Arhive lunare: Februarie 2015

FLORIAN TROSCOT IN CENACLUL „DRUM”

CENACLU

COLTATU

 

 

(sursa foto: http://www.teleorman.djc.ro/ObiectiveDetalii.aspx?ID=958)

Rubrică ţinută în publicaţia DRUM, unde am consemnat discuţiile purtate de membrii Cenaclului „Drum”, devenit Asociaţia Culturală MILENIUL 3.

Florian Troscot este unul dintre fondatorii ambelor realizări

26 februarie,1998

RECITAL de proză şi un EVANTAI de opinii despre FLORIAN TROSCOT

Citeşte trei povestiri: Agurida, Cizmele şi Petre Deleşa.

Decanul de vârstă, domnul Paul Amet deschide „ostilităţile”: „Debutul în Luceafărul, cea mai prestigioasă publicaţie literară pentru tineret, a fost urmat de o altă confirmare: premiul Marin Preda, pentru proză. Nu înţeleg sincopa de un deceniu, sau poate mai mult?

Să fie vorba de situaţia scriitorilor din oraşele mici, a celor care N-AU şi NU vor să bată pe la porţile revistelor şi editurilor?

*

Vladimir Bacalov: „Pe mine bucăţile citite, în special Aguridă, m-a dus la Cehov prin atmosfera apăsătoare creată de autor şi caracterul anecdotic al subiectului. Este o greşeală să-l legăm de Preda. Aceeaşi zonă de unde sunt luate, unde trăiesc personajele, da! Modul de a povesti mă duce însă la Sergiu Celac. Remarc limbajul autentic ţărănesc al personajelor, şi unele expresii care m-au încântat. Am unele rezerve privind deznodământul la proza „Cizmele”.

*

Florin Săvoiu: „O proză foarte densă, încât fiecare nuvelă putem spune că are condensată materia unui roman. Remarc puterea de sinteză a autorului şi caracterele puternice, diverse, concise, bine realizate. Finalul povestirii Cismele, despre care amintea domnul Bacalov, este discutabil? Fiecare dintre noi poate propune unul, iar faptul că acest lucru a dat naştere la discuţii atestă cele spuse de mine. E de remarcat faptul că limbajul personajelor e tot din Teleorman, dar e altul faţă de cel al lui Marin Preda.”

*

Irina Stoica: „Vreau să subliniez consecvenţa autorului în a scrie despre mediul rural şi marea putere de concentrare în arta portretistică”.

*

Iulian Bitoleanu: „Se ştie că în cenaclu, cine vine, doreşte să înveţe, deci deviza mea este : fără COMPLEZENŢE! Numai că în cazul de faţă avem în discuţie un prozator cu talent epic viguros, cu inserţii de umor. Alunecă în narcisism epic, de aceea, după mine, ratează finalul în discuţie. Construcţii epice încântătoare, personaje individualizate mai ales prin limbaj. Exces de replici. Sugerează să cadă accent pe mitos. Naratorul de proză (personajul) ştie să intervină în acţiune.

*

  1. Berlic: ”Nu-mi plac asemănările care se fac cu alţi scriitori. Scriitorii scriu ca să fie originali. Schiţele au, după mine, calitate scenică”.

*

George Tutcălău „ Îl „audiez” pentru prima dată pe juristul Florian Troscot în calitate de „acuzat şi inculpat” scriitoricesc. În Cenaclul nostru, constat că mai avem doi fraţi prozatori într-ale umorului. Domnul Mihai Athanasie Petrescu, cu stilul si izvorul său milităros, domnul Ciubotaru are un umor amar. La domnul Troscot se poate vorbi de un umor autentic ţărănesc, de sorginte teleormăneană. Deşi roşiorean, am trăit şi muncit mulţi ani la ţară şi parcă-i aud, din aceste bucăţi pe cei mai inteligenţi dintre ei povestind. Pe domnul Florian Troscot l-aş numi pastelist de limbaj.

*

Dumitru Ciocan – Sin: ”Să nu creăm artă populară, să ne inspirăm din ea, ceea ce a făcut şi prozatorul nostru. Ţăranul din aceste bucăţi nu e ţăranul de astăzi, cum cel de la începutul secolului nostru nu mai e cel de la mijlocul lui…Autorul realizează vorbirea specifică zonei.”

*

 

C.T. Ciubotaru, „La Florian Troscot se poate vorbi de o apropiere cu Faulkner prin compoziţia mozaicală a bucăţilor din volum, piesele jocului fiind sentimentele clar conturate ale personajelor, exemplific, subliniind doar o figură de stil care m-au impresionat: „Lovi-o-ar moartea de viaţă!” .Cismele mi se pare mai degrabă un scenariu de film, antologici fiind paginile unde se descrie întoarcerea prizonierului, care-şi vede numele săpat pe monumentul eroilor „deveniţi nisip”.

Monocord,caracterizat prin acribie, stilist de mare forţă,povestitorul de cursă scurtă din acest volum sunt sigur că va da dovada talentului său în romanul la care cred că lucrează. Este una dintre piesele de bază din volumul în pregătire, care va fi editat de domnul Ştefan Vida Marinescu la Editura EURO Vida M

Ne ameninţă cu un roman. Sper să nu ne prăjească prea mult pe jarul aşteptării”

*

Alexandru Cutieru: „Remarcabil povestitor. Replicile sunt cu adevărat teatrale. Domnul Bitoleanu Iulică nu are dreptate! În prozele de faţă există monolog interior. Nu cred că mai este nevoie să exemplific. Nu sunt de acord nici cu ideea de mimetism. Este mai degrabă realism ţărănesc, autorul redescoperă această lume şi o redă magistral”.

*

Mihai Athanasie Petrescu:”Când am citit Moromeţii, pe mine, ca ardelean, m-a încântat limbajul: mi s-a părut ceva exotic. S-ar cuveni să subliniem că de fapt avem o proză existenţialistă. Nici eu nu cred că se poate vorbi de lipsa unui monolog interior, ideea domnului Bitoleanu mi se pare mai degrabă o găselniţă de critic literar oţios… Fostul prizonier, crezut mort, care-şi şterge numele de pe monumentul eroilor, iată o pagină antologică de proză!”

*

 

Mihaele Neaţu „Vin pentru prima dată la o şedinţă de cenaclu. Discuţiile mi se par extrem de interesant şi aş propune să fim mai des chemaţi. Şi eu am trăit vacanţele la ţară, cunosc viaţa de acolo. M-a încântat mai ales stilul autorului”.

*

Alina Cosmina Mânac: „ Personal pot spune că şi pe mine stilul prozatorului m-a frapat. Dar şi scriitorul care poate reda asemenea subtilităţi. Niciodată nu mi-al fi putut închipui o exprimare de genul.”Ghemul încâlcit al unei discuţii”. Sper să mai citesc şi altceva de dumnealui”.

*

(Extrase din cele afirmate mai sus au fost publicate în Drum, Nr.39(55), 1 aprilie,1999)

*

La altă şedinţă, de CENACLU citeşte domnul Gheorghe Tutcălău. Discuţiile se axează pe tema „E greu să fii …poet „, parafrazându-se o poezie citită „E greu să fii Preşedinte”.

O tânără aspirantă la gloria de a fi poet, subliniază că „împingerea în lume” este o metaforă fascinantă, ea ar fi scris ceva despre naştere, ceva specific femeilor. Autorul ripostează că-i greşit, şi el a fost mamoş la patru căţei, dar ar fi bucuros dacă deviza versurilor sale ar putea fi: Ce-am fost // N-aş vrea să mai fiu”

Intervine în discuţie Domnul Florian TROSCOT:

Nu este de acord cu sugestia făcută. Aici G.T se mărturiseşte ca oportunism. El este de fapt un introvertit, care utilizează puţine mijloace poetice, dar poate că tocmai de aceea reuşeşte să comunice mai mult, mai multe, Ulmul este pentru autor cingătoarea copilăriei.

D-l F.T îl acuză pe poet că lumea e la coada secolului, de fapt nu trebuie uitat că aceasta e lumea noastră şi poetul n-ar trebui să tacă. Poetul trebuie oricând să descopere o altă găselniţă.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

CAPITOLUL XXII INFORMARE POLITICA de Mihai-Athanasie Petrescu

INFORMARE POLITICĂ

 

– Cum, nu ştiaţi? şopti Sarci.

– Ce vreţi sǎ spuneţi, tovarǎşu cǎpitan? se mirarǎ ceilalţi.

– Hai, mǎ, cǎ şi copiii vorbesc despre asta pe stradǎ. E mâna ruşilor!

– Domne, sǎ ştiţi cǎ şi eu am auzit ceva. Cicǎ l-ar fi gazat când ar fi fost ultima datǎ la Moscova.

– Ce sǎ-l gazeze, mǎ nene! L-au radiat, dar nu la Moscova, la Varşovia, când a fost toamna trecutǎ, cu Tratatul, îl contrazise Sarci.

– Pǎi ce-au avut cu el sǎracu’? întrebǎ locotenentul Stoian.

– Ce-au avut? Dar tu pe ce lume trǎieşti, tinere? îl luǎ Sarci peste picior. N-ai vazut c-a închis robinetul? Gata, celovecilor, a zis el mai lǎsaţi-ne şi nouǎ câte ceva, ce naiba, nu vǎ mai sǎturaţi?

– Ce se executǎ aici? întrebǎ colonelul Marica, intrând în club pe neaşteptate.

Şeful de stat major, locotenent-colonelul Loghin, luǎ poziţia de drepţi ca toţi ceilalţi :

– Atenţiune! strigǎ el, şi apoi continuǎ: tovarǎşu colonel, batalionul executǎ program de informare politicǎ.

– Cum, bǎ, voi vǎ informaţi de la televizor? întrebǎ, nedumerit, Marica.

– Are dreptate, şopti Tuteaşcǎ, televizorul mai degrabǎ dezinformeazǎ.

– Tovarǎşe colonel, se simţi obligat Elefterie sǎ lǎmureascǎ situaţia, trebuie sǎ înceapǎ plenara.

– Ahaa! … ce plenarǎ?

– Cum, tovarǎşe colonel, nu ştiţi? Plenara C.C. al P.C.R.

– Al … ce ce re? … cum sǎ nu ştiu, bǎ? Voiam numai sǎ vǎ verific.

– Ce ziceţi, tovarǎşu colonel, pe cine vor s-aleagǎ ǎia? întrebǎ Loghin.

– Unde, bǎ?

– Pǎi… la plenarǎ…

– Adicǎ, se alege?

– Ziceaţi cǎ ştiţi… îl alege pe secretarul general, îi explicǎ şeful de stat major.

– Cum, bǎ, ce, plenara îl alege? Nu poporul?

– Tovarǎşu colonel, raportez, îl alege poporul din Comitetul Central, îl asigurǎ Tuteaşcǎ.

– În sfârşit, unul care ştie sǎ explice, se linişti colonelul. Dar ce pregǎtire politicǎ aveţi voi, bǎ dacǎ nu ştiţi pe cine alege? Doar se ştie cǎ pe Maulǎr.

– Maurer? Nu-i cam bǎtrân? aprecie Cocoş. Eu cred cǎ pe Chivu Stoica.

– Mamǎ, da’ ce tânǎr l-ai gǎsit pe ǎsta, râse Teodorescu. Eu, ca sǎ fiu sincer, sunt de aceeaşi pǎrere cu tovarǎşu colonel. Tot Maurer iese, cǎ …

– Uite-l pe tovarǎşu Popa! sǎri de pe locul sǎu plutonierul adjutant Costandache, care pânǎ atunci urmǎrise cu atenţie imaginile de pe micul ecran.

– A dat norocul peste el, comentǎ plutonierul adjutant Lascu. Ce-ar fi sǎ-l aleagǎ secretar?

– Nu-l alege, cǎ e nou la ei, opinǎ Costandache. Dar hai sǎ ne uitǎm cu atenţie în salaǎ, poate îl aratǎ şi pe tovarǎşu colonel.

– Unde sǎ mǎ arate, bǎ? se sperie Marica.

– Nu pe dumneavoastrǎ, tovarǎşu, eu mǎ gândeam la tovarǎşu Popa, rǎspunse subofiţerul.

– Boul ǎla? zise comandantul. Bine c-am scǎpat de el de-aicea, cine ştie ce-o fi ajuns…

– E vai de capul lui, îl linişti Loghin. E un amǎrât de şef de birou pe la minister, pierde timpul degeaba toata ziua şi ia leafǎ mare.

– Vedeţi? Eu i-am spus mereu cǎ nu-i nimic de capu’ lui, dar vǎd cǎ nu a vrut s-înţeleagǎ, concluzionǎ Marica.

– Dar ǎla de lângǎ tovarǎşu Popa, cine mǎ-sa pe ghiaţǎ o mai fi? întrebǎ Tuteaşcǎ.

– Ăla? nu ştiu cum îl cheamǎ, dar sunt sigur cǎ e general. L-am vǎzut într-un jurnal la cinema, odatǎ, acum câţiva ani, spuse Lascu. Mi se pare cǎ era ceva cu agricultura.

images

– Am impresia cǎ îl cheamǎ Ceauş, sau cam aşa ceva, se ocupa cu cooperativizarea, întǎri Elefterie.

– Nu vorbeşte el cu un defect, cumva? Cred cǎ l-am vǎzut pe la televizor… da, Ceauşu sau Ceaunu îl chema, zise şi Banu.

– Sǎ vedeţi cǎ ǎsta iese, spuse Tuteaşcǎ.

– Bine ar fi, dacǎ ziceţi cǎ e general, aprecie Teodorescu. Înseamnǎ cǎ-i de-al nostru şi-o sǎ aibǎ grijǎ de armatǎ.

– Bǎ, voi habar n-aveţi care e politica partidului, ţipǎ Marica. Partidul nostru are nevoie de oameni deştepti, nu de-alde ǎştia… nu vedeţi ce mutrǎ de bou are? … şi e şi prea tânǎr.

…………………………………………………………………………………….

– Mǎ Petricǎ, tu ai citit ziarul de mâine? spuse Talabǎ în aceeaşi dupǎ-amiazǎ, la terminarea lucrǎrilor plenarei.

– Chiar, domne, dintre toţi numai Tuteaşcǎ s-a gândit la Ceauşescu, recunoscu şi Loghin. Ai fler politic, tovarǎşe, îl felicitǎ el pe plutonierul major, bǎtându-l pe umǎr.

– Mie mi-a plǎcut ce-a spus tovarǎşul Ceauşescu, sublinie Elefterie. A promis cǎ va face totul pentru a îmbunǎtǎţi potenţialul de apǎrare a patriei, bazânduse pe experienţa ofiţerilor cu experienţǎ, şi a mai zis cǎ de acum se va ţine seama de competenţǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ va fi mai bine decât înainte.

– Auziţi, tovarǎşu colonel? experienţa ofiţerilor cu experienţǎ, spuse Tuteaşcǎ.

– Ce tot zici tu acolo, bǎ? întrebǎ comandantul.

– Raportez, îşi explicǎ Tuteaşcǎ gândul, tovarǎşu secretar general a spus cǎ-i va promova pe ofiţerii cei mai buni.

– Cum, bǎ? aşa a spus? înseamnǎ cǎ se gândea la mine…

– Exact! Exact! La dumneavoastrǎ se gândea spuserǎ şi ceilalţi.

– Da, tovarǎşu, interveni maiorul Dominte. Pe vremea lui Gheorghiu-Dej, se cam ţinea seama de pile, dar acum a venit şi rândul celor buni sǎ scape de unde s-au îngropat zeci de ani, irosindu-şi talentele.

– Bǎ… voi cam aveţi ceva dreptate… cum am stat eu aici atâta vreme… spuse, gânditor, Marica.

– A venit şi timpul dumneavoastrǎ, tovarǎşu colonel! raportǎ în poziţia de drepţi Tuteaşcǎ.

– Bǎ… voi râdeţi de mine?

– Cine şi-ar putea permite, tovarǎşu colonel? se linguşi Dominte. Noi ştim cǎ sunteţi un ofiţer capabil, aţi demonstrat-o de atâtea ori!

Scǎrpinându-se sub chipiu, Marica cuvântǎ cu vehemenţǎ:

– Dar ce? eu sunt mai prost decât alţii? au plecat ei şi Miron, şi Stroe, şi Popicu, care … vorba aia … şi eu sǎ rǎmân un biet colonel? O sǎ mǎ gândesc serios ce e de fǎcut, promise el, ieşind din sala clubului, în timp ce toţi ceilalţi îşi fǎceau cruce şi se rugau ca visul sǎ i se împlineascǎ.

…………………………………………………………………………………….

Câteva sǎptǎmâni mai târziu, vestea se rǎspǎndi ca fulgerul:

– Pe Mareşal l-a chemat la minister, spunea unul. A plecat în cizme şi cu centurǎ.

– Cicǎ la 23 august îl face general-maior şi îi dǎ un regiment, completa altul.

– Ba eu am auzit cǎ-l susţine Popa şi rǎmâne pe la Marele Stat Major, supralicita un al treilea.

Versiunea oficialǎ fu expusǎ într-o dimineaţǎ la raportul batalionului. Bui-Bui, cum era alintat Loghin de când preluase statul major, rǎmas acum şi comandant interimar, anunţǎ:

– Tovarǎşi militari, dupǎ câte se pare, tovarǎşu colonel Marica a avut succes în demersurile sale. Memoriul dumnealui a fost avizat favorabil de cǎtre tovarǎşu ministru, care i-a solicitat sǎ întocmeascǎ un dosar complet. Pânǎ una-alta, tovarasul colonel a fost detaşat la un regiment de tancuri de la Ploieşti, pe funcţia de loctiitor al comandantului, iar la noi urmeazǎ sǎ fie numit în cel mai scurt timp un nou comandant.

În rândurile militarilor se stârni rumoare, dar Loghin reuşi sǎ opreascǎ uralele pe care era sǎ le provoace trista veste.

– E prea frumos ca sǎ fie adevǎrat, comentǎ, dupǎ aceea, Talabǎ. Chiar sǎ scǎpǎm de Mareşal?

– Cu cine mǎ mai rǎzboiesc eu de-acum? se lamentǎ, râzând, Tuteaşcǎ.

– Şi cine ne mai bagǎ la arest cǎ nu-i raportǎm în pas de defilare? completǎ Banu. Sau cǎ se sparge un cauciuc…

– Ba! Ba! ia vezi! îl repezi, în glumǎ, Tuteaşcǎ imitându-l pe fostul comandant.

– Mie, parcǎ-mi pare rǎu dupǎ el, se destǎinui cǎpitanul Teodorescu. Prin câte am trecut noi împreunǎ …

– Mai bine aduceţi-vǎ aminte prin câte ne-a trecut el pe noi, îl sfǎtui Tuteaşcǎ. Aţi uitat când v-a fǎcut comandant de gardǎ? Când a tras teristul ǎla dupǎ ciori?

– Te rog frumos, a tras dupǎ cucuvele, nu dupǎ ciori îl corectǎ cǎpitanul.

– Mǎ, Teo, dar când plângea cǎ-l mǎnâncǎ ursul? îl întrebǎ Cocoş.

– Da, pe asta o ştiu, dar nu numai pe el îl mânca … Dar când te-a bǎgat pe tine la bulǎu încǎ din prima zi, mai ţii minte?

– Când, mǎ? Cǎ de câte ori am fost acolo … vorba aia, am şi uitat de ce.

– Ce, ai uitat cât de jignit s-a simţit cand i-ai zis cum se numeşte Tâmpa?

– Tovarǎşi, eu cred cǎ întreaga mǎsurǎ a talentelor sale a arǎtat-o când am câştigat concursul de amatori, astǎ iarna, îşi spuse pǎrerea Elefterie.

– Da, atunci când juriul a crezut cǎ noi am venit cu o brigadǎ satiricǎ, şi ne-a dat 10 … Când colo, noi eram un cor care cânta cântece patriotice, evocǎ Tuteaşcǎ.

– Domne, vorba e cǎ ǎsta era destul de prost ca sǎ-l putem duce de nas cum voiam noi, spuse Loghin.Cine ştie ce dobitoc vine în locul lui şi ne mǎnâncǎ sufletul…

– Eu cred cǎ dumneavoastrǎ sunteţi marele favorit, tovarǎşu colonel, se trezi vorbind Tuteaşcǎ.

– Bǎ! te…reacţionǎ, din reflex, ofiţerul, dar, stǎpânindu-se, continuǎ: d-aia dormeai tu mereu pe la garnizoanǎ, mǎ Petricǎ…

– De, tovarǎşu, dar mǎcar nu mǎ certam în fiecare searǎ cu nevasta-mea, rǎspunse Tuteaşcǎ, uitând cǎ superiorul sǎu era în plin proces de divorţ.

…..……………………………………………………………………………………

Odatǎ cu vara, veni şi numirea aşteptatǎ. Potrivit principiului rotǎrii cadrelor, în funcţia de comandant fu numit maiorul Scufaru din Sibiu. Adresa semnatǎ de Ministrul Forţelor Armate sosi la Braşov înaintea fericitului ofiţer, care era în concediu de odihnǎ. Cadrele batalionului avurǎ deci timp sǎ facǎ multe pariuri în legaturǎ cu persoana şi caracterul noului şef.

– Domne, dupǎ nume pare sǎ fie un somnoros, spunea Loghin. Scufaru de la scufie de noapte.

– Doar dacă n-o fi vreun lup, din ǎia care m mǎnânca Scufiţe Roşii, rǎspunse, precaut, Cocoş. Sǎ nu ne mǎnânce şi pe noi!

În atelierul electro-mecanic, la şezǎtoarea subofiţerilor, se afişau pǎreri asemǎnǎtoare. Talabǎ, ajutându-l pe Tuteaşcǎ sǎ repare tabloul de siguranţe de la Trabantul lui Sarci, spunea:

– Eu cred cǎ-i bǎiat bun. Dacǎ i-au dat pe mânǎ un batalion ca al nostru la gradul lui de maior, înseamnǎ cǎ e tânǎr, dar ştie ceva meserie.

– Şi asta-i bine, nea Lambe? Poate pune şaua pe noi, replicǎ sergentul-major Mǎrgǎrint.

– Dar de ce s-or fi dus ei sǎ-l caute tocmai la Sibiu? se întrebǎ şoferul Banu. N-aveam noi aici oameni capabili?

– Vorba aia, ce-i la Braşov nu gǎseşti în toate Europele din Sibiu, glumi Tuteaşcǎ. Dar mie, numele asta, Scufaru, mi se pare cunoscut. Acum 14-15 ani, când eram pe la Bistriţa, era acolo un locotenent stagiar, Scufaru. Venea mereu pe la atelier sǎ meşterim împreunǎ.

– Îi reparai şnurul de la caschetǎ? îl tachinǎ Talabǎ.

– Tu ştii cǎ eu repar orice. Totuşi, nu poate sǎ fie ǎla, cǎ era prea tânǎr… vorba aia, parcǎ numai o scufie are moţ? Doar cǎ era bǎiat cumsecade, locotenentul ǎla…

…………………………………………………………………………………….

Veni şi ziua cea mare. Dupa 16 ani, batalionul de sub Tâmpa avea un nou comandant. Militarii, adunaţi pe platoul din faţa pavilionului central, aşteptau cu nerǎbdare sǎ-l cunoascǎ.

– Parcǎ mǎ vǎd în ’49, când am venit aici prima datǎ. Tot în ziua aia a venit şi Mareşalul, evocǎ Tuteaşcǎ.

– Vezi, mǎ, Petricǎ, o nenorocire nu vine niciodatǎ singurǎ, îl ciupi Costandache.

– Batalioon, drepţi! ordonǎ şeful de stat major. Pentru onor, înainte

prezentaaaţi, arm’!!

În momentul acesta, când se apropie comandantul, regulamentele militare interzic pânǎ şi muştelor sǎ bâzâie.

Dar Tuteaşcǎ nu era muscǎ.

– Ăsta e, domne! Extraodinar!

– Tovarǎşu maior… îşi începu Loghin raportul.

– Alo, tovarǎşu! Unde te trezeşti? ţipǎ, supǎrat, noul comandant. Ieşi imediat la raport! Aşa respectaţi dumneavoastrǎ regulamentul?

– Ai început-o bine şi cu ǎsta, Petricǎ, murmurǎ Talabǎ, cu reproş, în timp ce Tuteaşcǎ ieşea în faţa frontului.

– Tovarǎşu maior, sunt plutonier-major Tuteaşcǎ Petre, m-am prezen…

– Mata erai, nea Petricǎ? Intrebǎ, cu bucurie în glas, maiorul. Nemaipomenit, ce bine-mi pare cǎ te gǎsesc aici! Eu, care mǎ temeam cǎ n-o sǎ cunosc pe nimeni! Ce bine-mi pare! repetǎ el, lǎsându-i pe toţi cu gura cǎscatǎ.

3 comentarii

Din categoria Un urs in oras

RADIOGRAFIA INIMII de Florina Isache

La multi ani, Florina!

poze-trandafiri_galben

Radiografia inimii

 

Da, domnule doctor ! Inima mea bate ca o casă cu uşile deschise tuturor plecărilor. Aici s-au adunat toate mările şi oceanele lumii, iar paznicul farului a lipsit doar cât să arunce o privire. Atât.

Inima mea bate ca o casă stând în aşteptare…

 

 

Da, domnule doctor, în jurul casei este un câmp. Noaptea, Caii de Mare vin şi pasc lumină.

Suflu sistolic este atunci când Caii de Mare beau apă în somn.

 

 

Şi un pârâu curge prin mijlocul inimii, domnule doctor. Pârâul Câinelui. Sălciile cresc direct din cer, ca nişte şerpi cu clopoţei. A fost o nuntă de păsări aici, prin care a trecut lama unui cuţit de bucătărie.

Aritmie este atunci când dansul în doi descrie o singurătate cât toate singurătăţile…

 

Da, domnule doctor, pasărea aceea, pe care o auziţi şi dumneavoastră, este o pasăre mută.

 

Golul acela, domnule doctor, este o fântână. De fapt, două fântâni într-una. Pe radiografie se văd clar chipurile care au privit în oglinzi, dimineaţa, când igrasia înflorea pe zăpezi…

Un comentariu

Din categoria Florina Isache

DESPRE FLORIAN TROSCOT: CRITICA LITERARĂ şi nu numai (3)

Respectând « ritualul » povestirii, concentrând ideile, prozatorul creează, de fapt, dincolo de convenţionalitatea genului. O afirmaţie a lui Alexandru George vine să întărească o idee fundamentală : « Originalitatea pe care mulţi o înţeleg ca pe un fapt de izolare faţă de creaţia altora, se constituie în fapt ca un sistem de raporturi cu alte, multe, opere. (« La sfârşitul lecturii », vol. III, p. 259). Păstrând proporţiile, am putea spune că o anumită experienţă a vieţii literare ne îndreptăţeşte să afirmăm că meritul cărţii lui Florian Troscot rămâne acela de a se înscrie printre acele riguroase şi rodnice volume de proză scurtă care privesc realitatea satului teleormănean în toată complexitatea sa.

Nicoleta Milea

 

( « Meandre », nr. 1 (8) – 2002)

 

 

 

 

NOTE DE LECTURĂ

 

„12 PROZE SCURTE” de FLORIAN TROSCOT

 

(………………………………………………………..)

„ Am făcut această dezolantă introducere tocmai pentru a pune şi mai mult în evidenţă calităţile prozatorului Florian Troscot, care, în sfârşit, debutează cu o carte (…), nedrept de târziu pentru harul său inconfundabil. Talent literar, fantezie şi inteligenţă pune F.T. în majoritatea prozelor sale din această carte. Volumul ca atare e meritoriu mai ales prin seriozitatea cercetării epice a temelor.

F.T este un povestitor pe deplin format la ilustra şcoală a marilor prozatori munteni, din care s-a hrănit pentru a se ivi acum un talent profund şi original. Tema prozelor acestui foarte înzestrat autor este lumea rurală din Câmpia Română, unitatea lor fiind dată de apartenenţa subiectelor la acelaşi mediu, profund investigat mai ales de Gala Galaction şi Marin Preda.

Prozele sale despre ţărani localizat pe un pârâu aproape lipsit de apă – Tinoasa – , aduc în relief o lume a satului plină de figuri precum Burugilă, (Spre asfinţit), sau Tudor Miu, Alexandru Bălşanu şi Ioana (Partida de table). Materia povestirilor este dispusă pe unităţi de tonalitate şi condusă pe secvenţe vorbite. Procedeul nu este nou., dar F.T. ştie să producă impresia de mişcare epică lentă, specifică atmosferei vieţii din satele acestea sărace şi bântuite de arşiţă.

E incontestabil faptul că F.T. dovedeşte o îndemânare remarcabilă în a construi proze bine scrise şi perfect rotunde, netrădând câtuşi de puţin specia în care s-au ilustrat marii înaintaşi din literatura română şi universală. Evident este faptul că tânărul prozator scrie remarcabil, mai ales despre lucruri mărunte, precum un Cehov al lumii satului, estompând drame care ar umple lumea epică a unui întreg roman,, ca în cazul povestirii „Plecarea”. Autorului parcă îi este teamă să intre în universul eroilor săi. Stă la distanţă, fals obiectiv, între două modele ilustre: Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Tema cea mare a acestui volum ar fi trebuit să se fixeze chiar aici şi ar fi fost de o stringentă actualitate.

E păcat că scriitorul o tratează cu sfială, dacă nu cu o teamă greu reţinută şi chiar inexplicabilă. (Sic! )

În ansamblu prozele, prozele lui F.T. aduc în scenă situaţii cotidiene obişnuite şi personaje cel mai adesea banale, dar care sunt de reţinut. Din acest punct de vedere, cele 12 proze din volum nu se deosebesc prea mult una de alta. Eroii au o mentalitate comună, prin care trece, parcă, unul şi acelaşi personaj.

Debutul lui Florian Troscot (Ne referim la cartea citată, editată la TIPOALEX, Alexandria, 2001, şi nu la cel din antologia „Festin cu reverii nobiliare”, Editura EURO VIDA M, 1999), este cu adevărat, unul remarcabil, cert fiind faptul că şi-a găsit un spaţiu al său aproape inedit, (…) o temă epică nu dintre cele mai uşoare, pe care, de ce nu, ar putea să o dezvolte într-un roman care să-l impună şi să-l aşeze în locul pe care îl merită cu prisosinţă – acela de prozator cu autentic şi incontestabil talent”.

Anghel Gâdea

(DRUM anul VI, nr.13(209) şi nr. 14(210), 30 martie-12 aprilie, 2002)

Florian Troscot_00

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

Le Jour J + 2 (2) de Mihai-Athanasie Petrescu

+2 (2)

 

După ce Arc de Triomphe și-a dezvăluit secretele, ne-am învăluit în umbrele și am pornit la flȃnerie aux Champs Elysées. Vorba romȃnului (Joe Dassin), « Au soleil, sous la pluie, à midi ou a minuit il y a tout ce que ce que vous voulez aux Champs Elysées ».

De data asta este « sous la pluie » (nici o legatură cu înjuraturile pe care i le-am oferit, generos, celui care a redactat la météo du jour).

IMG_4967

IMG_4958

IMG_4959

 

IMG_4960

Ce să vezi ! O străduță puțin circulată (unde sunt ambuteiajele alea faimoase ?!)

IMG_4963

Apar autobuzele London-like (de ce nu aș folosi expresii englezești, dacă și vehiculul poartă pe el limba lui Shakespeare) (din partea mea, un big dislike).

IMG_4968

Al doilea 2 CV in trei zile, de remarcat că, așa cum știam, francezii au simțul umorului, după cum reiese din inscripția de pe « mașină ». De remarcat și faptul că, pȃnă și la Paris se respectă zebra.

IMG_4966

Chiar și pe ploaie, Champs Elysée are strălucire !

IMG_4970

Ne intersectăm cu marea literatură.

IMG_4971

Mutra aia de pe peretele casei lui Weston, văzută de la distanță, mi se pare cunoscută.

IMG_4972

De aproape, îmi dau seama că nu m-am înșelat: e de-ai noștri!

IMG_4975

Încă un obiectiv important, cine ar spune că pe bulevarde nu poți da nas-în-nas cu aeronautica?

IMG_4976

Istorie … (de fapt, de ce nu, doar nici La Fayette nu e extrem de departe, ba e chiar colea, la scara Parisului)

IMG_4977

Robert Birlinger, săracu, a avut parte de altfel de surprize pe Champs-Elysées.

IMG_4978

În timp ce eu aruncam priviri scrutătoare prin camera foto, fetele mele vizitau prăvălii. O scurtă aversă m-a trimis și pe mine la adăpost. Nu e o grădină zoologică și, oricum, inscripția e falsă; ăsta nu e chiar purcel.

20140806_121521

Ploaia nu contenește, așa că ne hotărȃm să schimbăm cartierul, poate plouă mai puțin. Luăm ligne 1 către Luvru, cu obiectivul declarat Ile. Nu știu dacă trenurile de pe linia asta au roți de cauziuc, sincer, mă îndoiesc, dar, la fel de sincer, mă îndoiesc că ar avea mecanic. Dovadă, am filmat, cu ajutorul telefonului, o parte din traseu, folosind ca loc de observație exact parbrizul.

 

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Memorii

DESPRE FLORIAN TROSCOT: CRITICA LITERARĂ şi nu numai (2)

„12 PROZE SCURTE”

de Florian Troscot

 

Cred că un scriitor realist nu poate aborda în creaţia sa decât un univers familiar, în care să se afle în elementul său, să se mişte cu uşurinţă şi căruia să-i cunoască toate resorturile pentru a crea o operă viabilă. Un astfel de scriitor este Florian Troscot, În cartea de debut, „12 Proze scurte”, apărută la Editura TIPOALEX, 2001.

Soarta unei lumi, acea a ţărănimii, a fost exploatată din punct de vedere social, etnografic, cultural şi filosofic, în spaţiul nostru geografic, de Preda, Stancu şi Galaction. Universul ţărănesc se dovedeşte, în continuare o sursă de inspiraţie inepuizabilă şi mereu proaspătă pentru literatură. Cu volumul acesta, proza românească se îmbogăţeşte. Din cartea în discuţie, 11 povestiri au subiecte care se petrec în Câmpia dunăreană, în imediata perioadă de după război dar şi în zilele noastre, iar una singură, „Partida de table” se petrece în mediul urban. Două linii directoare domină proza lui Florian Troscot: spiritul echilibrului apolinic şi înţelepciune senină. Remarcăm capacitatea extraordinară a autorului de a crea atmosfera specifică desfăşurării faptelor şi întâmplărilor narate. Atmosfera realistă e dublată de una tainică, fabuloasă, în care oamenii cred în vise care se izbândesc („Spre asfinţit”), în semne rele, ca spargerea unui ţoi plin cu ţuică „(Aguridă”). Atmosfera în sine este realizată în culori întunecoase, sumbre, îndârjite pentru că personajele înseşi au un destin cenuşiu. Autorul dovedeşte o delicată măiestrie în descrierea stărilor sufleteşti ale personajelor. Zina, ajunsă la câmp să secere grâul şi trăieşte sentimente aparte: „era fermecată de foşnetul spicelor şi se minuna parcă atunci pentru prima oară de supuşenia cu care (spicele – n.n.) i se culcau la încheietura braţului şi se adunau în snopi”. Dialogul mut dintre Burungilă şi Strâmboaica relevă o zbatere profundă a personajelor privind neputinţa de a comunica deschis despre sentimentul iubirii nemărturisite care, în ciuda trecerii anilor dăinuie în sufletele lor: pe de o parte, îngrijorarea femeii privind starea de sănătate a bărbatului care nu-i aparţine, iar pe de altă parte tandreţea bărbatului care „a văzut-o” stând lângă el pe când se zbătea între viaţă şi moarte…(„Spre asfinţit”). În „Plecarea”, o proză plină de sensibilitate, surprindem tribulaţiile sufleteşti ale mamei şi ale fiului său, cititorul parcurgând alături de aceştia un drum prin nămeţi, până la gură, timp în care cei doi ar fi trebuit să-şi sună multe lucruri, dar nu o fac, fiecare rămânând prizonierul propriilor nelinişti. Din gândurile nemărturisite aflăm drama trăită de această familie în anii premergători cooperativizării agriculturii. Este prezentă în proza lui Florian Troscot, o lume tăcută, îngândurată, marcată de drame individuale sau colective. Este aici tristeţea poporului român, nu ca trăsătură a rasei, ci ca o consecinţă a tragismului istoriei. Fac o mică paranteză. În „Oamenii Măriei Sale”, ultimul volum al cunoscutei trilogii sadoveniene, unul din solii dominicani de la Veneţia spune. „E frumoasă ţara asta”, „nu înţeleg de ce pare aşa de tristă?”, la care postelnicul Ştefan îi replică scurt: „Oamenii care locuiesc (…) n-au avut când aşeza pe ea semnele bucuriei. I-au înecat necontenit valuri în veac”. În „Principele” lui E. Barbu, Ion Valahul mărturiseşte că: „Ţara e un cimitir întreg”…Unele personaje din volumul „12 Proze scurte”se cufundă în tristeţe şi în amintiri ca într-o baie de lichid amniotic. Amintirile au uneori darul de a purifica, alteori de a sufoca individul, pedeapsă cumplită, pentru că pedeapsa există cu certitudine în insul dedat amintirii. Alte personaje, aflate în situaţii limită, se eliberează printr-o filozofie defetistă. Este cazul lui Niţu Ion din povestirea „Un om prea liniştit”: „C-aşa e viaţa croită şi n-avem ce face, când ne împinge mai mult pe unde îi e voia, dându-ne doar impresia că am merge încotro dorim, dar făcându-ne să ne lovim, de fapt, unii de alţii ca orbeţii”.

Altele dovedesc o luciditate, fără egal, acţionând în lumina propriilor interese. Bălan, din povestirea „Într-o singură vară” şi-a strâns o avere considerabilă pe căi mai puţin creştineşti, dar în contrapartidă apar necazurile: despărţirea de soţie, este repudiat de propria fiică, devine ţinta dispreţului comunităţii şi, în final, îl îmbrăţişează singurătatea. Titlurile unor proze scurte din volum sunt nişte metafore.”Spre asfinţit”, povestirea care mi s-a părut cel mai bine realizată, marchează simbolic momentul când se consumă adulterul Zinei cu Andrei, bărbatul prezentat de autor printr-o descriere succintă, dar edificatoare: „ochii mari, negri, adânci”, este momentul zilei când se va produce sinuciderea eroinei, dar este şi simbolul unei vârste biologice a altor personaje: Burungilă şi Strâmboaica.

„Plecarea”are mai multe sensuri: plecarea tatălui pentru cinci ani în puşcărie, ca deţinut politic, plecarea fiului la şcoală, dar şi plecarea definitivă a mamei.

„Rătăcirea”are şi ea mai multe conotaţii…Demnă de remarcat în proza lui Florian Troscot este construcţia povestirilor sale, prin existenţa mai multor „voci”. Autorul se dovedeşte şi narator şi personaj. Eul epic se confesează, evident, la persoana întâi, dar în aceeaşi structură epică, apare şi relatarea rece, obiectivă, la persoana a III – a, ca din întâmplare, unul din personaje ia în primire discursul narativ ca pe parcurs să-l abandoneze şi să intervină un altul, sau autorul însuşi devenit personaj. Este o tehnică interesantă care te face să urmăreşti totul cu atenţie, pentru a nu te pierde în ţesătura acţiunii.

În „Semne de întrebare” dialogul tată – fiu se interferează cu monologul nepotului. Limbajul folosit de autor este perfect adaptat mediului şi personajelor, este unul colorat cu numeroase muntenisme: zăltat, a bănănăi, a tălăntui, ţaţă (mătuşă), zgaroi; cu forme de viitor popular: o să fiu, o să plece, o să ajungă, etc. Lui Florian Troscot îi plac cuvintele şi expresiile gata făcute ale limbii vorbite şi le atrage în sfera artei sale literare cu mult meşteşug artistic: i se înecaseră corăbiile, căzuse în putina cu melancolie, de bună voie şi nesilit de nimeni, ferestrele ochilor, pahar de vorbă. Structura frazei nu este însă o reproducere a celei din limba vorbită, ci mi se pare chiar una savantă: în glumă, dar şi în serios vorbise Aneta; de-a stânga lui a avut pretenţia Arghir să fiu aşezat; prin crăpătura uşii a reuşit să mă zărească el; brusc s-a oprit din înfulecat Arghir.

Proza lui Florian Troscot este presărată cu numeroase figuri de stil, unele comune: sărise din somn ca muşcat de şarpe; perdeaua subţire a pleoapelor; se topise ca o lumânare, streaşina frunţii; vâltoarea războiului iar altele de o prospeţime inimaginabilă: umbrele lungi ale asfinţitului se aşterneau hoţeşte; mingea de foc de la marginea lumii, mâna (copilului- n.n.)…mi s-a părut mătăsoasă, asemenea unui pui de vrabie abia căzut din cuib.

În realizarea acestei cărţi, scriitorul Florian Troscot îşi afirmă adevărul său, cu mijloacele cele mai adecvate, de pe o poziţie morală fermă care îi certifică libertatea de a merge mai departe, pentru că numai prin cărţi cuvintele pot fi reabilitate, pot primi un sens pur, nobil”.

Domniţa Neaga

(DRUM,Anul V, Nr. 36(180), 7-13 septembrie, 2001)

Scrie un comentariu

Din categoria Florian Troscot

SAGA FAMILIEI VIALHE 26 de Claude Michelet, traducere de Mihai-Athanasie Petrescu

– Nu, imposibil, spuse Jean-Edouard. De altfel, am vorbit cu domnul Lanzac aseară şi I-am spus acelaşi

lucru.

– Ştiu, am auzit că a mâncat la voi şi mi-am închipuit că face el vreo propunere în felul lui, spuse abatele Feix.

Jean-Edouard îşi trecu degetul peste lamă. Tocmai îşi bătuse coasa şi se pregătea să plece pe podiş când sosise preotul.

– Înţelege-mă, insistă abatele Feix, copilul tău e extraordinar, un băiat cu multe calităţi şi n-ai dreptul să i le iroseşti. Aminteşte-ţi de parabola cu talentele, Dumnezeu îţi va cere odată socoteală pentru ce-ai făcut cu fiul tău.

– Eu am nevoie de el. Munceşte ca un bărbat şi nu mă pot dispensa de braţe de muncă după toate catastrofele astea.

– Ştiu, dar n-o să te coste nimic. Te asigur că o să vorbesc cu preasfiinţia sa episcopul să nu trebuiască să dai nici un ban.

– Păi cum, că şi domnul învăţător vrea să vorbească cu nu ştiu ce inspector! Cu tot respectul, o să vă spun la amândoi că semănaţi cu sergenţii de la recrutare. Ei bine, nu! Băiatul n-o să meargă nici la seminar şi nici nu’ş la ce şcoală din Tulle. O să rămână aici şi gata! Uitaţi, întrebaţi-o şi pe nevastă-mea ce zice!

– Cum, Marguerite, eşti de acord cu ce zice el?

Tânara femeie tocmai dăduse de mâncare la porci. Se şterse pe mâini cuşorţul şi se apropie.

– Da, părinte, spuse ea îmbujorându-se ca altă dată, când se încurca la lecţia de catehism, sunt de aceeaşi părere cu Jean-Edouard. Nu vrem toate astea, avem prea multă nevoie de copil.

– Dar nu vă gâdiţi decât la voi? La viitorul băiatului nu?

– Să ştiţi că nici el nu vrea, spuse Jean-Edouard. N-are chef să se facă nici învăţător, nici popă

– N-a zis nimeni să se facă preot! Am spus doar că nişte studii serioase la seminar îi vor face un mare bine. Iar dacă mai târziu ar vrea să se orienteze către altar…

– Şi domnul Lanzac a spus la fel, numai că la el nu era vorba de a merge la altar, ci la catedră.

– Doar n-o să te apuci acum să compari ce-ţi propun eu cu cine ştie ce şcoală laică, din care au scos orice noţiune creştină!

– E acelaşi lucru, tranşă bunicul, care se târâse până la uşă, vreţi să ne luaţi băiatul. Nu e bine ce vreţi să faceţi, nu e bine de loc.

– Atunci la ce mai e bună diploma? se înfurie abatele Feix. L-aţi muncit degeaba până aici şi îl opriţi.

– Cum la ce e bună? Poate oricând să spună: “Eu am diploma mea!”, răspunse bătrânul. Îi foloseşte ca să scrie, să citească, să socotească, să meargă cu capul sus! Vreţi să mai ia şi alte diplome, care să-i sucească minţile şi să-şi uite părinţii? Nu vreau să-mi răpiţi băiatul ca să mi-0l stricaţi la oraş! Este un Vialhe, un Edouard, fiul cel mai mare, iar voi vreţi să-l duceţi departe de pământul lui? Ce se face ferma fără el? Să rămână fetelor? Niciodată! Pământul este Vilahe de peste un secol şi aşa trebuie să rămână!

– Of! suspină preotul, sunteţi nişte căpoşi nemaipomeniţi! Sunt decepţinat de tine, Margurite, mai ales de tine …Dar bunica ce zice?

– La fel ca mine, i-o tăie bătrânul. Aş vrea s-o văd că zice altfel.

– Bine, văd eu că e un complot, nu mai insist. Dar într-o zi o să vă pară rău. O să ziceţi: :Ce bine era dacă îl ascultam pe părintele!” Dar va fi prea târziu. Treaba voastră, eu am conştiinţa împăcată.

Abatele Feix îşi şterse fruntea de sudoare şi se îndepărtă, cu o mişcare amplă a sutanei.

Pierre-Edouard ieşi atunci din casă. Auzise totul şi pentru o clipă se temuse ca părinţii lui să nu cedeze. Nu avea nici un chef să plece din casă şi din sat ca să meargă în şcolile îndepărtate care i se propuneau. Gata cu şcoala! Avea treisprezece ani şi o diplomă şi se simţea bărbat.

Scrie un comentariu

Din categoria Claude Michelet