mihai-Athanasie Petrescu

MOŞTENIREA

În acea după-amiază de februarie, Vasile F. Tosu fu întâmpinat de soţia sa cu o blândeţe neobişnuită.
– Dragul meu, ce obosit trebuie să fii!…după şapte ore de curs…
– Stai liniştită, dragă, n-am avut decât trei, şi escrocii ăia de la douăşpea au şters-o.
– Ce bine, că şi aşa era frig în şcoală, şi…
– Păi da, că aici e mai cald ?
– N-o fi, dar eşti acasă, eşti înconjurat cu căldura dragostei familiei.
Profesorul Tosu locuia cu familia la etajul nouă al unui bloc din cartierul Drapelul Albastru. Deşi nu era prea veche, clădirea avea deja multe defecţiuni : liftul funcţiona destul de rar, iar circulaţia apei calde şi a agentului termic se făcea cu greutate la etajele superioare. Numai administratorul, un fost contabil-şef, circula cu uşurinţă din uşă-n uşă pentru a încasa întreţinerea.
– Ţi-am făcut o cafea bună, dacă vrei, îţi dau şi un coniac…continuă doamna Tosu.
– Auzi, da’ ce-I cu tine de mă cocoloşeşti aşa ? A facut ăla micu’ vreo bucurie la şcoală ?
– N-a venit încă, scapă de abia la şase jumate.
– Totuşi, ai tu ceva…
Femeia fu nevoită să se descarce.
– Să vezi, ai primit un telefon de la văru’ tău, Lică.
– Ăla ? Ce mă-sa voia ?
– Îţi place cafeaua ?…Ştii…ăăă…a murit unchiu-tău Decebal..
– A murit unchiu’ Deciu ? Să fie sănătos! …ăsta, vreau să spun,să-i …Dumnezeu să-l ierte, că mare escroc mai era !
– Nu faci o criză ? Şi eu, care eram îngrijorată…
– Pentru ăla ? Nu mă bucur c-a dat colţu’, dar nici n-o să plâng. Ştii tu cât a chinuit-o ăsta pe biata mama, când erau copii? Ca să nu-ţi mai zic cum a fraierit-o la împărţirea averii! Noroc că le-au luat cominiştii tot.
– Basil…apropo de avere…
– S-a dus, dă-o-ncolo!
– Nu, a zis Lică, cică ai moştenit şi tu ceva…o căruţă.
– O ce? Ăştia-s nebuni! Ce să fac eu c-o căruţă?
– Are şi cai.
– Serios? Bravo mie, o să mă duc la liceu cu căruţa, sa aibă copiii de ce să râdă. Nu-mi trebuie.
– Binenţeles că nu-ţi trebuie, dar ştii, dacă e-n testament…
– Poate să fie. Nici nu mă duc la înmormântare, aşa că, să facă ce vor ei cu testamentul.
– Ba cred că trebuie să te duci. Dacă e testament, trebuie să fii de faţă.
– Bine. Atunci mă duc şi le spun că nu am nevoie de moştenire.
Discuţia continuă mult timp, dar concluzia nu se schimbă. Vasile avea să meargă la citirea testementului, cu care ocazie va da o semnatură că renunţă la orice pretenţie. Şi totul va fi ca mai înainte.
În ziua fixată, profesorul ajunse în satul unchiului săău Decebal cu câteva ore întârziere : o defecţiune la delcoul Oltcitului. Coborând din maşină, după ce repetase în gând tot felul de formule de salut şi de condoleanţe, fu uimit de entuziasmul rudelor sale.
– Ia uite, a venit dom’ profesor de la oraş! Ce, bă, nu-ţi mai ajunge banii? Ai venit să ne jefuieşti pe noi,ha? strigă Lică.
– Bine v-am gă..încercă Vasile.
– Ba mai bine se urca un T.I.R. pe tine, lacomu’ naibii! îi aruncă şi soţia vărului. Hoţule!
– Mă, eu nu…
– Tu nu ce, bă, nu ce? Căruţa pe care tata a cumpărat-o anu’ trecut! Caii pe care i-am hrănit eu! răcni Lică. Că prostu’ ăla bătrânu’ îl scârma-n fund…cică era dator mă-tii…fir-ar mă-ta a …
– Mă Lică, tu nu ştii ce spui? se înfurie Vasile. Eu nu…
– Ia uite, mai şi vorbeşti! Că acum îţi dau vreo două!
Prezenţa şefului de post şi a primarului îl împiedicară pe Lică să treacă la acţiune. Poliţistul potoli spiritele, iar primarul arătă că vehiculul cu tracţiune animală aparţine numitului Tosu F. Vasile, domiciliat în… pentru că aşa era dorinţa defunctului, consemnată în testament.
Auzind sentinţa primarului, Lică ridică din nou vocea şi pumnul,fapt care reuşi să-l înfurie şi mai tare pe Basil.
– Domnu’ plutonier, eu n-aş fi vrut căruţa asta… ce să fac cu ea la bloc? Dar acum, prea m-au supărat oamenii ăştia, aşa c-o iau. Să se înveţe minte! Pot lăsa maşina până mâine dimineaţă la dumneavoastră, la Poliţie?
Lică îşi dădu iar drumul la gură :
– Nenorocitu’! A venit el de la oraş croit să-mi ia căruţa! nu puteai să stai acasă?
– Mă vere, eu n-am nevoie de căruţa ta, replică, furios, profesorul. Voiam doar să semnez că…
-Voiai să te duci naibii! tipă ţăranul.
– Bine, dacă e aşa, o iau! trânti Vasile. Să mor eu dacă pui tu vreodată mâna pe căruţa asta! Mă faci tu pe mine hoţ?
Tot plutonierul de poliţie fu acela care îl ajută pe nepriceputul orăşan să înhame caii şi să scoată căruţa din curte, iar Oltcitul îşi găsi adăpost provizoriu în curtea largă a primăriei.
Doamna Tosu adormise pe scaun, când auzi cheia răsucindu-se în broască. Era aproape ora trei dimineaaţa.
Persoana care intră în casă semăna doar vag cu soţul ei. Parcă şi vocea îi era schimbată.
– E un ger de mori! reuşi Vasile să şoptească.
– Ce-i cu tine? S-a stricat maşina?
– Ce maşină, am venit cu căruţa…răspunse profesorul.
Cu ajutorul unui ceai fierbinte, vocea bărbatului se dezgheţă. În cîteva minute, înainte de adormi cu cana în mână, el reuşi să povestească cum se ambiţionase să ia căruţa şi caii, cum negociase cu primarul să-i ţină maşina, cum încercase, zadarnic, scuturând hăţurile şi biciul, să convingă caii să meargă, şi cum până la urmă plecase din sat trăgând animalele de dârlogi şi urmărit de înjurăturile neamurilor sale.
După ce reuşi, cu mare greutate, să-l întindă pe Basil pe pat, doamna Tosu ieşi pe balcun. În parcarea blocului, luminată slab de vitrina alimentarei de la parter,caii băteau, neliniştiţi, din picioare.
II
– Săru’-mâna,doamnă, începu fostul contabil, am venit să vă spun că nu ştiu ce bou a adus o cărută cu cai pe locul lui dom’ profesor.
Trezită brusc din somn, doamna Tosu răspunse, revoltată :
– Goniţi-l încolo, domnu’ şef, nu mai are omul dreptul să-şi ţină nici măcar o amărâtă de maşină în faţa blocului?
Din uşa dormitorului, Vasile, mai tolerant din fire, încercă să facă pace.
– Lasă-l, domne, că pleacă şi singur, spuse el, strângându-i mâna administratorului şi împingându-l spre ieşire.
– Da, dom’ profesor, da’ al naibii!…S-au bălegat pe asfalt!
– N-are nimic, de abia nu se mai văd petele alea de ulei de care-mi tot zici dumneata mereu, spuse el, închizând uşa în nasul musafirului.
– Avea dreptate, bietul om, de ce l-ai dat afară aşa? izbucni femeia după ce se asigurase, privind prin vizor, că în faţa uşii nu se mai afla nimeni.
– Are, cum să n-aibă! mormăi profesorul. Auzi, idiot, bou! Şi tu îi dai dreptate! Merci frumos!
– De abia acum doamna îşi aminti de sosirea târzie a soţului ei. Punându-şi mâna la gură, într-un gest caare ar fi vrut, parcă, să facă uitată gafa comisă, ea aruncă o privire pe fereastră : nouă etaje mai jos, caii, înfriguraţi, băteau din copite. În jurul lor, câţiva copii priveaau miraţi la insolitul, pentru ei, mijloc de transport, întinzând câte un biscuit sau o napolitană. Caii, lihniţi, acceptau ofranda, probabil cu gândul la un braţ de fân.
– Vai de capul nostru, omule, ce facem cu fiarele alea? Ia uite, sunt moarte de foame! observă femeia.
– M-am gândit eu la ceva. Vorbesc cu Anghel. Le duc la el, la Liceul agricol, că au ei acolo un fel de grajd. Iar după-masă, când mă duc să-mi iau maşina, îl iau şi pe căposu’ ăla de Lică până aici, să-şi ducă naibii beleaua acasă, îşi expuse Basil Tosu planul. Că, decât să merg eu iar pe lângă cai atâţia kilometri…
În scurt timp, locatarii blocului avură parte de un spectacol deosebit, acela al distinsului profesor care îşi pornea noua “maşină”.
– Şi-a dat şi el seama, în sfârşit, că orice e mai bun decât un Oltcit! concluzionară vecinii.
Directorul de la Agro se lăsă uşor convins să ţină atelajul în incinta şcolii.
– Dar să nu-l uiţi la mine, Basile, că nici noi nu stăm prea bine cu furajele, şi…
– Ce naiba, domne, dacă-ţi spun, mâine vin cu văru-meu să-l ia, ce mai!
A doua zi, Oltcitul lui Tosu apăru, într-adevăr, în faţa grajdului, dar, în loc să-l aducă pe Lică, profesorul descărcă doi saci cu ovăz.
– Te rog eu, spuse el, interogat de director, mai ţine-i puţin, câteva zile! Tâlharul ăla de Lică vrea să-i aduc eu căruţa şi să-l rog frumos s-o primească înapoi…
– Mă Basil, dar tu chiar vrei să-i dai ăluia căruţa îndărăt? De ce n-o vinzi, că doar e a ta, şi dă-l în mă-sa pe ăla!
– Să ştii că aş vinde-o. Dar unde găseşti într-un oraş mare amatori de căruţe cu cai? Doar un fraier ca mine se-ncurcă cu aşa ceva!
Vizita Oltcitului la baza de practică a Liceului Agroindustrial deveni la fel de obişnuită ca şi dialogul dintre profesorul Tosu şi directorul Anghel :
– Vezi că eşti oaie cu şorici? M-ai vrăjit pentru două – trei zile. Au trecut două luni!
– Domne, dacă-ti zic! O să găsesc pe cineva să conducă porcăria asta până la ţară, şi-o iau. Dar nu văd de ce te plângi, că furajele ţi le-am adus mereu.
Într-o zi, miracolul avu loc. Unul dintre elevii liceului acceptă,pentro o notă de zece, să conducă atelajul până în ograda vărului Lică. Căruţa, petrecută din priviri de elevii celor două clase de zootehnie aflate în practică, plecă dis-de-dimineaţă şi… reveni spre seară. Lică se răzgândise. Nu voia să fie târât prin tribunale că ia lucrurile altuia. Iar dacă Vasile chiar voia să-i dea înapoi bunul lui, atunci nu avea decât să vină el însuşi la comenzile vehiculului, aşa, ca să vadă localitatea că el avea dreptate, şi nu nenorocitul de orăşean care voia să se îngraşe din munca altuia.
– Din păcate, directorul Anghel nu mai voia să audă nici de căruţă, nici de cai. Nici măcar cu furajele clientului. Iar Oltcitul din nou fu nevoit să-şi cedeze locul din parcare.
Între timp, nici doamna Tosu nu stătea degeaba. Cu greu, cu rugăminţi, cu lacrimi, ea reuşise să scape, scriptic, de povara proprietăţii nedorite. Tribunalul acceptă, în cele din urmă, ca domnul Tosu F. Vasile să renunţe la moştenire – cu toate că iniţial, aşa cum toată lumea putea mărturisi, o primise cu entuziasm – în favoarea rudelor sale. Adică a lui Lică.
Iar a doua zi…
– Basil! Basil! Scoală-te, omule, că calul ăla negru a căzut pe jos! E plin de sânge!
Poliţia sosi prompt. Se părea că un şofer neatent şi neîndemânatec atinsese piciorul din faţă al animalului.
Veterinarul, trimis de, totuşi, amabilul director de la Agro, constată fractura şi propuse şi tratamentul : o injecţie cu stricnină.
– Ca să-i calmeze durerile? întrebă, plin de speranţă, Basil Tosu.
– Ca să-l calmeze de tot, dom’ profesor, răspunse specialistul în fracturi cabaline. Mai bine gândiţi-vă cum o să căraţi mortăciunea din parcare!
Se găsi o soluţie : spre amuzamentul privitorilor, un Oltcit înhămat la o căruţă cu un singur cal (mort,aflat sus, pe platformă) traversă oraşul până la rampa de gunoi. Acolo, profesorul, cu multe manevre care uzară în bună măsură ambreiajul, reuşi să scape de încărcătură.
– Să-l ia naiba pe Lică cu tat-su şi cu caii lui cu tot! înjură Basil, revenit la domiciliu.
– Sa-l ia! îl încurajă soţia lui. Mai ales că te aşteaptă în sufragerie.
– E la noi? se miră soţul,vorbind mult mai încet.
– Da, i-a adus şi lui poştaşul hotărârea judeătorească pentru renunţarea la moştenire.
– Renunţarea mea?!
– Da, am uitat să-ţi spun. Ieri a venit şi la noi decizia. Tot prin poştă.
Lică era jovial.
– Bă, Vasilică, bă, eu credeam că eşti un nenorocit şi că vrei să-mi furi căruţa. De ce n-ai spus de la început că?…
– Păi, n-am încercat? Dacă mă lăsai să vorbesc, nu mă mai chinuiam atâta. Şi nici nu murea calu’ ăla.
– Care cal? sări vărul.
– Ăla negru. L-a lovit o maşină în parcare şi a trebuit să-l…
– Nenorocitule!!
– Doamna Tosu reuşi cu greu să-i despartă pe cei do veri, încleştaţi într-o îmbrăţişare prea puţin drăgăstoasă. Lică, proferând înjurături şi ameninţări, plecă trântind cu putere uşa şi având în buzunar câteva dintre bijuteriile de aur care până atunci aparţinuseră verişoarei sale. Soţii Tosu îl priviră de la balcon cum îşi lua din parcare căruţa, trasă de calul supravieţuitor.
– Bine c-am scăpat! răsuflă uşurat Basil.
– Am scăpat, Basil, am scăpat, daar am scăpat şi de medalionul de la mama, şi de lănţişorul de la…
– Da, dar măcar am reuşit să salvăm verighetele, tot e bine…În tot cazul, să ne învăţăm minte să mai moştenim tot felul de porcării.
– Ai dreptate, ar trebui să avem grijă să nu mai moară careva din familia ta. Să ia exemplu de la ai mei.

III

– Basile, vezi că te caută un ţăran la uşă. Să nu fie iar vreo rudă, că!…
Nu era o rudă.
– Hai s’trăiţi! cuvântă musafirul. Mata sunteţi nea Basintosu?
– Pe-aproape. Basil F. Tosu, se prezentă gazda.
– Mă scuzi, nea Baftosu, îngăimă, intimidat, omul. Ştiţi, m-a trimis nea Anghel, ăla de-are şcoală de grăjdari.
– A, domnul Anghel? Cu ce vă pot ajuta?
– Păi, mi-a zis că aveţi mata o căruţă cu cai şi n-aveţi ce face cu ea. N-o vindeţi?

Mihai – Athanasie Petrescu
20.nov.2001

Scrie un comentariu

Din categoria Proze